BusinessMagazin

Tag: multinationale

  • Bucureştiul, oraşul ideal pentru şefi

    Un manager de top român dintr-o multinaţională din Bucureşti are un salariu la jumătate faţă de unul din Geneva, cu 43% sub nivelul unuia din Londra, cu 37% mai puţin decât unul din Dublin şi cu doar 13% sub nivelul unui executiv de top din Varşovia, arată datele unei cercetări comparative realizate de firma de consultanţă în management Hay Group, care publică în fiecare an studii salariale cu date colectate din mediul privat.

    În mod paradoxal poate, acelaşi studiu arată că executivii seniori câştigă mai mult în Bucureşti decât în New York (cu 8% mai mult), Praga (cu 19%), Montreal (cu 18%) sau faţă de oraşele din Japonia (cu 9%). Datele prezentate în comparaţie vizează valoarea medie totală a pachetului de compensaţii şi beneficii şi nu includ informaţii legate de managerii expaţi, care au pachete salariale mult mai mari decât managerii locali din zonele analizate. Cum se explică aceste diferenţe?

    „Sunt puţini manageri buni în România, iar cei care sunt cu adevăraţi buni trebuie reţinuţi”, crede Andreea Voinea, directorul de resurse umane al BCR, cea mai mare bancă de pe plan local. În opinia ei, aşa-numitul pool de talente din România este relativ îngust la nivel de poziţii de top management, iar majoritatea candidaţilor buni sunt concentraţi în Bucureşti. De aceea, bătălia pe competenţele lor a făcut ca salariile să le crească într-un ritm mult mai accelerat prin comparaţie cu ce s-a întâmplat cu restul angajaţilor din companii.

    De aceeaşi părere este şi Mirela Marinescu, head of executive search în cadrul grupului APT, cu activităţi în domeniul recrutării şi închirierii de forţă de muncă temporară, care spune că România a ajuns să aibă şefi bine foarte bine plătiţi pentru că multă vreme angajatorii nu au găsit candidaţi bine pregătiţi care să ocupe poziţii de management.

    „Când au apărut multinaţionalele, majoritatea poziţiilor erau ocupate de expaţi şi, după ce şi-au încheiat mandatele, cel puţin o parte din pachetele lor salariale s-au transferat şi către managerii români care au rămas să îi înlocuiască. Deşi angajatorii nu au oferit şi nu oferă aceleaşi pachete românilor prin comparaţie cu cele ale expaţilor, au fost totuşi nevoiţi să le dea salarii mari şi managerilor locali, pentru a-i motiva şi pentru a-i reţine în companii”, menţionează Marinescu.

    Pachetele salariale ale managerilor de top din România diferă în funcţie de dimensiunea companiilor şi de industria în care activează, însă, în general, un manager de top câştigă, în medie, între 10.000 şi 15.000 de euro net pe lună, la care se adaugă bonusul anual şi aşa-numitele „long term incentive plan“ (plan de motivare pe termen lung), prin care aceştia primesc pachete de acţiuni în companie, la preţuri preferenţiale, potrivit informaţiilor din piaţă.

    La polul opus sunt însă pachetele salariale ale muncitorilor din România, care adesea primesc puţin peste salariul minim pe economie (adică circa 175 de euro net pe lună). De altfel, aceeaşi comparaţie făcută de consultanţii de la Hay Group în multinaţionale la nivelul poziţiilor de muncitori / personal operaţional arată o poziţionare complet diferită a angajaţilor din Bucureşti prin comparaţie cu cei care ocupă astfel de funcţii în alte ţări. De departe cea mai mare diferenţă este între costul salarial al unui muncitor din Bucureşti şi al unuia din Geneva, care câştigă de zece ori mai mult decât unul din România (deşi un şef din Capitală câştigă doar de două ori mai puţin decât unul din acelaşi oraş elveţian). În oraşele din Japonia sau din Olanda, dar şi în Londra, Dublin, Paris, Berlin sau New York angajaţii care fac parte din categoria personalului operaţional primesc salarii de 3 până la 5 ori mai mari decât în Bucureşti, deşi diferenţele dintre pachetele salariale ale şefilor din aceleaşi zone nu sunt atât de mari. ”Atunci când decid să investească într-o ţară, investitorii se uită de regulă la mai multe aspecte, cum ar fi costurile cu forţa de muncă pentru personalul operaţional, pentru că în această categorie intră o mare parte din personalul unei companii, dar şi la potenţialul de viitori angajaţi pe care i-ar putea avea în locul respectiv”, spune Mihaela Lupu, market leader productized services în cadrul Hay Group România.

  • După 10 ani în corporaţii, a pus bazele unei companii care are venituri sute de mii de euro

    Corporaţiile l-au învăţat, printre altele, cât este de important ca un program să poată fi implementat şi particularizat cu uşurinţă. „Dura câteva luni şi costa zeci de mii de euro să implementezi o soluţie din afară şi de aici mi-a venit ideea pentru Documenta.“

    A început ca un business de consultanţă, iar în 2008 a început dezvoltarea echipei. Documenta este astăzi folosit atât de clienţi din România, cât şi de companii din Statele Unite, Moldova şi Danemarca. Atunci când situaţia economică s-a înrăutăţit, compania a ales să se concentreze pe contractele derulate alături de companiile mari, care nu au fost nevoite să modifice atât de drastic bugetul destinat investiţiilor.

    „În 2009 a început distracţia, a venit criza, acesta fiind şi motivul pentru care ne-am refugiat în contractele cu clienţi mari. În anii 2009-2011 ne-am conservat şi, începând cu 2013, am reluat trendul ascendent. Anul trecut, spre exemplu, ne-am mărit efectivul de patru ori.“

    Compania are în prezent două divizii – de dezvoltare de software, care livrează soluţii software personalizate la cerere, şi Documenta – care are ca principal obiect de activitate implementarea şi promovarea produselor proprii sub brandul cu acelaşi nume (Documenta DMS – Managementul Documentelor Electronice, SmartFleet – Managementul Flotelor Auto, al operaţiunilor şi al comportamentului şoferilor în trafic şi Documenta ERP – soluţia de gestionare a resurselor unei firme).

    Portofoliul de clienţi ai Infrasoft de pe piaţa locală include instituţii precum Autoritatea Naţională a Vămilor, Ministerul Finanţelor Publice, Casa Naţională a Asigurărilor de Sănătate, Metrorex şi cele mai mari companii din industria de petrol – OMV Petrom, Rompetrol.

    Pe plan extern, Infrasoft este parteneră cu companii din SUA – Inthinc şi EPS Corporation – prin intermediul cărora lucrează pentru giganţi precum Schlumberger, Chevron, BP sau Shell. În 2013, Infrasoft a obţinut o cifră de afaceri de aproximativ un milion de lei, nivel care ar fi fost depăşit în 2014.  /

  • Lupta antreprenorilor români cu forţa de lobby a multinaţionalelor

    “Ponderea firmelor străine în piaţa construcţiilor este de 30%. Având în vedere că businessul de construcţii ar trebui să fie preponderent local, în orice ţară această pondere este îngrijorător de mare. Opriţi pogromul împotriva oamenilor de afaceri din România!“ Mesajul gre-cului Alexandros Ignatiadis, proprietar al companiei Octagon, reuneşte vocea antreprenorilor români din construcţii, ajunşi subcontractori pentru firmele străine care câştigă tot mai multe contracte în România.

    O firmă din trei din sectorul construcţiilor din România nu are capital românesc, iar cele mai importante 35 de firme străine au realizat 40% din cifra de afaceri a primelor 100 şi 65% din profit. Şeful asociaţiei antreprenorilor români din construcţii (ARACO), Laurenţiu Plosceanu, atrage atenţia că interesul firmelor autohtone pe piaţă nu mai este reprezentat, iar dialogul cu autorităţile, deşi există, nu produce efecte palpabile pentru capitalul românesc.

    „Antreprenorii români nu mai pot lucra individual şi rezista pe cont propriu, ci trebuie să se protejeze prin intrarea în asociaţii patronale sau profesionale şi clustere. E un moment în care trebuie să învăţăm din lecţia scorului de la ultimele alegeri parlamentare. Cu acel 70% obţinut la scru-tinul din 2012 şi cu implicarea AmCham şi a Consiliului Investitorilor Străini, guvernul a uitat că mai există entităţi profesional-patronale în România. Practic, nu a mai avut nevoie să se consulte cu ele, deşi a făcut-o formal fără să ţină cont de ceea ce au spus. Preţul îl plătim şi îl vom plăti în continuare. Trebuie să învăţăm să lucrăm împreună mult mai mult pentru că, dacă lucrăm separat şi fiecare este o voce discretă în zona de comunicare politică, foarte puţine mesaje vor ajunge la urechile celor care iau decizii. O consolidare a modului asocia-tiv în care putem acţiona este mai mult decât necesară.“

    Deşi tema efectelor lobby-ului pe lângă autorităţi este un subiect slab reflectat în presa locală, acesta ţine de luni bune prima pagină a presei de pe peste ocean. Un articol publicat recent de revista Weekly Wonk arăta schimbarea de paradigmă după care funcţionează asociaţiile şi organizaţiile active în promovarea propriilor interese de natură comercială în relaţia cu statul, citând chiar un reprezentant al multinaţionalelor specializat în corporate affairs: „În urmă cu 20-25 de ani, preocuparea noastră era să ţinem guvernul departe de afaceri şi să putem să ne vedem de treabă. Apoi, ne-am gândit să transformăm guvernul în partenerul nostru. De la «Lăsaţi-ne în pace!» am ajuns la «Haideţi să lucrăm împreună la aceeaşi masă!». Şeful meu spunea că am ajuns să facem astăzi lucruri pe care nu le credeam vreodată posibile“.

    Analiza arată că influenţa crescută a asociaţiilor şi a organizaţiilor care promovează interesele corporaţiilor a crescut atât de mult în ultimii ani încât acestea „au ajuns să copleşească orice potenţială forţă oponentă“. În SUA, de exemplu, dintre organizaţiile din top 100 după cele mai mari bugete alocate lobby-ului, 95 sunt companii care funcţionează după principii comerciale. Iar bugetele alocate în prezent promovării anumitor interese înseamnă, cumulat, 2,6 miliarde de dolari, mai mult decât bugetul din anul 2000 al Camerei Reprezentanţilor şi Senatului la un loc. Pentru fiecare dolar cheltuit de sindicate şi de asociaţii care promovează interese ale comunităţilor, multinaţionalele cheltuie alţi 34, conform The Atlantic.

    În România, organisme precum Camera de Comerţ Româno-Americană, AmCham, Consiliul Investitorilor Străini (FIC) şi Coaliţia pentru Dezvoltarea României au devenit tot mai apropiate de structurile de decizie de la Bucureşti, fapt confirmat de însuşi preşedintele FIC, Mihai Bogza, totodată preşedinte al consiliului director al Bancpost. FIC grupează cele mai importante multinaţionale care activează pe piaţa locală, precum OMV Petrom, Automobile Dacia, Orange, GDF SUEZ Energy România, Bancpost, Raiffeisen Bank, HP, GSK sau Holcim. Preşedintele FIC constată o îmbunătăţire a dialogului între guvernul României şi reprezentanţii mediului de afaceri în ultimul an, în principal sub aspectul structurării acestui dialog. Astfel, au loc lunar întâlniri între reprezentanţi ai Coaliţiei pentru Dezvoltarea României, din care face parte şi FIC, şi premierul Victor Ponta, însoţit de reprezentanţi ai guvernului.

  • Antreprenoarea care învaţă angajaţii să se pună în valoare şi să îşi construiască o imagine în spaţiul public

    După 15 de ani de carieră şi un proces pentru concediere abuzivă la plecarea din corporaţie, Amalia Sterescu spune că nu mai vrea să lucreze în multinaţionale şi se dedică antreprenoriatului. Vrea să-i înveţe pe angajaţi să se pună în valoare şi să îşi construiască o imagine în spaţiul public.

    “Oportunităţile nu zboară ca norii pe cer. Ele sunt direct legate de oameni.“ Cuvintele antreprenorului american Richard Stromback susţin tema unui articol din Harvard Business Review, unde autorul pleda pentru faptul că 99% din timpul alocat socializării la evenimente este, în realitate, o pierdere de vreme. Asta spune şi Amalia Sterescu, fost vicepreşedinte al Oracle şi angajat al companiei în perioada 2005-2013, după ce anterior a lucrat la Connex timp de şapte ani.

    „După atâta timp se simte nevoia unei schimbări. E adevărat că multinaţionala îţi oferă un mediu interesant din multe puncte de vedere. Ai oportunităţi de a te dezvolta, de a călători şi de a gestiona businessuri în alte culturi, de a învăţa de la lideri formaţi în alte şcoli şi poţi să înveţi într-un ritm susţinut.“ Fireşte, urmează un „dar“. În cazul Amaliei Sterescu, „dar“-ul se leagă de faptul că a demonstrat tot ce avea de arătat promovând până în poziţia de vicepreşedinte, dincolo de care nu putea trece, spune ea, fără un paşaport american, britanic sau elveţian. „Am ales să ies din acest mediu pentru că am atins o limită. La un moment dat concentrasem în Bucureşti un business de un miliard de dolari şi apoi am replicat acelaşi model şi în India şi China cu o echipă românească de manageri, ajungând să reînnoim contracte în valoare de 2 miliarde de dolari.“

    A ştiut cu doi ani îna-inte de momentul plecării că trebuie să iasă din corporaţie – „s-a copt în mine“ – şi, după o perioadă în care a fondat o asociaţie destinată promovării companiilor cu activitate în outsourcing, industrie unde activează şi soţul ei, Vlad Sterescu, a decis să pornească o şcoală de oratorie. „Călătorind prin ţară pentru a discuta cu antreprenori şi manageri despre outsourc-ing, am remarcat că, de regulă, calitatea speakerilor este destul de slabă, iar formatul evenimentelor nu permite business networking. Oamenii vin la eveniment, stau în bisericuţe şi nu ies din zona de confort ca să cunoască alţi oameni. A schimba 100 de cărţi de vizită nu înseamnă networking.“

    Amalia Sterescu atrage atenţia asupra nevoii unor dialoguri concrete între participanţii la evenimente în pauzele dintre sesiuni, axate pe nevoile de business ale fiecăruia şi pe felul cum se pot ajuta reciproc. A văzut antreprenori cu experienţă dornici să vorbească despre businessul lor, dar incapabili să-şi controleze emoţiile, fără un discurs pregătit în prealabil şi care se bazează pe spontaneitate şi neglijează conţinutul. „Venind din corporaţie, unde am avut foarte multe prezentări sobre, mi s-a părut că aveam un stil ultra-corporate şi m-am instruit în afară în public speaking ca să fiu eu mai bună.“

    După peste 30 de conferinţe la care a vorbit despre leadership şi succesiune în management în România în faţa studenţilor, managerilor şi antreprenorilor, i s-a cerut din partea unor participanţi să ţină cursuri de public speaking. Astăzi, Sterescu lucrează mai ales cu senior manageri şi proprietari de afaceri şi îi instruieşte să susţină discursuri, să gestioneze relaţia cu organizatorii de evenimente, să facă mai mult în timpul petrecut pe scenă şi să se folosească ulterior în carieră de prestaţia lor. A mizat pe faptul că, dincolo de executivii de top blocaţi în speech-urile departamentelor de PR din multinaţionale, există o piaţă neacoperită. „Mulţi nu recunosc că au o slăbiciune şi, când trec printr-o experienţă neplăcută, realizează că au nevoie. Am avut situaţii în care un antreprenor român care aniversa zece ani de activitate s-a blocat în timpul unui discurs de faţă cu toată firma. Altora le este frică să apară în public sau vorbesc prea tehnic. Antreprenorii sunt de obicei portavocea firmei şi ei ies mereu în faţă pentru că se identifică cu firma.“ .

  • Cetăţeanul grec şi cele două românce din Bacău, acuzaţi de înşelarea unor multinaţionale, reţinuţi

    Cei trei vor fi duşi la Tribunalul Bucureşti cu propunere de arestare preventivă.

    Surse din Poliţie au declarat pentru MEDIAFAX că aceştia ar fi înşelat, de pe teritoriul României, două companii din Franţa cu 670.000 de euro, precum şi societăţi din Germania, Austria, China şi Cipru.

    Creierul grupării era cetăţeanul grec Christoforos Polytidis, care îşi închiriase o locuinţă în localiatea ilfoveană Dascălu şi se acociase cu cele două femei din Bacău, Luminţa Pândar şi Paulina Vrânceanu, care admistrau societăţile fantomă controlate de acesta, spuneau sursele citate.

    Conform anchetatorilor, grecul folosea un mod de operare nou în Europa, prin care sunt înşelate, de obicei, companiile mari.

    Membrii grupării copiau email-ul de serviciu al unei companii multinaţionale, modificând foarte puţin această adresă, astfel încât ea să pară reală. Astfel, Christoforos Polytidis se recomanda prin email ca fiind directorul companiei.

    Ulterior, de pe acest cont, Christoforos Polytidis, trimitea un email directorului financiar al aceleiaşi companii pe care îl înştiinţa că la nivelul companiei se desfăşoară o anchetă şi are loc un audit extern. Falsul director general îi mai comunica directorului financiar că există suspiciuni faţă de faptul că în interiorul firmei există “o cârtiţă”, motiv pentru care, legat de acest subiect, nu trebuie să vorbească cu nimeni altcineva, iar comunicarea pe această temă o vor face exclusiv prin intermediul email-ului.

    Dacă directorul financiar răspundea la email, acesta era contactat de falşii reprezentanţi ai firmei de audit care îl anunţau că trebuie să le trimită toate facturile mai mari de 40.000 de euro.

    După ce primeau documentele, suspecţii contactau clienţii companiei respective, ale căror nume se regăseau în documentele contabile, şi îi anunţau că societatea a schimbat conturile în care se făceau plăţile şi le trimiteau alte numere de cont, astfel încât să le fie viraţi lor banii.

    Poliţiştii români au reuşit să recupereze din mai multe conturi ale lui Christoforos Polytidis suma de 520.000 de euro, bani despre care se bănuieşte că ar proveni din înşelarea unei companii din Franţa cu 670.000 de euro.

    Anchetatorii români au lucrat la acest caz în cooperare cu autorităţile franceze şi cu poliţia din Austria.

    Grecul ar fi comis înşelăciunile pentru care este suspectat, în perioada iulie-august 2014, existând indicii că acesta ar fi prejudiciat societăţi din Franţa, Germania, Austria, China şi Cipru.

  • Cu ce dificultăţi majore se vor confrunta multinaţionalele în viitorul imediat

    •           Reputaţia multinaţionalelor este sub atac

    77% dintre respondenţii la studiul global Taxand 2015 au considerat că expunerea în media a activităţilor de planificare şi optimizare a taxelor prejudiciază reputaţia companiilor, dacă acestea sunt percepute ca fiind “agresive”.

    Atmosfera politică şi opinia publică au un impact direct asupra operaţiunilor companiilor: 60% dintre companiile multinaţionale au înregistrat o intensificare vizibilă a  controalelor din partea autorităţilor fiscale în ultimul an, iar 70% dintre respondenţi au remarcat o atenţie sporită acordată de autorităţi elementelor de substanţă în tranzacţiile acestor companii, pe lângă verificările de rutină şi de formă. “Practic, autorităţile fiscale din toate ţările se concentrează acum mult mai mult pe ce se întâmplă în realitate, pe substanţa tranzacţiilor, versus pe ce se prevede a se întâmpla în contracte, care pot reprezenta doar formal o tranzacţie” declară Angela Roşca.

     

    •           Noua ordine mondială : multinaţionalelor le va fi tot mai greu să  transfere profiturile dintr-o ţară în alta, în goana după fiscalitate redusă

    Reglementările internaţionale BEPS (« Base erosion and profit shifting ») introduse recent de OECD (Organisation for Economic Co-operation and Development) în ceea ce priveşte profiturile multinaţionalelor, cu scopul de a limita strategiile de reducere a bazei de profit impozabile recunoscute în diverse ţări, sunt privite cu rezerve de directorii financiari ai corporaţiilor. Aceştia nu sunt convinşi că iniţiativele de reglementare BEPS vor reuşi să creeze un sistem internaţional de taxare sustenabil, deşi 80% dintre respondenţi consideră necesare reforme majore în sistemul actual de impozitare la nivel global.

    Raportarea « country-by-country » de completare a dosarului preţurilor de transfer la nivel de ţară în cazul multinaţionalelor rămâne cea mai contestată arie a iniţiativei BEPS, companiile fiind îngrijorate de potenţiale probleme de confidenţialitate a datelor şi informaţiilor strategice, de dificultatea prezentării acestor informaţii in dosarele lor de preţuri de transfer, precum şi de costul ridicat al acestei noi cerinţe de documentare.

     

    •           Impozitarea tranzacţiilor transfrontaliere continuă să le dea dureri de cap multinaţionalelor

    Preţurile de transfer au fost considerate zona care creează cele mai multe probleme directorilor financiari, precum şi subiectul care a atras cel mai mult atenţia autorităţilor şi a opiniei publice.  Preţurile de transfer se referă la preţurile practicate pentru bunuri şi servicii, percepute între companii din cadrul aceluiaşi grup sau deţinute/controlate în comun, şi care sunt adesea o zonă gri, în care plafoanele impuse de autorităţile fiscale pot deveni arbitrare sau insuficient înţelese şi dificil de implementat în practică. Pe de altă parte, această arie e de un real interes în jocul mondial al alocării profiturilor în ţările îin care se adaugă efectiv valoare pe lanţul de producţie-distribuţie.

     

    •           Concurenţă intensă între ţări pentru a atrage investitorii. România se înscrie în cursă.

    83% dintre respondenţi consideră că în următorii 5 ani concurenţa dintre state, prin intermediul impozitării, va creşte. În multe cazuri, deşi statele introduc reglementări din ce în ce mai stricte în verificarea practicilor fiscale ale companiilor, aceleaşi ţări iau măsuri compensatorii pentru a se asigura că rămân totuşi destinaţii atrăgătoare pentru investitori. Astfel, concurenţa între ţări, prin intermediul sistemelor de impozit pe profit, este şi devine tot mai strânsă.

    « Şi România este prinsă la mijloc în această competiţie acerbă. Ministerul de Finanţe  pregăteste un nou Cod Fiscal, prin intermediul căruia sperăm că se vor genera oportunităţi de atragere a cât mai multor proiecte de noi investiţii internaţionale, care pot contribui la relansarea economică. Impozitul pe profit de 16% este atractiv, însă nu mai e singular în regiune şi avem concurenţă din această perspectivă, chiar şi cu ţări din vestul Europei. Trebuie aşadar să ne străduim sa fim mai inventivi şi să gândim noi metode de încurajare şi atragere de investiţii în anumite sectoare – de pildă cel IT&C sau cel al cercetării-dezvoltării, al agriculturi etc.– sectoare care au demonstrat deja că sunt fundamentale pentru creşterea României şi că fac parte dintr-o strategie naţională mai largă. În acelaşi timp, trebuie să ne folosim de prevederile noului Cod Fiscal şi Cod de Procedură Fiscală pentru a proteja companiile care operează în România, pentru a le oferi un cadru egal şi corect de operare şi a le asigura un minim « confort » în care să devină cât mai competitive şi mai profitabile pe termen lung », consideră Angela Roşca, Taxhouse -Taxand România.

     « Companiile multinaţionale sunt în prezent într-o situaţie dificilă, şi la nivel global, şi în România. Pe de o parte admirate pentru eficienţa lor, pentru activităţile de cercetare şi inovatie, pentru procedurile de calitate sau pentru politicile de resurse umane coerente, multinaţionalele sunt în acelaşi timp şi ţinta unor teorii ale conspiraţiei care le acuză că evită să plătească taxe, folosindu-se de metode neetice sau chiar la limita legii. Sigur că există şi astfel de cazuri, însă majoritatea companiilor au proceduri corecte şi legale şi au la rândul lor cerinţe de maximizare a profitului net care se reflectă în valoarea acţiunilor lor.  Recomandarea Taxhouse – Taxand România este ca orice companie să îşi definească o strategie în ce priveşte optimizarea fiscală, pe care să o aplice consecvent, împreună cu specialişti care se pot asigura că metodele utilizate sunt corecte şi sustenabile şi pe termen scurt, dar şi, mai ales, pe termen mediu şi lung. ».

    Taxhouse – Taxand România este un cabinet independent de consultanţă, ce ofera servicii integrate, specializate şi independente de consultanţă fiscală locală şi internaţională. Taxhouse a fost fondată în 2006.

  • Cei mai admiraţi expaţi din România

    Ediţia din acest an a catalogului 100 cei mai admiraţi CEO din România este dovada clară că admiraţia nu este un bun care odată câştigat se păstrează, ci este mai degrabă un fenomen dinamic. Admiraţia este influenţată de imaginea pe care şi-o construiesc (sau nu) unii manageri, de evoluţia companiei, de rezultate, de acţiunile care diferenţiază un CEO de alţii. În această ediţie sunt nu mai puţin de 37 de noi intrări, un număr record.

    Cele cinci ediţii ale catalogului 100 cei mai admiraţi CEO din România sunt dovada că admiraţia nu este un dat şi poate fi influenţată de varii factori; de la an la an clasamentul se schimbă. Faţă de anul trecut sunt 37 de noi intrări în rândul celor mai admiraţi 100, iar antreprenorii câştigă din ce în ce mai mult teren. „Ar trebui să diferenţiaţi angajaţii din corporaţii de antreprenori, care îşi asumă riscuri mai mari“, spunea recent o antreprenoare de 36 de ani.

    Cred că mediul de afaceri a făcut deja acest lucru, dovadă că pe primul loc în clasamentul celor mai admiraţi manageri se află în 2014 un antreprenor, după ce poziţia a fost ocupată în 2010 şi 2011 de Mariana Gheorghe, CEO al Petrom (acum locul cinci), şi apoi, în 2012 şi 2013, de Steven van Groningen, preşedinte şi CEO al Raiffeisen Bank (acum pe locul doi).

    A cincea ediţie a catalogului 100 Cei mai admiraţi CEO din România realizat de Business Magazin a adus în fruntea clasamentului, pentru prima dată, un antreprenor. Iulian Stanciu, CEO al eMAG, cel mai mare retailer online de pe piaţă, a primit în 2014 cel mai mare număr de voturi din partea mediului de afaceri privat din România.

    Topul a fost realizat pe baza voturilor a circa 200 de manageri de companii si consultanti din toate domeniile de activitate, de la multinationale la companii mici. Lista de propuneri pe care redactorii Business Magazin au realizat-o a inclus peste 250 de manageri, in functie de dimensiunea afacerii pe care o conduc dar si de dinamismul afacerii si a domeniului in care activeaza. Au fost prezenti si antreprenori care sunt recunoscuti pentru implicarea in activitatea companiei.

  • Compania care a ajuns la afaceri de peste 8 milioane de euro datorită corporatiştilor obsedaţi de aspectul fizic

    Preocuparea pentru aspectul fizic reprezintă argumentul principal pentru care clienţii World Class România vin la sală, potrivit unui interviu anterior acordat Business Magazin de către Gabriel Vasilescu, COO al World Class România.

    Imediat ce soarele a răsărit, corporatiştii sunt pe bandă. Alexandru are 25 de ani, este angajat de cinci ani în procesele de îmbunătăţire a proceselor din cadrul unei multinaţionale din domeniul IT din Pipera şi merge la sală regulat, în zilele de miercuri şi joi, de aproximativ doi ani, în cadrul reţelei  World Class. Alexandru este unul din cei 20.000 de români care ajung în sălile de sport pe care World Class le-a deschis în România.

    Ei au adus companiei o cifră de afaceri de 8,34 milioane de euro în 2013 şi un profit de 486.000 de euro, potrivit datelor de pe site-ul Ministerului de Finanţe. Cei mai mulţi sunt corporatişti, au între 30 şi 44 de ani şi plătesc un abonament mediu de aproximativ 60-70 de euro pe lună  pentru mersul la sală. Circa 50% dintre clienţii World Class vin pe filiera corporate, iar restul sunt clienţi individuali. Angajaţii din multinaţionale – mai ales telecom şi banking, avocaţii sau consultanţii reprezintă câteva categorii cheie pentru cei de la World Class.

    „Sălile au început să fie pline dimineaţa între orele 6 şi 7, între 11 şi 13 şi jumătate şi seara“, a observat Gabriel Vasilescu, COO al World Class România. „Este un mediu care te deconectează, îţi creează energie pozitivă şi te face să uiţi de stresul cotidian“, explică argumentul angajaţilor companiilor din Bucureşti pentru a alege acest tip de activităţi.

    Cei mai mulţi dintre ei vin la cele nouă săli din Bucureşti, dar şi la sălile din Cluj şi Timişoara. Deşi în 2012 World Class viza deschideri în Constanţa, Braşov şi Sibiu, acestea nu s-au concretizat încă, semn că tot corporatiştii sunt motorul afacerii.

  • Un bucureştean şi-a făcut o super afacere din pasiunea lui din copilărie. S-a îmbogăţit rapid: „La început a fost foarte greu, dar acum suntem pe val”

    Un inginer şi un economist au renunţat la o afacere în publicitate şi la munca în multinaţionale pentru a se dedica unui business de familie născut dintr-o pasiune din copilărie.

    Cu câteva momente înainte de începerea interviului cu Business Magazin, Cătălin Câmpeanu se afla pe lacul din Mogoşoaia, măsurând adâncimea apei, lângă un excavator care făcea săpături în lac. „Aici va fi un parc acvatic gonflabil, primul de acest tip din România“, explică pasionat antreprenorul în vârstă de 36 de ani, de profesie inginer, proiectul de „aqua glide“, pentru care investiţia s-a ridicat la peste 100.000 de euro.

    Parcul acvatic gonflabil Acvamania se va alătura afacerii Kara Sails, care prin brandul Bărci în Bagaje vinde echipament nautic, cu o cifră de afaceri de 250.000 de euro anul trecut, şi Green Adventure, cu activităţi în zona turismului de aventură, cu venituri de circa 100.000 de euro.

    Câmpeanu a pornit afacerea Bărci în Bagaje în 2008, ca urmare a unei pasiuni din copilărie: „De mic mi-au plăcut sporturile nautice şi am fost atras de sporturile de nişă care nu îşi găseau corespondenţă în sporturile de performanţă, precum whitewater-ul“ (raftingul – n.r.). Era implicat atunci în conducerea unei alte firme, de producţie publicitară, la care a renunţat în 2011 pentru a se dedica în totalitate afacerii cu bărci. Între timp, a cooptat-o în afacere şi pe soţia sa, Emilia, economist cu experienţă în vânzări, resurse umane şi în departamentul financiar al unor companii multinaţionale.

    Numele firmei defineşte cel mai bine conceptul afacerii: „bărci în bagaje“ se referă la vânzarea de caiace, canoe, bărci mici de sailing şi echipamentele aferente care pot fi luate uşor în maşină şi transportate în orice parte a ţării sau chiar şi în străinătate. „Astfel, după ce cumperi o ambarcaţiune de acest tip, eşti scutit de plata spaţiului în care ai ţine o ambarcaţiune cu motor; stă în maşină, ori pe maşină, este cu tine tot timpul oriunde ai fi; dacă vezi un luciu de apă, ai pus-o pe apă şi timp de două ore te poţi bucura de linişte şi de sport.“ Costurile pentru un echipament pornesc de la 300 de euro şi ajung, pentru un echipament premium, la 2-3.000 de euro. „Nu vorbim doar despre ambarcaţiuni, ci despre veste de salvare, saci ermetici, vâsle etc.; foarte multe echipamente adiacente la achiziţionarea unui caiac sau canoe.“

    „La început a fost foarte greu, doar noi eram clienţii noştri, doar noi cumpăram de la noi pentru noi. Am crescut lent, iar anul acesta suntem pe val pentru că este de departe cel mai bun an pe care l-am avut, semn că promovarea pe care am făcut-o până acum şi-a arătat roadele.“ Cumpărarea a din ce în ce mai multor echipamente a condus la dezvoltarea firească, în 2012, a celui de-al doilea business al familiei, Green Adventure, axat pe turismul de aventură şi pe team building-urile care includ, pe lângă alpinism şi zbor cu parapanta, sporturi de apă.

    În dezvoltarea acestei afaceri, Câmpeanu mizează pe faptul că românii se vor apropia mai mult de preferinţele turiştilor din Occident: „Nimeni nu înţelege potenţialul ţării la capitolul turism de aventură. În afara României, turismul clasic, de tip all inclusive, pierde în faţa turismului de aventură. Oamenii s-au orientat din ce în ce mai mult către vacanţe active – cele în care descoperi oameni, locuri, obiceiuri practicând în fiecare zi sporturi diferite, rafting, canyoning ş.a.“

    Vacanţele de acest tip oferă, spre deosebire de vizitarea obişnuită a unei ţări, o experienţă mai „umană“: „Se scapă puţin de componenta comercială a turismului, intri în contact cu populaţia autentică a unei ţări pentru că râurile de rafting se află în oraşe mici şi în sate“. Câmpeanu s-a întors recent dintr-un astfel de program de şapte zile, desfăşurat în Bosnia şi Muntenegru şi pentru care turiştii au plătit câte 550 de euro. Deşi antreprenorul a observat că românii nu sunt foarte deschişi la astfel de activităţi, toţi cei care au fost într-un astfel de program i-au spus că a fost peste aşteptările lor. Media de vârstă a participanţilor este de 30-40 de ani „şi am avut chiar şi participanţi de 50-60 de ani“.

    În ce priveşte team building-urile pentru companii, Green Adventure participă la acestea fie prin organizarea lor, fie prin oferirea de sprijin logistic altor firme organizatoare. Familia Câmpeanu organizează 15 team building-uri pe an şi la încă pe atâtea participă cu echipamentul. Costurile pentru un astfel de program variază de la 100 de lei/persoană – în cazul celor care se desfăşoară în Mogoşoaia, „unde este un program de randament maxim pentru că elimină costurile de cazare şi transport“ – şi între 200 şi 250 lei/persoană pentru program, la care se adaugă încă cel puţin 800 de lei pentru transport, cazare şi masă, în cazul celor organizate în afara Capitalei.

     

    Ce riscă firmele dacă  nu le permit accesul inspectorilor de la Consiliul Concurenţei?

     

  • A renunţat la munca în corporaţie şi lucrează la propria afacere într-un cort: “Toată viaţa mea are 35 de kilograme”

    Thomas Backlund este un antreprenor, programator şi om al străzii sau al corturilor, din propria alegere. Trăieşte într-o zonă de munte din apropiere de Stockholm, potrivit Mashable.com. “Am renunţat recent la job şi la apartament pentru a locui într-un cort dintr-o pădure. De fapt, în seara aceasta, sunt într-un adăpost de vânt din apropierea unui lac liniştit şi frumos, soarele apune, stau lângă un foc mic, iar în faţă am un laptop .

    Backlund este dezvoltator software şi s-a mutat în pădure pentru a scrie cod în regim full time pentru a pune bazele start-up-ului său. Astfel, reuşeşte nu doar să se dedice afacerii sale, dar să îşi găsească şi liniştea. Antreprenorul schimbă locul din care lucrează de două ori pe săptămână.

    “Nu am un apartament, un loc de muncă, niciun fel de venituri. Totuşi simt că sunt exact unde trebuie să fiu. Sunt pe calea mea, instinctul îmi spune că sunt pe cea potrivită. Nu voi avea o viaţă obişnuită până când voi reuşi să transform start-up-ul meu într-o afacere de succes. Este marea mea aventură din care plănuiesc să nu mă întorc cu mâna goală”.

    Programatorul îşi încarcă laptop-ul, telefonul şi bateria externă folosindu-se de două panouri solare. Toate bunurile lui cântăresc 35 de kilograme şi pot fi transportate într-un rucsac. “Viaţa mea are 35 de kilograme. Nu ar trebui să fie nevoie de mai mult pentru a ucide dragonul, câştiga regatul şi divorţa de prinţesă”, spune el. Are totuşi şi o maşină.

    Backlund îşi motivează alegerea prin nevoia de capital necesară începerii unui astfel de start-up. “Am vorbit cu câţiva investitori cărora le place ideea mea. Ei spun totuşi că este prea devreme pentru a investi fără să vadă produsul.”

    În postarea sa, el citează un articol care l-a inspirat: “Software-ul înghite lumea. Oricine ar trebui să poată să scrie programe software pentru a avea un rol important în viitor”.

    Aceasta este direcţia în care încearcă  şi Backlund să îşi construiască afacerea: “Vreau să aduc dezvoltarea software maselor.” El spune că renunţarea la apartament şi la locul de muncă nu a fost uşoară, dar, pentru a scăpa de grijile legate de această decizie, se uita la o fotografie cu pădurea în care avea să trăiască.