Tag: profil

  • Cele mai inovatoare companii din România: Pitech+Plus vrea să modernizeze sistemul educaţional

    Programul a fost dezvoltat în urma unui acord de parteneriat semnat la începutul anului 2014 cu şcoala 42 din Paris şi este unul dintre cele mai ample experimente de inovaţie aplicate în sistemul educaţional.

    Elementul de noutate:

    În acest moment, Academy+Plus are unul dintre cele mai dificile sisteme de admitere din România. O preselecţie filtrează prima bază de candidaţi, iar după preselecţie cei selectaţi au o discuţie cu conducerea şcolii, urmată de 28 de zile de testare la sediul instituţiei. Până în prezent au fost înregistrate 1.200 de aplicaţii şi 450 de testări, din care 125 de candidaţi au trecut la testarea de 28 de zile, iar 64 de locuri au fost ocupate. Şcoala este gratuită şi nu se cer diplome sau rezultate la bacalaureat.


    Efectele inovaţiei:

    Pe termen lung Pitech îşi va putea recruta viitorii angajaţi ai companiei, ceea ce înseamnă că scad costurile de recrutare şi internship. Instituţia schimbă şi interacţiunea cu mediul de afaceri, trecerea de la competiţie la colaborare şi de la individualitate la efort comun. Şi alţi membri ai clusterului IT de la Cluj-Napoca pot beneficia de pool-ul de candidaţi.


    Descriere:

    Academy+Plus este axată pe practică şi pune în centrul acţiunilor elevul şi nu profesorul. Profesorii au rol consultativ, iar evaluarea se bazează pe modelul “peer-to-peer”. Rezultatele sunt crearea unui mediu organizaţional încă din faza de şcolarizare şi obţinerea unor profile complexe. Pe termen scurt Academy+Plus îşi propune să creeze o comunitate puternică şi valoroasă de oameni care vor să performeze în domeniul IT, atât în calitate de angajaţi pentru piaţa din România, cât şi în calitate de antreprenori.

    Pe termen mediu vor fi organizate parteneriate sau clase speciale pentru alte companii aflate în căutare de resurse, iar pe termen lung iniţiatorii cred că vor schimba modul de raportare la formarea resurselor umane, vor creşte criteriile de performanţă şi va apărea o schimbare în zona de educaţie.

    Business Magazin a lansat în 24 noiembrie prima ediţie a catalogului “Cele mai inovatoare companii din România”.

  • Reportaj: Berea Affligem scoate la război vechimea, reţeta secretă şi bugetele consistente de promovare ale Heineken

    “Nu, nu avem timp de pauză, ne grăbim“, am aflat la ieşirea din aeroportul de la Bruxelles. Am aflat imediat şi de ce eram pe fugă: întârzierea avionului dăduse peste cap programul de pe tărâm belgian, excursia spre Affligem.

    Domeniul se întinde pe hectare întregi şi în alte vremuri adăpostea câteva sute de călugări; acum au rămas doar 12, care se roagă de şapte ori pe zi. Nu avem cum să-i deranjăm, spune ghidul abaţiei, care de câteva decenii spune turiştilor povestea lăcaşului de cult. E fericit, a devenit pentru a treia oară bunic, şi presară cu glume poveştile în timp ce ne îndoapă, pe modul repede înainte, cu informaţii.

    Fondată la 1074 de cinci cavaleri care s-au călugărit, abaţia Affligem a cunoscut perioade de mare înflorire dar a trecut şi prin vremuri nefaste, fiind de mai multe ori distrusă din temelii. În secolele XII şi XIII avea deja un rol important la nivel de regiune, fiind practic o cetate, coordonată de călugări, care administrau hectare întregi de teren. De-a lungul anilor în jurul abaţiei au apărut o fermă, o moară, o brutărie, o fabrică de lactate, culturi de hamei şi, desigur, o berărie.

    Ghidul insistă să ne arate pe gravuri cât de speciale sunt abaţia şi domeniul acesteia, indicând un punct cât o gămălie de ac. „În secolul XVI aceşti cinci călugări jucau fotbal, aceasta este o minge de fotbal. Deci noi am inventat fotbalul, iată dovada.“ Nu numai fotbalul a fost inventat de belgieni, aveam să aflu pe parcursul celor 48 de ore petrecute în regatul belgian, ci şi waffele (nu cred că poartă vreo dispută pe acest subiect cu alte naţii), cartofii prăjiţi (numiţi, totuşi, french fries), galeriile acoperite (pentru că o prinţesă franceză cusurgie ajunsă regina Belgiei voia să divorţeze şi să plece, neplăcându-i Bruxelles; galeria acoperită, unde putea face după bunul plac cumpărături, a determinat-o să rămână) şi, evident, bomboanele de ciocolată, dat fiind că unul din regii Belgiei era şi rege în Congo, ţară mare producătoare de cacao.

    Încă de la începuturi călugării dominicani au produs bere, băutură care a avut un rol cât se poate de funcţional vreme de multe secole. La acea vreme apa era adeseori contaminată şi putea produce boli grave, astfel încât berea era o băutură mai sigură deopotrivă pentru călugări, dar şi pentru săteni, care o primeau de la abaţie, mai cu seamă în timpul iernilor grele, însoţită de pâine.

    În plus, berea era folositoare pentru călugări în timpul perioadelor de post, prin elementele nutritive pe care le conţine. Licoarea a fost folosită şi în solda soldaţilor; paşnica aşezare care a fost întemeiată în secolul XI s-a aflat vreme de 900 de ani în miezul câmpurilor de luptă. Traiul este liniştit acum pentru cei 12 călugări de la Affligem, care au cu toţii peste 80 de ani; în ciuda vârstei, ei se ocupă de propria gospodărire, îşi fac vreme să-i asculte pe cei care le caută sfatul, dar îşi petrec timp şi în biblioteca înzestrată cu zeci de mii de volume, unele vechi de sute de ani. Reţeta berii s-a transmis vreme de aproape un mileniu doar prin viu grai, fiind cunoscută numai de călugări; abia în 1956 a fost scrisă pentru prima dată.

    Acum, Affligem este una dintre ultimele 22 de beri de abaţie certificate care se mai produc. Călugării nu mai sunt implicaţi în producţia băuturii, care a fost oprită de decenii, dar ei au semnat, în 2000, un contract cu Heineken, care produce berea după reţeta pe care o cunoşteau înainte doar locuitorii abaţiei.

    Practic, prin acest contract producătorul primeşte dreptul de folosire a mărcii şi a reţetei, pentru o perioadă de încă 75 de ani de-acum înainte, şi plăteşte o redevenţă călugărilor, care trebuie să-şi dea acordul pentru decizii majore – de pildă diversificarea gamei sau schimbarea ambalajului. Poate părea surprinzător, dar călugării au înţeles argumentele de marketing pe care le-a explicat brand managerul mărcii în momentul în care au obiectat că stema de pe sticlă trebuie să-şi păstreze culoarea roşie, în locul celei albastre, aleasă de echipa de marketing a Heineken. Pe fiecare sticlă de Affligem se găseşte blazonul abaţiei: sabia Sfântului Pavel, alături de cheile Sfântului Petru, aşezate în formă de cruce. Pe zidurile abaţiei, acest simbol este însoţit de maxima „Felix Concordia“, tradus prin „fericire în armonie“.

    Berea, cunoscută vreme de un mileniu doar în Belgia, a căpătat în prezent ambiţii internaţionale. „Acum vreun an şi jumătate le-am spus călugărilor că vrem să scoatem Affligem pe mai multe pieţe. Iar anul acesta am accelerat acest proces“, spune brand managerul Affligem, Jacob Linden, un suedez care munceşte la Amsterdam, face marketing pentru o bere belgiană şi pare că ar putea vorbi ore în şir despre domeniul în care lucrează.

    Marca este prezentă în 30 de ţări, numărul crescând de trei ori în numai jumătate de an. În România berea de la abaţia belgiană este prezentă în circa 200 de puburi, la preţuri cuprinse de regulă între 13 şi 16 lei; în retail o sticlă costă 7-8 lei. 70% din consumatori preferă varianta blondă, iar cele mai mari volume de vânzări sunt adjudecate de Franţa, care are o populaţie de şase ori mai numeroasă decât a Belgiei (11 milioane de locuitori).

    „A fost o marcă negălăgioasă, nici acum nu facem publicitate agresiv.“ Linden povesteşte şi cum a fost luată această decizie. În ultimii 150 de ani mulţi berari au dispărut, alţii s-au consolidat; abia în 1970 a început să reapară interesul pentru berile tradiţionale, în SUA. Preşedintele american Barack Obama a cerut, de exemplu, să fie produsă o bere de acest fel chiar la Casa Albă. Dar creşterea accelerată a interesului pentru berile făcute de meşteşugari s-a produs abia în ultimii ani, iar Jacob Linden spune că numărul de căutări pe Google ale acestui tip de produs pur şi simplu a explodat.

  • Supereroii din umbră. Cum a ajuns Marvel să definească nivelul de referinţă al unui gen cinematografic

    PRIMUL EDITOR AL REVISTEI, JOE SIMON, A CREAT ÎN 1941 UNUL DINTRE CEI MAI IUBIŢI SUPEREROI AI MARVEL, CAPTAIN AMERICA. A fost primul succes al companiei, cu vânzări de peste un milion de exemplare.

    Anul următor, Marvel a cedat drepturile pentru Captain America companiei Republic Pictures, însă studioul de film nu a reuşit să producă niciun episod de-a lungul perioadei contractuale, astfel încât personajul a revenit creatorilor săi.

    Ca urmare a tranzacţiei dintre Marvel Entertainment Group şi ToyBiz din 1993, Avi Arad a fost numit CEO al Marvel. În primă fază, lucrurile nu au mers însă prea bine; s-a decis cedarea drepturilor pentru mai multe personaje, dar studiourile de film nu s-au grăbit să prezinte publicului eroi de benzi desenate. ”Atunci când închei o afacere cu un studio de producţie, intri pe o listă de aşteptare alături de alte 500 de proiecte, aşa că sunt şanse mari să te pierzi. Pentru noi acest lucru nu merge. Nu vrem să mai facem asta„, declara la acea vreme Avi Arad. Drept urmare, CEO-ul a decis în august 1996 crearea Marvel Studios.

    Primul film lansat a fost ”Blade„, în 1998, bazat pe benzile desenate cu acelaşi nume. Filmul, regizat de Stephen Norrington şi avându-l pe Wesley Snipes în rolul principal, a avut încasări de peste 130 de milioane de dolari. A urmat ”X-Men„ în anul 2000, primul blockbuster produs de Marvel, ce a adus companiei aproape 300 de milioane de dolari. Prin succesul acestor două filme, Marvel a demonstrat, într-o perioadă în care Hollywood se baza mai mult pe remake-uri decât pe idei originale, că lumea era dispusă să cunoască personaje ce nu mai apăruseră pe marele ecran.

    În anul 2009, The Walt Disney Company a făcut publică o tranzacţie prin care achiziţiona pachetul majoritar al Marvel Entertainment pentru 4 miliarde de dolari.

    Printre multe producţii animate, seriale de televiziune, filme pentru televiziune şi albume de muzică, compania Marvel Studios a fost implicată în trei francize care au adus încasări de peste un miliard de dolari în America de Nord: X-Men, Spider-Man şi Marvel Cinematic Universe, care include personaje precum Iron Man, Captain America sau Thor.

    Până în prezent, francizele X-Men şi Spider-Man au adus fiecare încasări de peste 3 miliarde de dolari, în vreme ce Marvel Cinematic Universe a adus în conturile Disney peste 7 miliarde de dolari. Compania a lansat zece filme din Marvel Cinematic Universe din 2008 până în prezent, primul fiind ”Iron Man„, iar cel mai recent ”Guardians of the Galaxy„. Toate aceste filme au o anumită legătură, astfel încât Marvel să poată integra orice nou personaj în poveste.

    Încrederea celor de la Marvel se află la cote înalte, aceasta fiind probabil explicaţia pentru care studioul a decis să aducă pe marile ecrane personaje precum cele din ”Guardians of the Galaxy„ sau ”Ant-Man„, puţin cunoscute publicului larg. Privind la toate filmele pe care Marvel le-a lansat sau pe care urmează să le lanseze, un singur personaj era deja cunoscut publicului: Hulk, care beneficiase deja de propriul său film cu ani în urmă.

    Marvel a reuşit să îşi construiască reputaţia prin personaje cvasinecunoscute, spre deosebire de concurenţii de la DC Comics care beneficiau de renumele unor supereroi precum Batman sau Superman. De apreciat este faptul că Marvel nu a avut până acum niciun eşec de box office, iar acest lucru va încuraja probabil lansarea unor noi francize sau prezentarea altor personaje.

    Concluzia este că brandul Marvel este cel care aduce aproape imediat notorietate personajului şi nu invers, lucru care se vede destul de rar la Hollywood. Cât va mai rezista Marvel până la primul eşec rămâne de văzut. Acesta va veni, inevitabil, pentru că producţiile sunt din ce în ce mai costisitoare şi o primă reacţie negativă a box-office-ului duce la mari pierderi financiare. Până la acel moment, însă, vom mai cunoaşte destule personaje din universul Marvel.

  • Ce se întâmplă dacă faci click pe „Cine ţi-a vizualizat profilul?”, opţiunea de schimbare a culorii profilului sau concursurile cu premii de pe Facebook

    Escrocii infectează milioane de utilizatori Facebook cu scheme cunoscute, prezentate sub altă formă, potrivit unui studiu realizat pe parcursul a doi ani de furnizorul de soluţii software Bitdefender. 
     
    O echipă de analişti comportamentali şi psihologi a analizat cinci dintre cele mai cunoscute categorii de escrocherii şi a concluzionat că nu există un profil al victimei tipice astfel oricine poate fi păcălit de escrocheriile de pe Facebook, precum clasica “Ghici cine ţi-a vizualizat profilul?”. „Cele mai mari vulnerabilităţi apar din cauza unor dispoziţii umane generale care îl pot influenţa pe orice utilizator la un moment dat. Este greu pentru noi, oamenii, să acceptăm comportamentul nostru iraţional sau faptul că ne lăsăm pradă impulsurilor pe care le atribuim, în mod normal, celor mai puţin educati ”, a spus psihologul Nansi Lungu, behavior analyst la Bitdefender.
     
    Cu toate acestea, analiza psihologica a evidentiat o legatura stransa intre victime si lipsa de informare, in special in ceea ce priveste modul de functionare a retelei sociale Facebook. In timp ce aproape jumatate dintre amenintarile cibernetice mizeaza pe curiozitatea utilizatorilor de a sti cine le-a vizualizat profilul, una din trei fraude atrag victimele cu functionalitati pe care Facebook nu le-a implementat inca, precum butonul de “Dislike” sau personalizarea Timeline-ului cu palete noi de culori.
     
    Tombole false, cum ar fi cele cu bilete gratis la Disneyland sau puncte de joc, reprezinta 16.51% din numeroasele escrocherii din ultimii doi ani, in timp de materialele pornografice cu celebritati reprezinta 7.53%. Escrocheriile de pe Facebook fac bani prin chestionare frauduloase sau virusi de tip Troian care fura parole bancare sau din browser.
    Desi sunt inca o categorie de nisa, materialele video ce promoveaza violenta castiga popularitate, avertizeaza expertii in securitate ai Bitdefender. Escrocheriile de tip “Like and Share” care se folosesc de imagini socante, precum animale lovite, copii suferinzi si femei torturate reprezinta 1% din totalitatea fraudelor, potrivit studiului. Cel mai recent exemplu este cel in care un material video cu o femeie ucisa de sotul ei pentru ca a sarutat alt barbat a infectat utilizatorii cu  virusi.
     
    Cele mai populare categorii de escrocherii folosite de criminalii cibernetici pentru a pacali utilizatorii de Facebook sunt:
     
    1. Ghici cine ti-a vizualizat profilul?- 45.50%
    2. Noi functionalitati ale Facebook – 29.53%
    3. Escrocherii cu premii – 16.51%
    4. Escrocherii cu celebritati – 7.53%
    5. Materiale video cu atrocitati – 0.93%
     
    Studiul a analizat 850.000 de escrocherii raspandite in tari precum Romania, Statele Unite, Marea Britanie, Australia, Germania, Spania, Franta si Arabia Saudita incepand cu octombrie 2012. Pentru mai multe informatii privind psihologia celor care devin victime ale pacalelilor pe Facebook, puteti accesa studiul integral realizat de Bitdefender pe acest subiect.  
     
     
  • Mai ţineţi minte filmele SF cu maşini zburătoare? Ei bine, ele tocmai au devenit realitate

    Maşină, denumită AeroMobil 3.0, vine ca urmare a peste 25 de ani de cercetare. “Ideea de transport personal este pe cale să se schimbe”, a declarat Juraj Vaculik, CEO al AeroMobil.

    Designul maşinii a fost realizat de către Stefan Klein, fondatorul departamentului de profil din cadrul Academiei de arte din Slovacia. El a început să lucreze la concept în 1989.

    În anul 2013, o versiune a maşinii a fost autorizată de către autoritatea aviatică din Slovacia, urmând ca şi modelul 3.0 să primească în curând dreptul de a circula.

    Deşi pare un produs destinat celor cu un venit considerabil, reprezentanţii companiei spun că şi-ar dori ca maşina să ajungă, în primul rând, în ţările în curs de dezvoltare, acolo unde infrastructura rutieră lasă de dorit.

    Compania nu a anunţat care va fi preţul de vânzare al maşinii, nici data la care la care aceasta va deveni disponibilă doritorilor.

  • România agresivă şi prea competitivă

    Doi poliţişti trebuie să îşi predea rapoartele săptămânale de activitate. Primul îl predă la ora stabilită, al doilea întârzie scrierea raportului şi îl completează în timp ce bombăne sistemul şi prostia că trebuie să facă un raport. „Diferenţa dintre cei doi reprezintă forţa culturii de organizaţie“, explică Robert Cooke, directorul general şi acţionarul majoritar al Human Synergistics International, dar şi unul dintre cercetătorii care au pus la punct instrumentele cu care lucrează astăzi milioane de organizaţii din întreaga lume.

    Cei doi poliţişti sunt din Australia, iar interesul domeniului public de a răspunde la chestionarele dezvoltate de Robert Cooke este o particularitate a ţărilor anglo-saxone – „în SUA raportul public-privat este cam 50/50. Lucrăm mult şi cu rezultate bune cu sectorul public, de la companii de stat până la administraţii locale, biserici, şcoli publice, închisori – pentru cele din urmă, autorităţile au constatat că recidiva este mai mică în cazul deţinuţilor care lucrează cu instrumentele noastre. Când am dezvoltat instrumentele HS, mi-am dorit ca toată lumea să aibă acces şi cred că am reuşit“, spune Robert Cooke, care a preluat în anii 2000 controlul companiei de la familia lui Clayton Lafferty, cel care a fondat Human Synergistics în anii ’70.

    În România, instrumentele Human Synergistics au venit din 2004 şi discuţia despre cultura de organizaţie a început tot cam de atunci. „Spunem că noi (Human Synergistics România – n.r.) am adus conceptul culturii organizaţionale în România deoarece toată lumea vorbeşte acum despre cultură organizaţională, dar conceptul acesta are în spate o metodologie, o abordare sistematizată prin care el poate fi înţeles şi condus. Atunci când vorbim de sănătate, este de la sine înţeles pentru toată lumea că e important să aibă sănătate, iar noi vrem să aducem piaţa în punctul în care, atunci când vorbim de organizaţii, să fie clar pentru toată lumea că e important să aibă o cultură organizaţională bună“, spune Iuliana Stan, managing partner al Human Synergistics România, care a evaluat până acum peste 300 de companii de pe piaţă.

    Aşezarea Human Synergistics pe piaţa din România a inclus şi realizarea unei cercetări naţionale care să descifreze piaţa şi care să răspundă la întrebări referitoare la modul cum se lucrează în companii, la ce îi conduce şi la ce îi motivează pe oameni. „Organizaţiile din România sunt dominate de stilurile agresiv şi constructiv. Am descoperit că managerii care conduc agresiv duc în timp la extinderea şi permanentizarea agresivităţii în organizaţii. Stilul competitiv domină interiorul fiecărei persoane şi respectiv al fiecărei organizaţii, nu exteriorul. Tocmai asta face ca oamenii să nu coopereze şi lucrurile nu se întâmplă aşa cum ar trebui“, sintetizează Robert Cooke raportul realizat de echipa din România.

    Cercetarea Naţională Human Synergistics din 2009 a relevat faptul că organizaţiile din România sunt dominate de stilurile agresiv şi competitiv. A descris însă şi profilul ideal, profil care ar creşte motivaţia şi performanţa. Profilul ideal din România ar trebui să ajungă să fie, treptat, bazat pe autodezvoltare (stil în care se aşteaptă de la angajaţi să îşi menţină integritatea, să le placă ceea ce fac şi să îşi comunice ideile) sau pe afiliere (în care de la oameni se aşteaptă să colaboreze cu ceilalţi, să lucreze cu ceilalţi într-o manieră prietenoasă, plăcută, şi să aibă tact). Iuliana Stan spune că acest profil ideal nu este determinat prin recomandări făcute de consultanţi, ci este rezultatul investigaţiei, atât la nivel de management, cât şi la nivel de angajaţi.

    Studiul observă că în organizaţiile româneşti aspiraţiile sunt foarte constructive, dar, spre deosebire de profilul ideal internaţional, cel românesc are o extensie mai mare pentru stilurile agresive şi în special pentru stilul competitiv. „Deşi această preocupare agresivă este prezentă mai mult în România decât în alte ţări, la nivel de ideal al aspiraţiilor, este foarte bine temperată de valorile constructive. În ciuda clişeelor curente, receptivitatea oamenilor pentru schimbare în organizaţiile din România este foarte mare şi este o oportunitate de care trebuie să profităm“, mai spune Iuliana Stan.

  • Patru tineri au investit 100.000 de euro în primul bar de eSports din România

    Cătălin Butnariu lucrează în industria gaming-ului, la Gameloft, unde ocupă poziţia de head of deployment. A început lucrul la Ubisoft încă din timpul Politehnicii, unde urma cursurile Facultăţii de Automatică. Primul job a fost unul de vară, ca tester de jocuri pentru mobile. „Întotdeauna mi-au plăcut jocurile şi am vrut să fac ceva în direcţia asta. După vreo doi ani am ajuns la Gameloft, care se ocupă mai mult de jocuri mobile. Acolo am luat-o de jos, şi după câteva proiecte de succes am început să conduc echipe şi prin alte ţări. Acum doi ani am fost numit pe postul de head of deployment.“

    Soţia sa este „managerul de zi cu zi“ al afacerii. „Am început să lucrez de mică, dacă pot spune aşa, am avut diverse joburi de vară. Ulterior am ajuns la Orange, unde am lucrat câţiva ani, după care am trecut la o firmă de advertising. Apoi am avut copilul şi am luat o pauză“, povesteşte tânăra antreprenoare. „Acum mă ocup doar de businessul nostru.“ Mihaela este studenta la Politehnica, iar Vadim a terminat facultatea de Jurnalism si Stiintele Comunicarii, si are experienta ca DJ.

    Soţii Butnariu au preluat, anul acesta, firma care deţinea barul Nexus. Ideea le venise cu ceva timp în urmă, dar la acel moment nu au avut posibilitatea de a începe o afacere. „Ideea ne-a venit în urmă cu doi ani, în primăvara anului 2012“, începe povestirea Cătălin Butnariu.

    „La acea vreme era foarte la modă Starcraft 2 şi ne întâlneam cu prietenii să ne uităm la meciuri. Atunci am auzit de «barcraft», era un concept dezvoltat de cei de la Blizzard (firma care a dezvoltat Starcraft – n.red.), care organizau vizionări ale campionatelor. Noi ne-am gândit să facem din asta ceva permanent, dar la acel moment nu am găsit parteneri, pur şi simplu nu s-a putut.“

    „Întâmplarea a făcut ca în acel an să plec cu munca timp de câteva luni la Paris, unde tocmai se deschisese un local de acest gen, numit Meltdown. Locul a crescut foarte mult în ultimii doi ani, astăzi este cel mai cunoscut local de profil din lume“, spune tânărul antreprenor.  Acela a fost momentul în care au înţeles că ideea lor era una cu potenţial. „La începutul lui 2014 am reuşit să strângem suficienţi bani şi ne-am decis să dăm drumul la treabă. Am aflat de Nexus, care se deschisese la finele anului trecut şi era tot un loc pentru gameri, însă era mai mult o cafenea. Am preluat majoritatea acţiunilor de la unul din proprietari şi am renovat totul. Alaturi de noi mai sunt doi investitori, Mihaela David şi Vadim Nicolescu, ei sunt cei care au avut ideea iniţială de a deschide acest loc în urmă cu un an. Ei au lansat Nexus atunci impreuna cu un alt asociat; noi am preluat acţiunile lui, iar Mihaela şi Vadim au rămas în firmă.“

    Pentru a amenaja spaţiul, cei doi nu au apelat la împrumuturi, preferând să folosească banii lor. „Investiţia de până acum se ridică la 100.000 de euro. Nexus există de ceva timp, de aproape un an, dar în formatul actual, renovat şi cu acest design, Nexus Gamer’s Pub există din mai, atunci a avut loc evenimentul de lansare“, spune Mădălina Butnariu. „Ne aşteptăm ca în această lună să ieşim pe plus, dar la noi veniturile depind foarte mult de evenimentele organizate. Trebuie încă să lucrăm la brand awareness şi înţelegem că profitul nu vine instant. Atunci când faci un business plan, gândeşti pe câţiva ani în faţă.“

    Noutatea afacerii pe care soţii Butnariu au dezvoltat-o le-a adus şi numeroase beneficii, unul dintre acestea fiind interesul firmelor specializate în echipamente de gaming. „A fost extrem de important pentru noi să fim prezenţi în toate publicaţiile şi pe toate forumurile de profil, este cea mai bună reclamă“, continuă managerul de la Nexus. „Toate evenimentele pe care le avem sunt organizate alături de sponsori, sunt multe companii care vor să se asocieze cu cei pasionaţi de jocuri. Avem sponsori precum Logitech, ASUS, PC Garage şi alţii. Au venit la noi şi ne-au oferit suport pentru premii, pentru aparatură, pentru orice aveam nevoie.“

    Soţul ei ia în considerare o marjă de profit de 10-20%, dar insistă asupra faptului că veniturile vor fi direct legate de evenimentele pe care Nexus le va găzdui.

  • Opinie Alex Vlăduţoiu, managing director Alfred Net: Pinocchio nu vede că-i creşte nasul

    ALEX VLĂDUŢOIU este managing director la Alfred Net


    Integrarea este un termen complex dar utilizat frecvent în mod greşit de către tot mai multe companii, în special de către instalatorii de sisteme.

    Dacă luăm în considerare industria de securitate şi telecomunicaţii din România, termenul integrare este frecvent utilizat ca slogan, cum ar fi: Sisteme Integrate de Securitate/Telecomunicaţii sau ca fiind cel mai important serviciu existent în portofoliu: Systems Integration (Integrare de Sisteme).

    Practic, termenul integrare are un sens complex şi, dacă ne uităm la definiţia lui, acesta presupune totodată capacitatea de a lipi mai multe elemente hardware şi software aparţinând mai multor sisteme şi necesită cunoştinţe profunde de hardware şi dezvoltare de software cât şi priceperea de a le combina astfel încât să rezulte şi să se livreze un sistem complet customizat, complex şi în totalitate funcţional.

    Din păcate, utilizarea improprie a termenului, care, întâmplător, nu este reglementată în niciun fel, are un singur perdant: clientul. Din ce în ce mai des observ aşa-numiţii integratori contractaţi să livreze proiecte care nu vor funcţiona, făcând promisiuni clienţilor pe care nu le vor respecta. Astfel de situaţii nu fac altceva decât să creeze frustrări, iar încrederea clientului în adevăraţii integratori de sisteme va scădea (vor apărea îndoieli că toţi integratorii sunt generic la fel) şi cel mai probabil se va finaliza printr-o experienţă neplacută, cu multe meetinguri inutile, cu implicarea multor părţi în proiect, costuri mari, mărirea perioadei de livrare şi o funcţionalitate nu tocmai perfectă.
    Realitatea de a face decizia greşită în alegerea unui integrator poate avea consecinţe mari pentru client. Acesta trebuie să se asigure nu numai de seriozitatea potenţialului contractor înainte de a îl selecta pentru un proiect de integrare. Experienţa, referinţele şi, cel mai important, abilitatea de a demonstra că pot lucra cu sistemele deja implementate la Client sunt esenţiale cu mult înainte de începerea proiectului.

    Din cauza lăcomiei de a obţine proiecte, adesea instalatorii declară în faţa clientului că sunt capabili să livreze mai mult decât echipamente şi instalarea lor. În realitate, acesta nu este decât un fals PR.

    De-a lungul celor mai bine de 10 ani de experienţă în industrie, am fost implicat în varii proiecte de integrare, ca integrator de sisteme, dar şi în calitate de consultant tehnic, acţionând de partea clientului. Timpul şi experienţa au arătat situaţii când însuşi producătorul nu a fost capabil să realizeze integrarea cerută de către client. În orice caz, asemenea situaţii sunt rare, integrările fiind realizate, de regulă, de către parteneri, integratori de sisteme.

    Puşi în situaţia în care trebuie să integreze un sistem pe care deja l-au instalat cu alte sisteme sau aplicaţii, conform cerinţelor clientului, aşa-self-numiţii integratori încep totuşi să înţeleagă că lucrurile nu sunt chiar atât de simple precum îşi imaginează şi deodată totul devine complicat.

    Nu încape îndoială că în majoritatea cazurilor instalatorul este implicat în proiectul de integrare ca fiind cel care deţine cheia cunoaşterii sistemului pe care l-a furnizat şi instalat (teoretic).

    Într-unul din proiectele derulate, rolul meu a fost să proiectez o arhitectură de sistem capabilă să susţină tehnic un concept menit să fie implementat la nivel global în compania respectivă. Instalarea echipamentelor a fost, fireşte, câştigată de către un instalator. În a doua fază a proiectului, sistemul a trebuit să fie integrat cu alte aplicaţii software. Chiar dacă de la început am propus metoda de integrare, după foarte multe discuţii şi întâlniri, împreună cu părţile implicate, instalatorul nu a fost totuşi capabil să înţeleagă procesul şi conceptul proiectului. Mergând mai departe, ceea ce s-ar fi numit o simplă integrare care necesită cunoştinţe de dezvoltare software a degenerat în luni de discuţii, chiar şi cu implicarea instalatorului, a producătorului de sistem şi a oricărei persoane terţe care ar fi putut avea habar de ceea ce se întâmplă.

    În cele din urmă am reuşit alinierea cu producătorii şi, în sfârşit, modalitatea de integrare, firească, propusă de mine a fost acceptată. În orice caz, integrarea a fost realizată de către producătorul sistemului, nu de către instalator (şi nu a fost ieftin) durând astfel săptămâni întregi de implementare. De suport nu mai vorbim. Asta se întâmplă atunci când un instalator vrea mai mult decât poate duce, iar integratorii profesionişti sunt văzuţi într-o lumină nefavorabilă de către clienţi, care consideră că dacă instalatorul de renume nu poate, nimeni nu poate; o părere greşită, din păcate. Totuşi, astfel de companii, capabile şi cu experienţă în astfel de proiecte de integrare, există! Chiar dacă aceştia au o experienţă dovedită, nu întotdeauna sunt cunoscuţi pe piaţă sau recunoscuţi ca brand.

    A amesteca lucrurile nu este întotdeauna o soluţie; dacă proiectele necesită cunoştinţe de IT, implicaţi un specialist în IT, cu siguranţă înţelege! Dacă proiectul implică integrare, atunci alegeţi un integrator adevărat, profesionist, chiar dacă pierdeţi puţin timp să-l căutaţi. Fiecare are rolul său şi nimeni nu trebuie să le ştie pe toate; presupunând sau crezând că cineva poate, nu este decât distructiv. Ţineţi minte: piaţa este plină de integratori. Chiar şi o firmă de servicii de curăţenie foloseşte următorul slogan: Servicii integrate de curăţenie. Deci nu tot ce străluceşte este aur!

  • Opinie Alex Vlăduţoiu, managing director Alfred Net: Securitate: pentru alţii un trend, pentru noi un moft?

    ALEX VLĂDUŢOIU este managing director la Alfred Net


    Indiferent de domeniu sau de industrie, tendinţa pe care o avem este de a ne compara cu cineva sau cu ceva. Uităm însă adesea un aspect foarte important: să ne uităm în propria ogradă, să ne recunoaştem propriile greşeli şi apoi să le eliminăm, în aşa fel încât să putem face performanţă. Dacă încercăm să restrângem domeniile şi discutăm despre securitate, în speţă spectrul sistemelor de securitate, pot spune că nivelul de dezvoltare al pieţei de profil în România diferă în funcţie de cum îl priveşti.

    Dacă ne uităm la cifre, piaţa sistemelor de securitate din România s-a dublat în ultimii şapte ani şi a ajuns la puţin peste 1 miliard euro. Se poate spune că stăm bine, dar aceste investiţii sunt oare direct proporţionale cu gradul de protecţie pe care ar trebui să îl ofere?

    Cu părere de rău constat că piaţa sistemelor de securitate în România, din punctul de vedere al tehnologiei, este încă departe de restul Europei. Din păcate, în România, cu unele excepţii, investiţiile în tehnologiile de securitate se fac pentru că „dă bine“. Puţini sunt conştienţi că o astfel de investiţie se face în urma unui proces complex de factori, începând de la analiza de risc, definirea cerinţelor şi a procedurilor operaţionale, urmând apoi proiectarea sistemelor de securitate ce vor fi puse în aplicare cu ajutorul tehnologiilor. Trebuie să se înţeleagă faptul că sistemele de securitate sunt doar o unealtă menită să pună la dispoziţia utilizatorului funcţionalităţile necesare şi să îi uşureze şi eficientizeze acestuia procedura de lucru. Sistemele de securitate nu dau oamenii afară, ci sunt complementare.

    Putem identifica mai mulţi factori ce conduc către un grad scăzut de securitate, mai ales în urma unor investiţii făcute în acest sens. Un factor major îl reprezintă lipsa poziţiei de manager de securitate în instituţii, fie acestea publice sau private. Prin prisma rolului său bine conştientizat de către conducerea instituţiei respective, managerul de securitate va fi capabil să efectueze analize de risc, să definească necesităţile din punct de vedere al securităţii şi siguranţei, să definească procedurile operaţionale şi, în baza acestora, să determine nevoile tehnologiilor în care ar trebui să se investească.

    În lipsa unei astfel de persoane şi implicit a unui departament de securitate, este aproape imposibil ca o entitate să fie capabilă să îşi identifice riscurile şi să îşi definească cu exactitate necesităţile. Însă dacă nevoia de protecţie, securitate şi siguranţă este conştientizată, una din soluţii ar fi contractarea serviciilor de consultanţă în domeniu. Rolul consultantului nu îl va suplini pe cel al managerului de securitate, însă ar trebui să ajute la identificarea riscurilor prin efectuarea analizei de risc.

    Din păcate, de cele mai multe ori, nivelul de înţelegere şi cerere al clientului este dat de nivelul de cunoştinţe şi experienţă al ofertantului. Adesea clientului i se oferă o soluţie, nu neaparat în concordanţă cu necesităţile acestuia şi, mai mult chiar, bazată pe o tehnologie nu tocmai nouă, dar în perimetrul de confort al instalatorului.

    Dacă facem o paralelă cu pieţele externe, în România încă se promovează tehnologii vechi. De ani buni, pe pieţele din Europa, inclusiv sistemele de securitate au urmat trendul IP, adică implică din ce în ce mai mult IT-ul şi, fireşte, ţinând pasul cu domeniul IT, evoluează. Deşi în Europa de Vest trecerea către sisteme bazate pe IP a început de aproape zece ani, în România debutul acestui trend este destul de timid. Un exemplu, trist pentru mine, este că în urma unui proces de achiziţie publică pentru un proiect destul de important din Bucureşti s-au cerut tehnologii vechi de mai bine de zece ani. Păcat! Pe bani europeni, încă cerem tehnologii vechi, al căror preţ este mai mare comparativ cu o arhitectură bazată pe tehnologii prezente şi a căror mentenanţă necesită costuri adiţionale.

    De regulă, cu toţii fugim de investiţii. Cui îi place să dea bani? Dar întrebarea corectă ar fi: „Cui îi place să piardă bani? Câţi dintre managerii companiilor s-au întrebat cum pot să reducă pierderile provocate de infracţionalitate?“. O medie anuală a pierderilor cauzate de furturi la o companie publică de infrastructură din România depăşeşte zece milioane de euro – conform directorulului general al instituţiei publice. Tot dumnealui a cerut ajutorul americanilor şi israelienilor în această problemă, iar aceştia au intenţii serioase să „ajute“ România cu serviciile celor mai bune firme de securitate. Cu alte cuvinte, din prisma dumnealui, România nu are experţi în domeniu şi nici că nu are nevoie de ei, dacă îi are cumva.

    Ar trebui pus accent pe implementarea poziţiei de manager de securitate şi implicit pe înfiinţarea unui departament de profil în cadrul instituţiilor. Ar trebui să ne intereseze mai mult analiza de risc, pentru că doar în urma ei se pot identifica necesităţile şi se pot defini soluţiile, implicit se pot implementa sisteme inteligente de securitate şi telecomunicaţii. Trebuie să se înţeleagă faptul că aceste tehnologii sunt IT-based şi evoluează constant. De aceea sunt de părere că securitatea şi IT-ul trebuie să facă o echipă bună. Faceţi apel la un consultant sau expert, pentru că fiecare are rolul său, nimeni nu trebuie să le ştie pe toate, dar munca în echipă va duce la rezultate pozitive! Învăţaţi să evaluaţi potenţialul contractorului, pentru că nu tot ce străluceşte este aur.

  • Opinie Mihaela Gînju, partener ERUDIO: Liderul autentic. Om sau personaj?

    MIHAELA GÎNJU este partener şi director executiv al ERUDIO


    Am urmărit şi eu dezbaterile din literatura de specialitate despre modele de lideri ideali. Au fost la modă liderul charismatic, apoi liderul vizionar, cel empatic, iar apoi, la mare preţ – mai mult în dezbateri – liderul umil.

    Eu cred în autenticitate. Iar pentru mine un om autentic are, întâi de toate, principii şi credinţe puternice rezultate din experienţe de viaţă pe care le-a integrat în sufletul său. În cadrul unui curs de scriere creativă, profesoara noastră ne-a învăţat ca, înainte de orice exerciţii dedicate scrisului, să ne luăm un timp şi să ne scriem, fiecare, lista lui de valori. Iar când am reuşit (după un proces de reflecţie destul de îndelungat) să aleg trei valori care mă definesc, am înţeles câteva lucruri esenţiale.

    Unul este că lista de valori individuale este una destul de lungă. Mulţi dintre noi vom scrie pe ea – corectitudine, libertate, onestitate, umor, bunătate, echilibru, loialitate, familie, dragoste şi aşa mai departe. Însă, dacă vom reflecta asupra nucleului dur care ne defineşte, vom vedea că nu toate valorile au acelaşi rang de importanţă şi că ne vom face alegerile de viaţă, mai degrabă, prin cheia primelor trei (să spunem) valori care ne definesc.

    Cel mai de preţ lucru pe care l-am învăţat din acest exerciţiu este că numai fiind conştient de valorile tale îţi poţi înţelege alegerile şi le poţi accepta cu linişte. Fără acest exerciţiu al inventarului de valori care te definesc, fără o axă centrală, ne putem roti la nesfârşit în jurul unei probleme fără să-i găsim o rezolvare care să ne mulţumească. Acelaşi lucru este valabil şi în relaţia cu celălalt. Dacă înţelegi că fiecare dintre noi este condus – în mod explicit sau nu – de o sumă de valori care îi dau sens şi coerenţă în viaţă, vei şti cum să te aşezi în relaţia cu el astfel încât întâlnirea să fie posibilă.

    Revenind la autenticitate, după sistemul de valori cu care ne definim, cred că urmează o evaluare justă a personalităţii noastre. Există oameni pentru care motorul energetic personal are valoarea unui Big Bang, în timp ce pentru alţii aceeaşi forţă se înscrie într-un punct. Suntem introvertiţi sau extrovertiţi, cu umor sau filosofi, veseli sau liniştiţi. Tipul de personalitate nu este ceva dezirabil, este ceva ce îţi este propriu.

    Personalitatea nu e o piedică. Poţi corecta derapaje sau asperităţi şi chiar este indicat să o faci câtă vreme ţine de evoluţia personală spre omul bun sau înţelept care ne dorim să fim. Dar a-ţi dori să te transformi în mieluşel când eşti de o energie debordantă, sau contrariul, te va pune în dificultate mai devreme sau mai târziu, pentru că adevărata natură se va revărsa când nici nu te aştepţi. Şi la fel de bulversaţi se vor simţi şi oamenii din preajma ta.

    Autenticitatea mai înseamnă şi descoperirea stilului personal, care îşi trage seva din cultura în care am crescut, sistemul de valori şi personalitatea fiecăruia. El este şi interfaţa noastră cu lumea exterioară, prima poartă de intrare în contact cu ceilalţi. Coerenţa dintre omul dinlăuntrul nostru şi expresia lui în lume este şi ea o cheie a autenticităţii.

    În 2005 lansam programul Erisma în faţa unui public de mai bine de 200 de oameni din mediul de afaceri. Emoţiile erau strivitoare pentru mine. O dată pentru că era startul meu pe drumul antreprenoriatului şi a doua pentru că fusesem desemnată să vorbesc despre concept în faţa unui public atât de însemnat. Mi-am scris discursul şi l-am trimis către un prieten, profesor de limba română, cu rugămintea de a-mi da o opinie pe text.

    Răspunsul a venit imediat. „Textul e bun, are structură şi coerenţă dar, dacă vrei, îţi pot face câteva observaţii stilistice.“ Am acceptat cu bucurie. Am primit textul cu mici menţiuni şi două-trei refrazări care m-au încântat. A venit şi momentul de graţie. Am înaintat către microfon şi am citit discursul. Dar ori de câte ori ajungeam în punctele în care prietenul meu schimbase ceva în text, mă bâlbâiam şi aproape că nu puteam să rostesc pasajele până la capăt. Am resimţit momentul ca pe o catastrofă. Aşa am învăţat că orice aş spune sau aş scrie trebuie să se întâmple cu cuvintele mele, simple sau neîndemânatice, poate, pe alocuri, dar ale mele.

    Vă spuneam că eu cred în autenticitate. În acest articol am încercat să definesc ce înţeleg prin acest concept. Şi ca să sumarizez, pentru mine un om autentic este acela care meditează asupra poveştilor de viaţă care l-au format şi de unde îşi extrage un sistem de valori care îl defineşte. Care îşi înţelege şi acceptă personalitatea şi care se manifestă în stilul care îi este propriu. Iar un lider autentic este, întâi de toate, un om autentic.

    Închid cercul articolului meu pe tema liderului autentic spunându-vă că eu nu cred că va găsi cineva reţeta „Liderului ideal“. De ce? Pentru că liderii sunt oameni remarcabili. Şi sunt remarcabili tocmai prin unicitatea, autenticitatea lor.

    Sunt oameni şi nu personaje!