BusinessMagazin

Tag: cristian hostiuc

  • Cu cunoştinţele pe care le aveţi, dobândite într-o carieră executivă, ce aţi face dacă aţi fi în locul meu?

    În cadrul unei întâlniri despre carieră la ASE, Facultatea de Economie Teoretică şi Aplicată, Alexandra, o studentă, a pus o întrebare celor trei executivi (Ana Dumitrache – ex-CEO al CTP, cel mai mare dezvoltator logistic din România, Andrei Dudoiu – managing partner al platformei Seedblink şi fost vicepreşedinte al Băncii Transilvania – şi Andrei Frunză, CEO, BestJobs) invitaţi să vorbească despre carierele lor: Cu cunoştinţele pe care le aveţi acum, ce aţi face dacă aţi fi în locul meu, dacă aţi putea da timpul înapoi? Alexandra se referea la antreprenoriat, având în vedere că are un business de spălat covoare. Fiecare dintre cei trei a dat un răspuns general, de exemplu: – M-aş uita să văd ce face concurenţa, Aş încerca să folosesc tehnologia, Aş încerca să văd ce vor clienţii etc.

    Eu am riscat un răspuns în locul lor: Nu ştiu ce ar face. Mulţi cred că dacă ai cunoştinţe, dacă ai acumulat knowledge într-un anumit domeniu, dacă eşti într-o poziţie executivă sau ai fost, dacă cunoşti multă lume, poţi să devii extrem de uşor antreprenor, poţi să transpui tot ce ştii peste noapte într-o afacere de succes. Nu cred, cred că mai degrabă ceea ce ştii te încurcă în a face un business de la zero pentru că întotdeauna te vei raporta la ceea ce ştii, la ceea ce ai făcut şi s-ar putea să nu fie valabil în businessul pe care vrei să-l faci. Este foarte greu să conduci un business de câteva milioane de euro, de zeci de milioane de euro, de sute de milioane de euro şi să te reduci după aceea la un business de câteva mii, zeci de mii sau sute de mii de euro. În primul rând nu ai bani de o secretară sau asistentă care să-ţi preia o parte din taskuri. Ca să fii antreprenor, cred că trebuie să ai o anumită doză de nebunie, curaj, să crezi într-o idee şi să ai mai multe certitudini că vei reuşi decât îndoieli că nu vei reuşi. Cred că mai degrabă cunoştinţele în detaliu despre un business te încurcă la început, pentru că cu cât ştii mai mult, cu atât ai mai multe îndoieli. Este mai important să ai capacitatea şi calităţile de lider să-i convingi pe alţi oameni să vină după tine, aceştia fiind cei care trebuie să aibă cunoştinţele tehnice, financiare, administrative necesare unui business. Foarte mulţi cred că a avea succes în business şi cu un business ţine de cunoştinţe, de şcoală, ţine de relaţii şi pe cine cunoşti. Cred că la început ţine mai mult de întâmplare, de întâmplări, de faptul că ai curaj să faci un lucru, de faptul că ai curaj să-ţi pui în aplicare ideea, fără să ai nicio idee unde vei ajunge şi dacă vei avea succes. După ce începi acea afacere, începi să vezi ce este un bilanţ, ce este un P & L, începi să acumulezi cunoştinţe mai în detaliu despre ideea ta. Foarte mulţi dintre cei care au avut o idee au ajuns să aibă succes printr-o întâmplare care a făcut ca produsul sau serviciul lor să fie descoperit. Spre exemplu, UiPath, cel mai valoros start-up din tehnologie pornit din România, care este şi cel mai valoros start-up de tehnologie care a pornit vreodată din Europa şi a ajuns pe Bursa de la New York, a beneficiat la început de o întâmplare care i-a adus primul contract cu un client, iar de acolo a pornit totul. Şi cariera fiecăruia ţine de întâmplări, chiar de noroc, de faptul că un şef te place şi îţi dă ceva de făcut, de faptul că ai întâlnit pe cineva care te-a tras după el, de faptul că ai nimerit întâmplător într-o companie etc. După ce obţii acea poziţie, ceea ce contează ţine apoi de cunoştinţe, de studii, de diplome etc.

    Dacă ai lua un executiv de succes care de multe ori a avut succes fără să ştie de unde a venit acel succes şi îl pui într-o altă situaţie, îl pui să dezvolte un business, s-ar putea să înregistreze un eşec glorios, la fel cum a fost succesul pe care l-a avut. Este foarte greu să-i spui cuiva care este la început de drum ce să facă mai aplicat, dincolo de anumite generalităţi universal valabile. Cu toţii au acces la cărţi de marketing, cu toţii au acces la cărţi de leadership, unii chiar au MBA-uri, dar s-ar putea să nu te ajute acest lucru într-un business aflat la început. Cum spunea Ana Dumitrache, cu o carieră de peste 20 de ani în industria imobiliară, ca să fii un agent imobiliar bun şi de succes nu trebuie neapărat să ai şcoală. Poţi să fii un antreprenor bun fără să ai o şcoală în domeniu. Nebunia şi curajul, determinarea şi ambiţia nu le înveţi la şcoală. Foarte mulţi executivi, când pleacă dintr-o poziţie, nu ştiu să facă altceva într-un alt domeniu sau fiind într-o altă situaţie. Se spune că poţi să ai succes doar o singură dată, fie în carieră, fie în business. Poţi să fii coach sau mentor, dar acolo asculţi şi poate vorbeşti din experienţă proprie, dar nu eşti tu cel care trebuie să faci ceea ce spui altuia că trebuie să facă. Cu toţii am acumulat cunoştinţe în cei 20-25-30 de ani, am văzut multe situaţii, am discutat cu mulţi oameni, dar s-ar putea să nu ştim ce să facem dacă am fi în locul unei studente care are un business de spălat covoare!  

    cristian.hostiuc@zf.ro

     

  • „Am prioritizat Ucraina până când am ajuns să ucidem economia României”. Atenţie la revolta companiilor româneşti/fermierilor români, care vine din spate!

    Agricultorii/fermierii români, şi cei mari şi cei mici, sunt extrem de revoltaţi şi furioşi pe guvern, pe autorităţile române, pe stat, pe oricine reprezintă statul, pentru că sunt “falimentaţi” chiar la ei acasă de către cei care sunt în fruntea statului prin politicile legate de favorizarea cerealelor din Ucraina în defavoarea cerealelor româneşti.

    Totul vine de la invazia produselor agricole, a cerealelor venite din Ucraina, care ar fi trebuit doar să tranziteze România, dar în realitate milioane de tone de cereale rămân pe aici, ceea ce a dus la prăbuşirea preţurilor şi la imposibilitatea agricultorilor români de a-şi vinde propriile cereale.

    Portul Constanţa este controlat de către alţii care, spun agricultorii români, “preferă să ia cerealele din Ucraina şi pe noi să ne lase deoparte”.

    Ucrainenii, sau cine controlează cerealele lor, au atât de multă marfă încât nu contează preţul de vânzare, ci să îşi vândă marfa la orice preţ.

    În aceste condiţii, agricultorii/fermierii români au fost loviţi în plin de preţurile mari la inputuri de anul trecut, de secetă, de creşterea costurilor de finanţare pentru că au crescut dobânzile foarte mult, de scăderea preţurilor la vânzare pentru grâu, cereale etc. cu mult sub preţul de producţie şi, în final, de lipsa cumpărătorilor, pentru că piaţa este invadată de foarte multă marfă.

    Pentru că îşi vând foarte greu marfa sau chiar nu pot, fermierii nu au de unde să plătească inputurile luate anul trecut, nu au cum să rambursesze liniile de finanţare de la bancă, nu au cum să plătească utilajele agricole luate cu plata la recoltare, nu au de unde să plătească taxele şi impozitele cerute de stat.

    Având în vedere această situaţie, cei care vând inputuri tot reeşalonează plăţile pentru fermieri, în speranţa că îşi vor lua măcar o parte din bani. Băncile cu expunere pe agricultură au început şi ele să reeşaloneze împrumuturile, în speranţa că piaţa se va îmbunătăţi cumva iar fermierii vor reuşi să mai vândă din marfă, chiar şi în pierdere şi să mai plătească o parte din rate.

    Problema este că dacă fermierii nu vând marfa nu au bani să reia ciclul de producţie pentru anul viitor, nu au bani de inputuri, nu au bani să plătească serviciile pentru agricultură, nu au de unde să ia capital de lucru, pentru că nimeni nu vrea să le mai dea bani atâta timp cât nu-şi recuperează banii anteriori.

    Atât la Conferinţa ZF România irigabilă, organizată împreună cu Banca Transilvania la Craiova, cât şi la Conferinţa ZF Investiţi în România organizată cu CEC Bank la Brăila, tema situaţiei complicate din agricultură a fost în topul subiectelor de discuţie.

    Iar toată lumea este foarte nervoasă şi arată cu pumnul către guvern.

    “Am prioritizat Ucraina până când am ajuns să ucidem economia românească”, a spus Cătălin Miron, de la compania Transemnal. 

    Atacarea Ucrainei de către Rusia şi războiul care, peste trei luni, ajunge la doi ani, au schimbat multe lucruri şi într-un sens pozitiv, dar şi într-un sens negativ.

    Din punct de vedere al securităţii militare (NATO şi-a întărit prezenţa în România, ceea ce face ca ţara să fie mai bine apărată) şi securităţii politice, România a câştigat. A câştigat la început din punct de vedere economic, pentru că ucrainenii care au tranzitat România fugind de război şi cei care au rămas aici au contribuit la creşterea consumului. Dar anumite sectoare au fost lovite în plin – industria oţelului, vezi cazul de la Liberty/Sidex Galaţi, plus situaţia din agricultură.

    Şi cum remarca un femier, dacă preţul la grâu a scăzut, de ce preţul la pâine a crescut, nu trebuia şi el să scadă?

    Problema este că această nemulţumire a fermierilor erodează din ce în ce mai mult la baza încrederii în cei care conduc România.

    Fermierii, dar nu numai ei, se tot întreabă ce câştigă România din războiul din Ucraina, pentru că mai mult par să câştige ucrainenii decât fermierii români. Toată lumea înţelege că sunt raţiuni strategice la cel mai înalt nivel care au dus la această situaţie, dar nu trebuie falimentaţi prin asta fermierii şi companiile româneşti.

    În aceste condiţii este foarte uşor ca privirea fermierilor să se îndrepte către alte partide, care au un discurs pe limba lor, şi aici AUR câştigă teren. Ca să nu mai vorbim că şi Şoşoacă începe să fie din ce în ce mai prezentă în discuţie.  

    Poate preţurile la cereale îşi vor mai reveni, poate guvernul Ciolacu va găsi o soluţie pentru a-i ajuta din punct de vedere fiananciar pe fermieri astfel încât să poată să reia ciclul agricol, dar ce facem cu partea politică?

    Agricultura primară nu are o pondere atât de mare în PIB, numai 2% (partea de prelucrare intră la industrie, care are o pondere de 21% în PIB), dar angajează într-un fel sau altul cei mai mulţi oameni din economie. Şi oficial, şi neoficial. Iar aceşti oameni încep din ce în ce mai mult să-şi îndrepte privirea către cei care vorbesc pe limba lor. Adică ce treabă avem noi cu războiul din Ucraina, ce treabă avem noi cu disputa dintre ruşi şi ucraineni, că oricum Crimeea este a Rusiei şi aşa a fost dintotdeauna, de ce trebuie să-i susţinem noi pe ucraineni în detrimentul nostru, etc.?

    Să nu avem mari surprize din acest punct de vedere.

    Pentru preşedintele Iohannis, pentru cei de la guvern, este uşor să dea asigurări, să vorbească despre securitate militară, politică, dar ce te faci când ajungi la fermă, iar fermierul român nu are unde să-şi vândă marfa, iar dacă o vinde preţul este sub cât a băgat şi este la un pas de a ajunge în situaţia de a i se  lua ferma de către creditori.

  • De ce preferaţi să cumpăraţi mai degrabă o pizza sau o şaorma decât o carte?

    Nu ştiu cum vi se pare preţul cărţilor, dar mie mi se pare că este extrem de scăzut. Nu în raport cu salariul minim sau mediu, când lumea ar spune că preţul cărţilor este mare în raport cu o pizza sau o şaorma. O pizza este 24/35/40/50 de lei şi chiar 90/100 de lei în restaurantele de lux din nordul Capitalei. O carte este 15/25 de lei şi ajunge la 100 de lei şi peste. Poţi cumpăra cărţi foarte bune de economie, de istorie, de politică, cărţi beletristice la preţul unei pizza/şaorme. Nu ştiu câţi renunţă să mănânce o pizza, o şaorma, pentru o cumpăra în schimb o carte.

    Câteodată mă uit fascinat în mallul Sun Plaza din sudul capitalei la aglomeraţia de la fast-food şi la cât de goală mi se pare că este librăria de lângă fast-food. Nu am văzut prea multă lume stând la coadă să cumpere o carte în librărie, dar în schimb stai 10-15 minute la coadă la Cartofisserie. Lumea nu prea se uită la bani când stă la coadă McDonald’s, la KFC, la şaormeria Dristor, dar în schimb, când intră în librărie şi se uită la preţul cărţilor, se miră cât de mare este preţul lor. 50 de lei o carte, 100 de lei o carte?! „Dar ce are cartea asta, este din aur?!”, este o remarcă pe care am întâlnit-o destul de des. Şi cartea este pusă înapoi în raft.

    Dacă preţurile la cărţi din librării sunt considerate mari, pe piaţa de anticariat poţi să cumperi cărţi foarte, foarte bune la jumătate de preţ. Pentru o pizza sau pentru o şaorma nu există o piaţă de second-hand! A citi o carte este cea mai ieftină educaţie pe care poţi să o obţii. La fel, a citi un ziar (şi aici nu vorbesc numai de varianta print, ci şi de varianta online) este cea mai ieftină resursă de cunoaştere şi înţelegere despre lumea din jur pe care poţi să o ai. Ani de zile lumea râdea de cei care citeau Sandra Brown sau Paulo Coelho şi de aceea mulţi au renunţat nu să citească aceşti autori, ci să spună că nu citesc. A spune acum că citeşti o carte ridică mari semne de întrebare, poţi să fii considerat ca parte a trecutului, nu ca parte a prezentului sau viitorului. Pe TikTok nu citeşti, ci vizionezi. Apariţia Internetului şi oferirea de informaţii free din toate domeniile, de toate felurile, este poate cea mai importantă revoluţie de cunoaştere şi de educaţie pe care a obţinut-o lumea. Poţi să citeşti cărţi la liber pe net, la fel cum poţi să citeşti ştiri/analize/reportaje la liber pe net. Presa tradiţională, care a avut şi care are varianta print, a fost lovită în plin de apariţia internetului şi de oferirea de informaţii şi de articole la liber. Dar din punctul de vedere al democratizării accesului la informaţii, al cunoaşterii şi nu în ultimul rând al educaţiei, netul a oferit lumii cel mai important cadou. Librăriile de astăzi nu mai sunt doar biblioteci întregi, ci oferă experienţe, poţi să iei o carte şi să citeşti din ea în timp ce bei o cafea/un ceai, poţi să răsfoieşti cărţi întregi, să te uiţi la poze şi să citeşti explicaţiile şi tot afli ceva.

    Pentru a răspândi educaţia, pentru a face educaţie dincolo de şcoală, poate ar trebui să existe oferte speciale. La o şaorma cumpărată primeşti şi o carte. La o pizza cu de toate primeşti o carte. În timp ce mănâncă aceste două produse de bază care constituie ingredientele unei ore de socializare, poate clientul răsfoieşte şi aceste cărţi şi îi rămâne ceva ca amintire. Paradoxul cel mai mare este că, în timp ce accesul la educaţie s-a democratizat cu ajutorul internetului (poţi să găseşti cursuri foarte bune la liber, poţi să înveţi multe lucruri de pe net, care înainte necesitau un profesor sau o vizită într-o bibliotecă), nivelul de educaţie a scăzut, cel puţin în România.

    Dar totuşi întrebarea care rămâne este de ce scoatem din buzunar bani pentru o şaorma sau o pizza fără probleme, iar când e vorba de o carte ne uităm de două ori la preţul pe care îl are.  

  • Cine este de acord să plătească şcoala şi cursurile primite de la compania care l-a angajat?

    Pe piaţa muncii există o tensiune şi o frustrare fără precedent. Companiile au nevoie de angajaţi, dar nu-i găsesc, iar când îi găsesc spun că sunt foarte slab pregătiţi, mai ales cei din noile generaţii, care ies de pe băncile şcolilor fără să ştie nimic. Mai mult decât atât, noile generaţii fie au pretenţii salariale nerealiste, fie privesc jobul doar ca pe o experienţă, adică după câteva luni pleacă pentru că se plictisesc, pentru că nu este ceea ce îşi doresc, pentru că nu înţeleg ce trebuie să facă, pentru că nu înţeleg ce înseamnă o slujbă cu program. Numărul celor care sunt disponibili pentru a fi angajaţi în România s-a redus considerabil, pentru că foarte mulţi tineri pleacă la muncă în străinătate imediat după ce termină şcoala sau imediat după ce capătă o oarecare experienţă în economia românească. Nu este ceva nou, dar companiile, adică antreprenorii din spatele lor şi directorii executivi care se confruntă direct cu această problemă de resurse umane, spun că trebuie făcut ceva. Iar câteva idei sunt puse pe masă:

    1. Cei care termină o şcoală în România, indiferent că este liceu sau facultate, trebuie să lucreze o perioadă în economia românească. În România şcoala este gratis, absolvenţii nu plătesc pentru ea, dar în schimb plătesc companiile, prin taxe şi impozite. Aşa că, dacă cineva beneficiază de o şcoală gratuită în România, dacă pleacă în afară fără să lucreze 5-10 ani aici, ar trebui să plătească şcoala făcută.

    În Occident şcolile bune costă şi de ce nu ar fi şi în România la fel?

    Spre exemplu, medicii: în România şcoala este gratuită atât pentru medici cât şi pentru asistente, iar imediat după ce aceştia termină şcoala şi stau 1-2-3 ani în sistem şi capătă  experienţă, pleacă imediat în Occident, în Anglia, în Franţa, în Germania, în Belgia etc. Statul român, adică firmele, au plătit această şcolarizare de care beneficiază absolvenţii, dar când este vorba să stea o anumită perioadă şi să lucreze în România în contul acestei şcolarizări gratis, este tăcere totală. Ţările din Occident beneficiază de aceşti absolvenţi fără să plătească nimic, iar România rămâne în schimb fără medici şi asistente.  În armată, dacă pleci din acest domeniu mai repede decât scrie în contract că trebuie să stai, trebuie să plăteşti toată şcolarizarea. Toată lumea aruncă cu ouă în şcoala românească, dar piaţa muncii din Occident de-abia aşteaptă să-i recruteze pe români, mai ales dacă sunt tineri şi au o oarecare specializare.

    2. Companiile spun că noile generaţii nu ştiu nimic, că programa şcolară este depăşită şi că trebuie să investească ele în pregătirea angajaţilor, iar acest lucru costă bani şi timp.

    După ce investesc în angajaţi, mulţi dintre aceştia pleacă imediat, trecându-şi în CV această pregătire, şi îi lasă cu ochii în soare pe cei care au investit în ei. În aceste condiţii, companiile spun că ar trebui să existe un model în care, dacă o firmă investeşte în angajaţi, iar aceştia nu stau o anumită perioadă, să fie obligaţi să plătească această pregătire. Pe piaţa muncii companiile îşi fură continuu angajaţii, dar aceştia nu plătesc niciun ban pentru pregătirea de care beneficiază.

    3. Legislaţia muncii din România este extrem de închisă, favorizând mai mult angajaţii, spun companiile. Contractele de muncă, cu excepţia celor de top management, trebuie făcute pe perioadă nedeterminată. Companiile ar vrea, în schimb, să aibă posibilitatea să facă contracte de muncă pe o perioadă determinată, în funcţie de necesităţi, cam cum se întâmplă la fotbalişti, de exemplu. Acest model de contract trebuie să fie valabil petru toţi angajaţii, nu numai pentru top management. În cazul în care angajatul pleacă peste noapte, el trebuie să plătească „despăgubiri”. În acelaşi timp, dacă firma îl dă afară înainte de expirarea contractului, trebuie să-i plătească toţi banii, nu să-i dea doar câteva salarii compensatorii, ca acum. Companiile consideră că dacă s-ar implementa aceste trei idei, piaţa muncii ar fi mai puţin fluctuantă, angajaţii ar beneficia de cursuri de pregătire mai bune şi de salarii mai mari, dar în schimb trebuie să ofere stabilitate, să nu plece de pe o zi pe alta sau la un an după ce compania a investit în el. Cam acestea sunt ideile care se discută între directorii companiilor private.   ■

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • Antreprenori români, investitori străini, companii private uniţi-vă şi veniţi cu propriul plan economic pentru România, ca alternativă la planul guvernului de creştere a impozitelor şi taxelor şi menţinerea birocraţiei fanariote bugetare!

    După un deceniu de linişte fiscală companiile private, în special cele româneşti, s-au trezit peste noapte cu o nouă realitate: guvernul PSD/PNL, condus acum de Marcel Ciolacu, are nevoie de bani, de foarte mulţi bani, iar acest lucru nu se poate face decât prin majorarea taxelor şi impozitelor. Situaţia bugetară este dezastruoasă, guvernul este pe deficit bugetar în fiecare lună şi trebuie să se împrumute tot mai mult indiferent de cost, datoria publică creşte accelerat şi va creşte din ce în ce mai mult, iar administraţia publică din toate ministerele, din toate agenţiile şi din toate instituţiile publice este tot mai birocratică, mai fanariotă şi mai lacomă.

    Până acum acest lucru nu s-a văzut pentru că economia creştea continuu, guvernul avea de unde să împartă bani şi se închidea cu deficitul, iar Comisia Europeană şi marii creditori internaţionali au acceptat din 2020 încoace creşterea deficitului din motive de pandemie, războiul din Ucraina şi necesitatea asigurării stabilităţii politice.

    Aşa se face că în trei ani datoria publică s-a dublat, iar lumea se întreabă unde s-au dus banii, pentru că nu prea se văd în sistemul medical, în educaţie, în infrastructura de transport. Practic, creşterea deficitului bugetar a alimentat administraţia publică.

    Problema este că economia a început să scadă (după nouă luni din acest an creşterea economică este de numai 1,1%, la jumătate faţă de prognoze), iar pe fondul creşterii taxelor şi impozitelor de la 1 noiembrie şi de la 1 ianuarie economia va scădea şi mai mult. Din cauza incertitudinilor fiscale, companiile au pus pe hold investiţiile, nu mai fac angajări, iar piaţa muncii are cel mai scăzut ritm de creştere din ultimii cinci ani.

    Pentru că petrecerea s-a încheiat, statul încasează mai puţine venituri decât în prognoze, dar în schimb şi-a menţinut cheltuielile, pe care le-a mai şi crescut.

    Ca bugetul să nu deraieze de tot, guvernul a început să întârzie plăţile către furnizori pentru lucrările efectuate de către aceştia – să vă povestească constructorii cât de critică este situaţia. În sectorul medical situaţia este similară, spitalele au rămas fără bani cu o lună înainte de închiderea anului, iar în învăţământ şcolile au rămas fără săpun şi hârtie igienică, ca să nu mai vorbim de altceva.

    Niciodată situaţia bugetară nu a fost atât de critică ca acum, cel puţin după episodul din 2010, când Băsescu a tăiat peste noapte salariile din sectorul bugetar cu 25% şi a majorat TVA-ul de la 20% la 24%.

    Problema este că majorările de taxe şi impozite din noiembrie şi de la 1 ianuarie 2024 nu vor fi de ajuns ca să echilibreze situaţia bugetară.

    În 2024 vom avea un an politic electoral tensionat, iar guvernul nu va tăia din cheltuielile bugetare, aşa cum cer companiile private, ci dimpotrivă, va creşte şi mai mult cheltuielile. Uitaţi-vă ce se întâmplă cu creşterea pensiilor, unde este o feerie politică fără precedent.

    Cine va plăti această notă de plată? Sectorul privat, companiile private, atât cele româneşti cât şi multinaţionalele, angajaţii din sectorul privat. Pentru că firmele vor trebui să plătească taxe şi impozite mai mari, iar încasările vor scădea din cauza scăderii economice, nu vor mai avea bani şi pentru creşterile salariale.

    În schimb, guvernul va da în dreapta şi în stânga (sectorul medical, sectorul de educaţie, instituţiile şi agenţiile publice de-abia aşteaptă majorările salariale promise), pentru că Marcel Ciolacu, Nicolae Ciucă nu dau de la ei, ci din impozitele şi taxele plătite de sectorul privat.

    Toate coaliţiile, confederaţiile, toate patronatele companiilor private – atât româneşti cât şi străine – protestează, încep să ridice tot mai mult glasul, dar puterea lor este în realitate extrem de redusă.

    Paradoxal, în timp ce economia şi businessul creşteau, aşa cum s-a întâmplat în ultimul deceniu, puterea companiilor private a scăzut, pentru că antreprenorii, nu se uitau ce face statul, fiind ocupaţi să-şi marcheze câştigurile.

    În schimb, a crescut exponenţial puterea statului, a administraţiei publice, pentru că a avut mai mulţi bani la dispoziţie pe care să-i toace. Numărul de salariaţi din sectorul bugetar a crescut (trăiască PNL!), iar puterea vizibilă, dar şi cea ascunsă a administraţiei a devenit tot mai lacomă şi mai fanariotă.

    Uitaţi-vă cât de greu se derulează programele europene şi programele de investiţii în administraţia publică. Stai luni şi ani de zile pentru autorizaţii de toate felurile, stai cu căciula întinsă şi cu şpaga pregătită pentru un preşedinte de consiliu judeţean, pentru un primar, pentru un şef din administraţie, ca să-ţi încasezi banii şi să nu intri în faliment. Puteţi să multiplicaţi cazul de la Vaslui în toată ţara.

    Tot acest model fanariot din sectorul public s-a dezvoltat sub ochii companiilor private, care erau mulţumite de sistemul de taxe şi impozite destul de mic din România, care erau mulţumite că economia creştea, susţinută şi de creşterea datoriei publice, care acoperea şi facilităţile fiscale acordate cu generozitate de guvernele PSD/PNL.

    Din păcate, acum finanţele publice au intrat într-un blocaj care nu poate fi rezolvat decât prin creşterea taxelor şi impozitelor, pentru că, din punct de vedere politic, nu se acceptă reducerea cheltuielilor bugetare.

    Degeaba cere sectorul privat reducerea cheltuielilor bugetare.

    Coaliţiile pentru dezvoltare, confederaţiile patronale, asociaţiile de oameni de afaceri ar trebui să se unească şi să înfrunte direct guvernul, punând pe masă propriul buget public, propriile soluţii de creştere a taxelor şi impozitelor, propriul model despre cum ar trebui să arate sectorul de educaţie, sectorul medical şi sistemul de transporturi.

    Companiile private trebuie să pună pe masă un sistem de taxe şi impozite care să fie acceptat, din care portiţele fiscale trebuie eliminate (şi lumea trebuie să înţeleagă acest lucru). Mai mult decât atât, acest sistem trebuie să încurajeze munca şi investiţiile şi mai puţin retragerea de capital prin dividende sau alte forme.

    Când este vorba despre educaţie şi sistemul de sănătate, toată lumea aşteaptă ca soluţiile să fie date de guvern, iar în aceste condiţii sistemul public nu are cum să se reformeze şi nici nu vrea să schimbe ceva. Toată lumea de aici vrea bani şi bani, nu să schimbe ceva.

    Asociaţiile companiilor private trebuie să pună pe masă un model de educaţie, un model de infrastructură medicală, un plan de infrastructură de transport. În acest moment, guvernul cheltuie o parte din bani pe şosele şi drumuri în zone unde nu mai sunt oameni.

    România are nevoie de alternative viabile, de planuri realiste, de reformare a sectorului public, de propriul plan de taxe şi impozite, care să poată fi aplicat în patru ani, în opt ani, în zece ani.

    Degeaba cer antreprenorii guvernului să ia măsuri de reducere peste noapte a cheltuielilor bugetare, când acest lucru nu se poate din punct de vedere legislativ şi nici nu este acceptat politic.

    Mai degrabă se poate discuta despre un plan concret şi fezabil în care sistemul de taxe şi impozite să fie modificat astfel încât să nu devină o frână pentru business şi economie, iar la schimb companiile private să ceară guvernului, partidelor politice, implementarea unor planuri pe mai mulţi ani în toate domeniile publice, începând de la reducerea birocraţiei, reducerea sistemului fanariot, reducerea numărului de salariaţi din sectorul bugetar, până la introducerea unui alt model de educaţie, de sănătate, punerea unor investiţiii publice acolo unde economia şi businessul au nevoie, nu unde nu au nevoie.

    Aceasta trebuie să fie tema de discuţie care să înceapă în 2024.

    Vrem nu vrem, tsunamiul fiscal va veni din 2025, dar măcar pierderile din sectorul privat ar putea fi mai administrabile şi gestionate mai bine, astfel încât să nu ne trezim cu o criză bugetară, financiară şi economică fără precedent, din care să nu ieşim un deceniu.

  • Ziarul Financiar, după 25 de ani

    Parcă a fost alaltăieri când vineri, 13 noiembrie 1998, Ziarul Financiar s-a lansat oficial printr-o conferinţă organizată la BNR, cu intenţia de a fi o voce a comunităţii de business din România, când această comunitate era prea puţin prezentă. Toţi cei care erau în business/afaceri erau consideraţi buticari, chioşcari, patroni, hoţi, foşti comunişti care au devenit capitalişti şi care nu au făcut altceva decât să ia întreprinderile şi contractele societăţilor de stat. Nu că nu ar fi fost adevărat. Primul nume pentru acest ziar a fost Timpul Afacerilor, ca o traducere a celebrului ziar englez Financial Times. De altfel, primii editori ai Ziarului Financiar au fost doi englezi, Joe Cook şi David Short, aduşi la Bucureşti de la Financial Times şi The Economist. Primele numere ale ziarului au avut o culoare roz, exact ca Financial Times, dar imediat s-a trecut la culoarea clasică, pentru că rozul era prea scump pentru România. Adrian Sârbu, cel care a fondat Ziarul Financiar şi cel care a pus banii, a spus că Ziarul Financiar nu este un ziar economic, ci un ziar de business. Este o diferenţă fundamentală. De economie se ocupă toţi, de business, de afaceri, scriu prea puţini. Pentru a scrie despre business trebuie să vezi mai întâi partea bună a lucrurilor. Companiile, antreprenorii, patronii, directorii pe care noi i-am făcut CEO mai întâi investesc în ceva, într-o idee, într-o afacere, într-un vis şi apoi se uită la rezultat. Aşa a fost şi cu Ziarul Financiar. La început, Ziarul Financiar a fost un ziar economic, politic şi social, pentru că aşa a fost prima echipă. Mai apoi, cu spatele la zid, Ziarul Financiar a început să fie un ziar de business, cu o altă echipă. Şi a reuşit, împotriva pariurilor. În 2003 ne-am dat seama că această schimbare pe care am făcut-o din 2001, de a pune businessul pe primul plan, începe să câştige teren în piaţă. Noi scriam despre lucruri pe care alte publicaţii nu le scriau, prea puţini se uitau la ce fac companiile, la ce fac multinaţionalele, care începuseră să-şi facă simţită prezenţa în piaţă. Multinaţionalele au creat clasa de corporatişti, care a început să câştige tren. Pe lângă primii patroni ai capitalismului, mai cunoscuţi sau mai puţin cunoscuţi, pe piaţă au început să apară noi antreprenori, care nu şi-au clădit afacerile din ruina fostelor întreprinderi comuniste. Prin ceea ce căutam, prin ceea ce scriam, prin ceea ce analizam, am descoperit şi noi această lume a businessului. Aşa cum sună sloganul Ziarului Financiar dat de Adrian Sârbu, „Totul pentru business, totul este business”. Ziarul Financiar a crescut odată cu creşterea economică care a venit de nicăieri începând cu 2003. Alţii nu au văzut această creştere, această schimbare care se petrecea în faţa ochilor noştri. Noi am fost pregătiţi, fără să ne dăm seama, pentru cei cinci ani de creştere economică spectaculoasă pe care a înregistrat-o România în perioada 2003-2008. Am descoperit antreprenori noi, am descoperit businessuri noi, am descoperit pieţe noi, despre care am scris. Nu am fost însă pregătiţi pentru criza care a venit de nicăieri, începând cu 2008. Este destul de greu să scrii şi să cauţi crize în business. Asta ar însemna să nu faci nimic, să te blochezi dacă tu crezi că vine criza.  Antreprenorii nu au cum să prevadă criza şi crizele, pentru că ei vin la muncă în fiecare zi, inclusiv în weekend, cu gândul de a face ceva, de a produce mai mult, de a vinde mai mult, de a investi mai mult. Fiind oglinda businessului din România, criza care a început în 2008 şi care a durat patru ani ne-a afectat, ne-a lovit în plin, am pierdut sânge, am pierdut jurnalişti, am pierdut mult din putere.

    Fără ca neapărat să anticipăm că urmează să vină un deceniu de creştere economică continuă, ne-am pregătit cu ZF Live şi cu conferinţele ZF pentru ceea ce va urma. ZF Live, programul de business de pe net al Ziarului Financiar, a fost baza a ceea ce este astăzi, cel mai complex produs şi program video de emisiuni de business de pe piaţă. Începând cu ora 9.00 dimineaţa până la ora 20.00, avem emisiuni din oră în oră, cum se spune. Iar audienţa, aşa cum este ea măsurată pe net, atinge chiar şi audienţa unor televiziuni de ştiri. Aceste programe ne-au permis să descoperim noi antreprenori şi noi businessuri, de toate felurile, mai mici şi mai mari. Businessul din România este extrem de divers şi destul de antreprenorial, dacă numărăm cele peste 800.000 de companii care şi-au depus bilanţul pe 2022. Conferinţele ZF, care de câţiva ani sunt şi prin ţară, ne-au scos în faţă interlocutori noi, cu businessuri la nivel local şi care încearcă să-şi facă loc în economia României. Ziarul Financiar, prin toate formele prin care el există astăzi – print, online, suplimente, anuare, summituri, conferinţe, emisiuni video –, încearcă să descopere businessul din România, cu toate personajele şi companiile lui. Pentru noi, cei 25 de ani de Ziarul Financiar au însemnat un parcurs fabulos, pe care nu ni l-am imaginat în 1998, atunci când s-a lansat Ziarul Financiar. Aşa că „La mulţi ani pentru Ziarul Financiar şi să ai ani buni de business în continuare!”.  

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • Când vor scădea dobânzile, pentru că nu mai rezistăm? Când ne va plăti Guvernul facturile, când ne va da banii? Cum crede Guvernul că vom putea plăti creşterea salariului minim pe economie dacă el nu ne plăteşte?

    Creşterea exponenţială a dobânzilor la lei, iar acum şi la euro, şi temperarea acordării de credite de către bănci în aceste vremuri, plus majorarea peste noapte a salariului minim din economie au fost printre problemele cele mai discutate de către antreprenori, directori, de către companiile româneşti la Conferinţa ZF Investiţi în România!, organizată împreună cu CEC Bank, joi, la Bacău.

    Dobânzile mari încep să doară din ce în ce mai mult şi pun presiune pe companii, în condiţiile în care vânzările au scăzut, iar încasarea facturilor se face din ce în ce mai greu pe tot lanţul.

    Chiar dacă ROBOR la trei luni a scăzut faţă de anul trecut de la 8,2% la 6,3%, companiile româneşti consideră că dobânzile sunt în continuare foarte mari, pentru că peste ROBOR se adaugă marja băncii, rezultând astfel o dobândă efectivă care trece de 10%, dacă nu chiar mai mult.

    Anul trecut companiile româneşti au găsit soluţia să treacă de pe finanţarea în lei pe finanţarea în valută, având în vedere că dobânzile la euro erau mult mai mici. Dar acum şi dobânzile la euro au crescut exponenţial, iar EURIBOR este de 3,9% (de la minus 0,5%), la care se adaugă marja băncii, rezultând un cost al finanţării care depăşeşte 6-7% la euro.

    Întrebarea pe care au pus-o reprezentanţii companiilor româneşti a fost când scad dobânzile, pentru că “Nu mai rezistăm. Dobânzile sunt prea mari, costurile de finanţare sunt prea mari”.

    Ionuţ Lianu, şeful trezoreriei CEC Bank, a spus că nivelul dobânzilor care au fost înainte (ROBOR la 1,5% şi EURIBOR negativ) a fost mai degrabă o excepţie. Aceste dobânzi s-au datorat unei anumite conjuncturi economice mondiale, care astăzi nu mai există. În aceste condiţii, este puţin probabil ca dobânzile, cel puţin la lei, să revină la nivelurile anterioare, cel puţin pe termen scurt, a menţionat Lianu.

    Dobânzile la lei din piaţă sunt influenţate de dobânda oferită de BNR băncilor la depozite (6%) şi de dobânzile pe care le plăteşte Ministerul Finanţelor ca să se împrumute din piaţă (6,16% la şase luni şi 7,08% la 10 ani). Ministerul Finanţelor este principalul aspirator de bani şi de aceea influenţează foarte mult dobânzile. Mai mult decât atât, băncile se împrumută în piaţă pentru necesarul lor de finanţare şi de capital (MREL), iar acolo dibânzile depăşesc 7%, ajungând chiar la 9% la euro.

    Dacă băncile se împrumută cu 7-9%, nu au cum să ofere la credite dobânzi mai mici.

    Reacţia antreprenorililor români a fost imediată: Şi noi ce facem, că nu vom putea plăti dobânzi aşa de mari?

    Toate companiile încearcă să transfere costurile în creştere – dobânzi mai mari, preţuri la materii prime mai mari, impozite şi taxe mai mari, salarii mai mari – în majorarea preţului produsului final, dar nu toată lumea reuşeşte acest lucru. Doar companiile mari, care sunt puternice pe lanţul economic, au puterea de a-şi impune preţurile.

    Majorarea inflaţiei, coroborată cu creşterea mai redusă a salariilor, a dus la scăderea puterii de cumpărare, iar acest lucru se vede în consum, acolo unde se înregistrează o scădere evidentă în volumul de produse şi servicii cumpărate.

    Pentru a nu fi nevoite să reducă preţurile, companiile au redus cantitatea şi gramajul produselor, ceea ce, în limbajul economic, se cheamă shrinkflation.

    Dar nu toate companiile pot să facă acest lucru, să jongleze din preţuri şi din cantitate.

    Situaţia din economie nu este roz, au menţionat antreprenorii de la Bacău.

    Pe lângă scăderea economică evidentă, companiile se confruntă cu scăderea cash flow-ului, care intervine din prelungirea duratei încasării facturilor, în varianta cea mai fericită, şi chiar neîncasarea facturilor.

    La fel ca la Arad şi Craiova, şi la Bacău companiile româneşti au spus că problema cea mai mare este că statul plăteşte din ce în ce mai greu şi mai târziu facturile pentru lucrările efectuate, ceea ce induce mari probleme de lichiditate.

    Companiile româneşti riscă să se blocheze şi să blocheze tot lanţul. Guvernul nu-şi plăteşte facturile pentru că stă prost cu banii, cheltuielile bugetare sunt mai mari decât încasările, iar colectarea taxelor şi impozitelor se face din ce în ce mai greu. Având în vedere această situaţie cu plăţile statului, băncile au devenit din ce în ce mai reticente în a finanţa imediat firmele româneşti care au de încasat bani de la stat, pentru că nu există o predictibilitate a acestor plăţi. În aceste condiţii, firmele româneşti se confruntă cu mari probleme de cash flow.

    Nu puteţi vorbi la Guvern să facă plăţile mai repede, să ne dea statul banii ca şi noi să ne putem plăti furnizorii şi creditele de la bancă?, a fost întrebarea adresată de către antreprenorii români conducerii CEC Bank.

    Majorarea salariului minim pe economie de la 1 octombrie de la 3.000 de lei la 3.300 de lei şi perspectiva majorării din nou a salariului minim de la 1 ianuarie 2024, plus încă o majorare pe parcursul anului, înainte de alegeri, de către Guvern, a fost extrem de criticată de către reprezentaţii companiilor româneşti.

    Cum crede Guvernul că putem plăti peste noapte aceste creşteri salariale, de unde să scoatem noi aceşti bani dacă tot Guvernul nu ne dă banii, nu ne plăteşte facturile?, a fost reacţia antreprenorilor români.

    Mulţi dintre ei au business în sectorul de agrobusiness – agricultură şi industrie alimentară -, acolo unde salariul minim este mai mare, iar acum Guvernul a eliminat facilitatea fiscală privind plata CASS, adică firmele vor trebui să majoreze salariile cu 10% pentru ca angajaţii să primească acelaşi net, sau să nu le majoreze, dar atunci salariul net al angajatului va scădea cu 10%.

    Guvernul a majorat salariul minim din agricultură şi industria alimentară de la 3.000 de lei la 3.436 de lei brut, iar în construcţii de la 4.000 de lei la 4.582 de lei brut doar pentru a compensa eliminarea impozitului de 10% pentru CASS.

    La nivel local, multe companii româneşti lucrează cu salariul minim, iar orice creştere a lui le dă peste cap situaţia financiară, mai ales dacă nu au puterea să majoreze preţurile.

    Situaţia din economie a devenit din ce în ce mai tensionată, o presiune în plus fiind creşterile de taxe şi impozite care au intrat în vigoare acum, sau care vor intra în vigoare de la 1 ianuarie 2024.

    Pentru toată lumea problema este legată de lichidităţi, de cash flow, de încasarea facturilor, de recuperarea banilor, de plata salariilor, de plata frunizorilor, pentru a nu se bloca.

    O parte dintre companii – care nu reuşesc să-şi încaseze facturile fie de la stat, fie de la alte companii – aduc în discuţie intrarea în concordat preventiv sau chiar direct în insolvenţă, pentru a încerca să se protejeze în faţa presiunii plăţilor şi a creditorilor.

    În ultimii ani băncile au fost ferite de credite neperformante, dar s-ar putea ca situaţia să se schimbe dacă problema de lichiditate, de încasare a facturilor, mai ales de la stat, va deveni din ce în ce mai critică.

  • Guvernul susţine capitalul românesc până îl falimentează de tot: cea mai mare problemă a companiilor româneşti nu este acum inflaţia, dobânzile sau creşterea impozitelor, ci întârzierea cu lunile de către guvern a plăţii facturilor, ceea ce loveşte în plin tocmai capitalul românesc

    Toate guvernele susţin din vorbe companiile româneşti şi capitalul românesc în lupta lor cu crizele, cu inflaţia, cu dobânzile mari cerute de băncile din România care, în marea lor majoritate, sunt deţinute de străini, în lupta cu marii retaileri care sunt străini, în lupta cu multinaţionalele care scot profiturile din România şi nu plătesc taxe aici.

    Toate guvernele, toţi liderii politici susţin din vorbe companiile româneşti şi capitalul românesc în lupta lor cu crizele, cu inflaţia, cu dobânzile mari cerute de băncile din România care, în marea lor majoritate, sunt deţinute de străini, în lupta cu marii retaileri care sunt străini, în lupta cu multinaţionalele care scot profiturile din România şi nu plătesc taxe aici.

    Premierul Ciolacu nu face nici el excepţie, ci dimpotrivă, retorica lui dă senzaţia că se luptă cu multinaţionalele pentru binele capitalului românesc.

    Problema este că acum cea mai mare problemă pentru companiile româneşti, pentru patronii şi antreprenorii români nu este inflaţia, dobânzile mari, creşterea taxelor şi impozitelor (care afectează mai mult capitalul românesc, decât pe cel străin), ci plata cu foarte mare întârziere de către guvern a facturilor pentru lucrările, serviciile prestate şi realizate de către companiile româneşti şi companiile străine.

    Multinaţionalele mai au linii de finanţare de la centru, mai au împrumuturi de la bănci oferind garanţia numelui acţionarului şi astfel pot să meargă înainte până când guvernul le dă banii.

    În schimb, companiile româneşti, care oricum nu au prea mulţi bani proprii, sunt blocate de lipsa acestor plăţi, de lipsa banilor pe care guvernul le datorează.

    Companiile româneşti nu prea au de unde să facă rost de lichidităţi pentru că nu au linii de finanţare la îndemână, pentru că băncile sunt reticente în a le mai acorda credite văzând că statul întârzie să le plătească facturile, furnizorii nu prea le mai dau marfă în avans pentru că le este frică că nu îşi vor mai primi banii înapoi, aşa că firmele româneşti ajung în situaţia în care sunt obligate să îşi reducă activitatea pentru că nu au resurse financiare cu care să meargă înainte.

    Guvernul Ciolacu a devenit acum cea mai mare problemă în economie prin plata cu întârziere a facturilor.

    La conferinţa ZF Investiţi în România, organizată împreună cu CEC Bank la Arad şi Craiova, problema cea mai des ridicată de către companiile româneşti, de către antreprenorii români, a fost cea legată de plata cu întârziere, sau chiar deloc, a facturilor de către guvern.

    Firmele de construcţii sunt cele mai lovite în acest moment, iar riscul de insolvenţă este cel mai mare.

    Marian Petcu, directorul general al Recon Craiova, spune că pe unele contracte din construcţii “avem plăţi întârziate de la 6 luni până la 12 luni. Instituţiile statului trag de timp, nu plătesc pentru că nu sunt bani. În toata conjunctura de criză, faptul că statul a blocat plăţile reprezintă un mare impediment pentru noi, pentru companiile româneşti, pentru economie”.  https://www.zf.ro/zf-investiti-in-romania/zf-investiti-romania-craiova-proiect-zf-cec-bank-infrastructura-22166861

    Acelaşi lucru l-a reclamat, la Arad, şi Sandu Ion, proprietarul firmei P.A.B.

    Premierul Ciolacu, miniştrii se laudă cu investiţiile pe care guvernul le face în economie, dar multe lucrări nu sunt plătite, iar acest lucru loveşte, în primul rând, în companiile româneşti, care nu au bani ca să lucreze în continuare până când guvernul le va plăti facturile.

    De ce ne mai laudăm şi facem proiectul Anghel Saligny de dezvoltarea a infrastructurii locale, dacă guvernul nu are bani să plătească lucrările, de ce mai anunţăm investiţii mari când ele nu sunt plătite, reclamă antreprenorii românii.

    Companiile româneşti intră în insolvenţă şi apoi în faliment pentru că nu au lichidităţi cu care să îşi onoreze obligaţiile, să îşi plătească furnizorii, să îşi plătească salariaţii, să îşi plătească taxele şi impozitele la stat.

    Sau patronii companiilor româneşti trebuie să întoarcă 10% dintr-un contract ca mită, aşa cum s-a întâmplat în cazul de la Vaslui, când un constructor i-a dat o borsetă cu 1,25 mil. lei preşedintelui Consiliului Judeţean Vaslui, Dumitru Buzatu, ca să primească nişte bani neîncasaţi de peste un an.

    Ironic, guvernul cere de la companii taxele şi impozitele pe care acestea le datorează, dar nu îşi plăteşte facturile la timp aruncând astfel companiile într-un blocaj.

    Practic, companiile creditează statul iar ulterior ajung să fie blocate tocmai de către stat.

    Marile proiecte guvernamentele de infrastructură naţională şi locală, de construcţii, sunt acum finanţate nu de către stat, ci de către companiile private care execută aceste lucrări.

    Situaţia bugetară este mult mai gravă decât o arată datele, pe lângă deficitul bugetar scăpat de sub control, în spate se ascund miliarde de lei, bani care nu sunt plătiţi de către guvern, iar plăţile sunt tot amânate de la o lună la alta. Acum sunt plăţi care trebuiau făcute în 2023 dar care sunt amânate cu bună ştiinţă pentru 2024.

    Această situatie o regăsim în construcţii, în energie, şi cine ştie în câte alte sectoare.

    În energie, plăţile sunt întârziate cu 4-5 luni, iar în joc sunt miliarde de lei, dacă nu chiar de euro. https://www.zf.ro/companii/energie/justin-anghel-avocat-popovici-nitu-stoica-asociatii-masurile-de-22172178

    La nivelul concediilor medicale nimeni nu ştie care sunt sumele datorate de catre guvern companiilor.

    Pe lângă faptul că suntem în criză, pe lângă faptul că dobânzile sunt mari iar băncile sunt extrem de precaute, pe lângă faptul că economia României scade vizibil, guvernul întârzie plata facturilor cu lunile, blocând si mai mult activitatea economică. 

    Creşterea economică din acest an este adusă în principal de sectorul de construcţii- infrastructura mare, iar dacă pierdem şi acest sector, economia intră în recesiune.

    Problema nu este că statul nu are venituri suficiente, pentru că încasările sunt în creştere faţă de anul trecut, ci unde se duc banii, unde se scurg banii.

    Marcel Boloş, ministrul Finanţelor, se plângea că bugetul pe 2023 a fost făcut prost, că au fost luaţi în considerare anumiţi indicatori care nu s-au realizat. Scăderea inflaţiei, cu care se laudă premierul Ciolacu, a făcut mai mult rău decât bine.

    Pe cine ajută dacă au scăzut preţurile, dacă firmele nu plătesc salariile angajaţilor, pentru că nu şi-au încasat facturile de la guvern?

    Ca să ţină bugetul sub control, guvernul amână plăţile către furnizori, care în marea lor majoritare sunt companii româneşti, adică loveşte capitalul românesc.

    Să nu se întoarcă împotriva guvernului acest lucru, pentru că firmele româneşti angajează 60% din forţa de muncă din România.

    Patronii şi antreprenorii români, adică acest capital românesc pe care guvernul îl suţine doar prin vorbe, a devenit extrem de nervos şi începe să prindă glas. Dacă înainte se ridicau împotriva multinaţionalelor, acum se ridică împotriva guvernului.

    Dacă înainte se temeau să ridice glasul împotriva guvernului, de frica controalelor, de frică să nu deranjeze pe un politician sau altul, acum nu mai este aşa pentru că le-a ajuns cuţitul la os. Businessul lor se prăbuşeşte din cauza statului care nu îşi plăteşte facturile.

    Iar statul, guvernul, nu are bani pentru că s-a îngrăşat prea mult în anii de boom economic, pentru că a trăit pe datorie, pentru că a promis în dreapta şi în stânga, iar acum nu mai are bani.

  • Guvernul susţine capitalul românesc până îl falimentează de tot: cea mai mare problemă a companiilor româneşti nu este acum inflaţia, dobânzile sau creşterea impozitelor, ci întârzierea cu lunile de către guvern a plăţii facturilor, ceea ce loveşte în plin tocmai capitalul românesc

    Toate guvernele susţin din vorbe companiile româneşti şi capitalul românesc în lupta lor cu crizele, cu inflaţia, cu dobânzile mari cerute de băncile din România care, în marea lor majoritate, sunt deţinute de străini, în lupta cu marii retaileri care sunt străini, în lupta cu multinaţionalele care scot profiturile din România şi nu plătesc taxe aici.

    Toate guvernele, toţi liderii politici susţin din vorbe companiile româneşti şi capitalul românesc în lupta lor cu crizele, cu inflaţia, cu dobânzile mari cerute de băncile din România care, în marea lor majoritate, sunt deţinute de străini, în lupta cu marii retaileri care sunt străini, în lupta cu multinaţionalele care scot profiturile din România şi nu plătesc taxe aici.

    Premierul Ciolacu nu face nici el excepţie, ci dimpotrivă, retorica lui dă senzaţia că se luptă cu multinaţionalele pentru binele capitalului românesc.

    Problema este că acum cea mai mare problemă pentru companiile româneşti, pentru patronii şi antreprenorii români nu este inflaţia, dobânzile mari, creşterea taxelor şi impozitelor (care afectează mai mult capitalul românesc, decât pe cel străin), ci plata cu foarte mare întârziere de către guvern a facturilor pentru lucrările, serviciile prestate şi realizate de către companiile româneşti şi companiile străine.

    Multinaţionalele mai au linii de finanţare de la centru, mai au împrumuturi de la bănci oferind garanţia numelui acţionarului şi astfel pot să meargă înainte până când guvernul le dă banii.

    În schimb, companiile româneşti, care oricum nu au prea mulţi bani proprii, sunt blocate de lipsa acestor plăţi, de lipsa banilor pe care guvernul le datorează.

    Companiile româneşti nu prea au de unde să facă rost de lichidităţi pentru că nu au linii de finanţare la îndemână, pentru că băncile sunt reticente în a le mai acorda credite văzând că statul întârzie să le plătească facturile, furnizorii nu prea le mai dau marfă în avans pentru că le este frică că nu îşi vor mai primi banii înapoi, aşa că firmele româneşti ajung în situaţia în care sunt obligate să îşi reducă activitatea pentru că nu au resurse financiare cu care să meargă înainte.

    Guvernul Ciolacu a devenit acum cea mai mare problemă în economie prin plata cu întârziere a facturilor.

    La conferinţa ZF Investiţi în România, organizată împreună cu CEC Bank la Arad şi Craiova, problema cea mai des ridicată de către companiile româneşti, de către antreprenorii români, a fost cea legată de plata cu întârziere, sau chiar deloc, a facturilor de către guvern.

    Firmele de construcţii sunt cele mai lovite în acest moment, iar riscul de insolvenţă este cel mai mare.

    Marian Petcu, directorul general al Recon Craiova, spune că pe unele contracte din construcţii “avem plăţi întârziate de la 6 luni până la 12 luni. Instituţiile statului trag de timp, nu plătesc pentru că nu sunt bani. În toata conjunctura de criză, faptul că statul a blocat plăţile reprezintă un mare impediment pentru noi, pentru companiile româneşti, pentru economie”.  https://www.zf.ro/zf-investiti-in-romania/zf-investiti-romania-craiova-proiect-zf-cec-bank-infrastructura-22166861

    Acelaşi lucru l-a reclamat, la Arad, şi Sandu Ion, proprietarul firmei P.A.B.

    Premierul Ciolacu, miniştrii se laudă cu investiţiile pe care guvernul le face în economie, dar multe lucrări nu sunt plătite, iar acest lucru loveşte, în primul rând, în companiile româneşti, care nu au bani ca să lucreze în continuare până când guvernul le va plăti facturile.

    De ce ne mai laudăm şi facem proiectul Anghel Saligny de dezvoltarea a infrastructurii locale, dacă guvernul nu are bani să plătească lucrările, de ce mai anunţăm investiţii mari când ele nu sunt plătite, reclamă antreprenorii românii.

    Companiile româneşti intră în insolvenţă şi apoi în faliment pentru că nu au lichidităţi cu care să îşi onoreze obligaţiile, să îşi plătească furnizorii, să îşi plătească salariaţii, să îşi plătească taxele şi impozitele la stat.

    Sau patronii companiilor româneşti trebuie să întoarcă 10% dintr-un contract ca mită, aşa cum s-a întâmplat în cazul de la Vaslui, când un constructor i-a dat o borsetă cu 1,25 mil. lei preşedintelui Consiliului Judeţean Vaslui, Dumitru Buzatu, ca să primească nişte bani neîncasaţi de peste un an.

    Ironic, guvernul cere de la companii taxele şi impozitele pe care acestea le datorează, dar nu îşi plăteşte facturile la timp aruncând astfel companiile într-un blocaj.

    Practic, companiile creditează statul iar ulterior ajung să fie blocate tocmai de către stat.

    Marile proiecte guvernamentele de infrastructură naţională şi locală, de construcţii, sunt acum finanţate nu de către stat, ci de către companiile private care execută aceste lucrări.

    Situaţia bugetară este mult mai gravă decât o arată datele, pe lângă deficitul bugetar scăpat de sub control, în spate se ascund miliarde de lei, bani care nu sunt plătiţi de către guvern, iar plăţile sunt tot amânate de la o lună la alta. Acum sunt plăţi care trebuiau făcute în 2023 dar care sunt amânate cu bună ştiinţă pentru 2024.

    Această situatie o regăsim în construcţii, în energie, şi cine ştie în câte alte sectoare.

    În energie, plăţile sunt întârziate cu 4-5 luni, iar în joc sunt miliarde de lei, dacă nu chiar de euro. https://www.zf.ro/companii/energie/justin-anghel-avocat-popovici-nitu-stoica-asociatii-masurile-de-22172178

    La nivelul concediilor medicale nimeni nu ştie care sunt sumele datorate de catre guvern companiilor.

    Pe lângă faptul că suntem în criză, pe lângă faptul că dobânzile sunt mari iar băncile sunt extrem de precaute, pe lângă faptul că economia României scade vizibil, guvernul întârzie plata facturilor cu lunile, blocând si mai mult activitatea economică. 

    Creşterea economică din acest an este adusă în principal de sectorul de construcţii- infrastructura mare, iar dacă pierdem şi acest sector, economia intră în recesiune.

    Problema nu este că statul nu are venituri suficiente, pentru că încasările sunt în creştere faţă de anul trecut, ci unde se duc banii, unde se scurg banii.

    Marcel Boloş, ministrul Finanţelor, se plângea că bugetul pe 2023 a fost făcut prost, că au fost luaţi în considerare anumiţi indicatori care nu s-au realizat. Scăderea inflaţiei, cu care se laudă premierul Ciolacu, a făcut mai mult rău decât bine.

    Pe cine ajută dacă au scăzut preţurile, dacă firmele nu plătesc salariile angajaţilor, pentru că nu şi-au încasat facturile de la guvern?

    Ca să ţină bugetul sub control, guvernul amână plăţile către furnizori, care în marea lor majoritare sunt companii româneşti, adică loveşte capitalul românesc.

    Să nu se întoarcă împotriva guvernului acest lucru, pentru că firmele româneşti angajează 60% din forţa de muncă din România.

    Patronii şi antreprenorii români, adică acest capital românesc pe care guvernul îl suţine doar prin vorbe, a devenit extrem de nervos şi începe să prindă glas. Dacă înainte se ridicau împotriva multinaţionalelor, acum se ridică împotriva guvernului.

    Dacă înainte se temeau să ridice glasul împotriva guvernului, de frica controalelor, de frică să nu deranjeze pe un politician sau altul, acum nu mai este aşa pentru că le-a ajuns cuţitul la os. Businessul lor se prăbuşeşte din cauza statului care nu îşi plăteşte facturile.

    Iar statul, guvernul, nu are bani pentru că s-a îngrăşat prea mult în anii de boom economic, pentru că a trăit pe datorie, pentru că a promis în dreapta şi în stânga, iar acum nu mai are bani.

  • În timp ce americanii se confruntă cu cea mai scumpă piaţă imobiliară din perspectiva accesului la achiziţia unei case, în România noi suntem în cea mai ieftină piaţă imobiliară

    Destul de multă lume consideră că preţurile apartamentelor din principalele oraşe – Bucureşti, Timişoara, Iaşi, ca să nu mai vorbim de Cluj-Napoca – sunt mari, având în vedere creşterea din ultimii ani şi situaţia economică actuală extrem de complicată, începând cu inflaţia mare, dobânzi şi mai mari, scăderea puterii de cumpărare, incertitudine economică şi politică.

    Aşa, ca o paranteză în privinţa preţurilor apartamentelor: în vara lui 2008, când un apartament de două camere în Bucureşti, în Militari, ajungea la 120.000 de euro, cu un preţ pe metrul pătrat ca în Viena, nimeni nu considera că preţul este mare, ci dimpotrivă, totul părea ceva normal. Pentru că am intrat în Uniunea Europeană ne aşteptam să ajungem la acelaşi nivel ca în vest. Acum, când preţul aceluiaşi apartament este de 70.000-80.000 de euro, poate chiar 90.000 de euro, adică cu 20-30% mai puţin, preţul este considerat prea mare, deşi între timp salariile s-au dublat/triplat.

    Pentru că dobânzile la lei au explodat iar rata lunară la un credit ipotecar a crescut cu 60% într-un an, nu multă lume s-a mai dus la bancă să ia un împrumut ca să-şi cumpere un apartament. Cei care totuşi au vrut să facă o tranzacţie au pus banii jos.

    Piaţa imobiliară este puţin mai mult blocată, adică tranzacţiile au scăzut cu 30%, dar preţurile nu au scăzut, aşa cum multă lume se aştepta, ci dimpotrivă, rezistă foarte bine şi chiar cresc în această perioadă de incertitudine economică.

    Peste tot în lume situaţia de pe piaţa imobiliară este tensionată. Spre exemplu, în Statele Unite preţurile au crescut, dobânzile au crescut, tranzacţiile au scăzut.

    Conform unui articol din octombrie din Bloomberg – “How much do I need to make to buy a house” – americanii ar avea nevoie de un salariu de 114.000 de dolari pentru a cumpăra o casă cu un preţ mediu de 412.000 dolari, cu 20% avans şi o rată de dobândă la împrumutul ipotecar de 7,2% pe an. Problema este că salariul mediu în Statele Unite este de 70.000 de dolari brut, conform Fed, banca centrală.

    Cu aceste date, accesul la achiziţia unei case a ajuns cel mai prohibitiv pentru americani din toată istoria lor.

    La noi, vă vine să credeţi sau nu, în august 2023 am ajuns la cel mai “ieftin” preţ la achiziţia unui apartament nou de 50 de metri pătraţi în Bucureşti: cu un salariu mediu de 900 de euro pe lună, ceea ce înseamnă 1.300 de euro brut lunar şi 15.600 de euro pe an, ne trebuie 7,2 ani pentru a cumpăra acel apartament. În ianuarie 2023 indicatorul a fost de 8 ani, în ianuarie 2022 de 8,4 ani, în ianuarie 2021 de 8,3 ani, în ianuarie 2019 a fost de 8,9 ani, în ianuarie 2018 de 9,8 ani, în ianuarie 2015 de 11,6 ani, în ianuarie 1012 de 15,8 ani, în ianuarie 2010 de 17,8 ani, iar în ianuarie 2008 de nu mai puţin de 32,8 ani, conform datelor firmei de brokeraj imobiliar SVN România.

    Deşi mulţi consideră că preţurile la apartamente sunt mari, de fapt în realitate preţurile sunt mici, dacă pot să spun aşa.

    Americanii nu prea îşi pot permite să-şi cumpere o casă, având în vedere cât de scumpă a ajuns piaţa imobiliară.

    Noi ar trebui să ne bucurăm că piaţa imobiliară încă este ieftină, poate cea mai ieftină din Europa Centrală şi de Est, ca să nu mai vorbim de pieţele vestice, iar acest lucru constituie unul dintre atuurile României, alături de faptul că 96% dintre români sunt proprietarii caselor şi apartamentelor în care locuiesc.

    Faptul că avem o piaţă imobiliară care încă nu a fost descoperită reprezintă un punct forte. Să poţi să cumperi un apartament nou de două camere de 50 de metri pătraţi în
    8-10 ani este un lucru extrem de important din punct de vedere social, demografic şi economic. Nu multe popoare îşi pot permite acest lucru.

    Am putea spune că apartamentele noastre noi nu se compară cu cele din vest, nu arată aşa bine, sunt înghesuite, infrastructura din jur este proastă, dar chiar şi aşa gradul de acces compensează acest lucru.

    Românii care au intrat în contact cu piaţa imobiliară vestică, care au stat şi stau în chirie, care au încercat să ia un credit apreciază cât de ieftine sunt apartamentele din ţară, şi de aceea, orice ban pe care reuşesc să îl pună deoparte este investit în achiziţia cash a unei proprietăţi din ţară. 

    Această situaţie nu va dura ani de zile, pentru că în momentul în care vom ieşi din criză preţurile vor avea liber să crească.   

    (cristian.hostiuc@zf.ro)