Pentru o companie, pentru un patron, pentru principalii acţionari, pentru directori, pentru directorii de HR acest top ar trebui să fie în faţa ochilor în fiecare zi, cu următoarele întrebări: pe ce loc se află compania mea în preferinţele celor care vor să se angajeze? De ce compania mea nu este în top? Cum aş putea ca la următoarea ediţie, din 2018, să intru în top, dacă nu sunt, şi cum aş putea să câştig câteva poziţii?
În top 20 preferinţe nu se află nicio companie românească, sau este una la limită, dar care e percepută ca o firmă românească – OMV Petrom.
Topul este deschis de Oracle, gigantul american din IT şi unul dintre cei mai doriţi angajatori pe piaţa programatorilor, şi este închis de Deloitte, compania de audit şi consultanţă. Banca Transilvania nu intră în top 20.
Americanii au 10 poziţii din 20 cu firmele: Oracle, Microsoft, IBM, Google, Amazon, Coca-Cola, HP, Adobe, PNG şi Accenture.
Germanii au două firme, Continental şi Bosch, britanicii sunt prezenţi în acest clasament cu Vodafone, Endava, KPMG şi Deloitte, francezii îi au pe cei de la Renault, iar olandezii sunt cu ING.
Mai mult sau mai puţin, cei care vor să se angajeze vizează aceste companii şi mai puţin altele. Deci, toate talentele României se îndreaptă către americani, britanici, nemţi, francezi şi olandezi.
Niciun talent românesc nu se îndreaptă către o companie pur românească. În top 20 nu este nici Dedeman, nici Altex, nici Aramis Invest Baia Mare, cel mai mare producător de mobilă din România, nici Cris-Tim (aflat în top 3 pe piaţa mezelurilor), nici companiile Ancăi Vlad – Fildas sau Catena (numărul 1 în România pe segmentul lanţurilor de farmacii), nici FAN Courier (numărul 1 pe piaţa de curierat).
Companiile româneşti nu-şi pun problema într-un mod constant, strategic, determinat să fie în aceste topuri, astfel încât cei care caută de lucru să se uite la ei.
Americanii, care sunt cei mai strategici din acest punct de vedere, odată ce se instalează pe o piaţă, desfăşoară an de an campanii de marketing, de recrutare, de prezenţă în toate centrele universitare, sau acolo unde sunt tinerii.
Companiile româneşti, aflate întotdeauna în criză, consideră aceste cheltuieli inutile, mai ales în perioadele când nu angajează.
La polul opus, companiile din top nici nu se ating de bugetele de promovare în rândul absolvenţilor pentru că ştiu sigur că de acolo le vine viitorul şi forţa de muncă. Multinaţionalele desfăşoară chiar campanii de recrutare, fără a avea ca obiectiv angajarea unor oameni, doar pentru a vedea ce mai este în piaţă, unde sunt salariile, unde sunt oamenii buni, ce spun candidaţii de alte companii şi pentru ce condiţii s-ar muta de la actualul job.
Când au de recrutat, multe companii din afara topurilor se trezesc că nu le vine nimeni la interviu, că aceia care vin nu se mai întorc a doua zi, fără să explice motivele, că imaginea companiilor este proastă în piaţă, bârfele fiind mai puternice decât realitatea, că dacă vine cineva, cere salarii mai mari decât pe poziţii similare în alte firme şi chiar comparativ cu multinaţionalele. în final, de cele mai multe ori, companiile trebuie să se mulţumească cu ce rămâne de la alţii.
În ultimii ani, odată ce au mai crescut salariile, s-au schimbat şi preferinţele angajaţilor faţă de un loc de muncă. Conform Catalyst, atmosfera de lucru plăcută este pe primul loc atunci când candidaţii îşi aleg angajatorul. Iar atmosfera de lucru plăcută vine din părerile celor care lucrează acolo. Pe locul 2 este pachetul salarial oferit, adică salariul plus bonusuri; pe locul 3 se află ideea ”un loc de muncă sigur“ (Oracle, Microsoft, IBM, Google sunt companii mai sigure în mintea candidaţilor decât alte sute de mii de companii). în acelaşi top, pe locul 4 respondenţii au indicat ”noi provocări profesionale“, iar pe locul 5 se află programele de training oferite. Pe ultimul loc sunt designul şi interiorul sediului companiei.
Americanii, de fapt multinaţionalele, au rezolvat problema provocărilor profesionale prin faptul că au făcut organigrame orizontale, dând iluzia fiecărui angajat că este responsabil de ceva important, şi fără el organizaţia ar muri.
În companiile româneşti, ierarhia este verticală şi toţi trebuie să înţeleagă că nu suntem de neînlocuit. Adevărat, dar important este şi cine vine în locul celui care pleacă. Iar dacă firma nu reuşeşte să atragă alţi oameni, şi nu reuşeşte pentru că nu se află în top, gaura va fi mai mare.
În ultimul timp, în preferinţele angajaţilor au apărut cererile pentru programele de training oferite de companii. Multinaţionalele au această cultură, de a-şi pregăti continuu angajaţii, fără să trăiască cu ideea că, odată ce un angajat va fi mai bine pregătit, va pleca la concurenţă pe bani mai mulţi.
Multe companii româneşti, mulţi patroni români nu investesc în pregătirea angajaţilor pentru a nu irosi resurse financiare, iar aceştia să plece, fiind deja gata pregătiţi. La fel cum nu investesc în imaginea companiei, în programe de prezenţă şi recrutare, în şcoli, metrou, spectacole etc.
În aceste condiţii, nu ar trebui să se plângă că tinerii români preferă să lucreze în multinaţionale decât în companiile româneşti.
