Tag: Statele Unite

“Am fost promovat recent şi sunt responsabil momentan pentru oportunităţile strategice în zona de credit corporatist şi suveran în pieţele emergente din Europa, Africa şi Asia”, descrie Moşneanu rolul său în cadrul JPMorgan Chase. Pe scurt, românul lucrează cu fonduri mari de investiţii de la nivel global pentru a le ajuta să investească în oportunităţi care rezonează cu politica lor internă. Tranzacţiile la care lucrează sunt complexe şi poate dura luni întregi până se finalizează, după cum spune chiar el.
„Dinamica din pieţele de capital şi riscurile geopolitice sunt factori pe care îi luăm mereu în considerare. Vorbim de o platformă care generază zeci de milioane de dolari anual.” Cam aşa sună jobul actual al lui Mihai Moşneanu, însă povestea sa şi a carierei lui în domeniul financiar sunt mult mai lungi şi chiar mai complexe.
Mihai Moşneanu a plecat din România în 2006 pentru a urma studiile în economie la University College London. „Am terminat primul în anul meu cu ceea ce sistemul britanic numeşte First Class Honours.” Nu a ştiut însă de la început ce cale îşi dorea să urmeze din punct de vedere profesional. Pentru primul an cel puţin, ideea revenirii în ţară a fost constantă. Însă, treptat, atât apropierea de noul acasă (Londra), cât şi oportunităţile profesionale pe care le-a remarcat l-au făcut să încerce să obţină un job în investment banking, o industrie atât de râvnită şi de competitivă.
„Am absolvit (universitatea – n.red.) în anul 2010, care din perspectiva pieţei muncii a fost probabil cel mai stringent an din timpul crizei.” A obţinut însă, „în cele din urmă”, un internship de 10 săp­tă­mâni la Nomura, o bancă de investiţii japoneză care la momentul acela achiziţionase de puţin timp portofoliul din Europa şi Asia rămas în urmă falimentului Lehman Brothers. La sfârşitul celor 10 săptămâni i s-a oferit un job full time.
„Au fost doi ani de început incredibil de interesanţi, acoperind pieţe emergente, de la Africa de Sud la Israel şi regiunea de centru şi est a Europei.” La sfârşitul lui 2012 a primit un telefon de la JPMorgan, cea mai mare bancă de investiţii din lume, şi decizia de a accepta un job aici nu a fost deloc grea.
„Şase ani mai târziu, simt că am făcut alegerea corectă pe deplin. Este un mediu incredibil de competitiv; în general primim peste 10.000 de aplicaţii pentru 70-80 de joburi entry level anual”, spune executivul român. Prima sa poziţie în cadrul băncii a fost aceea de vice-president pentru global emerging markets – CEE origination & derivatives risk management, conform profilului său de pe reţeaua de socializare de business LinkedIn. Funcţia actuală a preluat-o de doar câteva luni.
În total, au trecut 12 ani de când a plecat din România şi nu are în plan să se întoarcă prea curând, deşi nu exclude complet această posibilitate.
„Cei 12 ani au trecut incredibil de rapid. Am plecat pentru că asta mi-am dorit din şcoala primară. A fost o chemare internă pentru o nouă experienţă, o chemare pe care nu o pot explica.” Uitându-se în urmă, spune că a avut o copilărie frumoasă şi a avut sprijinul necondiţionat al familiei în alegerile pe care le-a făcut. „România pentru mine nu a fost o experienţă tipică a tranziţiei postcomuniste. Spiritual însă, nu a fost de ajuns. Am avut constant curiozitatea să aflu ce este în plus în lume, ce este «acolo».”
Recunoaşte că în acest moment nu urmăreşte activ varianta de a se întoarce în ţară. Singura „strigare interioară”, după cum spune el, este aceea, „poate naivă”, de a schimba ceva, cât de puţin, în bine. România de astăzi se pierde din cauza mediocrităţii care vine de la vârf, adaugă Mihai Moşneanu.
„Cred că dacă m-aş întoarce vreodată ar fi în zona de politici publice sau chiar politică, unde sper să pot aduce puţină valoare din experienţa mea.” Spune că e mai puţin importantă poziţia – angajat sau antreprenor. În măsura în care ca angajat poţi schimba ceva, este o variantă.
„Mama mea este angajat, tatăl meu este antreprenor. Din punctul meu de vedere, ambii au contribuit social pozitiv în România.” Ceea ce contează este modul în care îţi manifeşti etica profesională şi viziunea.
Ultima oară a fost acasă, în România, la sfârşitul lui august, la nunta unuia dintre cei mai buni prieteni ai săi, care trăieşte la rândul lui la Londra: „A fost o petrecere frumoasă”.
El este originar din Ploieşti, oraş despre care spune că „din păcate nu s-a schimbat aproape deloc în ultimii 12 ani”. Bucureştiul, în schimb, a devenit mult mai european: „Oamenii zâmbesc, sunt diverşi, poartă haine colorate şi merg la cafenele şi restaurante pentru că se bucură de viaţă, nu doar pentru a celebra un botez, o nuntă sau o zi de naştere”.
În puţinul timp petrecut în ţară, i se pare îmbunătăţit şi traficul şi adaugă că poate mult mai bine nu se poate pentru o capitală, un oraş cu câteva milioane de locuitori. Recunoaşte însă că nu are experienţa navetei zilnice în România pentru o părere avizată. „În România este încă o cultură mare a jeepului, a maşinii mari ca statut sau a maşinii în general.” Cu cât oamenii sunt dispuşi să meargă mai mult pe biciclete, să ia metroul, cu atât traficul se va îmbunătăţi, crede el. În Londra, toată lumea foloseşte transportul public. Este eficient, util şi sigur. Nu există nicio exigenţă socială de a deţine o maşină. „Eu nu deţin una.”
Cum arată o zi obişnuită în viaţa unui bancher de investiţii în Londra, unul dintre cele mai cosmopolite oraşe din lume şi – pentru moment – capitala financiară a Europei?
Ziua începe adesea cu alarma de la 5:15. „Mă duc la sală la un bootcamp la ora 6:00, clasă care durează o oră. Este important pentru mine să am acea oră la început de zi”, spune el. Îl ajută să se concentreze, să fie productiv şi motivat la muncă în restul zilei, după cum precizează executivul.
Ajunge la birou în jurul orei 8. „Ştiu că poate sună a clişeu, însă nicio zi nu e la fel.” Sunt zile în care începe discutând cu clienţi şi colegi din Asia, lucrând la tranzacţii de finanţare în Orientul Mijlociu, având apoi un prânz cu un client în Londra şi teleconferinţe cu echipele din New York după amiază. Încearcă să plece de la birou pe la 18:30.
„Niciodată nu termini ce ai de făcut, ideea e să ştii când să te poţi opri, când, din cauza oboselii, eficienţa ta scade.” Serile le petrece la cină cu prietenii, acasă cu partenerul de viaţă, citind, la operă sau la teatru. „În ultimul an, serile mi le petrec tot mai mult studiind pentru un master în relaţii internaţionale pe care îl urmez part time la Universitatea Cambridge.” O experienţă superbă la toate nivelurile, spune el.
Timpul liber şi-l petrece şi alergând (a participat la maratoanele de la Londra şi Berlin), luându-se la întrecere cu înălţimile (a escaladat Kilimanjaro şi Aconcagua) sau călătorind. A locuit în cinci ţări şi a vizitat peste 40. Iar călătoria continuă – în carieră şi în timpul liber.

De ce anume vă e cel mai dor din România?

De limba română. Este o limbă minunată, pe care din păcate nu o mai vorbesc atât de des precum mi-aş dori. Viaţa mea personală este 90% în engleză; la birou, acasă, în weekenduri cu prietenii. În liceu am participat ani la rând la olimpiada naţională de limba şi literatura română. Citeam atât de mult. Îmi e dor să retrăiesc acele zile, deşi dormeam 5-6 ore maximum pe noapte. Îmi e dor de (Liviu – n.red.) Rebreanu şi de Marin Preda. Îmi este, fireşte, dor şi de mirosul cozonacilor de acasă de Crăciun, dar încerc, pe cât se poate, să fiu în România în fiecare an în perioada sărbătorilor.
Anul acesta mă voi duce la Alba Iulia de 1 Decembrie. Este un moment solemn – curajul şi demnitatea unei generaţii au dus la Marea Unire. Este un bilanţ important pe care România ar trebui să îl aibă ca societate la centenar.
 
Dar, la polul opus, cel mai puţin dor?

De negoţul din taxi, de gropile din asfalt, de pretenţia la valoare a unora, care prin aroganţă şi-au asumat conducerea ţării.
 
Spuneţi-mi trei lucruri care ar trebui îmbunătăţite în România.

„Educaţia, educaţia, educaţia”, ca să îl citez pe un fost premier britanic. Totul pleacă din şcoală. Am avut o experienţă excelentă în România în cei doisprezece ani (de şcoală generală – n.red.) şi liceu, datorită profesorului minunat de matematică din gimnaziu şi profesoarei minunate de literatură română din liceu. Mi-au fost mentori incredibili. Din păcate, asta a fost excepţia. Per ansamblu, vorbim de un sistem corupt, în care mediocritatea, spoiala şi aparenţa iau locul performanţei, efortului şi onestităţii. Clasa politică a facilitat această constantă degradare a societăţii.
E modul prin care poţi continua să controlezi un sistem.
Este, fireşte, nevoie de drumuri mai bune, de mai puţină „cârpeală” în tot ceea ce se face, dar toate acestea vin din şcoală, din educaţie, din modul în care fiecare dintre noi acţionează când nimeni nu se uită. Aceasta este adevărata măsură a demnităţii unei societăţi.