BusinessMagazin

Tag: editorial

  • Realizatorul de la “Top Gear”, despre România: Este o ţară frumoasă, dar găseşti localităţi pe care şi Iisus le-ar găsi uşor înapoiate

    Celebrul realizator de la “Top Gear” Jeremy Clarkson descrie în stilul personal, într-un editorial din The Sunday Times, ţările componente ale UE, arătând decalajele majore existente între acestea.

    Plecând de la comparaţia cu o grădină zoologică, Clarkson susţine că în Europa crocodilii şi caprele stau în aceeaşi zonă. El prezintă enormele decalaje existente între ultimii veniţi în UE, Bulgaria şi România, şi ţările dezvoltate din vest. Cu toate acestea, celebrul realizator susţine că ţara noastră este una frumoasă, dar care are şi localităţi pe care şi Iisus le-ar găsi înapoiate, rupte de civilizaţie.

    Citiţi articolul integral pe gandul.info

  • Ba să generalizăm!

    Veţi fi citit, sau veţi citi în acest număr al revistei, mărturia unui om de afaceri exasperat de situaţia în care se află: a pierdut în jur de şase milioane de euro pentru că mulţi dintre partenerii săi de afaceri au ales calea insolvabilităţii pentru a ieşi dintr-o afacere, ba, mai mult, cu destul de mulţi bani în buzunar. „Cheltuiesc bani, câştig procesele, ei au primit marfa, au încasat banii şi eu nu i-am mai văzut. Peste 90% dintre insolvenţe sunt planificate”, spune Ovidiu Buluc.

    Pe vremea lui Ceauşescu circula un banc despre muncitorul de la fabrica de biciclete care tot fura piese de la fabrică, în speranţa că îşi va putea construi o bicicletă gratis acasă, dar, ce să vezi, oricum ar fi montat piesele, îi ieşea o mitralieră. Parafrazând bancul, de o bună bucată de vreme tot repet, şi am martori, cu mult înainte de a citi păţaniile domnului Buluc, că putem încerca, noi, românii, de nenumărate ori să pornim o afacere de care să fim mândri şi pe care eventul să o lăsăm moştenire nepoţilor, de ieşit iese o mică, sau mai mare, găinărie. Este aceasta o generalizare care nedreptăţeşte, ştiu, o sumedenie de oameni care au pornit afaceri corecte şi ingenioase, care au luptat cu taxe, mediu neprielnic, presiuni politice sau cu sărăcia generalizată (altă generalizare?!). Dar, şi nu pot evita asta, mă uit la cronica insolvenţelor, la jocurile de culise, la declaraţii, anunţuri, efecte şi reacţii şi nu pot să nu generalizez.

    Voi continua, dar înainte de asta trebuie să vorbesc despre pictor: mărturisesc că nu ştiam de Ambrogio Lorenzetti şi că l-am descoperit întâmplător. Dar, după ce l-am descoperit, Lorenzetti a pus oraşul italian Siena pe lista de „must„; intenţia exista oricum, pentru că este acolo o vestită cursă de cai, dar fresca pictorului despre buna şi proasta guvernare a sporit dorinţa. Pentru că Lorenzetti a împodobit, pe la 1300, pereţii Palazzo Pubblico cu „Allegoria ed Effetti del Buono e del Cattivo Governo„ – alegoria bunei şi relei guvernări, adică o suită de fresce despre efectele bunei şi proastei guvernări asupra oraşului, orăşenilor, câmpului şi ţăranilor, asupra vieţii oamenilor. Nişte generalizări adică, prin care, cumva naiv, dar de bună-credinţă, pictorul le aduce aminte potentaţilor republicii locale de rostul lor pe pământ şi de efectele pe care deciziile lor le au asupra cetăţenilor. Este poate una dintre primele încer-cări de a politiza arta, în sensul bun al cuvântului şi un lucru care merită admirat.

    Fac legătura între potentaţi şi starea de fapt a lucrurilor – sărăcie, hoţie, indiferenţă – pentru că fac parte din acelaşi angrenaj social şi sunt legate strict şi direct proporţional. Pe de altă parte, şi societatea în sine are doza ei de implicare şi vinovăţie, iar aici „a generaliza” are un rost.

    Să generalizăm dară! Şi dacă ne vom enerva când vom constata că un oarecare generalizează nedreptăţind, să ne gândin că acolo se ascunde un sâmbure de adevăr. Am făcut un test: mai ţineţi minte campania aceea de influenţare a percepţiei Google despre români? Am probat acum pe mai multe calculatoare şi IP-uri şi la „romanians are„ mi-au apărut, la loc de frunte, o sumedenie de generalizări: ugly, crazy, stupid, mean, scum, rude. Enervant, nu?

  • Flanco lansează o platformă de comunicare pentru consumatorii de electroIT

    www.flancointeractiv.ro  a necesitat o investiţie iniţială de aproximativ 20.000 de euro si susţine strategia Flanco de a deveni retailerul preferat al românilor, prin capacitatea de a oferi mai mult decât produse, si anume prin oferirea de consultanţă pentru integrarea tehnologiilor în viaţa de zi cu zi a fiecărui consumator.

    “Prin această platformă ne apropiem de consumatori si de cerinţele lor, deoarece vom oferi consultanţă specializată nu doar în magazine, ci si în mediul online. Experienţa de shopping din magazinele Flanco va fi completată cu sfaturi online, cu tutoriale video, cu articole explicative si cu multă informaţie relevantă din domeniul electro-IT”, a declarat Marina Zara, marketing motor Flanco.

    Dinamica pieţei si multifuncţionalitatea produselor electronice si electrocasnice au determinat Flanco să opteze pentru crearea unui platforme interactive online al cărei concept inovator si secţiuni special create sunt de ajutor atât pentru cei care îsi planifică achiziţionarea de produse noi, cât si pentru cei care le-au achiziţionat deja, dar au nevoie de sfaturi de utilizare sau informaţii suplimentare. Datele din piaţă indică o crestere accentuată a vânzărilor de produse cu specificaţii tehnice complexe, din segmentul de tehnologie premium, care trebuie explicate cât mai accesibil, pentru ca utilizatorii să poată beneficia cu adevărat de toate funcţiile acestor produse.

    www.flancointeractiv.ro va ajuta întreaga industrie electro-IT din România să traducă funcţiile complexe ale electronicelor si electrocasnicelor de ultimă generaţie în beneficii ale produselor din casa fiecărui consumator.

    Conţinutul www.flancointeractiv.ro  va fi îmbogăţit continuu  cu informaţii noi pentru cele patru secţiuni principale: Viaţa cu Flanco, Noutăţi, Tutoriale si Reviews. Articolele vor aborda teme dintre cele mai diverse, de la cum se conectează un laptop la un smart TV, cum se utilizează cele mai noi aplicaţii de telefonie mobilă, cum se programează un cuptor cu reţete presetate sau cum se curăţă corect un espressor de cafea si până la destinaţii de vacanţă si tendinţe în designul interior.

  • Magnificele reflexii în bălţi

    Povestea, spusă la Gala Woman in Power, are mult mai multe amănunte, pline de un farmec aparte, şi o veţi putea citi în curând în revistă. Am zâmbit în întunericul sălii, ascultând-o, alături de sutele de invitaţi, şi m-am gândit cât de multă nevoie avem de astfel de oameni sinceri, neafectaţi de clişee, îndrăzneţi, perseverenţi. Care să creeze afaceri şi locuri de muncă şi poveşti care să inspire şi să işte, la rândul lor, alte poveşti de succes.

    Fac acum o paralelă. Nu sunt un utilizator prea convins de Facebook, îi găsesc şi utilităţi, dar şi o sumedenie de neajunsuri. Printre paginile care îmi alimentează wall-ul se numără şi câteva din zona artei. În general trimit creaţii ale tinerilor artişti, mulţi ruşi şi chinezi; unii îmi par talentaţi, nimic de zic, alţii buni tehnicieni, extrem de migăloşi. {i capătă o grămadă de “like” şi lumea comentează banalităţi de genul “superb” sau “magnific”, deşi nu-i nimic magnific sau superb. Dar tablourile lor nu au niciun pic de suflet! Nu există emoţie sau credinţa sau vreun fel de fior, ci doar repetări obsesive a câtorva idei cu priză la public: fete tinere, mai mult sau mai puţin dezgolite, în varii poziţii languroase, dar şi o sumedenie de peisaje citadine, toate musai cu ploaie şi clădiri şi plimbăreţi care se reflectă în caldarâmul umed. Un fel de “Bulevard al Capucinilor” al lui Monet, ud şi multiplicat la nesfârşit, cam în felul în care agregatorii de ştiri repetă şi repetă la nesfârşit aceleaşi noutăţi pe internet.

    Acest tip de abordare este, într-un fel, corectă, pentru că îţi permite, ca artist tânăr, să câştigi ceva bănuţi vânzând oraşe plouate şi fete dezgolite; dar, dacă vrei să devii un nume, îţi trebuie ceva mai mult decât reflecţii de felinare şi pietoni în ploaie. Comparaţia dintre acest tip de abordare artistică şi antreprenoriat este firească, în context: doamna de mai sus este maestrul, ce dovedeşte putere, determinare şi personalitate, iar epigonii sunt multitudinea de companii copiate la nesfârşit, de la covrigării la site-uri preluate după americani, neadaptate cultural, puţin folositoare, sortite eşecului.

    Tabloul pe care vi-l propun, “San Francesco nel deserto” al pictorului renascentist veneţian Giovanni Bellini (1430 – 1516), este o mostră de artă şi tehnică artistică. Reprezintă momentul în care Sfântul Francisc din Assisi, în extaz, a primit stigmatele. Totul redat detaliat, cu bun-simţ şi cu emoţie: semnele din palme sunt nişte puncte discrete de sânge, Sfântul Francisc este scăldat într-o lumină strălucitoare, iar privirea sa este pierdută şi singurele reflecţii pe care artistul le-a dorit cred că sunt doar cele din ochii privitorului.

    Dacă mai emoţionează pe cineva aşa ceva şi dacă nu cumva superbele şi magnificele reflexii în bălţi au învins.

  • Gérard Depardieu a devenit nu doar rus, ci şi român/ de Daniel Nicolescu

    Cetăţeanul francez generic se află în raporturi tensionate cu fiscul dinainte de afacerea Depardieu. Îmi amintesc amuzat cum, cu ani în urmă, Michel Houellebecq – probabil cel mai important prozator din Hexagon, la momentul acela – îi mărturisea lui Bernard Henri Lévy că a fugit, cu arme, vin şi bagaje, în Irlanda, nu de dragul brumelor romantice şi fascinaţiei pentru astm, ci doar ca să fenteze taxele şi impozitele copleşitoare din Franţa.

    Iar exemplele de cetăţeni-artişti nedisciplinaţi pot continua, aşa cum va continua şi exodul franceilor. La jumătatea lui ianuarie, regizorul Mathieu Kassovitz anunţa că va părăsi Franţa. Raţiuni fiscale? Nicidecum. Exclusiv artistice. “Din punct de vedere creativ, declara el, mi-e greu să continui să lucrez într-o ţară care a sechestrat cinema-ul. Acesta a devenit o unealtă media, or, înainte de orice, este o artă.” Nu deciziile acestor oameni doresc, însă, să le aduc aici în discuţie, ci întreg circul mediatic pe care l-au iscat. Cum naţionalismul francez este cu mult mai vechi şi mai viguros decât anxietatea franceză în faţa impozitelor, era normal ca el să răbufnească violent, cu hăulituri, şi rimând obligatoriu cu “aux armes citoyens!” în mai toată presa.

    O sfântă indignare, în numele unei minunante agregări de idealuri naţionale, a însoţit bunăoară gestul lui Depardieu de a accepta cetăţenia rusă. Un Edouard Tétreau, cronicar cu condei ascuţit (başca profesor la HEC), îşi întindea vituperările pe o pagină întreagă din Les Echos (“Afacerea Depardieu – o veste bună pentru Franţa anului 2013”). Deranjante nu erau (deşi…) sforăitoarele proorociri despre destinul ţărişoarei (“Franţa este, alături de Marea Britanie, singura ţară din Europa dotată cu capacităţi de apărare şi diplomaţie care vor conta pe zi ce trece mai mult în lumea periculoasă a secolului XXI”), nici comparaţiile de tipul “voi vorbiţi, care-i omorâţi pe negri”?: “Franţa este o ţară care rămâne o democraţie şi o ţară liberă unde nu sunt asasinate femeile-jurnalist, mame a doi copii, în casa scărilor, cu patru gloanţe de revolver”. Ci noianul de poveri, imaginare sau nu, pe care cronicarul le aşeza pe umerii lui Depardieu, şi, mai ales, maniera în care i se adresa: “le Mordve Depardieu” în sus, “le Mordve Depardieu” în jos.

    O trimitere grobiană (ba chiar mordoviană) la faptul că, după ce a primit paşaport din partea Federaţiei Ruse, a fost poftit să se stabilescă în Republica Mordovia (la 600 de km sud de Moscova, cu capitala la Saransk) şi să devină acolo ministru al culturii. După ce a cochetat oleacă cu ideea de a-şi petrece în tihnă bătrâneţile pe acele meleaguri cu climă blândă, Depardieu a declinat politicos oferta şi şi-a văzut de treburile lui. A fost o altă partitură, pe care actorul a interpretat-o cum a crezut de cuviinţă. Stârnind publicul, chemând reacţii şi nelăsând pe nimeni indiferent, aşa cum a făcut-o în mai toate nenumăratele sale roluri. A fost nu doar Obélix şi Balzac, ci şi Rasputin şi Molotov, a fost american şi italian, ar putea oricând fi cecen sau inguşet iar, de anul trecut, a devenit şi puţin român. A jucat în filmul “Condamnat la viaţă” (Convicted to Live), alături de adorabilul şi talentatul Bogdan Iancu şi de Harvey Keitel, interpretându-l pe Ipu, căruia îi dăduse viaţă, pe vremuri, Amza Pellea. Filmul, realizat de Bogdan Dreyer, după nuvela “Moartea lui Ipu” a lui Titus Popovici, va rula pe ecranele noastre începând cu data de 15 martie (foto 2).

    Şi, dincolo de toate astea, trebuie spus că namila sublimă va rămâne cel mai francez dintre actorii francezi ai acestui timp. Restul e fiscalitate.

    Toate stirile sunt pe zf.ro

     

  • Ponta, editorial în Washington Post: Exemplul României pentru abordarea problemelor fiscale

    “Pe 6 noiembrie, alegătorii din Statele Unite au transmis liderilor lor un mesaj privind viitoarea direcţie economică a Americii. Europa trece în prezent printr-un proces similar, fiecare ţară în parte. În România au loc alegeri legislative duminică”, scrie premierul în deschiderea articolului din Washington Post.

    Realegerea preşedintelui Barack Obama în noiembrie a reprezentat o victorie a principiilor consolidării fiscale şi creşterii economice inteligente. Tot mai mulţi europeni îşi exprimă, de asemenea, dorinţa pentru aceste politici, scrie premierul.

    “România a fost una dintre ţările din Europa cel mai puternic lovite de criza economică. Programul de austeritate pus în aplicare la momentul respectiv a fost un răspuns de moment şi nu foarte bine calculat, cu un impact social şi economic devastator asupra economiei. Profesorii şi doctorii au fost trecuţi la niveluri de salarizare mai scăzute decât cele pentru muncitorii necalificaţi, iar România s-a confruntat cu o emigraţie masivă a clasei de mijloc”, afirmă el.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Opinie Cristian Hostiuc, ZF: Pe sub Arcul de Triumf ar trebui să treacă cele mai mari companii din România, cei mai mari angajatori, campionii din business sau cei care au creat cele mai puternice branduri româneşti

    Cred că dacă îl întrebi pe premier sau pe ministrul economiei, indiferent cine a ocupat această poziţie, cine sunt cei mai mari 100 sau 500 de angajatori sau exportatori le va trebui cel puţin o oră să găsească răspunsul. Cine sunt cele mai mari 1.000 de companii din România după cifra de afaceri, profit sau taxe la stat. Aceste liste, sigur nu se găsesc pe biroul lor sau în calculator. Şi nu se găsesc în niciun program de guvernare, pentru că aceste programe sunt nişte propoziţii aruncate de-a valma. Cu cât mai multe sunt liniuţele din dreptul domeniilor, cu atât este mai consistent programul de guvernare. Dar şi mai multă maculatură. Toţi politicienii propun îmbunătăţirea mediului de afaceri din birouri fără să stea prea mult de vorbă cu cei care se confruntă zi de zi cu mediul de afaceri.

    Când întrebi Ministerul Finanţelor despre principalii indicatori macroeconomici luaţi în considerare, în Legea Bugetului, auzim cum exporturile vor creşte cu 10-15%. Aşa din pix. Pentru că sigur Ministerul Finanţelor sau Comisia Naţională de Prognoză nu a stat de vorbă cu principalii 100 de exportatori să vadă mai întâi ce îşi trec ei în buget.

    Dacă vrei să faci câţiva poli industriali, aşa cum propune fostul premier Călin Popescu Tăriceanu, unde statul să aloce 500 de milioane de euro pe an, trebuie să ştii încotro se duc cele mai mari companii, care ar putea fi sectoarele şi subsectoarele unde să vină investiţii. În auto, energie, petrochimie, IT, confecţii, sănătate? Unde? Unde are România un avantaj competitiv? Niciun partid care vrea să guverneze nu ştie cu toate că au cohorte de membri şi specialişti, că aşa sunt prezentaţi.

    Dacă Victor Ponta, alături de Vasile Blaga şi cu specialiştii lor Adriean Videanu sau Mihai Voicu (în caz că nu ştiţi, este ministrul actual responsabil cu dezvoltarea mediului de afaceri) s-ar duce în Paşcani şi nu s-ar înjura la televizor, poate ar afla de la Doina Cepalis, care trebuie să plătească lunar 1.200 de angajaţi în cea mai săracă zonă a ţării, ce ar trebui să facă pentru economia reală, nu cea văzută de sus de la Palatul Victoria, astfel încât companiile şi patronii să angajeze mai mulţi oameni.

    Dacă politicienii s-ar duce la Mircea Tudor, de la MB Telecom, poate ar afla ce trebuie să facă pentru cercetarea românească astfel încât să nu se mai aloce zeci de milioane de euro pe an pe proiecte utopice şi depăşite de timp care ulterior zac în sertarele institutelor de cercetare aflate în proprietatea statului.

    Producătorul auto german Volkswagen a anunţat acum două săptămâni cel mai mare plan de investiţii din istoria grupului, pentru a deveni numărul unu mondial. 50 de miliarde de euro va aloca Volkswagen pentru extinderea capacităţilor de producţie că să depăşească Toyota. Din aceşti 50 de miliarde, dacă România ar lua măcar 100 de milioane de euro, tot ar fi ceva. Dar niciun politician care vrea să conducă ţara sau aspiră la un fotoliu de ministru nu s-a gândit la acest lucru.

    În schimb, pe toate afişele electorale găsim numai: Vom majora pensiile, vom majora salariile bugetarilor, vom aloca procente mai multe din PIB pentru educaţie şi sănătate, vom face creşe, grădiniţe şi şcoli etc. Dar toate aceste lucruri nu se fac din sloganuri. Pentru a putea majora salariile medicilor sau ale profesorilor ar trebui ca economia privată şi de stat să producă mai mulţi bani sau cei aflaţi la putere să fure mai puţin.

    Pentru ca economia să producă mai mult ca acum ar trebui să ştii ce să faci concret de la 1 ianuarie: unde sunt polii industriali, la ce mari companii din lume să stai în audienţă ca să vină cu investiţii în România, la cine să întinzi covoare roşii, în ce domenii să dai facilităţi astfel încât cei de acolo sa angajeze oameni nu cu salariul mediu pe economie, ce drumuri să faci mai repede, nu să arunci miliarde de euro pe autostrăzi care nu sunt circulate.

    Tot ce am auzit în această campanie electorală, care trebuie să dea guvernarea pe următorii patru ani, a fost numai protecţie socială, miau-miauri, cât de mincinos este Ponta şi cât de tâlhar este Băsescu, cât de târziu se trezeşte Crin Antonescu sau cât de prost o duce economia după ce a venit USL la guvernare.De parcă nu sunt toţi aceeaşi politicieni care conduc ţara.

    De la 1 ianuarie, cei care vor fi la putere vor da nas în nas cu realitatea şi cu un mediu de business ostil, care a ajuns să urască clasa politică din răsputeri.

    Cristian Hostiuc este directorul editorial al ZF. Alte opinii pe zf.ro

  • Opinie Cristian Hostiuc, directorul editorial al ZF: În fiecare dimineaţă beţi un espresso, pe datorie, şi citiţi cel mai bun buletin economic

    Ziarul Financiar este în fiecare zi buletinul economic, unde poţi să citeşti ce s-a întâmplat în afaceri, în lumea bancară sau în cea bursieră, în companii – cine a mai venit, cine a mai plecat, ce investiţii se fac sau se taie, cine a cucerit o piaţă sau a intrat în insolvenţă, ce mai este în businessul internaţional din Europa, Statele Unite sau China. Misiunea noastră este de a surprinde prin articole, prin interviuri, prin analize, prin grafice sau prin tabele transformările şi zvârcolirile unei economii într-o tranziţie care parcă nu se termină. FMI este tot la Bucureşti, diferenţa faţă de acum 14 ani este doar de ordin de mărime a datoriei, întreprinderile de stat ori se privatizează ori se structurează, ori se închid (în primul număr al ZF pe prima pagină aveam următorul articol: Coaliţia spune că e pregătită să închidă întreprinderile unde Traian Băsescu, atunci vicepreşedinte al PD, spune că intenţionează să forţeze politic această decizie economică). Cursul este tot stabil, după cum declara Cristian Popa, atunci economist- şef al BNR, acum viceguvernator. Diferenţa este că atunci, în 1998, dolarul era 9.879 lei (0,98 lei după tăierea celor patru zerouri), faţă de 3,56 lei astăzi, iar euro era 11.683 lei (1,168 lei), faţă de 4, 54 lei astăzi, iar dacă economia ar fi rămas tot pe mâna politicienilor, în marea lor majoritate aceiaşi ca acum 14 ani, nu am fi progresat deloc. Numai că din 2000 s-a produs un declic între mediul de stat şi cel privat, odată cu intrarea investiţiilor străine, plecarea la muncă în străinătate a “căpşunarilor”, privatizarea unor companii şi nu în ultimul rând intrarea în NATO şi în Uniunea Europeană.

    Toate aceste lucruri au schimbat mediul de afaceri, au creat locuri de muncă cu o productivitate mai ridicată sau au preţuit mai bine activele româneşti. Boom-ul economic de peste noapte, pe care poate îl întâlneşti o dată la 20-30 de ani, susţinut şi prin obţinerea uşoară de credite, a fost ca şi cum te-ai aşeza la masă şi ai începe să comanzi de toate ştiind că plăteşti cu cardul, nu cu cash-ul din buzunar. Dar cardul are şi cea mai mare dobândă, pe care o plătim acum, cu toţii, chiar dacă la masă nu au stat toţi. Cei 14 ani ne-au adus măriri şi decăderi, de businessuri, de pieţe, de oameni şi de companii. PIB-ul a crescut de patru ori, salariul mediu de 3,5 ori, dar datoria externă de zece ori. O maşină este mai ieftină ca acum 14 ani, la fel şi o călătorie cu avionul în Europa.

    Să vorbeşti la telefonul mobil era mai scump în 1998 (vă amintiţi de celebrele bipuri, nu?) decât acum. Zara, H&M erau visuri, iar toată lumea venea în Bucureşti la Mall Vitan. Acum sunt 60 de malluri în toată ţara şi 15 în Bucureşti. Nu aveam niciun credit la bancă, pentru că nu se dădeau pentru persoane fizice, iar acum avrem vreo două-trei: pentru apartament, pentru maşină, plus cardul. În Barbu Văcărescu şi Pipera era câmp cu oi. Acum sunt clădiri de birouri din sticlă şi oţel. Între Bucureşti şi Viena erau şase zboruri pe săptămână, iar acum sunt şapte zboruri pe zi. Un apartament în Vitan era şapte-opt mii de dolari, iar acum e de zece ori mai scump. În perioada de vârf acel apartament era şi de 15 ori mai scump.

    Creşterea preţurilor la apartamente ne influenţează şi în bine şi în rău viaţa zilnică şi venitul disponibil.

    Multe s-au întâmplat în aceşti 14 ani, iar Ziarul Financiar încearcă cu fiecare ediţie să fie cu buletinul economic şi al afacerilor la zi.

    Când s-a lansat Ziarul Financiar o parte dintre cei care scriu acum în el, erau la şcoala generală (tocmai intrau în clasa a doua) sau intraseră la liceu. În 1998, Ziarul Financiar ieşea în 8-12 pagini şi avea în jur de 40 de articole pe zi. Acum Ziarul Financiar are 12-24 de pagini, un site cu ştirile în timp real, un program TVpe net, între 30-40 de conferinţe pe an, zece anuare pe an, iar în fiecare zi sunt între 120-150 de articole pe print şi online.

    La 14 ani, cu buletinul în mână, ţinem pasul la zi cu economia şi lumea afacerilor, aşa cum sunt ele cu bune şi cu rele, cu măriri şi decăderi, cu greşeli care ne ajung din urmă, cu explozii de businessuri, dar şi cu implozii care de abia aşteaptă să iasă la suprafaţă. Misiunea noastră este de a scrie despre toate aceste lucruri ca o cronică de familie.

  • La 0,001 kardashieni distanţă

    Beatrice Daniş, BrandTailors: Despre admiraţie, o altfel de opinie

    Trăim vremuri complicate. În care produse 101% de marketing câştigă alegeri şi ţin cuvântări înflăcărate silabisite pe prompter. În care cei inteligenţi şi muncitori sunt năimiţi să ţină şi să menţină faima celor şmecheri. În care echipele se construiesc asemeni coloniilor de animale marine, în simboze de interese meschine.

    În acest context aş vrea să amintesc două demersuri interesante. Unul este al jurnaliştilor Alister Doyle şi Paul Salopek, care au pus la punct o unitate de măsură aparte. Se cheamă “jolie”, după numele Angelinei Jolie, şi măsoară valoarea ajutorului internaţional pe care îl primeşte o cauză oarecare în momentul în care aceasta se bucură de atenţia unei vedete. Un exemplu este grăitor: refugiaţii din Darfur, care au beneficiat de bunele oficii ale actriţei, au primit, în 2005, 300 de dolari/persoană, în timp ce năpăstuiţii din Republica Democratică Congo, care nu au avut nicio susţinere de top, au primit 11 dolari/persoană. Angelina Jolie s-a dedicat cauzei celor din Darfur cu pasiune, dar, până la urmă, demersul a avut succes pentru că actriţa este cine este.

    Un pas în plus faţă de demersul celor doi a fost făcut de Ethan Zuckermann, directorul MIT Center for Civic Media, care propune o unitate de măsură a atenţiei de care se bucură cineva în media internaţionale. Se cheamă “kardashian”, şi este ispirat de, aţi ghicit, celebra Kim Kardashian. Un kardashian este procentul pe care diva în cauză, altfel lipsită complet de orice talente muzicale, actoriceşti sau creative, se bucură în media, pe internet, în conversaţii şi schimburi de opinii. Zuckermann a folosit Google Insight, care poate compara căutări diferite. Într-un an de zile Angelina Jolie a performat cam la 0,35 kardashieni de vestita KK, iar o cauză nobilă, aşa cum este combaterea foametei în Somalia, chiar mai puţin, cam 0,01 kardashieni.

    În perioada analizată de Zuckermann cineva a învins-o, totuşi, pe KK; este vorba de Joseph Kony, şeful unui grup de gherilă din Uganda, vinovat de crime împotriva umanităţii, care în martie 2012 a fost eroul unui documentar de 30 de minute despre modul în care s-a folosit de copii în războiul său personal cu lumea. Difuzat pe Vimeo şi YouTube, documentarul l-a adus pe Kony la 7,7 kardashieni. Tot ce am înşirat până aici poate părea o copilărie, dar este, de fapt, oglinda lumii în care trăim; nu fără rost vă spun că altcineva a sugerat nanoBieber-ul ca unitate de măsură. Dacă KK înseamnă 1 şi 0,35 kardashieni înseamnă Angelina Jolie, înseamnă că dacă m-aş bucura de 0,001 kardashieni, aş avea o bătrâneţe liniştită (o măsurătoare pe care n-am făcut-o şi pe care nici nu o să o fac). Iar în cazul în care combaterea foametei din Africa şi-ar găsi în KK o susţinătoare, atunci fiecare flămând ar primi, respectând proporţiile, peste 5.500 de dolari într-un an, sumă care ar rezolva definitiv problema şi care i-ar oferi şi minunatei dive, în sfârşit, un rost pe lumea asta.

    Să facem acum un salt în timp. Cu mai mult de un deceniu în urmă, o importantă companie de consultanţă a realizat un studiu privind top-managementul companiilor americane. Studiul a relevat că majoritatea companiilor importante mizau pe talente native, capabile în cât mai multe domenii, completate cu calităţi fizice superioare. Ba mai mult, exista o companie care avea un program permanent de recrutare, în valoare de zece milioane de dolari pe an, care gemea de talente ce absolviseră cele mai bune universităţi şi erau grozav de bine plătite, companie care se mândrea, cel mai mult şi mai mult, cu minţile sale.

    Astăzi este aproape uitată, se numea Enron. Fostul director executiv de la Enron, Jeffrey Skilling, îşi rezuma puterea astfel: “Tot ceea ce contează sunt banii (…) cu bani cumperi loialitate. Nicio emoţie nu este mai importantă decât banii. Cu asta obţii performanţă”. Bazându-se şi pe astfel de credinţe, Enron a fost puternică şi admirată: şase ani la rând a fost categorisită una din cele mai inovatoare companii în topul Fortune, New York Times credea că este un model pentru noua cultură a muncii din SUA, iar Kenneth Lay, predecesorul lui Skilling, era desemnat drept unul din cei 25 de manageri de top ai anului 2000.

    Nici Kim Kardashian şi nici Jeffrey Skilling sau Kenneth Lay nu au conştientizat, fiecare la momentul potrivit, povara admiraţiei celorlalţi şi ce înseamnă cu adevărat asta; pare să o facă Angelina Jolie, asta în cazul în care nu vorbim, în cazul ei, de marketeri mai abili.
    Admiraţia ca povară, iată o temă de gândire de care ne despart doar 0,001 kardashieni.

  • Opinie Emilian Duca: Despre încredere şi economie

    EMILIAN DUCA este managing partner al Tax & Business Solutions SRL.

    Evenimente precum insolvenţa Hidroelectrica şi cvasi-falimentul Oltchim au arătat cât de strânsă este legătura dintre economie şi politică. Poate că şi din această cauză ştiinţa economică poartă denumirea de economie politică.

    Dacă nu ai încredere în politicieni şi în stat, dacă nimeni nu este responsabil pentru promisiunile neîndeplinite, atunci de ce să votezi sau, mult mai radical, de ce să transferi o parte din venituri (impozite) către oameni în care nu ai încredere?

    Entuziasmul distructiv şi asaltul imposturii în aparatul de stat fac ca lipsa de viziune a guvernanţilor (foşti, actuali şi viitori) să pară o problemă minoră. Totuşi, cum poţi să ai încredere într-un politician care nu ştie încotro se îndreaptă? Dacă încrederea este liantul societăţii umane, cum poţi face să progreseze o societate ca a noastră? Încrederea în politicieni ar putea explica secretul datorită căruia unele state au tendinţa de a progresa în timp ce altele (ca România) ajung să involueze.

    Lipsa de încredere este extrem de dăunătoare şi pentru economie. Să ne imaginăm ce ar însemna, în acest moment, pierderea încrederii în sistemul bancar. Acest prim scenariu ar trebui să dea fiori oricărui politician responsabil, însă comportamentul majorităţii politicienilor arată că nu au înţeles mare lucru din criza în care, vrem-nu vrem, ne afundăm în loc să ieşim.

    Un alt scenariu care ar trebui să ne preocupe este acela în care companiile de stat ar pierde accesul la finanţarea bancară. De aici până la faliment nu este decât un pas…Exemplul cvasi-falimentului de la Oltchim (“ajutat” şi de insolvenţa Hidroelectrica) se poate replica în oricare dintre companiile naţionale pentru că băncile nu mai au încredere în acestea. Iar salvarea acestora prin finanţarea de la bugetul de stat este din ce în ce mai improbabilă. Chiar dacă scenariul părea imposibil la începutul anului, acesta a devenit dureros de realist deoarece bugetul de stat nu mai poate garanta pentru aceste companii.

    Care ar fi soluţiile pentru a evita astfel de scenarii? Nu sunt foarte multe şi, mai mult, depind de o schimbare de atitudine a politicienilor.

    În primul rând, este vorba de credibilitate. Aşa cum ştim cu toţii, încrederea se câştigă greu şi se pierde uşor. În general, încrederea se câştigă dacă promisiunile făcute sunt şi îndeplinite. De aceea este atât de important să promiţi doar ceea ce poţi face.

    În al doilea rând, este vorba de a oferi o viziune celor pe care îi conduci. Aici nu este loc de ezitări – vrem în UE şi NATO sau în spaţiul “gri” post-sovietic în care am stat până în 2007?

    În al treilea rând, oricare ar fi viziunea propusă, aceasta trebuie concretizată într-o strategie economică coerentă. În acest context, trebuie să fim drepţi şi să recunoaştem că politicienii nu pot fi experţi în macroeconomie, însă este responsabilitatea lor principală să îşi aleagă cei mai buni consilieri economici. Mai trebuie menţionat că apartenenţa unui consilier la mediul academic sau calitatea de membru de partid nu este nici necesară şi nici suficientă pentru a produce idei de valoare.

    În fine, toate promisiunile, viziunea economică şi strategiile sunt inutile dacă nu poţi avea încredere în instituţiile statului. Într-adevăr, lipsa de încredere în instituţiile statului este prezentă peste tot, iar soluţia pentru această problemă întârzie să apară în ciuda nenumăratelor reforme începute şi neterminate (ori anulate imediat după implementare). Poate că soluţia este să încetinim ritmul schimbărilor şi să trecem (în sfârşit!) la treabă, aşa cum ne-a îndemnat nu demult un român simplu, dar talentat. Sunt convins că după un an de stabilitate legislativă (fără ordonanţe de urgenţă sau asumări de răspundere), în care instituţiile statului ar lucra pe baza legilor existente (bune sau proaste), ne-am simţi cu toţii mult mai bine. Atunci am putea să evaluăm mai bine care sunt instituţiile care funcţionează bine şi care sunt cele care au nevoie de îmbunătăţiri. Aşadar, dragi concetăţeni, să trecem la treabă!