BusinessMagazin

Tag: opinie

  • Salariul minim al unui profesor debutant este de 2.400 de lei, adică de aproape patru ori mai puţin decât valoarea coşului minim de consum în 2023

    Când eram în gimnaziu şi am reuşit să mă calific la olimpiada de limba română, etapa naţională, profesoara mea şi-a oferit timpul – din două în două zile, timp de trei săptămâni din ce-mi aduc aminte – pentru pregătirea mea pentru competiţie. Veneam dintr-un oraş mic, astfel că era mare lucru pentru mine să merg la Iaşi, pentru prima dată pe cont propriu, la un liceu faimos, nu ca al meu, şi să reprezint judeţul.

    O altă colegă de liceu, care a participat la aceeaşi olimpiadă cu mine, dar la o altă clasă, şi despre care îmi aduc aminte că a împărţit cu mine camera de la căminul unde am stat în Iaşi, a avut însă o evoluţie spectaculoasă: Oana Ţifrea-Marciuska este acum AI scientist and engineer la Bloomberg, face parte din echipa de ingineri din grupul de inteligenţă artificială al grupului media, care dezvoltă şi menţine Bloomberg Knowledge Graph (reţeaua semantică de concepte financiare, relaţii şi instanţe a Bloomberg).

    „Îmi amintesc că odată, când eram încă la şcoală, ne-am uitat la un interviu la televizor cu nişte români care studiau la licenţă la Oxford. M-am gândit atunci că nu voi putea merge niciodată acolo. Ani mai târziu, eu sunt persoana care este întrebată despre cariera ei. 🙂 Viaţa poate fi amuzantă uneori”, povestea Oana în interviul pentru Business Magazin despre una dintre experienţele din şcoală care poate măcar la nivel de subconştient i-au influenţat evoluţia. Câţiva ani mai târziu bifa şi studiile la Oxford, dar şi numeroase alte experienţe – academice şi profesionale, care au venit la pachet cu posibilitatea să trăiască în şase ţări. Cu siguranţă timpul investit de profesorii ei în pregătire – pentru concursurile şcolare şi nu numai – a avut o contribuţie importantă în evoluţia despre care putem să spunem fără ezitări că o califică drept un bun ambasador român peste graniţe.

    Meditaţii gratuite au făcut însă profesorii mei cu mulţi alţi colegi şi din generaţiile anterioare mie, cât şi din cele care au urmat – pentru toate olimpiadele, indiferent de nivel, şi pentru cele locale, judeţene, cât şi în cazul altor tipuri de concursuri – fie ele educaţionale sau sportive. Tot timpul ne-au însoţit cu trenul sau cu autocarul în oraşele unde ne deplasam, asumându-şi şi responsabilitatea pentru câţiva elevi care, la vremea aceea, nu prea ieşeau din oraş. Mi-am amintit de meditaţiile mele gratuite pentru că mulţi dintre cei care critică greva profesorilor folosesc ca argument împotriva măririlor salariale faptul că ei câştigă venituri suplimentare din „meditaţii”. Eu n-am auzit însă pe mulţi să vorbească despre orele suplimentare investite în formarea elevilor, despre timpul pe care îl alocă educaţiei lor, nu doar prin prisma informaţiilor pe care le au de furnizat la şcoală, ci şi a valorilor de care au nevoie aceşti copii ca să evolueze – prin urmărirea unui film despre Universitatea Oxford, de exemplu, sau prin spectacole de teatru montate în engleză după orele de curs.

    Cei mai mulţi dintre profesori nu livrează doar programa şcolară şi nu vin să ponteze în fiecare zi la serviciu, ca în cazul altor activităţi – iar deseori, pentru că programa şcolară nu este sincronizată cu nevoile companiilor de azi, timpul suplimentar investit de ei în educaţie este cel care contează cel mai mult. Poate acum există after-school în oraşele mari, dar conceptul acesta lipseşte cu desăvârşire în România din afara bulei corporatiste, adică România din provincie – unde singura şansă de evoluţie este educaţia. Nu prea se vorbeşte nici despre responsabilitatea imensă pe care profesorii o au atunci când elevii lor sunt în sala de clasă şi, mai ales, în afara ei, implicaţi în tot felul de activităţi formatoare, pe care nu îi obligă nimeni să le organizeze pentru elevii lor. Acesta este motivul pentru care mi se pare absurd că profesorul, cel care formează generaţiile următoare de antreprenori, angajaţi, CEO, cercetători, medici ş.a.m.d., să fie inclus, sec, în categoria „bugetar” şi a cărui mărire salarială să fie considerată un risc pentru crearea unui precedent pentru alte categorii de bugetari, care ar putea să îşi ceară la rândul lor drepturile.

    Cu siguranţă există un nivel de responsabilitate şi în cazul angajaţilor din penitenciare – dar în cazul profesorilor vorbim totuşi despre o investiţie în viitor – chiar dacă pare un clişeu să folosesc această expresie –, aici este cât se poate de valabilă. Nu ştiu cât câştigau profesorii mei la vremea în care am fost eu la şcoală, însă acum, salariul minim net al unui profesor debutant, în caz că nu aţi aflat deja, este de 2.400 de lei pe lună – asta în condiţiile în care coşul minim de consum pentru o familie cu doi copii a ajuns în 2023 la o valoare de 8.600 de lei. Mare parte din acest buget se duce pe facturi şi pe cheltuielile ce ţin de locuinţă, aproape 3.700 de lei. Aproape 1.900 de lei sunt cheltuiţi pe mâncare, apoi pe îmbrăcăminte şi încălţăminte peste 800 de lei, iar pentru igiena personală aproape 300 de lei. Nici nu trebuie să faceţi calculele ca să vedeţi că un cuplu de profesori tineri, debutanţi, nu pot să-şi acopere nici nivelul de subzistenţă din salariu. Cu siguranţă nici nu pot visa la adidaşii Balenciaga pe care unii elevi de clasa a VI-a îi poartă cu mândrie în timp ce alţi copii îşi calculează, în joacă, „sumele” pe care le poartă – de multe ori peste acest salariu minim tot discutat în ultima vreme.

    Liceul meu, despre care probabil nu aţi auzit, dar vă spun eu, este Liceul Teoretic „O.C. Tăslăuanu” şi generează nişte copii „buni”, cum s-ar zice – majoritatea colegilor mei sunt fie angajaţi în companii de IT, fie în alte roluri în companii cunoscute din Cluj sau Bucureşti. Cei care au rămas acolo au devenit antreprenori – oferind la rândul lor alte locuri de muncă oamenilor din oraş. Ce vreau să spun este că degeaba faci autostrăzi, dacă acestea vor ajunge în cele din urmă în oraşe şi localităţi unde nu există oameni bine pregătiţi şi, mai ales, cu valorile necesare care să atragă şi investitorii la care tot visăm. Pentru mulţi dintre copiii din aceste locuri, uneori profesorul de la stat este singurul care poate să le asigure evoluţia, lor şi întregii ţări odată cu ei.  

    Ioana Matei, editor  Business Magazin

  • Paradoxal, problema principală în această criză este că băncile raportează un profit prea mare, ceea ce le face să fie o ţintă în mişcare pentru toată lumea şi încă nu a început anul electoral 2024

    Subiectele săptămânii trecute au fost:

    • Greva profesorilor care cer salarii mai mari – de 7 zile elevii nu mai fac cursuri şcolare.
    • Rotativa guvernamentală şi împărţirea posturilor în noul guvern – Nicolae Ciucă de la PNL, actualul premier, trebuie să demisioneze iar în locul lui să vine Marcel Ciolacu, preşedintele PSD
    • Frauda de la CNICR – Compania Naţională pentru Controlul Gazelor, Instalaţilor de Ridicat şi Recipientelor sub Presiune – nu ştiu câţi dintre voi ştiaţi că există o astfel de companie de stat – unde conducerea în frunte cu directorul general Ioana Timofte, fostă nepoată a unui director SRI, este acuzată de o fraudă de 10 milioane de lei.
    • Sentinţa definitivă şi trimiterea la ani grei de închisoare a lui Sebastian Vlădescu, fost ministru de Finanţe, şi Ionuţ Costea, fost preşedinte de bancă, fost reprezentant al României la BERD şi cumnatului lui Mircea Geoană, numărul doi din NATO, într-un dosar de mită de 20 milioane de euro.
    • Războiul declanşat între ANPC şi bănci.

     

    Disputa dintre ANPC şi bănci are ca subiect acuzaţiile aduse de Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorului împotriva băncilor pe motiv că acestea îşi înşelă clienţii, persoanele fizice, prin modul de calcul al ratelor la bancă.

    https://www.zf.ro/banci-si-asigurari/11-banci-amendate-550-000-lei-anpc-calculul-ratelor-horia-21877287

    ANPC acuză băncile că impun clienţilor un scadenţar al plăţii ratelor prin care la început se plăteşte mai mult dobândă şi mai puţin din principalul creditului, ceea ce face ca acestor clienţi să le scadă soldul creditului mai greu.

    De asemenea, în discuţie este şi faptul că băncile nu au anunţat clienţii în momentul acordării creditului că dobânzile vor creşte, ceea ce le vor pune mari probleme în rambursarea ratelor.

    În replică, băncile acuză ANPC de vendetă, susţinând că acestor clienţi care solicită un credit li se prezintă variantele de rambursare, respectiv în rate fixe sau rate descrescătoare, iar decizia finală aparţine clientului.

    Când cineva vrea să ia un credit primul lucru pe care îl întreabă nu este cât este dobânda, ci câţi bani poate să ia cu veniturile pe care le are.

    90% dintre clienţi nu ştiu cât este dobânda la creditul pe care îl au. Ei primesc pe telefon cât este rata de plată (poate ar fi bine ca băncile să spună în mesajul în care anunţă cât este rata, cât este dobânda în procente, cât înseamnă dobânda în valoare nomonală şi cât înseamnă principalul).

    Pentru un client cel mai important lucru este care este suma maximă pe care poate să o ia cu veniturile pe care le are, având în vedere că rata formată din principal şi dobânda nu poate să fie mai mare de 40% din veniturile clientului.

    În aceste condiţii, băncile vin cu doua variante: plata unor rate lunare egale sau plata unor rate lunare descrescătoare. În prima variantă, la rate lunare, suma maximă pe care cineva o poate lua este mai mare decât suma pe care o poate lua dacă ar plăti rate descrescătoare.

    La rate lunare egale, dobânda este mult mai mare la început, iar principalul este mult mai mic.

    La rate descrescătoare, principalul este egal pe toată durata creditului, iar dobânda are o pondere mai mică în rata lunară de plată.

    Dar prima rată este mult mai mare decât rata la rate lunare egale.

    La solicitarea ZF, Exim-Banca Românească a venit cu un exemplu legat de cele două variante.

    https://www.zfcorporate.ro/banci-asigurari/arata-scadentarul-credit-ipotecar-300-000-lei-30-ani-rambursat-rate-21900054

    Diferenţa fundamentală dintre ele este că dacă ai rate egale, adică dobânda are o pondere mult mai mare la început, suma pe care poţi să o iei este mai mare, având în vedere că analiza de scoring se face la prima rată a creditului, respectiv la ponderea ratei în totalul veniturilor din momentul acordării creditului.

    Bineînteles că clienţii vor alege o rată lunară de plată mai mică ca să poată să ia o sumă mai mare de credit.

    Este adevărat că în această variantă, când dobânda este mai mare la început, acest lucru înseamnă şi venituri mai mari pentru bănci, iar dacă principalul scade mai lent în rate descrescătoare, soldul creditelor băncilor este mai mare, ceea ce le conferă un avantaj mai mare pe termen scurt.

    Dar în esenţă, la finalul unui credit, un client va plăti aceeaşi sumă, indiferent dacă rambursarea se face în rate descrescătoare sau egale.

    Oricum, această modalitate de rambursare în rate egale, ceea ce înseamnă că principalul scade mai lent, nu este o invenţie românească, a băncilor din România pentru aş înşela clienţii.

    Poate ar fi bine ca băncile să aibă semnătura clientului când accesează un credit pentru cele două variante de rambursare, astfel încât să nu mai existe discuţii.

    Când este criză toata lumea se uita cu mânie către bănci, bancherii fiind principalii responsabili, alături de politicieni, de ceea ce se întâmplă rău, de creşterea inflaţiei, de război, de explozia dobânzilor, băncile sunt de vină şi când clienţii nu mai plătesc creditele (unii chiar nu mai pot să plătească din varii motive, dar alţii chiar nu mai vor să plătească, iau banii şi fug cu ei), băncile sunt de vină când firmele nu mai obţin profit ca înainte pentru că trebuie să plătească dobânzi mai mari, băncile sunt de vină când resping dosarele de creditare şi nu îndeplinesc visul antreprenorilor de a face o afacere fără să pună  un ban, băncile sunt de vină că fac profit împrumutând statul şi mai puţin companiile, băncile sunt de vină că duc profitul în afară şi nu îl împart cu poporul, etc.

    Aceste acuzaţii sunt peste tot în lume la adresa băncilor, nu numai în România.

    Am asistat la finalul anului trecut la o discuţie între premierul Ciucă şi principalii oameni de afaceri, antreprenori români, în care, nici mai mult nici mai puţin, o parte din aceştia cereau naţionalizarea băncilor, să avem noi băncile noastre ca să putem să luăm credite mai ieftine (nu contează că tot aceeaşi antreprenori cereau dobânzi cât mai mari la depozitele bancare, pentru că avem inflaţie mare şi valoarea  banilor scade, dar dobânzi cât mai mici la credite. Şi cine să acopere diferenţa? Statul, Banca Naţională, că are bani).

    Problema este, ironic, că băncile fac acum profit prea mare, ceea ce atrage atenţia asupra lor în actualul context de criză.

    Anul trecut, un an de criză cu explozia inflaţiei şi a dobânzilor la credite, băncile au facut un profit de 10,4 miliarde lei, un maxim istoric. Ce să facă băncile dacă clienţii, atât personele fizice, cât si companiile reuşesc să îşi plătească ratele la bancă. Unde să ascundă băncile acest profit?

    Apropo de cât profit fac băncile: Dedeman, cea mai mare afacere românească, deţinută de fraţii Pavăl, a raportat pentru 2022 un profit net de 1,7 miliarde lei, adică 346 milioane euro, exact cât a raportat şi BCR, deţinută de grupul austriac Erste, a doua bancă de pe piaţă. Banca Transilvania a raportat un profit de 2,5 miliarde de lei.

    În aceste condiţii, bineînteles că bancherii sunt făcuţi cămătari, sug sângele poporului, bagă firmele care suferă în faliment şi iau toţi banii oamenilor prin creşterea ratei la credit,  astfel încât aceştia nu mai rămân cu nimic după salariu.

    Nu ai cum să discuţi raţional pe marginea acestui subiect, iar faptul că ANPC vine cu acuzaţiile legate de modul de rambursarea a creditelor, dă şi mai mult apă la moară criticilor băncilor.

    Având în vedere criza, având în vedere ascensiune naţionalismului, populismului, patriotismului poate ar fi mai bine ca băncile să nu mai facă profit, ca să nu existe motiv de nemulţumire. Mai ales ca la anul vom avea alegeri extrem de tensionate iar băncile vor fi în prima linie, ca ţap ispăşitor.

     

  • Opinie Dragoş Dragoteanu, Euroest: Greva profesorilor: nimeni din politică nu e în stare să spună simplu ”Ne (mai) împrumutăm cu 1,5 miliarde euro şi, apoi, închidem puşculiţa, până facem rost de bani mai mulţi”!

    Am inteles. Politicienilor nu le-a placut cartea. Am inteles. Cu cat esti mai prost (pregatit), cu atat ai sanse sa faci cariera in politica damboviteana. Am inteles. Mediocritatea poate deveni o virtute, atunci cand poporului nu-i mai pasa cine conduce destinele unei tari. Chiar am inteles multe. Ce nu inteleg este: de ce un lucru atat de simplu il transformi intr-o chestiune atat de complicata?

    Bunaoara, 1,5 miliarde de euro e suma necesara ca sa trimiti profesorii inapoi la catedra. Pentru o tara care tinde spre 300 miliarde euro PIB, e ca si cum dai un maruntis de 0,5%, din ce produci, unui grup de oameni care-ti pot invata copiii cate ceva folositor pentru viata. Sa ne intelegem: nu toti profesorii sunt bine pregatiti. Sunt destui departe de ceea ce ar trebui sa fie, din pacate. Dar, astia sunt, cu astia ”defilam”. Deocamdata.

    Ce mi se pare foarte trist este lipsa de asumare in sfera politica. Niciunul nu este in stare sa spuna simplu:” Ne (mai) imprumutam cu 1,5 miliarde euro si, apoi, inchidem ”pusculita, pana facem rost de bani mai multi”! Toate guvernele, fara exceptie, au facut imprumuturi. S-au intrecut sa indatoreze tara asta si, deopotriva, cetatenii ei. Acum un nou imprumut ar rezolva imediat aceasta criza din educatie. Bancile de abia asteapta sa crediteze statul, cel mai bun client ever.

    Un clasament cu ţările cu cele mai mari datorii suverane (exprimate ca procent din PIB), realizat de Fondul Monetar Internaţional in 2021 arata tari in UE care sunt imprumutate de 3-4 ori mai mult decat Romania: Grecia 200%, Italia 150%. Sau cu mult peste 100%, respectiv: Spania 120%, Franta 110%. Ca fapt divers, SUA are 130%, iar Japonia 230%! Poate si de aceea Japonia a ajuns la nivelul de civilizatie la care este, pentru ca imprumuturile cu sens inseamna evolutie.

    Dintre tarile UE, Romania e cea mai putin indatorata, avand ponderea datoriei publice in PIB de 51,4%. O gluma pe langa altii!

    Daca UE iti spune ca nu e bine sa te mai imprumuti e clar ca ori are un interes direct ori e condusa de ”lideri” batuti in cap sau ipocriti. S-a semnat un tratat ca nu e bine ca deficitul datoriei publice sa creasca cu mai mult de 3% pe an? Foarte bine! Asa cum nu-l respecta alte state, noi de ce sa fim fraieri si sa-l respectam?  Adica, pentru educatie, in mintea liderilor europeni, Romania s-ar rupe in doua daca a depasit 50% din ponderea datoriei publice. Lipsa asta de reactie, ca sa nu zic de sange in instalatie a politicienilor autohtoni ma lasa perplex. 

    Daca ai fi cel mai indatorat stat din Europa as spune:”…suntem datori vanduti, asta e, nu mai putem sa imprumutam bani”. Daca n-ai avea comparabile cu datoriile facute de alte tari as intelege ca e riscant si am fi un exemplu negativ, iar Europa nu vrea sa fie pusa intr-o situatie neplacuta in viitor.

    Altfel, ma intreb daca Romania este doar o ”clientela” cu 18 milioane ce consumatori. Sa nu fiu inteles gresit, sunt mandru ca suntem parte din Europa. Modul cum se trag sforile in cadrul UE mi se pare insa inadmisibil. Cu cat esti cu capul mai plecat, cu atat mirosi a prost si birocratii de la Bruxelles de abia asteapta asta. Nu e normal ca pentru educatia unei tari, inclusiv pentru interesele Europei, o tara sa produca atatia analfabeti functionali.

    Aici am ajuns. Tinerii, dupa ce implinesc 18 ani, chiar si inainte, nu mai vor sa invete. Cauta un job sau pleaca din tara. Cine sa-i motiveze sa ramana sau sa invete mai mult? In afara de familie (in multe cazuri disfunctionala), singurii care au sansa sa le insufle o minima aplecare spre o cunoastere mai profunda a anumitor materii sunt profesorii. Atunci cand banii nu-ti ajung sa traiesti de pe o zi pe alta, nu, chiar nu poti sa transmiti nimic pozitiv cuiva.

    Pe vremea tovarasului Ceausescu profesorii erau profesori. Asa cum era societatea, educatia era importanta pentru vremurile respective. Acum educatia a devenit pentru guvernanti un moft. Oare de ce? Pai nu trebuie sa ai oameni educati care sa gandesca mai mult, daca vrei continuitate in politica. O gloata manevrabila este mult mai usor de condus decat un popor care a inteles ca educatia iti da sansa sa gandesti si sa iei decizii in cunostinta de cauza.

    Din ce in ce mai multi romani nu vor sa mai fie condusi de niste mediocritati. Daca stai si te gandesti ca Romania are de 7 ani un presedinte fost profesor intelegi de ce proiectul Romania educata a ajuns Romania esuata educational. Un presedinte mediocru, un invatamant mediocru.

     

    Dragos Dragoteanu

    Certified International Property Specialist

     

  • Networking rural sau ce au în comun danezii şi ţăranii români

    Când am citit în cartea „Mica Enciclopedie Likke (scrisă de autorul mai celebrei enciclopedii Hygge – Reţeta daneză a fericirii)” despre sistemul danezilor de a forma comunităţi în care fiecare are un mic aport astfel încât să nu trebuiască să cumpere fiecare familie unelte, să nu angajeze fiecare cuplu bone şi aşa mai departe, ci să le împrumute unii de la alţii, sau să se ajute unii pe alţii pentru a maximiza resursele şi pentru a minimiza cheltuielile mi s-a părut o utopie. Locuiesc într-un cartier bucureştean de blocuri, mă salut în treacăt cu vecinii de pe scară – cei care salută, căci unii nu o fac –, nu am apelat mai niciodată la un favor şi am asistat de la distanţă la singurele momente în care se făcea „networking” între locatari, cu prilejul şedinţelor în care trebuiau puse la cale chestiunile urgente. Nu îmi puteam imagina aşadar acea comunitate ideală în care să nu reprezinţi doar un număr de apartament pe tabelul de întreţinere.

    În schimb, săptămâna trecută am cumpărat un teren în Prahova, pentru a scăpa din când în când de „jungla de beton”. Înainte de a-l alege, am colindat multe sate din zona de deal şi munte, prin judeţele adiacente Bucureştiului. Am întâlnit, în aceste câteva zile, căci nu am stat prea mult pe gânduri până să mă aventurez în viaţa rurală, o cu totul altă tipologie de oameni faţă de cei cu care m-am obişnuit la oraş. De la bunici de 70-80 de ani, sprintene ca în tinereţe şi guralive, la tineri mutaţi la ţară, căsătoriţi fiind cu oameni de prin acele locuri, nimeni nu a ţinut cont că suntem străini. „Da, domnişoară, până mâine vă fac rost de numărul băiatului care vinde”, mi-a spus un viitor vecin, la telefon, fără să ne fi întâlnit vreodată în carne şi oase. Ne-au răspuns cu toţii cu răbdare la zeci de întrebări, ne-au salvat numerele de telefon pentru a ne pune în legătură cu X sau Y, care are teren sau casă bătrânească de vânzare – şi ne-au şi sunat apoi, ţinându-şi promisiunea şi fără să aibă nimic de câştigat. Şi-au rupt din timpul liber pentru a ne arăta casa vecinului sau a verişoarei, făcând ad hoc pe agenţii imobiliari chiar fără comision şi au dat dovadă de o modestie impresionantă.

    Tot de la ei am aflat că mai toţi cei interesaţi să repopuleze comunele sunt bucureşteni. „Tinerii de la noi de la sat abia aşteaptă să plece la Bucureşti, vor să scape”, îmi povestea Liviu B., fostul proprietar al oazei de verdeaţă în care am investit. Aşa ajung, de altfel, sate întregi să fie scoase la vânzare. Mulţi nu se îndură să le vândă străinilor, de aceea nici nu pun anunţuri, sperând să le cumpere copiii ori nepoţii celor din jur, dacă ai lor nu vor. Sau măcar oameni ataşaţi sentimental de zonă. În plus, mulţi nici nu au internet sau abia ştiu să folosească telefonul, aşa că lasă vorbă la magazinul comunal, la bar sau la „IT-istul satului”, la care apelează mai toţi care au nevoie să ia legătura cu rudele ori să vândă ceva. La ţară uiţi de grupurile de WhatsApp şi de Facebook, căci le ai live, strânse la poartă. Ajutorul e oferit dezinteresat, bunăvoinţa e naturală, comunicarea, rapidă, chiar şi fără tehnologiile moderne.

    În loc să vorbeşti cu Alexa – căci da, o poţi ruga să îţi spună glume sau să te consoleze când ai o zi proastă –, îl strigi pe vecinul de peste gard. În loc să cauţi pe Google, întrebi oamenii care trec pe drum. Sufocaţi de mailuri, calluri şi şedinţe, înţeleg de ce corporatiştii îşi caută liniştea la sat, chiar şi câteva zile pe săptămână. Iar criza COVID nu a făcut decât să accelereze acest trend. Doar în 2020, în primul an de pandemie, migraţia internă din mediul urban în cel rural era dublă faţă de anii anteriori – peste 116.000 de persoane versus aproape 78.000 din rural în urban, potrivit ZF. Prin urmare, în timp ce satele se golesc de săteni, bucureştenii – şi nu numai – vin să umple golurile şi să reîntregească comunităţile. Iar networkingul rural e cât se poate de interesant!   ■

    Andra Stroe est jurnalist BUSINESS Magazin

     

  • Cristina Andrieş, Big Data Division Manager, eSolutions: Democratizarea big data. Trenduri

    Din ce în ce mai mult, datele fac diferenţierea în mediul de business Între câştigători şi perdanţi. Informaţia este receptată din multiple surse, iar tehnologiile care extrag insighturile potrivite devin din ce în ce mai accesibile. Ne îndreptăm, astfel, către un model de business bazat pe date, în care primează ceea ce este adevărat şi măsurabil vs. gut feeling, instinctele, iar aceasta reprezintă fundamentul valului de transformare digitală prin care trece orice industrie în prezent.

     

    Acesta este, de altfel, şi motivul pentru care analiştii de la Statista consideră că piaţa globală de big data va cunoaşte o creştere cu 50% până în 2027, putând ajunge până la 103 miliarde de dolari. Pe fondul în care organizaţiile îşi dezvoltă sistemele de business actuale sau găsesc oportunităţi noi pentru a rămâne competitive, cheia constă în interpretarea volumului de date care continuă să crească exponenţial cu fiecare tehnologie nouă care ajunge pe piaţă. Multitudinea de surse generatoare de date, cele mai multe nestructurate, indiferent că vorbim despre Internet of Things (IoT), generative AI, senzori, aplicaţii web, streaming video, platforme de social media, dispozitive inteligente etc., va determina companiile să îşi adapteze sistemele pentru procesarea şi stocarea acestor milioane de informaţii generate încontinuu şi să investească în analizarea acestor date care sunt o mină de aur pentru modernizarea şi optimizarea modelelor de business existente. De exemplu, în domenii precum retail, sănătate, finanţe, asigurări, energie sau industria producătoare, volumul datelor furnizate de asistenţii vocali digitali şi dispozitivele IoT a devenit atât de mare încât sunt necesare sisteme de management de big data. Într-o concluzie, acesta este catalizatorul creşterii pieţei de big data – înţelegerea beneficiilor pe care interpretarea datelor le aduce companiilor (la nivel operaţional, administrativ, pentru conturarea strategiilor comerciale prin analiza tendinţelor de piaţă şi comportamentului consumatorilor etc.) şi adopţia tehnologiilor de big data care contribuie la extragerea insighturilor şi concluziilor. Practic, odată cu o putere de procesare mărită, digitalizare accelerată şi migrare în cloud, potenţialul analizei datelor este la dispoziţia tuturor companiilor moderne, oferind un instrument solid şi cert de reacţie în contexte mai mult sau mai puţin predictibile. Deşi inteligenţa artificială este la început de drum, ne este clar tuturor că fiecare companie va fi impactată de dezvoltarea rapidă a acesteia, iar modul în care activăm ne va fi substanţial influenţat. Democratizarea toolurilor care folosesc AI, precum ChatGPT sau Bard pentru text şi Midjourney, DALL-E sau Stable Diffusion pentru ilustraţii, se simte în diverse industrii, precum învăţământ, gaming sau programare, iar la nivelul Uniunii Europene se discută deja despre necesitatea unor reglementări în privinţa inteligenţei artificiale. În mediul de business, volumele foarte mari de date disponibile facilitează rularea algoritmilor de machine learning – învăţare automată, care a făcut posibilă si apariţia ChatGPT.

    Învăţarea automată, analiza predictivă, migrarea în cloud, sursele de date multiple, accesul rapid la acestea şi aspectele legate de securitate trebuie luate în considerare atunci când vorbim despre proiectele de big data. Învăţarea automată sau machine learning reprezintă unul dintre principalii factori în big data, deoarece facilitează procesarea şi analiza unui volum foarte mare de date structurate şi nestructurate, într-un timp foarte scurt. Algoritmii de învăţare automată sunt programaţi să recunoască modele sau tipare din tot oceanul de date. Aceste modele sunt folosite apoi pentru a elabora strategii de business. ChatGPT funcţionează într-un mod similar, bazat pe un sistem de predicţii statistice pentru a oferi răspunsuri sau soluţii utilizatorilor. Cu ajutorul inteligenţei artificiale şi al învăţării automate, companiile utilizează platforme de big data pentru a oferi asistenţă mai bună pentru clienţi şi interacţiuni personalizate prin aplicaţii specifice, inclusiv de tip chatbot inteligent. Aceste sisteme sunt capabile să colecteze şi să analizeze un volum vast de informaţii despre clienţi sau utilizatori, mai ales când sunt cuplate cu o strategie de data lake, care poate agrega şi stoca date din mai multe surse. Inteligenţa artificială şi algoritmii de învăţare automată au utilizare în personalizarea serviciilor şi de către companiile de e-commerce, sub forma sistemelor de recomandare de pe website. Un sistem de recomandare este un algoritm de machine learning care foloseşte date precum achiziţiile anterioare, istoricul căutărilor, informaţii demografice sau alţi factori pentru a le sugera sau recomanda consumatorilor produse adiţionale.

    Multitudinea de surse generatoare de date, cele mai multe nestructurate, indiferent că vorbim despre Internet of Things (IoT), generative AI, senzori, aplicaţii web, streaming video, platforme de social media, dispozitive inteligente etc., va determina companiile să îşi adapteze sistemele pentru procesarea şi stocarea acestor milioane de informaţii generate încontinuu şi să investească în analizarea acestor date care sunt o mină de aur pentru modernizarea şi optimizarea modelelor de business existente.

    Analiza predictivă, deşi nu este un subiect nou, rămâne actuală, deoarece aduce multe beneficii organizaţiilor în procesul de înţelegere a comportamentului consumatorilor şi de predicţie în multiple situaţii. Câteva exemple unde analiza predictivă contribuie sunt: prevenirea dezabonărilor, valoarea totală a ciclului de colaborare cu clientul, segmentarea clienţilor, mentenanţa preventivă, asigurarea calităţii, up-selling, cross-selling, modelarea riscurilor, sentiment analysis, predicţia comportamentului de cumpărare, recomandări de conţinut, asistenţă virtuală, gestionarea campaniilor, detectarea fraudelor sau diagnosticarea medicală. Atunci când datele sunt analizate corespunzător, se pot determina cu uşurinţă serviciile sau produsele cele mai eficiente, soluţiile optime pentru problemele din business sau cea mai bună strategie de dezvoltare în viitor. Odată cu creşterea volumului de date şi a funcţionalităţilor oferite de către furnizorii de cloud public, s-a accelerat tranziţia de la infrastructuri locale (on-premise) către serviciile de cloud (AWS, Google Cloud, Microsoft Azure). Migrarea în cloud aduce beneficii precum costuri scăzute sau eficienţă operaţională şi reprezintă un trend important în piaţa de big data datorită posibilităţii de a achita serviciile de stocare şi procesare a datelor doar atunci când sunt folosite efectiv. Au devenit tot mai frecvente şi cloudurile hibride, în care o parte a datelor sunt stocate şi analizate în data centerul local (on-premise), în timp ce restul datelor sunt stocate în cloud. Această opţiune este populară în cadrul organizaţiilor din industriile care au reglementări mai stricte cu privire la confidenţialitatea datelor, precum domeniul medical, serviciile financiare şi guvernamentale etc. Tocmai de aceea, în ultimii 10 ani, providerii de cloud au adăugat atât capabilităţi noi de securitate, cât şi abordări hibride care îmbină aspecte ale sistemelor cloud terţe cu procesarea şi stocarea on-premise pentru a satisface nevoile speciale de infrastructură. De asemenea, apariţia data lake-urilor permite stocarea datelor în format nativ – structurate, semistructurate şi nestructurate – în acelaşi loc, spre deosebire de data warehouse care necesită o armonizare a acestora înainte de stocare. Data lake-urile le oferă utilizatorilor finali un acces simplu la datele stocate, iar fiecare departament le poate analiza pentru propriile scopuri. Viteza operaţiunilor este, astfel, mult mai mare, deoarece nu mai sunt necesare procese intermediare pentru accesarea informaţiilor. În concluzie, astăzi, companiile trebuie să ia pulsul şi să fie active în industria de big data şi pe domeniul inteligenţei artificiale, pentru a obţine un avantaj competitiv şi a se situa printre câştigători. Se întâmplă schimbări radicale în modul în care ne desfăşurăm activitatea de business, iar cei care vor asimila mai rapid tehnologiile emergente, cum e ChatGPT, vor deveni mult mai eficienţi. La fel se întâmplă şi cu aplicaţiile big data, iar companiile care sunt pregătite să parieze pe transformarea digitală şi să se adapteze la noile tendinţe vor domina pieţele în viitor.  

  • Cristina Andrieş, Big Data Division Manager, eSolutions: Democratizarea big data. Trenduri

    Din ce în ce mai mult, datele fac diferenţierea în mediul de business Între câştigători şi perdanţi. Informaţia este receptată din multiple surse, iar tehnologiile care extrag insighturile potrivite devin din ce în ce mai accesibile. Ne îndreptăm, astfel, către un model de business bazat pe date, în care primează ceea ce este adevărat şi măsurabil vs. gut feeling, instinctele, iar aceasta reprezintă fundamentul valului de transformare digitală prin care trece orice industrie în prezent.

     

    Acesta este, de altfel, şi motivul pentru care analiştii de la Statista consideră că piaţa globală de big data va cunoaşte o creştere cu 50% până în 2027, putând ajunge până la 103 miliarde de dolari. Pe fondul în care organizaţiile îşi dezvoltă sistemele de business actuale sau găsesc oportunităţi noi pentru a rămâne competitive, cheia constă în interpretarea volumului de date care continuă să crească exponenţial cu fiecare tehnologie nouă care ajunge pe piaţă. Multitudinea de surse generatoare de date, cele mai multe nestructurate, indiferent că vorbim despre Internet of Things (IoT), generative AI, senzori, aplicaţii web, streaming video, platforme de social media, dispozitive inteligente etc., va determina companiile să îşi adapteze sistemele pentru procesarea şi stocarea acestor milioane de informaţii generate încontinuu şi să investească în analizarea acestor date care sunt o mină de aur pentru modernizarea şi optimizarea modelelor de business existente. De exemplu, în domenii precum retail, sănătate, finanţe, asigurări, energie sau industria producătoare, volumul datelor furnizate de asistenţii vocali digitali şi dispozitivele IoT a devenit atât de mare încât sunt necesare sisteme de management de big data. Într-o concluzie, acesta este catalizatorul creşterii pieţei de big data – înţelegerea beneficiilor pe care interpretarea datelor le aduce companiilor (la nivel operaţional, administrativ, pentru conturarea strategiilor comerciale prin analiza tendinţelor de piaţă şi comportamentului consumatorilor etc.) şi adopţia tehnologiilor de big data care contribuie la extragerea insighturilor şi concluziilor. Practic, odată cu o putere de procesare mărită, digitalizare accelerată şi migrare în cloud, potenţialul analizei datelor este la dispoziţia tuturor companiilor moderne, oferind un instrument solid şi cert de reacţie în contexte mai mult sau mai puţin predictibile. Deşi inteligenţa artificială este la început de drum, ne este clar tuturor că fiecare companie va fi impactată de dezvoltarea rapidă a acesteia, iar modul în care activăm ne va fi substanţial influenţat. Democratizarea toolurilor care folosesc AI, precum ChatGPT sau Bard pentru text şi Midjourney, DALL-E sau Stable Diffusion pentru ilustraţii, se simte în diverse industrii, precum învăţământ, gaming sau programare, iar la nivelul Uniunii Europene se discută deja despre necesitatea unor reglementări în privinţa inteligenţei artificiale. În mediul de business, volumele foarte mari de date disponibile facilitează rularea algoritmilor de machine learning – învăţare automată, care a făcut posibilă si apariţia ChatGPT.

    Învăţarea automată, analiza predictivă, migrarea în cloud, sursele de date multiple, accesul rapid la acestea şi aspectele legate de securitate trebuie luate în considerare atunci când vorbim despre proiectele de big data. Învăţarea automată sau machine learning reprezintă unul dintre principalii factori în big data, deoarece facilitează procesarea şi analiza unui volum foarte mare de date structurate şi nestructurate, într-un timp foarte scurt. Algoritmii de învăţare automată sunt programaţi să recunoască modele sau tipare din tot oceanul de date. Aceste modele sunt folosite apoi pentru a elabora strategii de business. ChatGPT funcţionează într-un mod similar, bazat pe un sistem de predicţii statistice pentru a oferi răspunsuri sau soluţii utilizatorilor. Cu ajutorul inteligenţei artificiale şi al învăţării automate, companiile utilizează platforme de big data pentru a oferi asistenţă mai bună pentru clienţi şi interacţiuni personalizate prin aplicaţii specifice, inclusiv de tip chatbot inteligent. Aceste sisteme sunt capabile să colecteze şi să analizeze un volum vast de informaţii despre clienţi sau utilizatori, mai ales când sunt cuplate cu o strategie de data lake, care poate agrega şi stoca date din mai multe surse. Inteligenţa artificială şi algoritmii de învăţare automată au utilizare în personalizarea serviciilor şi de către companiile de e-commerce, sub forma sistemelor de recomandare de pe website. Un sistem de recomandare este un algoritm de machine learning care foloseşte date precum achiziţiile anterioare, istoricul căutărilor, informaţii demografice sau alţi factori pentru a le sugera sau recomanda consumatorilor produse adiţionale.

    Multitudinea de surse generatoare de date, cele mai multe nestructurate, indiferent că vorbim despre Internet of Things (IoT), generative AI, senzori, aplicaţii web, streaming video, platforme de social media, dispozitive inteligente etc., va determina companiile să îşi adapteze sistemele pentru procesarea şi stocarea acestor milioane de informaţii generate încontinuu şi să investească în analizarea acestor date care sunt o mină de aur pentru modernizarea şi optimizarea modelelor de business existente.

    Analiza predictivă, deşi nu este un subiect nou, rămâne actuală, deoarece aduce multe beneficii organizaţiilor în procesul de înţelegere a comportamentului consumatorilor şi de predicţie în multiple situaţii. Câteva exemple unde analiza predictivă contribuie sunt: prevenirea dezabonărilor, valoarea totală a ciclului de colaborare cu clientul, segmentarea clienţilor, mentenanţa preventivă, asigurarea calităţii, up-selling, cross-selling, modelarea riscurilor, sentiment analysis, predicţia comportamentului de cumpărare, recomandări de conţinut, asistenţă virtuală, gestionarea campaniilor, detectarea fraudelor sau diagnosticarea medicală. Atunci când datele sunt analizate corespunzător, se pot determina cu uşurinţă serviciile sau produsele cele mai eficiente, soluţiile optime pentru problemele din business sau cea mai bună strategie de dezvoltare în viitor. Odată cu creşterea volumului de date şi a funcţionalităţilor oferite de către furnizorii de cloud public, s-a accelerat tranziţia de la infrastructuri locale (on-premise) către serviciile de cloud (AWS, Google Cloud, Microsoft Azure). Migrarea în cloud aduce beneficii precum costuri scăzute sau eficienţă operaţională şi reprezintă un trend important în piaţa de big data datorită posibilităţii de a achita serviciile de stocare şi procesare a datelor doar atunci când sunt folosite efectiv. Au devenit tot mai frecvente şi cloudurile hibride, în care o parte a datelor sunt stocate şi analizate în data centerul local (on-premise), în timp ce restul datelor sunt stocate în cloud. Această opţiune este populară în cadrul organizaţiilor din industriile care au reglementări mai stricte cu privire la confidenţialitatea datelor, precum domeniul medical, serviciile financiare şi guvernamentale etc. Tocmai de aceea, în ultimii 10 ani, providerii de cloud au adăugat atât capabilităţi noi de securitate, cât şi abordări hibride care îmbină aspecte ale sistemelor cloud terţe cu procesarea şi stocarea on-premise pentru a satisface nevoile speciale de infrastructură. De asemenea, apariţia data lake-urilor permite stocarea datelor în format nativ – structurate, semistructurate şi nestructurate – în acelaşi loc, spre deosebire de data warehouse care necesită o armonizare a acestora înainte de stocare. Data lake-urile le oferă utilizatorilor finali un acces simplu la datele stocate, iar fiecare departament le poate analiza pentru propriile scopuri. Viteza operaţiunilor este, astfel, mult mai mare, deoarece nu mai sunt necesare procese intermediare pentru accesarea informaţiilor. În concluzie, astăzi, companiile trebuie să ia pulsul şi să fie active în industria de big data şi pe domeniul inteligenţei artificiale, pentru a obţine un avantaj competitiv şi a se situa printre câştigători. Se întâmplă schimbări radicale în modul în care ne desfăşurăm activitatea de business, iar cei care vor asimila mai rapid tehnologiile emergente, cum e ChatGPT, vor deveni mult mai eficienţi. La fel se întâmplă şi cu aplicaţiile big data, iar companiile care sunt pregătite să parieze pe transformarea digitală şi să se adapteze la noile tendinţe vor domina pieţele în viitor.  

  • De unde are România banii care susţin economia în această criză: de la videochat, crypto sau pariuri până la remote work, opt pieţe care înseamnă un rulaj de 30-40 de miliarde de euro pe an

    Puţină lume îşi pune problema de unde vine această rezilienţă a economiei României din aceste crize – pandemie, război în Ucraina, explozia inflaţiei, creşterea dobânzilor etc.

    Din datele oficiale statistice, criza legată de inflaţie, dobânzi, scăderea puterii de cumpărare, se vede cât de cât – consumul şi-a redus creşterea dar nu este pe minus, economia şi-a redus creşterea, dar nu a intrat în recesiune.

    În economia reală, acolo unde se învârt banii oficiali şi banii gri sau negri, lucrurile stau mult mai bine decât toate aşteptările. Dacă îi întrebi pe bancheri, ei spun că românii au bani, iar de unde sunt ei, asta e altă problemă.

    Pentru bănci, care văd toate mişcările din conturi – de unde vin banii, unde pleacă -, criza nu se vede: primul trimestru a fost excepţional, cu o creştere a profitului cu 70% faţă de primul trimestru din 2022. Bineînţeles că acest rezultat vine din creşterea dobânzilor şi din ceea ce au vândut băncile în trecut, adică din acordarea de credite persoanelor fizice şi companiilor. Acum se vede o încetinire în zona de retail doar la creditele noi. În ciuda scăderii puterii de cumpărare şi exploziei dobânzilor, pentru că inflaţia a fost mult mai mare decât creşterea salariilor, serviciul de plată a ratelor la bancă este mult mai bun decât cele mai optimiste aşteptări ale băncilor, iar creditele neperformante încă nu şi-au făcut apariţia, ceea ce arată rezilienţa persoanelor fizice, companiilor şi economiei. Este adevărat că şi creditele bancare sunt de trei ori mai mici decât creditele comerciale acordate de furnizori clienţilor. Dar şi acolo serviciul de plată este destul de bun, în ciuda crizei.

    Acum două săptămâni am discutat cu un fost managing director al BERD care cunoaşte România de trei decenii şi nu-şi explică rezistenţa economiei româneşti, nu-şi explică de unde sunt banii care se mişcă în economie, pentru că unde te uiţi în jur, cel puţin în oraşele mari, nu se vede nicio criză. Când i-am spus că o sursă de bani este piaţa de videochat, nu i-a venit să creadă. Cât poate să fie această piaţă, câţi oameni pot să lucreze aici, câţi bani poţi să faci din videochat?

    Aceste întrebări, legate de banii care se învârt în România, sunt genul de întrebări pe care şi le pun în general străinii, cei care lucrează aici, cei care analizează România.

    În ultimul deceniu România a fost ţara cu cea mai mare creştere economică şi ţara care a rezistat cel mai bine în pandemie, iar acum rezistă şi în această perioadă de inflaţie, creştere a dobânzilor, totul cu un război la graniţă.

    Încerc să fac o trecere în revistă a surselor de rezilienţă a economiei României, surse oficiale şi neoficiale:

     

    1. Piaţa de videochat – la finalul săptămânii trecute, Lucian Heiuş, şeful ANAF, a venit cu o declaraţie stupefiantă: Piaţa de videochat a explodat în ultimii ani, iar din datele lor aici lucrează 400.000 de persoane, fiind implicate peste 5.000 de firme. Aceste date sunt oficiale, banii trec prin conturile băncilor, spune Heiuş, îi putem vedea şi nu sunt puţini deloc. Clienţii pieţei de videochat din România sunt în marea majoritate din afară ţării.

    Dacă 400.000 de persoane este o cifră reală, şi fete şi băieţi, înseamnă dublul pieţei de IT, o piaţă la care ne raportăm ca având o pondere de 6% din PIB şi cele mai mari salarii.

    La un moment dat, cineva din această industrie mi-a spus că în decembrie, luna cea mai bună, o persoană poate face peste 20.000 de euro, iar băieţii sunt cei mai căutaţi.

    Banii din videochat se regăsesc apoi în economie, în achiziţiile de maşini, în achiziţii de case, în achiziţii de bunuri de lux, în vacanţe – o piaţă care a explodat pe destinaţiile externe (gândiţi-vă că anul trecut, oficial, s-au cheltuit 7 miliarde de euro).

    Se spune că România este cea mai importantă piaţă de videochat din Europa.

     

    2. Piaţa de furturi, tâlhării, prostituţie – în fiecare zi citim ştiri despre descinderi ale poliţiştilor la diferite adrese din ţară, la diverse clanuri, unde găsesc zeci, sute de mii de euro, bani cash, obţinuţi din această piaţă, în special din afară. Această piaţă poate fi considerată la câteva miliarde de euro pe an, bani care se regăsesc şi în România în consum, în notele de plată de la restaurant, în banii aruncaţi maneliştilor, în achiziţii de case şi maşini, în excursii. Totul este cash.

    Trei ştiri despre interlopi/Oache s-a sinucis de singurătate/Mircea Nebunu e naş în Vaslui deşi e urmărit general

    VIDEO Interlopul Faraonu de la Madrid, „aroganţă” de 14.000 de euro

     

    3. Piaţa de pariuri – este o piaţă care a explodat în ultimul deceniu, dar lumea nu are nicio idee legată de cifrele care au ajuns să se învârtă aici. Conform estimărilor, rulajul anual al companiilor de pariuri care operează în România, depăşeşte 20 de miliarde de euro. Rulajul înseamnă încasările şi plăţile care se fac către jucători. Acestea sunt pariuri oficiale, care se văd oficial în conturi.

     

    4. Piaţa de crypto – eu cred că soldul la zi al deţinerilor de cryptomonede ale românilor se duce spre 10 miliarde de dolari, chiar cu scăderile din ultimii doi ani. Iar banii celor care îşi mai cash-uiesc din aceste deţineri se regăsesc apoi în achiziţia apartamentelor şi imobilelor de lux, în achiziţii de hoteluri şi alte active imobiliare. Problema tuturor este că nu găsesc suficiente penthouse-uri de cumpărat, cel puţin în Bucureşti.

     

    5. Piaţa de second-hand auto – pe această piaţa se învârt câteva miliarde de euro pe an, marea majoritate fiind bani cash. Sunt filiere întregi care aduc maşini de pe piaţa vestică, care apoi trec prin câteva mâini şi ajung în România, ca să fie înregistrate.

     

    6. Piaţa de remote work – pandemia a deschis o piaţă extraordinară pentru cei din România, ca să lucreze în afară fără să plece de aici. Marea majoritate sunt din domeniul IT-ului, dar avem şi oameni care lucrează în consultanţă, marketing, financiar. Toţi aceştia au reuşit să-şi dubleze şi să-şi tripleze veniturile prin apelarea la remote work. Toţi aceşti bani se văd în conturile băncilor din România, iar apoi sunt injectaţi într-un fel sau altul în economie, în achiziţii de apartamente, maşini , excursii, ieşiri la restaurant etc.

     

    7. Piaţă de fraudă a TVA – România este în topul ţărilor europene unde se fraudează cel mai mult TVA-ul, procentul oscilând în jurul a 30% din încasările din TVA, ceea ce înseamnă 6 miliarde de euro pe an. Aceşti bani sunt încasaţi pe lanţ de comercianţi, dar apoi nu mai sunt plătiţi către stat. Această piaţă este în afara zonei urbane, în afara oraşelor mari, în cea mai mare parte.

     

    8. Piaţa de ucraineni – pentru România, războiul din Ucraina a fost un lucru pozitiv, dacă aş putea spune cinic, având în vedere fluxurile de ucraineni care au intrat în ţară, banii pe care i-au lăsat aici în consum şi banii care sunt investiţi în acest moment în România în diverse afaceri – şi nu sunt puţini deloc -, în special în zona agricolă, produse de bază etc.

     

    Am încercat să aduc în discuţie aceste pieţe unde se învârt bani oficiali, gri sau negri, şi care contribuie zi de zi la rezilienţa economică a României, la rezistenţa în faţa acestor crize, la rezistenţa multor afaceri, care sunt beneciciari direcţi şi indirecţi ai acestor resurse financiare. Toate aceste pieţe înseamnă între 30 şi 40 de miliarde de euro, bani care se mişcă fie oficial, prin conturi, fie la liber, prin sacoşe.

    Dacă te duci la casele de schimb, a doua întrebare pe care o primeşti este dacă vrei sau nu chitanţă pentru tranzacţia încheiată. Dacă nu vrei, banii sunt liberi şi nu pot fi urmăriţi.

    Dacă ne uităm puţin la piaţa şpăgilor, care pare că a explodat, cel puţin din informaţiile care apar în fiecare zi, mulţi bani sunt negri, se plimbă în sacoşe, valize şi sunt reali.

    Şi cu ajutorul acestor pieţe, cu ajutorul acestor bani gri, negri dar şi albi, pentru că la un moment dat se transformă în bani albi, România îşi poate continua creşterea economică, lăsând crizele în spate.

    România are o şansă să-şi dubleze PIB-ul în următorul deceniu, de la 300 de miliarde de euro la 600 de miliarde de euro. Vă daţi seama câţi bani se vor învârti atunci?

  • De când nu mai este ride-sharingul despre sharing?

    La cel mai recent drum spre aeroport, mi-am luat o marjă de posibile întârzieri de o oră şi chiar şi aşa era să ratez zborul. Pe drum am dat de un accident uşor, dar întârzierea cea mai mare a venit din cauza unei neînţelegeri cu şoferul de Uber: a ratat strada mea, iar apoi a plecat, vedeam pe aplicaţie cum se îndepărtează fără niciun mesaj sau telefon, am anulat cursa, am plătit, a venit un alt şofer, practic timp de 30 de minute nu am făcut altceva decât să stau şi să analizez opţiunile de a plăti mai mult pentru serviciile premium ale Uber, doar ca să mă asigur că ajung la timp. S-a întâmplat ca de data aceasta să fie Uber, dar lucrurile stau la fel şi în cazul Bolt (folosesc denumirea Uber în continuare fiindcă brandul aproape a devenit sinonim cu economia colaborativă), modele de businessuri disruptive care trebuie să inoveze constant – atât la nivel de tehnologie, cât şi ca afacere, ca să supravieţuiască. 

    Una dintre problemele acestui model de business care a revoluţionat lumea mobilităţii urbane este că s-a schimbat fundamental faţă de momentul lansării: dacă iniţial era vorba despre ride-sharing, despre oameni obişnuiţi care îşi înscriau maşinile pe platformă şi luau cu ei alţi pasageri care mergeau poate în aceeaşi direcţie cu ei, economisind astfel costurile de benzină, Uberul a devenit treptat un business, care hrăneşte milioane de alte businessuri. Nu ştiu exact când şi-a schimbat ride-sharingul poziţionarea înspre ride-hailing cert e că acum singura diferenţă dintre un Uber şi un taxi, din punctul meu de vedere, este că  beneficiază de o aplicaţie performantă şi de tarife dinamice (dinamismul de cele mai multe ori în favoarea aplicaţiilor). Uber lucrează, cel puţin în România, doar cu şoferi profesionişti (fiindcă este prevăzut în legislaţie acest lucru, toţi şoferii care se înscriu în aplicaţie trebuie să obţină o certificare – n.red.),  astfel că majoritatea celor care se înscriu în platformă o fac cu scopul veniturilor suplimentare şi în niciun caz ca să mai reducă din traficul din ce în ce mai aglomerat al oraşelor şi nici atât pentru binele planetei – scopuri descrise iniţial în discursurile companiei. Colegul care împarte aceeaşi clădire de birou cu tine rareori este şoferul pe care îl găseşti într-o aplicaţie de Uber. Nu zic că asta e rău sau bine, observ însă că, odată cu trecerea timpului şi înscrierea tot mai multor şoferi profesionişti pe platformă sau a unor businessuri separate care operează flote de maşini, calitatea serviciului este tot mai scăzută: maşinile sunt tot mai vechi, de aer condiţionat sau căldură iarna rareori dai, muzica e prea tare sau prea diferită de ce ai tu nevoie la prima oră din zi etc. etc. – cu siguranţă există şi excepţii, am avut parte de experienţe de calitate şi de oameni foarte civilizaţi şi în cazul servicilor „normale”.  Scăderea calităţii serviciilor Uber, per ansamblu, şi a aplicaţiilor similare, poate fi atribuită şi politicii de tarifare din ce în ce mai agresive impuse de companii – uneori, în încercarea de a rămâne competitive, companiile reduc tarifele pentru a atrage mai mulţi clienţi, iar aceasta a dus la o presiune financiară asupra şoferilor, care pot fi tentaţi să presteze servicii în condiţii precare sau să-şi reducă eforturile pentru a-şi menţine veniturile. Companii precum Uber introduc acum însă tot felul de servicii suplimentare, cu tarife mai mari, astfel încât utilizatorii să evite posibilele inconveniente ale unei călătorii: întârzieri neprevăzute (în cazul acestei platforme există o variantă care prioritizează călătoriile  – cu curse care vin mai repede – de ce, nu ar trebui să ai direct opţiunea celei mai rapide curse? Confort – de ce, nu ar trebui ca toate cursele să fie confortabile şi să ai parte măcar de aer condiţionat, dacă tot se apropie vara? şi, cel mai recent, Uber Black – care presupune chiar şi o calitate mai bună a conversaţiilor cu şoferul, din ce am înţeles, dincolo de maşini premium.

    Încep să mă întreb dacă acest model aşa a fost gândit de la început, ca în cazul unor aplicaţii online, unde ai acces gratuit o perioadă de timp, iar apoi, pentru a-ţi îmbunătăţi experienţa, trebuie să plăteşti suplimentar – modelul freemium, care pare să coboare tot mai mult şi în offline. Dacă stăm să analizăm rapoartele financiare, puţine sunt platformele economiei colaborative care fac efectiv profit în acest moment (şi vorbesc aici şi despre platformele de livrare de mâncare), însă fondurile de investiţii nu contenesc să aloce acestora bugete de dezvoltare. S-ar putea ca pariul lor să fie unul pe termen extrem de lung, în care pentru ceea ce considerăm astăzi servicii normale, pentru siguranţă, confort, livrări cât mai precise, transport la timp – să trebuiască să plătim tot mai mult, generând şi profitul mult aşteptat de aceste industrii. Totuşi, în viitor – mă întreb dacă îşi va mai aduce cineva aminte de termenul de „economie colaborativă” şi ce va mai însemna acesta.  

    Ioana Matei este editor Business Magazin

     

    ioana.matei@businessmagazin.ro

  • Luci Stănescu, consultant cybersecurity: Nu mi se va întâmpla chiar mie” sau cum se poate cutremura un business

    În România, 4 din 10 directori ori manageri din IMM-uri se declară „nu foarte bine” sau „deloc” informaţi în legătură cu riscurile infracţiunilor cibernetice. Cred că ar trebui să ne aşezăm în jurul unei mese rotunde, specialişti în securitatea informatică alături de decidenţi din cadrul companiilor, şi să ridicăm vălul mistic de pe acest domeniu în care deciziile pot avea consecinţe semnificative, aşa cum au arătat evenimentele recente.

    În decursul a doar trei săptămâni, doi foşti directori au fost condamnaţi cu suspendare – vorbim de Joe Sullivan, ex-CSO al Uber, şi Ville Tapio, ex-CEO al Vastaamo, o clinică privată de psihoterapie din Finlanda. Ce au ei în comun? Condamnările sunt legate de incidente de securitate şi de acţiunile (dar şi de inacţiunile) celor doi privind securitatea datelor în cadrul companiilor pe care le conduceau. Clinica a intrat ulterior în faliment, chiar dacă avea o cifră de afaceri de 15 milioane de euro.

    M-aş fi aşteptat ca primele astfel de sentinţe date unor directori de companii (cazuri nemaiîntâlnite până acum) să ajungă să fie dezbătute şi în afara comunităţii de cybersecurity. Vizibilitatea redusă a unui astfel de subiect îmi pare un simptom al unei comunicări deficitare din domeniu şi mă face să îmi pun o primă întrebare – oare noi, specialiştii în securitate informatică, facem destul pentru a informa directorii IMM-urilor de responsabilitatea lor şi a companiilor de a pune la punct securitatea informaţiilor? Poate că Ville Tapio ar fi apreciat un astfel de efort.

    Orice carte de specialitate va menţiona ca pe un fapt incontestabil că securitatea informaţiei este un proces de business (nu de IT), iniţiat şi supravegheat de conducerea companiilor (CxO), făcând parte din „due diligence” şi „due care”. Dar cum facem să aducem teoria în şedinţele de strategie din companii?

    După obositorul bombardament informaţional din 2018 legat de GDPR, am rămas oare şi cu altceva în afară de „acorduri privind prelucrarea datelor cu caracter personal”, notificări de cookie-uri de care nu ştim cum să scăpăm mai repede apăsând primul buton la îndemână şi politici de confidenţialitate uitate pe vreun „raft prăfuit” timp de cinci ani? Până la urmă, regulamentul menţionează de suficient de multe ori termenul „măsuri de ordin tehnic şi organizatoric” – dar definite evaziv ca „rezonabile”, „corespunzătoare”, „adecvate” ori „eficace”. Deci, greu de înţeles şi implementat fără ajutor specializat. Ar ajuta oare un limbaj mai prescriptiv, cu direcţii clare de aplicare? Eu am dubii. Poate că, tocmai, legislaţia primară ar trebui să fie vagă, pentru a se putea mula pe situaţiile individuale în care se află companiile. Iar instrumentele de care dispunem noi, profesioniştii din domeniul securităţii (metodologii pentru analize de risc, standarde, baseline-uri sau framework-uri), sunt suficiente şi ar trebui să ne concentrăm pe popularizarea acestora.

    Cu siguranţă există lideri şi companii care ştiu să abordeze corespunzător problema, însă dacă ne raportăm la IMM-uri, sondajul Eurobarometru din 2022, „SMEs and Cybercrime”, citat şi mai sus, mă pune pe gânduri. Dacă răsfoieşti studiul, iese imediat în evidenţă că cel mai mare procent al răspunsului „Nu ştiu” este asociat întrebării „Cât de bine credeţi că sunt informaţi angajaţii dumneavoastră în legatură cu riscurile infracţiunii cibernetice?”. Dar poate cel mai îngrijorător este procentul de 90% de IMM-uri din România care au declarat că nu au organizat în ultimul an traininguri sau exerciţii de conştientizare asupra riscurilor cibernetice (este cel mai mare procent dintre ţările sondate). Or, dacă tot ne refeream mai devreme la „măsuri de ordin tehnic şi organizatoric adecvate şi eficace”, aceste traininguri sunt considerate nu doar printre măsurile de bază, dar şi cele mai eficiente din punct de vedere investiţional pentru a reduce ameninţările de phishing, folosite din ce în ce mai des, atât pentru fraudă, cât si pentru distribuirea de malware (cu toţii am auzit de şantajul prin ransomware, nu?).

    Privind spre viitor, avem ocazia sa nu repetăm aceleaşi greşeli ca în cazul GDPR-ului. Recent a fost adoptată o noua directivă UE pe securitate, NIS2, ce ar trebui să fie transpusă în lege până în octombrie 2024. Dar aceasta vizează doar companiile din sectoarele critice şi importante, unde în general există atât oameni cu expertiză, cât şi norme de aplicare ceva mai detaliate. Însă alte două regulamente ale UE (deci care nu vor necesita o aşteptare pentru a fi transpuse în legile naţionale), ePrivacy şi Cyber Resilience Act, sunt în lucru şi vor avea sfere de influenţă comparabile cu ale GDPR-ului. Cred că cel din urmă are potenţialul de a avea un impact considerabil, fiindcă îşi propune extinderea mărcii CE, prin definirea unor standarde minime de securitate, la orice produs cu „o componentă digitală”. Poate că aceste noi legislaţii vor fi şi oportunităţi pentru a îmbina armonios atât recomandările specialiştilor din domeniul juridic, cât şi ale celor din domeniul securităţii informatice.

    Tehnologia se transformă constant şi ar fi bine să ţinem pasul, chiar dacă sentimentul „nu mi se va întâmpla mie” este unul răspândit. De altfel, conform aceluiaşi sondaj european, doar în anul precedent, 28% dintre IMM-uri au fost victime a cel puţin unui incident. Iar conform unui raport din noiembrie 2022 al ENISA, agenţia UE pentru securitate cibernetică, prognoza pare sumbră – metodele de şantaj evoluează, ransomware-ul este menţionat ca primă ameninţare, iar dezvoltarea MSP-urilor (Managed Service Providers) creează noi riscuri, în contextul abuzării lanţurilor de furnizori de servicii, de software sau de hardware – mai ales dacă va continua să predomine ideea că externalizarea serviciilor ar însemna şi externalizarea tuturor responsabilităţilor.

    O lume utopică în care nu avem riscuri de securitate cibernetică, fie că sunt ele intenţionale, accidentale sau naturale, pare să nu fie la orizont. În schimb, putem avea o lume în care apelăm instinctiv la profesioniştii din acest domeniu pentru a ne informa, aşa cum nu ezităm să apelăm la un contabil pentru contabilitate sau la un avocat pentru sfaturi juridice..

  • Cel mai mare pericol cu care se va confrunta economia României: noua lege pentru străini de pe piaţa muncii din Germania, prin care nemţii vor să atragă milioane de angajaţi. România poate contraataca cu creşterea mai mare şi mai rapidă a salariului minim, iar firmele să fie încurajate fiscal să dea case angajaţilor, ca să-i aducă şi să-i ţină în ţară

    Economiile occidentale se confruntă cu o criză acută de forţă de muncă. Automatizarea, digitalizarea, robotizarea, inteligenţa artificială înlocuiesc forţa de muncă, dar nu suficient de rapid pentru necesarul actual al companiilor. Plus că sunt zone unde forţa de muncă nu poate fi suplinită de maşini, cum ar fi zona medicală de îngrijire a persoanelor şi de ajutor la bătrâneţe, pe care nu poţi să o înlocuieşti cu roboţi.

    În anii ’90, după căderea comunismului, marile economii occidentale şi-au mai rezolvat situaţia de pe piaţa muncii prin atragerea de angajaţi din fostele ţări comuniste, în special pe cei înalt calificaţi. Să ne uităm ce s-a întâmplat cu România, de unde au plecat patru milioane de oameni, dintre care mai bine de jumătate erau bine şi foarte bine pregătiţi.

    În ultimii zece ani, după criza financiară din 2008/2009, criza forţei de muncă a revenit în prim-plan, cu o forţă şi mai mare. Ţările occidentale nu mai reuşesc să aspire forţă de muncă din Est ca înainte, din cauza faptului că aceste ţări şi-au îmbunătăţit foarte mult situaţia economică, iar oamenii stau în dubiu dacă să plece sau nu la muncă în afară.

    Bucureştiul, care împreună cu Ilfov a ajuns la o putere de cumpărare mai mare decât media Uniunii Europene, a devenit în sine o zonă care aspiră forţă de muncă, la concurenţă cu ţările occidentale. La fel se întâmplă cu Iaşi, Cluj, Timişoara, iar din spate vin Braşovul şi Sibiul.  

    Fiecare ţară încearcă să găsescă acum soluţii pentru această problemă majoră, care le afectează propriile economii.

    Spre exemplu, după 2012 România a crescut accelerat salariul minim, ceea ce a antrenat şi alte majorări de salarii. Salariile medicilor au crescut spectaculos, iar pentru zona de construcţii, agricultură, industrie alimentară s-au dat facilităţi fiscale importante.

    Salariul minim aproape că a crescut de patru ori, iar prin stabilitatea destul de bună a cursului valutar leu/euro salariul minim net a ajuns la 350 de euro, faţă de 150 de euro în 2012. Salariul mediu net a ajuns la 900 de euro, faţă de 300 de euro în 2007, când am aderat la Uniunea Europeană. În Bucureşti salariul minim este cuprins între 800-1.000 de euro.

    Mulţi economişti au susţinut că această creştere a salariului minim prin decizie guvernamentală va lovi în economie, va duce la creşterea şomajului, la închideri de firme şi la scădere economică. Din fericire această teorie a fost infirmată de piaţă: creşterea salariului minim şi a salariilor nu numai că nu a dus la scădere economică, ci chiar a creat 500.000 de locuri de muncă în plus, iar PIB-ul s-a dublat de la 140 de miliarde de euro la 280 de miliarde de euro anul trecut, având o perspectivă de 320 de miliarde de euro în acest an.

    În acelaşi timp, România a avut o creştere extraordinară de productivitate, infirmând teoria economiştilor conform căreia această creştere a salariului minim şi a salariilor “din pix”, o măsură socialistă, va afecta businessul.

    Într-o opinie publicată în Ziarul Financiar, Leonardo Badea, vice-guvernator BNR, susţine că România a depăşit Polonia la productivitatea muncii la paritatea puterii de cumpărare şi este prima din regiune.

    Confruntată cu aceeaşi problemă a lipsei forţei de muncă, Germania vine puternic din urmă şi încearcă, prin măsuri legislative, să schimbe trendul din economie. Dacă acum nu face nimic, Germania va avea un deficit de şapte milioane de oameni în economie în 2035, spun studiile.

    Aşa că guvernul de la Berlin a decis să schimbe legea imigraţiei ca să atragă mai repede forţă de muncă din afară.

    În esenţă, legea va da posibilitatea străinilor să obţină mult mai repede un job în Germania.

    Va fi de ajuns să aibă doar un contract de muncă, ceva experienţă profesională şi o diplomă vocaţională din ţara lor, spune Hubertus Heil, ministrul muncii din Germania, citat într-un articol de către Financial Times.

    De asemenea, o altă lege care se pregăteşte va permite obţinerea mai rapidă a cetăţeniei germane, iar în acelaşi timp se va permite păstrarea paşaportului ţării unde te-ai născut alături de cel german, o situaţie care nu este permisă acum pentru cei din afara Uniunii Europene.

    Economia germană plăteşte printre cele mai mari salarii din Europa, aşa că aceste schimbări vor produce un adevărat seism pe piaţa muncii.  

    Impactul acestor modificări legislative va fi şi în România pentru că, dacă se relaxează condiţiile de angajare, mulţi români care nu au o anumită specializare şi o anumită calificare pot să plece la muncă în Germania. Aici nu vorbim despre poziţiile înalt calificate, ci de poziţiile entry-level sau de blue collar.

    Indiferent cât de reci sau nu sunt nemţii, salariile plătite acolo, la care se adaugă condiţiile sociale, constituie un foarte bun motiv pentru a pleca la muncă.

    Ce poate face România:

    1. Creşterea mai rapidă şi cu un procent mai mare a salariului minim, care să antreneze creşteri de salarii în toată economia.

    De la 1.800 de lei, salariul minim trebuie să ajungă foarte repede la 3.000 de lei pe lună, adică la 600 de euro, iar salariul mediu trebuie să depăşească 1.200 de euro.

    2. În al doilea rând trebuie relaxate condiţiile de intrare şi de ieşire a angajaţilor de pe piaţa muncii. România are o legislaţie a muncii rigidă, care favorizează angajatul, ceea ce blochează foarte multe decizii de business şi de investiţii. Companiile ar angaja mai repede mai mulţi oameni şi ar plăti salarii mai mari dacă ar şti că pot face disponibilizări mai rapide atunci când anumite proiecte nu merg. Multe companii se gândesc de foarte multe ori când trebuie să majoreze salariile, nu pentru că nu ar avea bani, ci pentru că, în cazul unui scenariu negativ, le este foarte greu să se retragă din aceste proiecte din motive de legislaţia muncii.

    3. În al treilea rând, atenţie la problema importului de asiatici. În ultimii ani, multe companii şi-au mai rezolvat din problema forţei de muncă angajând asiatici în construcţii, în HoReCa, în logistică, în curierat şi parţial în industrie şi agricultură. În Bucureşti ne izbim tot timpul de asiatici care fac Glovo, TAZ sau Bolt.

    Dacă intrăm în Schengen, nu mai rămâne niciun picior de asiatic în România, spune un antreprenor din HoReCa, toţi vor pleca spre Vest spre Germania, unde se plătesc salarii mai mari. Dacă în România iau 500 de euro, în Germania pot să ajungă la 1.500 de euro pe lună.

    Avem nevoie de asiatici, dar avem nevoie să ne deschidem şi mai mult graniţele.

    Polonezii şi-au rezolvat o bună parte din criza forţei de muncă cu ajutorul ucrainenilor.

    Şi noi ar trebui să pedalăm mai mult pe acest canal, acum cât este război, iar ucrainenilor le este teamă să lucreze acolo. Iar acest lucru se poate face prin salarii şi o locuinţă.

    4. În al patrulea rând, oamenii pot fi reţinuţi în ţară sau atraşi în România odată ce devin proprietari ai caselor unde stau. Aşa că avem nevoie de o piaţă a construcţiilor rezidenţiale care să duduie, de credite ipotecare/imobiliare ieftine, de autorizaţii de construcţie mai rapide.

    Ar trebui să existe un program guvernamental pe modelul Prima Casă, care să favorizeze achiziţia de locuinţe pentru cei care vor să muncească în România, indiferent că sunt români sau că sunt străini.

    Companiile care oferă angajaţilor locuinţe ar trebui să beneficieze de facilităţi fiscale cât mai generoase.

    TVA-ul diferenţiat trebuie să dispară, adică să existe doar o singură taxă, minimă, care să favorizeze achiziţia de locuinţe. Cu un TVA de 19% pentru apartamentele de peste 140.000 de euro nu faci nimic, ci dimpotrivă, blochezi si mai mult piaţa.

    România are o şansă extraordinară de a-şi dubla PIB-ul în următorul deceniu, de la 300 de miliarde de euro la 600 de miliarde de euro.

    Dar pentru acest lucru are nevoie de încă un milion de angajaţi, pe lângă cei cinci milioane de acum.

    Germania va ieşi cu aceste modificări legislative care să favorizeze atragerea de forţă de muncă străină.

    Pentru guvernul/guvernele de la Bucureşti ar trebui ca piaţa forţei de muncă să fie o prioritate, prin creşterea salariului minim, printr-o lege a intrării şi ieşirii dintr-un job mult mai flexibilă, prin anumite facilităţi fiscale care să-i încurajeze pe români dar şi pe străini să muncească în România, iar în schimb să primească o casă.  

    Singurul lucru cu care ne putem bate cu economiile occidentale, cu Germania, este cel legat de deţinerea unui apartament, a unei case, având în vedere că în România preţurile sunt încă mici, iar în Occident preţurile sunt foarte mari, iar angajaţii, mai ales străinii, nu se pot apropia să-şi cumpere propria casă.

    Aşa că mare atenţie la ce se întâmplă în Germania, să nu ne trezim că rămânem şi fără forţa de muncă pe care o avem şi ratăm şansa unică de a dubla economia. Cu tot cu banii europeni pe care îi avem la dispoziţie.