BusinessMagazin

Tag: atelier

  • A renunţat la cariera de avocat la 28 de ani ca să-şi urmeze pasiunea

    Intr-un apartament spaţios şi cu tavane înalte, găzduit de un bloc vechi în apropiere de parcul Cişmigiu, Maria Dermengiu şi-a amenajat atelierul. De altfel, apartamentul îi serveşte drept casă şi atelier. Încă de la intrare dai cu ochii de un tablou semnat de ea. Este una dintre puţinele opere semnate de ea pe care le are expuse în propria locuinţă. Celelalte stau cuminţi în atelier şi îşi aşteaptă proprietarii.

    Multe dintre tablouri sunt deja vândute şi urmează a fi doar ridicate. Pe pereţii apartamentului său sunt însă expuse operele altor artişti, pe care spune că le-a cumpărat pentru că în momentul când le-a văzut i-au spus ceva. „Unii oamenii cumpără artă pentru a face din asta un business. Alţii cumpără de dragul artei.” Ea face parte din cea de-a doua categorie.
    Maria Dermengiu provine dintr-o familie de diplomaţi şi avocaţi.

    A studiat la rândul ei Dreptul şi a profesat câţiva ani pentru ca, în 2010, când avea 28 de ani, să lase totul în urmă şi să devină pictoriţă. Acum aproape un an a găsit şi o modalitate de a transforma arta în business şi a început să îşi imprime elemente din propriile tablouri pe eşarfe, bluze şi mai nou pe rochii.

    „În momentul când am luat decizia de a deveni artist full time nu m-am gândit deloc la venituri. Astăzi, la aproape patru ani de la momentul acela, pot spune că mă întreţin din munca mea.” Cel mai scump tablou vândut de Maria Dermengiu a costat 800 de euro. Recunoaşte că din pictură este foarte greu să te întreţii, mai ales că vânzarea nu este constantă, iar ea realizează maximum 20 de tablouri pe an pentru că timpul şi-l împarte între familie, pictură şi mai nou businessul de artă imprimată.

    „Nu am ştiut întotdeauna că voi face asta. Pictam şi desenam când eram mică, însă când am crescut am urmat Facultatea de Drept.” După facultate, a absolvit cursuri postuniversitare cu specializarea Studii Europene, apoi a profesat pentru câţiva ani avocatura. A devenit mamă, de două ori, iar în 2010 a decis să pună punct carierei şi să o ia de la capăt. „Mi-amintesc că atunci am spus că eu vreau să învăţ să pictez. Momentul acela a fost o dramă pentru familia mea, însă eu le-am cerut timp să le pot demonstra şi mi-au oferit timp.” Astăzi, familia i-a acceptat decizia, ba mai mult, o susţine şi vine să îi vadă expoziţiile.

    La început s-a înscris la Şcoala de Artă (încă nu a absolvit-o), apoi a fost acceptată şi la University of Arts din Londra, însă a decis să rămână în ţară pentru familie. În ceea ce priveşte studiile sale în domeniu se declară autodidactă, cele mai multe lucruri învăţându-le singură. „Nu te învaţă nimeni cum să pictezi, cum să combini culorile, asta vine din interior.”

    La câteva luni după a avut prima expoziţie, despre care nu îşi mai aminteşte foarte multe pentru că avea emoţii. Ştie însă că a vândut toate tablourile. Au urmat apoi alte expoziţii, la Muzeul Ţăranului Român, la Cărtureşti şi la Londra.

  • Cum a ajuns o afacere de familie din Vicovu de Sus la nouă milioane de euro: Nu ne-am dat niciodată bătuţi

    Ana şi Ilie Cornea au pornit o afacere într-un atelier cu zece angajaţi din Vicovu de Sus, iar 20 de ani mai târziu afacerea cu pantofi de lux Denis Shoes face primii paşi în afara României.

    Ana Cornea poartă o pereche de pantofi turcoaz din piele de şarpe, cu toc şi „inserţie din cauciuc natural„. Sunt preferaţii ei din colecţia de 200 de perechi ai managerului şi coproprietarului producătorului de pantofi Denis. De la candelabrul cu cristale şi canapeaua de catifea neagră pe care ne invită Cornea să ne aşezăm până la sigla brandului Why Denis şi la preţul pantofilor din magazin – totul arată asemenea brandurilor internaţionale de lux vecine cu Why Denis la primul etaj al centrului comercial Băneasa Shopping City.

    De fapt totul este cât se poate de autohton, aspect explicat cu accent moldovenesc de Ana Cornea: originea afacerii este oraşul sucevean Vicovu de Sus, iar Denis este numele primului din cei şase copii ai familiei, implicaţi deja sau în curs de pregătire pentru a prelua afacerea cu pantofi.

    „Nu ne-am dat niciodată bătuţi, reţeta succesului este munca, implicarea maximă şi seriozitatea„, explică Ana Cornea reţeta supravieţuirii într-o industrie în care puţini jucători au rezistat în timpul şi după criză. Vicovu de Sus este un oraş cu tradiţie în cizmărie în care, în perioada de după Revoluţie, „la fiecare a doua casă găseai un cizmar„. Cu timpul, atelierele au fost înghiţite de mici fabrici astfel că, în 2008, în zonă se aflau peste 60 de firme cu circa 3.000 de angajaţi. Mai puţin de jumătate au supravieţuit testului crizei, alături de Denis aflându-se nume precum Marelbo, Alex Shoes, Mocasino-Shoe sau Geoviss.

    Povestea Denis a început înainte de 1989, perioadă când Ilie Cornea, „o persoană hotărâtă, care a ştiut tot timpul ce vrea de la viaţă„, potrivit soţiei sale, era cizmar într-o cooperativă, un atelier cu zece angajaţi. În anul 1994, cei doi soţi au privatizat atelierul, care s-a transformat în Denis Shoes, luând numele primei fiice, Denisa. A fost anul care a marcat şi trecerea de la producţia exclusiv manuală la cea cu maşini de cusut care funcţionează pe bază de curent şi mutarea atelierului în Suceava.  „Soţul meu a început vânzând pantofi în piaţă„, descrie Ana Cornea începuturile afacerii cu pantofi Denis, fondată împreună cu soţul ei când amândoi aveau în jur de 20 de ani. Acum Denis este o afacere formată dintr-o fabrică modernă de pantofi din Suceava şi o reţea de 35 de magazine, operate sub trei branduri – brandul mediu spre premium Anna Cori&All Shoes (21 de magazine), brandul premium, Why Denis (12), şi brandul luxury, Denis (2). Cu ele, Denis Shoes a ajuns anul trecut la o cifră de afaceri de 9 milioane de euro, în creştere cu 17% faţă de anul anterior, iar în 2014  cei doi soţi estimează că vor depăşi 10 milioane de euro.

    Marfa – formată atunci din sute de perechi de pantofi bărbăteşti produse zilnic – era vândută prin distribuitori atât în ţară, cât şi în „Germania sau Statele Unite ale Americii, pe baza multor contacte, stabilite prin diverse relaţii„. Primul magazin a fost deschis în urmă cu zece ani în Suceava, succesul de acolo fiind asigurat de notorietatea pe plan regional; în acelaşi an, a început şi producţia de modele de damă la fabrică. Primul magazin din Capitală a fost deschis în 2009 în centrul comercial AFI Palace Cotroceni, iar în prezent magazinele Why Denis se află în toate oraşele mari din ţară.

    Pantofii costă între 260 şi 350 de lei, în cazul brandului Anna Cori&All Shoes, între 350 şi 450 de lei pentru Why Denis şi între 150 şi 200 de euro pentru Denis. Clienţii cărora se adresează sunt cei cu venituri medii spre superioare, cu studii superioare şi un job bun, eventual oameni din mediul de afaceri. Brandul Denis este prezent doar în două magazine din Kiev (Ucraina), piaţă pe care a intrat în 2012.

  • Cadouri pentru sărbători realizate de 16 tineri cu dizabilităţi

    Toate produsele sunt prezentate într-un catalog virtual (http://www.chanceforlife.ro/index.php?pageăcharity-shop-2&hlăro_RO)

    Cei 16 tineri învaţă în cadrul Atelierului să-şsi asume responsabilităţi iar în acest spaţiu sunt valorizaţi şi pretuiţi pentru ceea ce pot confecţiona prin efortul propriu.

    Beneficiarii fundaţiei pot fi sprijiniţi şi prin suţtinerea proiectul Pauza de Creatie, în cadrul căruia sunt organizate Ateliere Creative pentru angajatii companiilor. Pentru perioada Sărbătorilor, fundaţia a pregătit un Atelier Special in care pot fi confectionate ornamente si decoratiuni de Craciun.

     

     

  • Idei de afaceri: fierăria de lux (FOTO)

    O demonstrează cazul americanului Jefferson Mack, devenit, aşa cum se defineşte pe sine, “practicant al artei pierdute a făurăriei”. Spre deosebire însă de meşterii fierari de altădată, care confecţionau arme sau unelte, meşterul fierar modern Jefferson Mack, confecţionează diverse obiecte pentru persoane particulare sau firme de decoraţiuni interioare, scrie San Francisco Chronicle.

    În atelierul său din San Francisco, Mack şi echipa lui lucrează corpuri de iluminat, suporturi pentru lemne de foc, elemente de mobilier, elemente decorative sau chiar porţi pentru case. Unele creaţii au ca sursă de inspiraţie romane de Jules Verne ca “20.000 de leghe sub mări” sau alte romane science-fiction, altele – surse istorice, meşterul încercând să se distingă prin modul nou în care combină elemente vechi. Jefferson Mack se mândreşte că poate face ca obiectele ieşite din mâna lui să pară vechi, creându-le astfel o istorie, iar la lucru refuză, pe cât posibil, să apeleze la metode moderne, cum ar fi prinderea elementelor unei piese prin sudură, preferând elemente de îmbinare ca niturile.

    Obiectele care ies din atelierul lui Mack nu sunt însă deloc ieftine. O poartă, de exemplu, poate costa câteva zeci de mii de dolari şi de aceea clienţii lui, fie ei persoane particulare sau companii, sunt cei ce caută articole unicat, care nu pot fi produse la scară industrială şi pentru care sunt dispuse să plătească un preţ pe măsură.

  • Cei mai buni croitori italieni sunt japonezii (FOTO)

    Arta costumului bărbătesc se poate învăţa în Europa, în locuri ca Napoli, numai că tinerii din zonă care ar putea-o deprinde în această localitate nu se mai simt atraşi să înveţe din cauza multelor ore de muncă migăloasă pe care le presupune meseria. Ca atare, ucenicii vin din ţări în care se ţine foarte mult la ţinuta impecabilă de la lucru, cum ar fi Japonia, unde cei interesaţi pot găsi până şi reviste care au ca subiect costumele bărbăteşti şi cuprind sfaturi diverse, de la lustruitul pantofilor la asortatul cravatelor.

    Există chiar şi ghiduri extrem de amănunţite de unde se poate afla mult mai multă informaţie despre meşteşugul croitorilor napolitani decât se poate găsi în publicaţii în limba italiană sau engleză.

    Un exemplu de japonez care a învăţat să lucreze costume bărbăteşti în stil napolitan este Noriyuki Ueki, zis şi Ciccio, care şi-a făcut ucenicia în oraşul italian, după care a revenit la Tokyo unde şi-a deschis propriul atelier, câştigându-şi deja un renume suficient de bun cât să se extindă peste hotare, călătorind periodic în Coreea de Sud pentru întâlniri cu clienţii.

    Ciccio nu este singurul japonez care croieşte costume în stil napolitan, mai existând şi alţii la Tokyo sau Osaka, cum ar fi Noriyuki Higashi, care se remarcă prin faptul că refuză să folosească maşina de cusut, preferând să-şi coasă manual creaţiile. Reuşita japonezilor într-un domeniu în care napoletanii ar trebui să înceapă ucenicia de mici se datorează, spun cei care-i au de elevi, marii lor pasiunii pentru croitorie şi tenacitaţii cu care abordează studiul.

  • Cum să faci zeci de mii de euro după ce ieşi de la serviciu

    În ce domenii mai poate porni cineva o afacere? Cât curaj şi cât capital e necesar? Care este calea cea mai sigură? Trei tinere antreprenoare au hotărât să-şi încerce norocul şi puterile în domeniile pe care altădată le priveau doar ca pe hobby-uri.

    Carmen Baboian are 33 de ani şi este inginer navalist. Are însă o mare pasiune pentru flori şi de câţiva ani a pornit o afacere: are un atelier de flori, Petalia, şi realizează, doar la comandă, buchete personalizate. Angajaţi din corporaţii, medici, avocaţi şi consultanţi financiari sunt cei mai numeroşi clienţi, dar tânăra antreprenoare povesteşte că sunt zile în care face până la zece aranjamente florale, aşa cum sunt zile în care nu are nicio comandă.

    Zece este însă numărul maxim de buchete pe care le face într-o singură zi, pentru că „îmi ia mult să armonizez un aranjament. Uneori, când este vreo comandă mai complicată, durează chiar şi câteva ore„. Îşi începe ziua de lucru la ora zece dimineaţa şi se întâmplă să nu termine ce are de făcut până la miezul nopţii sau chiar mai târziu. Chiar şi aşa, programul nu i se pare o povară, fiind pasionată de ceea ce face şi, spune ea, „n-aş putea trăi niciodată într-un birou„. Înainte de a pune pe roate propriul butic cu flori, pentru care nu are şi un showroom, ci doar atelierul şi prezentarea online a aranjamentelor pe care le-a realizat, a lucrat în departamentul de contabilitate din firma soţului său.

    Spune despre afacerea sa că este un butic, iar comenzile sunt personalizate, aşa că trebuie să ştie cât mai multe detalii despre persoana căreia îi este destinat buchetul. Antreprenoarea caută flori rare – de pildă în culori sau nuanţe neobişnuite, de exemplu zambile galbene – şi foloseşte accesorii în aranjamente – scorţişoară, bucăţi de ciocolată, muguri, scoarţă de copac, panglici sau hârtie de mătase.

     Cât câştigă cel mai bine plătit freelancer din România: “Niciun job nu m-ar putea convinge să devin angajat”

     Cum să faci ZECI DE MII DE EURO din vârful patului

    Când alege florile de la furnizor, povesteşte ea, poate petrece chiar şi ore întregi în frigiderele în care sunt păstrate florile („sunt un coşmar pentru ei„), pentru a alege ceea ce o mulţumeşte. Alegerea corectă a florilor este esenţială, argumentează ea, mai cu seamă vara, când aranjamentele trebuie să reziste ore în şir în caniculă. De aceea preferă să ia flori de import, din Belgia, Olanda sau Thailanda; caută, pe internet, florile pe care şi le doreşte, le comandă, iar furnizorul le aduce la Bucureşti. În România găseşte cel mai adesea flori de sezon – lalele şi zambile primăvara.

    „Un aranjament este cu atât mai expresiv cu cât are mai multe tipuri de flori. Fiecare floare are un mesaj, fiecare decor floral poate crea o poveste. Încerc să combin cel puţin trei feluri de flori într-un aranjament„, spune ea, iar preţul mediu se plasează în jurul a 150 de lei. Tot ea povesteşte că nu există preţuri prestabilite şi că pentru aranjamentele destinate ocaziilor are nevoie, în general, de cel puţin o lună pentru a se gândi cum să armonizeze buchetele. În zilele când nu are comenzi, cutreieră magazinele pentru a găsi accesorii pe care să le poată folosi în aranjamente, fie ele cutii în care să aşeze florile, panglici sau cine mai ştie ce.

    Ideea afacerii i-a venit treptat; îi plăceau foarte mult florile, iar în florării nu găsea ce-şi dorea. „Priveam cu ochii unui neştiutor cum un domeniu atât de ofertant, precum cel de design floral, avea aspecte interesante şi profesioniste doar pe alocuri şi că aproape în totalitate era guvernat de un soi de destin pecetluit, florile fiind atribuite cu precădere chioşcurilor de la colţul străzii.„ A durat mai mult de un an să înveţe lucrurile de bază în tehnica aranjării şi îngrijirii florilor „şi încă învăţ„.
     

  • Cum se transformă sticla la periferia Bucureştiului în marfă de lux pentru export

    A construit soţul o maşină de tăiat sticlă şi am început să facem tuburi pentru seringi în apartamentul nostru cu două camere„. Aşa descrie Gabriela Ştefănescu începuturile afacerii cu sticlă pe care a pornit-o în urmă cu mai bine de 20 de ani.

    Acum, compania Adrian Sistem şi brandul Gabriela Seres vând în toată lumea, ajungând chiar să facă decorul vitrinei magazinului Cartier din Paris. Printr-o tehnologie folosită de puţini dintre sticlarii renumiţi ai Europei, suflarea printr-un tub de sticlă, specifică producţiei de obiecte de laborator, cei doi fac obiecte de decor cu preţuri care pornesc de la 10 euro şi pot să ajungă la 2.000 de euro, în cazul candelabrelor.

    Acestea sunt vândute exclusiv pe pieţe din afara ţării şi au adus companiei soţilor Ştefănescu o cifră de afaceri de circa 400.000 de euro, în 2012. Implicarea lor într-o astfel de afacere nu este întâmplătoare: ambii au lucrat la o fabrică de sticlărie tehnică din Bucureşti. „În 1992, pluteau în aer privatizările şi începuse să se observe un dezinteres din partea conducerii fabricii„, spune Gabriela Ştefănescu. Deşi exista posibilitatea investiţiei în fabrica de sticlărie de laborator prin metoda MEBO (privatizare prin vânzare de acţiuni angajaţilor), cei doi soţi au preferat în acea perioadă să îşi deschidă afacerea lor, în propria locuinţă.

    Cu un echi-pament improvizat şi bazându-se pe experienţa de la fabrică, au început să facă tuburi pentru seringi. „Am început să mă duc cu oferte pe la institute de cercetare şi, pentru că produceam mai ieftin decât fabricile de atunci, am reuşit să trăim o perioadă astfel„. Mai mult decât atât, au crescut afacerea şi au mutat-o într-un alt spaţiu, o casă închiriată, unde lucrau la sobe speciale cu trei oameni care veneau după amiaza „pentru că nu am îndrăznit să îi angajăm definitiv„.

    Temerile lor au scăzut odată cu găsirea primului client din afara ţării şi comanda sa de sticle cu fruct în interior, foarte populare în acea perioadă. În paralel, au continuat să facă sticlărie de laborator iar, treptat, nici spaţiul din casă nu a mai fost suficient pentru comenzile primite. 

    DUPĂ ÎNCHIDEREA INSTITUTULUI NAŢIONAL DE STICLĂ – cu vaste spaţii de producţie şi unde se făcea odinioară fibră şi sticlă optică – cei doi au reuşit să închirieze un spaţiu la institut, în 1995.
    Au urmat participările la târguri de specialitate şi promovarea mai mult „din vorbă în vorbă„ care au adus colaborările cu designeri internaţionali. Primul târg unde au expus a fost MACEF Milano, unde s-au prezentat cu „lucruri mărunte„.

    Un italian i-a contractat atunci pentru mărturii de nuntă pentru câteva zeci de mii de euro. Apoi, un brand american de mobilă a dorit să îşi diversifice activitatea prin intermediul lor. Alături de acesta, Ştefănescu a început să conceapă produse noi, potrivite pentru interior, din segmentele Arts de la table şi decoraţiuni interioare.

    Alte comenzi au venit din partea unor firme americane specializate în produse pentru masă şi decoraţiuni interioare, Anthropology, (cu care au semnat cel mai mare contract, în valoare de 50.000 de euro) şi Arte Italica, dar şi din partea unor designeri europeni cum ar fi francezii Laurence Brabant – pentru o colecţie de obiecte destinate mesei sau Matteo Messervy – care a folosit candelabrale de mari dimensiuni făcute în atelierul soţilor Ştefănescu în decorarea unor centre comerciale din Franţa şi chiar la vitrina magazinului de bijuterii Cartier.

    „Produsele executate de noi au ajuns şi la o vitrină Hermes din Geneva sau Paris, ca urmare a colaborării cu designeri din străinătate„, spune Ştefănescu, pentru care nu este o problemă că designerii cu care colaborează nu obişnuiesc să menţioneze numele firmei sale când expun produsele. „Ei vând în nume propriu, iar produsele sunt luate din diverse ţări, de la firme care corespund gustului lor„. Deşi multe din produsele care se vând folosesc designul desenat de Gabriela Ştefănescu, ea respectă condiţiile celor care le vând în nume propriu.

     

  • Povestea ardeleanului care s-a îmbogăţit după ce a făcut 50.000 de modele de blugi: “Jeanşii sunt un must have care te diferenţiază în club”

    CÂND PUR ŞI SIMPLU TE SIMŢI ALTFEL DECÂT CEL CARE STĂ LÂNGĂ TINE ÎNTR-UN CLUB ŞI POARTĂ ACELAŞI MODEL DE BLUGI, simţi nevoia să exprimi asta prin felul în care arăţi, în felul în care te îmbraci, în tot ceea ce spui despre tine. Iar dacă nu ai prea multe opţiuni, îţi creezi singur diferenţierea„, spune designerul vestimentar Ştefan Muscă, adăugând că primele modele de haine le-a creat pentru el şi prietena lui pentru a se diferenţia de ceilalţi atunci când merge în club.

    La puţin timp după ce începuse să îşi creeze propriile haine, cei cu care interacţiona îl întrebau  de unde pot să îşi cumpere şi ei modelele pe care le purta, povesteşte el. Aşa a ajuns să pună bazele unui atelier de producţie haine în Bucureşti.

    „Ziua mea de muncă începe la opt dimineaţa şi se termină pe la şapte – opt seara, însă prin 2007 stăteam şi până la unsprezece noaptea, dat fiind numărul mare de comenzi„, spune el. Muscă îşi aduce aminte că în anii de creştere economică lansa o colecţie, iar a doua zi toate articolele vestimentare prezentate se vindeau. Produce 17-18 modele de blugi pe zi, într-un an ajungând la peste 5.000 de pantaloni, din care o parte sunt vânduţi şi în afara României, în alte ţări europene.

    „Produc tot ce înseamnă outfitul unui om, mai puţin pălării şi încălţăminte. Am încercat să produc şi încălţăminte, dar m-am convins că nu este rentabil pentru piaţa locală.„ El spune că toate produsele pe care le produce sunt personalizate, în funcţie de fizicul clientului, locul în care le poartă, momentul. Aduce materialele pentru produsele vestimentare pe care le produce din Asia, China fiind una din pieţele principale, anterior lucrând şi cu Turcia, unde au crescut însă preţurile.

    „În 15 ani de activitate am creat peste 50.000 modele, deoarece cu majoritatea clienţilor se lucrează în funcţie de personalitatea acestuia. În afară de modelul în sine, materialul contează foarte mult. Deşi jeans-ul este asociat în mod tradiţional cu ideea de piesă vestimentară care rezistă, poate să nu fie deloc aşa în cazul în care designul ia din felia calităţii materialului. Pentru mine materialul de bază va rămâne întotdeauna denimul.”

     

  • Cum să faci zeci de mii de euro după ce ieşi de la serviciu

    Carmen Baboian are 33 de ani şi este inginer navalist. Are însă o mare pasiune pentru flori şi de câţiva ani a pornit o afacere: are un atelier de flori, Petalia, şi realizează, doar la comandă, buchete personalizate. Angajaţi din corporaţii, medici, avocaţi şi consultanţi financiari sunt cei mai numeroşi clienţi, dar tânăra antreprenoare povesteşte că sunt zile în care face până la zece aranjamente florale, aşa cum sunt zile în care nu are nicio comandă.

    Zece este însă numărul maxim de buchete pe care le face într-o singură zi, pentru că „îmi ia mult să armonizez un aranjament. Uneori, când este vreo comandă mai complicată, durează chiar şi câteva ore„. Îşi începe ziua de lucru la ora zece dimineaţa şi se întâmplă să nu termine ce are de făcut până la miezul nopţii sau chiar mai târziu. Chiar şi aşa, programul nu i se pare o povară, fiind pasionată de ceea ce face şi, spune ea, „n-aş putea trăi niciodată într-un birou„. Înainte de a pune pe roate propriul butic cu flori, pentru care nu are şi un showroom, ci doar atelierul şi prezentarea online a aranjamentelor pe care le-a realizat, a lucrat în departamentul de contabilitate din firma soţului său.

    Spune despre afacerea sa că este un butic, iar comenzile sunt personalizate, aşa că trebuie să ştie cât mai multe detalii despre persoana căreia îi este destinat buchetul. Antreprenoarea caută flori rare – de pildă în culori sau nuanţe neobişnuite, de exemplu zambile galbene – şi foloseşte accesorii în aranjamente – scorţişoară, bucăţi de ciocolată, muguri, scoarţă de copac, panglici sau hârtie de mătase.

     Cât câştigă cel mai bine plătit freelancer din România: “Niciun job nu m-ar putea convinge să devin angajat”

     Cum să faci ZECI DE MII DE EURO din vârful patului

    Când alege florile de la furnizor, povesteşte ea, poate petrece chiar şi ore întregi în frigiderele în care sunt păstrate florile („sunt un coşmar pentru ei„), pentru a alege ceea ce o mulţumeşte. Alegerea corectă a florilor este esenţială, argumentează ea, mai cu seamă vara, când aranjamentele trebuie să reziste ore în şir în caniculă. De aceea preferă să ia flori de import, din Belgia, Olanda sau Thailanda; caută, pe internet, florile pe care şi le doreşte, le comandă, iar furnizorul le aduce la Bucureşti. În România găseşte cel mai adesea flori de sezon – lalele şi zambile primăvara.

    „Un aranjament este cu atât mai expresiv cu cât are mai multe tipuri de flori. Fiecare floare are un mesaj, fiecare decor floral poate crea o poveste. Încerc să combin cel puţin trei feluri de flori într-un aranjament„, spune ea, iar preţul mediu se plasează în jurul a 150 de lei. Tot ea povesteşte că nu există preţuri prestabilite şi că pentru aranjamentele destinate ocaziilor are nevoie, în general, de cel puţin o lună pentru a se gândi cum să armonizeze buchetele. În zilele când nu are comenzi, cutreieră magazinele pentru a găsi accesorii pe care să le poată folosi în aranjamente, fie ele cutii în care să aşeze florile, panglici sau cine mai ştie ce.

    Ideea afacerii i-a venit treptat; îi plăceau foarte mult florile, iar în florării nu găsea ce-şi dorea. „Priveam cu ochii unui neştiutor cum un domeniu atât de ofertant, precum cel de design floral, avea aspecte interesante şi profesioniste doar pe alocuri şi că aproape în totalitate era guvernat de un soi de destin pecetluit, florile fiind atribuite cu precădere chioşcurilor de la colţul străzii.„ A durat mai mult de un an să înveţe lucrurile de bază în tehnica aranjării şi îngrijirii florilor „şi încă învăţ„.
     

  • Expoziţia “Oraşul văzut de generaţia ’80”, de joi în Capitală

     Autorii expoziţiei trăiesc şi lucrează în Bucureşti, Oradea, Cluj, Timişoara, Sibiu, Sfântu Gheorghe, centre majore pe harta artei tinere de acum trei decenii, unii (şi) peste hotare, la Amsterdam şi Düsseldorf, potrivit unui comunicat remis MEDIAFAX. Este o expoziţie a unor individualităţi marcante, care poartă cu sine repere ale apartenenţei la aceeaşi generaţie culturală.

    Vernisajul va fi marcat printr-un performance al artistului Ütő Gusztáv, intitulat “Global-local 2”, iar pe durata expoziţiei, al cărei curator este Adrian Guţă, vor fi organizate o seară dedicată lui Mircea Florian, o masă rotundă – “Oraşele vizibile/ Oraşele invizibile” şi o Seară de poezie optzecistă pe tema condiţiei citadine.

    Artiştii ale căror opere vor fi expuse sunt Alexandru Antik, Olimpiu Bandalac, Rudolf Bone, Călin Dan, Mircea Florian, Teodor Graur, Radu Igazság, Iosif Király, Petru Lucaci, Valeriu Mladin, Alexandru Patatics, Dan Perjovschi, Romelo Pervolovici, Marilena Preda Sânc, Gheorghe Rasovszky, Mircea Stănescu, Roxana Trestioreanu, Ütő Gusztáv şi Sorin Vreme.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro