BusinessMagazin

Tag: America

  • Povestea incredibilă a Pura Nacional, arborele de cacao dispărut mai bine de 200 de ani din care se face cea mai bună ciocolată. Cum a fost redescoperit

    Acest arbore de cacao străvechi îşi are originea în jungla amazoniană şi deţine distincţia de a fi cel mai vechi şi mai rar soi; existenţa sa datează de cel puţin 5.300 de ani. Între secolele al XVII-lea şi al XIX-lea, arborele Pura Nacional a fost cultivat pe scară largă în Ecuador, unde a ajutat la alimentarea a ceea ce era atunci cea mai mare producţie de cacao din lume, scriu cei de la BBC.
     
    Dezastrul a lovit însă curând: o ciupercă s-a răspândit în pădurile de cacao din Ecuador, decimând arborele Pura Nacional. Prin creşterea încrucişată cu soiuri de cacao mai dure, fermierii au reuşit să oprească în cele din urmă răspândirea bolii, dar noii copaci cu rasă încrucişată nu mai produceau acelaşi tip de cacao de înaltă calitate.
     
    Până la începutul secolului XX, experţii au declarat că arborele Pura Nacional a dispărut şi se credea că fructul său s-a pierdut pentru totdeauna.
     
    În 2007, doi americani care furnizau echipamente şi hrană companiilor miniere din jurul Canyonului Marañón, în nordul Peruului, au dat peste un copac cu aspect ciudat; crezând că au descoperit o nouă specie, Pearson şi Horsley au trimis mai multe probe la Departamentul de Agricultură din Statele Unite (USDA) pentru a obţine câteva răspunsuri. Spre uimirea tuturor, s-a dovedit că probele aparţineau arborelui Pura Nacional.
     
    Găsirea acestor copaci a fost începutul călătoriei pentru Pearson şi Horsley în lumea ciocolatei. Folosind răsaduri din ceea ce ei numesc acum „copacul-mamă”, cei doi bărbaţi au fondat Ciocolata Marañón şi au început să cultive Pura Nacional. Lucrând cu fermierii din Peru, Pearson şi Horsley au învăţat cum să aibă grijă de copacii din pepiniera lor şi cum să fermenteze şi să usuce păstăile de cacao după ce au fost recoltate.
     
    Pearson a călătorit apoi în Elveţia pentru a afla cum poate transforma boabele în ciocolată. Acest ciocolatier, pe care Pearson a preferat să nu-l numească, i-a fost recomandat de Franz Ziegler, un premiat autor şi renumit bucătar de patiserie, şi de colegul său Paul Edwards, de la Chef Rubber, o companie de aprovizionare culinară.
     
     
    Astăzi, Pearson şi Horsley continuă să îşi cultive copacii Pura Nacional şi să recolteze boabele de cacao conform tradiţiei locale – un proces la care vizitatorii pot fi martori între mijlocul lunii ianuarie şi începutul lunii iunie. În timpul sezonului de recoltare, peste 400 de fermieri care furnizează se ridică în zori, pentru a tăia păstăile din copaci; ulterior, Pearson sau Horsley le achiziţionează de la fermieri la faţa locului, plătind cu aproape 50% peste preţul pieţei locale pentru susţinerea fermierilor.

  • Povestea incredibilă a Pura Nacional, arborele de cacao dispărut mai bine de 200 de ani din care se face cea mai bună ciocolată. Cum a fost redescoperit

    Acest arbore de cacao străvechi îşi are originea în jungla amazoniană şi deţine distincţia de a fi cel mai vechi şi mai rar soi; existenţa sa datează de cel puţin 5.300 de ani. Între secolele al XVII-lea şi al XIX-lea, arborele Pura Nacional a fost cultivat pe scară largă în Ecuador, unde a ajutat la alimentarea a ceea ce era atunci cea mai mare producţie de cacao din lume, scriu cei de la BBC.
     
    Dezastrul a lovit însă curând: o ciupercă s-a răspândit în pădurile de cacao din Ecuador, decimând arborele Pura Nacional. Prin creşterea încrucişată cu soiuri de cacao mai dure, fermierii au reuşit să oprească în cele din urmă răspândirea bolii, dar noii copaci cu rasă încrucişată nu mai produceau acelaşi tip de cacao de înaltă calitate.
     
    Până la începutul secolului XX, experţii au declarat că arborele Pura Nacional a dispărut şi se credea că fructul său s-a pierdut pentru totdeauna.
     
    În 2007, doi americani care furnizau echipamente şi hrană companiilor miniere din jurul Canyonului Marañón, în nordul Peruului, au dat peste un copac cu aspect ciudat; crezând că au descoperit o nouă specie, Pearson şi Horsley au trimis mai multe probe la Departamentul de Agricultură din Statele Unite (USDA) pentru a obţine câteva răspunsuri. Spre uimirea tuturor, s-a dovedit că probele aparţineau arborelui Pura Nacional.
     
    Găsirea acestor copaci a fost începutul călătoriei pentru Pearson şi Horsley în lumea ciocolatei. Folosind răsaduri din ceea ce ei numesc acum „copacul-mamă”, cei doi bărbaţi au fondat Ciocolata Marañón şi au început să cultive Pura Nacional. Lucrând cu fermierii din Peru, Pearson şi Horsley au învăţat cum să aibă grijă de copacii din pepiniera lor şi cum să fermenteze şi să usuce păstăile de cacao după ce au fost recoltate.
     
    Pearson a călătorit apoi în Elveţia pentru a afla cum poate transforma boabele în ciocolată. Acest ciocolatier, pe care Pearson a preferat să nu-l numească, i-a fost recomandat de Franz Ziegler, un premiat autor şi renumit bucătar de patiserie, şi de colegul său Paul Edwards, de la Chef Rubber, o companie de aprovizionare culinară.
     
     
    Astăzi, Pearson şi Horsley continuă să îşi cultive copacii Pura Nacional şi să recolteze boabele de cacao conform tradiţiei locale – un proces la care vizitatorii pot fi martori între mijlocul lunii ianuarie şi începutul lunii iunie. În timpul sezonului de recoltare, peste 400 de fermieri care furnizează se ridică în zori, pentru a tăia păstăile din copaci; ulterior, Pearson sau Horsley le achiziţionează de la fermieri la faţa locului, plătind cu aproape 50% peste preţul pieţei locale pentru susţinerea fermierilor.

  • Statele Unite comemorează 400 de ani de la primul transport de sclavi ajuns pe tărâm american

    Un vas care aducea aproximativ 20 de persoane de culoare răpite din regatul Ndongo, din Angola a ajuns în portul Point Confort, care era o coonie britanică din America, în a doua jumătate a lunii august a anului 1619.

    Prizonierii aveau propria poveste deja tragică. La începutul călătoriei erau 350 de africani, înghesuiţi la bortul unei nave portugheze, San Juan Bautista. mai bine de jumătate dintre aceştia îşi pierduseră deja viaţa în timpul traversării Atlanticului. În largul coastei Mexicului, nava portugheză a fost atacată de piraţi englezi. Aceştia au luat 50 dintre prizonieri pentru a-i vinde la rândul lor. Cei 20 ajunşi în Virginia coborau de pe unul dintre cele două vase ale piraţilor, White Lion. Momentul a fost înregistrat de secretarul coloniei din Point Confort, John Rolfe. Celebrul văduv al băştinaşei Pocahontas. Căpitanul vaporului avea sarcina să schimbe prizonierii pentru alimente. În Mexic, San Juan Bautista a ancorat în apropiere de locul actual al oraşului Veracruz, pe 30 August. Doar 147 dintre africanii înghesuiţi sub punte mai erau în viaţă.

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Jamie Dimon, şeful JPMorgan Chase şi unul dintre cei mai puternici bancheri din lume, avertizează cu privire la datoriile studenţeşti: „Ce am făcut este o ruşine şi afectează America”

    Jamie Dimon, unul dintre cei mai puternici executivi de pe Wall Street şi şeful gigantului bancar american JPMorgan Chase, atrage atenţia asupra datoriilor studenţeşti şi spune că SUA trebuie să „repare” situaţia, potrivit CNBC.

    „Ce am făcut este o ruşine şi afectează America”, spune preşedintele şi CEO-ul JPMorgan, Jamie Dimon, cel mai bine plătit bancher american.

    Cu o valoare totală de peste 1.600 miliarde dolari, datoriile studenţeşti reprezintă astăzi una dintre cele mai mari probleme ale americanilor. Media datoriilor per absolvent este de 30.000 de dolari în momentul în care finalizează studiile, în comparaţie cu 10.000 de dolari în 1990.

    „Cred că trebuie să ne uităm la toate părţile problematicii creditării studenţeşti, să reparăm părţile defectuoase, să îi iertăm pe cei care au nevoie de iertare, şi apoi să îi ajutăm pe oameni să intre în şcoală, pentru a ne asigura mai apoi că şcolile îşi asumă responsabilitatea de a pregăti copiii aşa cum trebuie”, spune Dimon.

    Datoriile studenţeşti reprezintă una dintre principalele probleme adresate de Democraţi în ceea ce se prefigurează a fi cursa prezidenţială pentru alegerile din 2020. Cel mai recent, senatorul american Bernie Sanders a anunţat luni un plan de a şterge cu totul datoriile studenţeşti.

    Dacă o legislaţie asemănătoare cu ambiţiile lui Bernie Sanders ar intra în vigoare, circa 45 milioane americani nu ar trebui să îşi mai plătească datoriile. Senatorul democrat îşi propune ca aceste datorii să fie plătite din banii obţinuţi printr-o nouă taxă pentru specultaorii de pe Wall Street.

     

  • Cum a devenit miliardar omul care a reusit să facă insule, avioane şi chiar şi Statuia Libertatii să dispară

    Celebrul iluzionist, pe numele său adevărat David Seth Kotkin, s-a născut în New Jersey, la data de 16 septembrie 1956. Mama sa a lucrat ca agent de asigurare, iar tatăl avea un magazin de îmbrăcăminte pentru bărbaţi. A început să practice magia încă de la 10 ani, motiv pentru care devenise cunoscut în rândul vecinilor de cartier sub numele „Davino, băiatul magician”.

    La 12 ani, era cea mai tânără persoană acceptată în Societatea Magicienilor Americani, organizaţia fondată de Harry Houdini în 1902. Timid şi singuratic, David a văzut magia ca pe o modalitate prin care să se integreze în societate, după cum reiese din interviurile lui din presa internaţională.

    Când era copil, a mers într-o tabără din vecinătatea cartierului său, unde a început să practice magia şi activitatea de ventriloc, o experierenţă căreia spune că îi datorează stilul creativ care i-a caracterizat cariera.

    „Am petrecut două săptămâni încercând să găsim un ghid care a fost răpit de indieni. A fost doar un joc, dar l-am trăit. Întreaga mea viaţă se datorează acelei experienţe de când aveam trei sau patru ani”, declara el.

    Când era adolescent, Copperfield era fascinat de Broadway şi avea obiceiul să se strecoare în mod frecvent la spectacole, în special la musicaluri. La 16 ani, preda deja un curs de magie la Universitatea din New York. La 18 ani, s-a înscris la universitatea Fordham din New York, însă la doar trei  săptămâni după începerea studiilor a renunţat pentru a juca un personaj în spectacolul The Magic Man, în Chicago.
    Cu această ocazie, a adoptat numele de scenă David Copperfield, prelat de la romanul omonim scris de Charles Dickens. În spectacolul respectiv, Copperfield a cântat, dansat şi s-a remarcat prin iluziile sale, cele mai originale din spectacol.

    Ulterior, The Magic Man avea să devină cel mai longeviv musical din istoria spectacolelor din Chicago.

    Un an mai târziu, Copperfield a orchestrat primul spectacol Magic of David Copperfield, la un hotel din Honololu, Hawaii. La scurt timp după, şi-a început cariera în televiziune, după ce a fost descoperit de producătorul TV şi de spectacole pe Broadway, Joseph Cates. A avut parte de prima expunere media în 1977, când a fost protagonistul seriei The Magic of ABC. A urmat apoi seria CBS, Magia lui David Copperfield – The Magic of David Copperfield, ale cărei episoade au fost difuzate între 1978 şi 2001. Până anul acesta, a găzduit 17 astfel de serii şi două documentare TV. Şi-a folosit numerele de magie şi în filme precum Terror Train (1980) sau Burt Wonderstone (2013).

    Din rândul celor mai spectaculoase scamatorii ale sale se numără: dispariţia unui avion Learjet (1978), dispariţia Statuii Libertăţii (1981); a levitat deasupra Marelui Canion (1984), a mers prin Marele Zid Chinezesc (1986), a evadat din închisoarea Alcatraz (1987), a făcut să dispară un vagon-restaurant dintr-un tren Orient Express (1991).

    La începutul carierei sale, în anii ‘80, a început să participe la turnee mondiale. Potrivit presei internaţionale, turneele la care participă David Copperfield au extrem de mult succes. În cariera lui, a vândut mai mult de 40 de milioane de bilete în toată lumea, care au condus la câştiguri brute de peste 4,5 miliarde de dolari – mai mult decât a câştigat orice alt entertainer solo din istorie, potrivit celebritynetworth.com.

    El susţine anual peste 500 de spectacole. La spectacolul din Las Vegas, unde are mai mult de trei spectacole zilnic, şapte zile pe săptămână, vânzările de bilete ajung la aproximativ 50 de milioane de dolari în fiecare an; acest lucru nu include comercializarea celorlalte produse corelate cu spectacolele sale, afacere pe care Copperfield o deţine în întregime.

    El este considerat drept cel mai bine plătită celebritate din lume în fiecare an, datorită câştigurilor sale cuprinse între 60 şi 80 de milioane de dolari anual. De-a lungul timpului, el şi-a folosit veniturile pentru a face investiţii şi în afara scenei.

    Un exemplu în acest sens sunt investiţiile sale în imobiliare: când se afla în Las Vegas, Copperfield trăia într-o vilă de 18 milioane de dolari, dotată cu un club de noapte privat. În garajul subteran al acesteia pot fi parcate cu uşurinţă circa 25 de maşini. Vila are un cinematograf, mai multe case de oaspeţi, piscine şi un simulator de golf. Este cea mai scumpă casă din Las Vegas. În afara Nevadei, David are un penthouse cu patru etaje în New York City. Primul etaj al apartamentului din New York este dedicat jocurilor de tip arcade. A cheltuit 7,4 milioane de dolari pentru apartament în 1990, iar apoi a investit cinci ani şi mai multe milioane pentru renovarea proprietăţii. În prezent, casa lui din New York valorează 60 de milioane de dolari.

    Cea mai scumpă dintre proprietăţile sale se află însă departe de Las Vegas şi New York. În 2006, a cheltuit 55 de milioane de dolari ca să cumpere 11 insule în Bahamas, denumite Musha Cay. De-a lungul timpului, a cumpărat mai multe insule şi a cheltuit, în total, 40 de milioane de dolari pentru a face din acestea propria variantă de Fantasy Island.

    În prezent, proprietatea se întinde pe mai mult de 600 de kilometri pătraţi şi este unul dintre cele mai exclusiviste complexuri turistice din lume. Acesta este prevăzut cu cinci vile aflate pe malul apei care pot acomoda maximum 24 de persoane. Cei care ajung aici plătesc între 40.000 şi 50.000 de dolari pe noapte şi trebuie să facă rezervările pentru minimum patru nopţi. Vizitatorii trebuie să închirieze întregul complex – vilele nu pot fi închiriate separat.

    Musha Cay şi insulele Copperfield Bay sunt prevăzute cu un personal de 40 de angajaţi, responsabili de activităţile de acolo.

    El este şi posesorul celei mai mari colecţii de documente şi obiecte din domeniul magiei. Aceasta conţine mai mult de 150.000 de obiecte şi cărţi valoroase, care provin de la Harry Houdini, Georges Méliès şi părintele magiei moderne, Robert Houdin.

    Colecţia se află într-un depozit care se întinde pe 40.000 de metri pătraţi. Iluzionistul a cheltuit aproximativ 200 de milioane de dolari pentru colecţia Copperfields International Museum and Library of the Conjuring Arts, iar specialiştii evaluează colecţia la aproximativ 500 de milioane de dolari.

    Copperfield plănuia să deschidă şi un lanţ de restaurante, aflate în locuri precum Walt Disney World, în Florida, dar şi în Times Square, în New York, precum şi în Paris şi Tokio. David Copperfield’s Magic Underground, restaurantul din Times Square, era pregătit de deschidere în proporţie de 85%, dar disputele dintre echipa de creaţie şi echipa financiară au fost enorme, astfel că investitorii au renunţat, iar proiectul a fost anulat. Copperfield nu a investit în proiectul de restaurante, astfel că nu a fost afectat.

    Lista reuşitelor sale este însă una lungă: a înregistrat 11 recorduri Guinness, a primit 21 de premii Emmy, statutul de „Legendă Vie” de la Congresul American şi gradul de Cavaler din partea guvernului francez. În 2013, Forbes estima averea lui netă la 800 de milioane de dolari – sumă care îl făcea cel mai de succes magician din istorie. În vara acestui an, platforma celebritynetworth.com anunţa că averea magicianului în vârstă de 62 de ani a depăşit 1 miliard de dolari.

  • Cum arată apartamentul Margaretei Pâslaru din New York! Valorează 1,2 milioane de dolari

    Familia artistei s-a stabilit la New York, dar Margareta şi partenerul ei de viataţă au revenit în ţară după 1989, în timp ce Ana Maria a preferat să rămână în America, mai ales că lucra în domeniul bancar, unde avea un post bine plătit.

    La un moment dat, Margareta Paslaru a figurat ca proprietar al unui apartament din Brooklyn, unul dintre cele mai cunoscute cartiere ale New York-ului, evaluat in prezent, pe site-urile de imobiliare, la 1,2 milioane de dolari, conform unui ziar monden.
    Apartamentul are 111 metri patrati şi se afla intr-o cladire ridicata in 2007. Ulterior, locuinta a trecut pe numele fiicei Margaretei Paslaru si sotului acesteia, Juan Sanchez.

    Vezi imagini pe www.one.ro

  • Cum se infiltreazã cleptocratia ruseascã în America partea a II-a

    Chiar actualul preşedinte, Donald Trump, un „oligarh” al imobiliarelor înainte de a deveni politician, pare să fi avut o slăbiciune pentru ruşii bogaţi. Despre cum cleptocraţia rusească se infiltrează în America scrie The Atlantic. În 2017, Reuters a examinat vânzarea proprietăţilor Organizaţiei Trump din Florida şi a constatat că 77 dintr-un total de 2.044 erau deţinute de ruşi. Dar aceasta era probabil o imagine incompletă. Mai mult de o treime din unităţi au fost vândute unor entităţi corporative, care pot ascunde cu uşurinţă identitatea adevăratului proprietar. După cum remarcă Oliver Bullough, „ar fi putut la fel de bine să-i aparţină lui Vladimir Putin“. În jurul perioadei în care Trump s-a instalat cu familia la Casa Albă, scutirea „temporară“ a proprietăţilor imobiliare de la aplicarea Patriot Act a intrat în al cincilea an. Fără a stabili cineva ceva formal, excepţia a devenit ceva permanent.
    Războiul împotriva cleptocraţiei a ajuns între timp pe un alt front. Dacă plutocraţii străini au rămas în mare parte neatinşi, ajungând să se simtă ca acasă în SUA, plutocraţii americani dornici să-şi ascundă averile în străinătate au dat de probleme noi. În 2007, Statele Unite au avut unul dintre momentele de claritate morală, creat de confesiunile unui bancher numit Bradley Birkenfeld, care a venit de bunăvoie la Departamentul de Justiţie. (El şi-a prezentat ulterior povestea într-o carte numită Bancherul lui Lucifer.) Ceea ce a divulgat în mod liber procurorilor descria eforturile sale de a recruta clienţi în numele UBS, o bancă gigant din Elveţia.
    Birkenfeld a descris modul în care şi-a făcut loc în inima aurită a plutocraţiei americane, participând la regate de iahturi şi expoziţii ale unor artişti cu sponsori bogaţi. Acolo, se amesteca printre cei bogaţi şi deschidea conversaţii. „Ce pot eu să fac pentru dumneavoastră este zero“, spunea el, oprindu-se apoi pentru a pregăti lovitura de graţie: „De fapt, sunt trei zerouri. Impozitul pe venit zero, impozitul pe veniturile din capital zero şi impozitul pe moşteniri zero“. Abordarea lipsită de subtilităţi a lui Birkenfeld avea un succes sălbatic, la fel ca banca lui, de altfel. Ca parte a unui acord cu Departamentul de Justiţie, UBS a recunoscut că ascundea de autorităţile fiscale americane active în valoare totală echivalentă cu aproximativ 20 de miliarde de dolari.
    Valoarea mare a cash-ului ascuns a înfuriat Congresul. În 2010, legislativul american a adoptat Foreign Account Tax Compliance Act (FATCA), o lege cu tente morale.  Niciodată o bancă străină nu va mai putea să deţină bani americani fără să notifice autorităţile fiscale – sau fără a risca o amendă care ar băga-o în mormânt.
    Aici s-a văzut munca leadership-ului anticorupţie – şi ambiguitatea americană în toată splendoarea ei. Potrivit unui puternic mit de excepţionalism american, naţiunea se mândreşte cu o igienă financiară superioară şi cu o cultură solidă a bunei guvernări. Într-adevăr, guvernul american a acordat mai multă atenţie spălării banilor decât poate oricare altă naţiune de pe planetă. Însă ştacheta nu este foarte sus, iar vigilenţa are limitele sale. În 2011, administraţia Obama a încercat să colecteze mai multe informaţii despre conturile bancare ale străinilor şi să împartă banca de date cu ţările de origine. Dar băncile – alături de lobbyiştii lor şi de intelectualii care le promovează – au lucrat furibund pentru a preveni extinderea. Un asociat al Fundaţiei Heritage a denunţat standardele propuse ca fiind „imperialism fiscal“. Preşedintele Asociaţiei Bancherilor din Florida a spus: „Într-un moment în care încercăm să creăm locuri de muncă şi să reducem povara întreprinderilor, aceasta este o chestiune greşită“.
    Asociaţiile bancherilor din Texas, California şi New York au intervenit şi ele. Efortul nu a ajuns nicăieri în Congres. Membrii elitei profesionale americane au concurat să-şi vândă serviciile cleptocraţilor, trecând peste interdicţiile etice. Modelul s-a repetat atunci când Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică, atrasă de forma iniţială a FATCA, a luat prototipul Congresului şi l-a extins: în fiecare an, băncile vor raporta conturile străine autorităţilor fiscale din ţara de origine a titularilor de cont. Dacă fiecare naţiune ar fi semnat standardele OCDE, efectul ar fi fost o lovitură dată paradisurilor fiscale care ar fi distrus infrastructura vitală ce permite banilor cleptocraţilor să curgă neobservaţi. În cele din urmă, Statele Unite au fost singurele care au refuzat să adere la acordul OCDE, finalizat în 2014.
    Această încăpăţânare era pe cale să submineze tot ceea ce ţara făcuse pentru a lupta împotriva banilor murdari: în timp ce SUA pot solicita băncilor din aproape orice altă ţară informaţii financiare despre cetăţenii americani, nu au obligaţia de a oferi altor ţări informaţii de aceeaşi natură. „Statele Unite s-au impus cu forţa asupra restului lumii în încercarea de a distruge secretul bancar“, scrie Bullough, „dar nu şi-au aplicat aceleaşi standarde.“ Un avocat din Zürich a descris frumos, pentru Bloomberg, consecinţele: „Cât de ironic, ba nu, cât de pervers este că SUA, care au condamnat ca o inchiziţie băncile elveţiene, au devenit ţara secretului bancar… Auziţi un sunet puternic de aspiraţie? Este sunetul banilor care se grăbesc să vină în SUA“.
    Cu puţin timp înainte ca SUA să refuze să semneze standardele OCDE, o sucursală a băncii exclusiviste Rothschild a fost deschisă la etajul 12 al unei clădiri din Reno, Nevada, departe ca distanţă şi spirit de sediul central din Paris. Numele băncii nu era anunţat de nimic de pe exteriorul clădirii şi nici măcar trecut în afişajul din lobby. Imediat după deschiderea avanpostului de la Reno, unul dintre directorii executivi ai băncii a făcut prezentarea serviciilor noii filiale posibililor clienţi din San Francisco. Ceea ce a făcut prezentarea atât de memorabilă au fost ideile incluse într-un proiect văzut de Bloomberg. Documentul făcea clare motivele pentru care străinii bogaţi ar trebui să-şi aducă banii în Nevada: statul american este locul ideal pentru a-şi ascunde averile de guverne şi pentru evitarea plăţii impozitelor în SUA.
    Proiectul evidenţia un adevăr pe care bancherii nu-l recunosc de prea multe ori în public, şi anume că Statele Unite au „prea puţin chef“ să ajute guvernele străine să recupereze bani spălaţi în interiorul graniţelor americane. De fapt, SUA au devenit „cel mai mare paradis fiscal din lume“. (Banca a spus că aceste declaraţii au fost eliminate înainte ca prezentarea să fi ajuns la clienţi, deoarece acestea nu reflectau viziunea reală a băncii.)
    Ceea ce s-a schimbat nu a fost doar structura de reglementare. Şi comportamentul elitei americane s-a schimbat. Membrii clasei profesionale s-au bătut pentru a-şi vinde serviciile către cleptocraţi. În această competiţie, au ignorat vechile interdicţii etice, iar presiunea a fost crescută pentru a testa limitele legii. O colecţie de videoclipuri de pe internet, filmate în 2014, ilustrează acest colaps moral. În clipuri apare un bărbat prezentat ca Ralph Kayser, un german care dezvăluie numai cele mai elementare detalii despre sine, recitate într-o engleză cu un uşor accent. Însă nu-i este arătat niciodată chipul. Personajul prezintă o succesiune de întâlniri cu 13 firme de avocatură din Manhattan, în care se angajează în discuţii glumeţe pentru ca apoi să îşi anunţe scopul. Lucrează pe postul de consilier al unui oficial guvernamental din „una dintre ţările bogate în minerale din Africa de Vest“, explică el. De-a lungul carierei, oficialul a devenit destul de bogat. „Companiile sunt dornice să facă rost de minerale rare sau alte materii prime. Şi astfel plătesc cu nişte bani speciali pentru asta. Nu i-aş numi «mită». Aş spune «bani de facilitare».
    Clientul lui Kayser, continuă el, îmbătrâneşte şi – pentru că soţia clientului a dorit dintotdeauna un apartament clasic în New York, iar clientul căuta să cumpere un Gulfstream şi un iaht – are brusc nevoie să-şi aducă banii în Statele Unite. Clientul preferă ca achiziţiile să rămână secrete pentru a nu atrage atenţia în ţara sa de origine. „Ar părea cel puţin foarte, foarte jenant.“ Kayser nu face niciun efort să-şi ascundă dorinţa de a transfera fonduri suspecte.
    Kayser este de fapt un personaj creat de Global Witness, un ONG din Londra. Actorul este echipat cu o cameră bine ascunsă pentru a-i surprinde pe avocaţii americani manifestându-şi înclinaţiile etice. Deşi niciunul dintre avocaţii vizitaţi de Kayser nu îl iau pe acesta de client, iar câţiva spun că au nevoie de mai multe informaţii despre sursa averii oficialului, doar unul refuză în mod categoric să discute despre modalităţile prin care pot fi transferaţi banii. Trebuie spus că personajul Kayser nu a ales birourile lui Saul Goodman – avocatul crimei organizate dintr-un serial celebru. Ţintele sale includ avocaţi de la firmele cu tradiţie.
    Bineînţeles, ei înţeleg riscurile mutării banilor suspecţi în New York. Un avocat îi spune lui Kayser: „Trebuie să fiu foarte atent. Nu vreau să fac ceva care să mă facă să pară că spăl bani. Asta m-ar costa licenţa – şi eu pur şi simplu nu fac asta“. Dar ce fel de standarde respectă în general nu este clar. „Când primesc bani de la ceilalţi clienţi, banii vin întotdeauna cu un nume ciudat pe ei. Nu pun niciodată întrebări“, recunoaşte avocatul. Un alt avocat anunţă cu blândeţe: „Ei nu trimit avocaţi la închisoare pentru că noi conducem ţara. Încă suntem membri ai unei clase privilegiate în această ţară“.
    Pericolele corupţiei au fost o obsesie pentru fondatorii Statelor Unite. Madison a menţionat corupţia de 54 de ori într-un carnet de notiţe din 1787.
    Global Witness a realizat experimentul pentru a sublinia complicitatea firmelor mari de avocatură în răspândirea cleptocraţiei. Însă filmările oferă şi o antropologie primară a unei elite americane. O profesie ca avocatura are coduri etice foarte dezvoltate, dar aceste standarde par să fi scăzut în ultimii ani. Chiar şi cele mai prestigioase firme simt fiori când se gândesc la supravieţuirea modelului lor de afaceri bazat pe preţuri ridicate, care a fost puternic afectat de criza financiară din 2008 şi de valul de reduceri de costuri care a urmat în sectorul corporate. Puseuri de lăcomie au existat cu siguranţă în lumea firmelor de avocatură consacrate, dar simţul luptei darwiniste şi normele unei elite globale au erodat limitele. Aceiaşi parteneri care şi-au dat afară colegii cu mai multă cruzime decât înainte par a fi pregătiţi să adopte o atitudine mai permisivă faţă de clienţii pe care cândva i-ar fi respins.
    Această decădere a fost pe deplin vizibilă în ancheta lui Robert Mueller. S-a văzut cum firma Skadden, Arps, Slate, Meagher & Flom, un pilon robust al profesiei de avocat, s-a pus în slujba cleptocraţiei. Gregory Craig, un partener al firmei din 2010 până în 2018, a fost consilier la Casa Albă în mandatul preşedintelui Barack Obama. El era omul responsabil cu protejarea integrităţii preşedinţiei. La Skadden, el a supravegheat crearea unui raport care a fost folosit pentru a justifica arestarea de către preşedintele ucrainean Victor Ianukovici a principalului adversar politic pe motive considerate de mulţi ca foarte dubioase. (Firma, potrivit mărturiei din investigaţia lui Mueller, a declarat în mod privat că dovezile care susţin arestarea au fost „practic inexistente“.) Un alt avocat care a lucrat pentru Skadden a pledat vinovat că a minţit procurorii în timpul anchetei echipei lui Mueller privind activitatea firmei pentru preşedintele Ucrainei.
    Ucrainenii au angajat Skadden printr-un intermediar, consilierul politic Paul Manafort, acum în închisoare. Cândva, ar fi fost posibil ca Manafort să fie considerat un caracter deviant abject de la Washington – lobbyistul cu cele mai scăzute standarde, dispus să preia cei mai dubioşi clienţi. Însă Mueller a expus cât de strâns legată de elita permanentă din Washington a fost munca lui Manafort făcută în numele cleptocraţilor ucraineni. Manafort a subcontractat o parte din activităţile sale de lobby firmei lui Tony Podesta, probabil cel mai puternic agent de influenţă democrat al generaţiei sale. Apoi, Manafort a angajat Mercury Public Affairs, unde a avut de-a face cu lobbystul Vin Weber, fost congresman republican, fost preşedinte al Fundaţiei Naţionale pentru Democraţie şi un personaj investigat de Muller pentru colaborarea cu prorusul Ianukovici.

  • Citeşte în noul număr Business Magazin din 3 iunie 2019

    COVER STORY: „Start-up-ul nu este antreprenoriat”
     
     
    IDEI DE AFACERI: Agricultură cu lupa
     
     
    TURISM: Vacanţă în stil rural în Republica Moldova
     
     
    TEHNOLOGIE: Optică augmentată
     
     
    SPECIAL: Cum se infiltrează cleptocraţia rusească în America

     

    Revista Business Magazin se distribuie în exclusivitate în reţelele Inmedio şi Relay sau pe bază de abonament.

  • Citeşte în noul număr Business Magazin din 3 iunie 2019

    COVER STORY: „Start-up-ul nu este antreprenoriat”
     
     
    IDEI DE AFACERI: Agricultură cu lupa
     
     
    TURISM: Vacanţă în stil rural în Republica Moldova
     
     
    TEHNOLOGIE: Optică augmentată
     
     
    SPECIAL: Cum se infiltrează cleptocraţia rusească în America

     

    Revista Business Magazin se distribuie în exclusivitate în reţelele Inmedio şi Relay sau pe bază de abonament.

  • Cum se infiltreazã cleptocraţia rusească în America – partea I

    Publicaţia The Atlantic descrie pe larg efectele pe care această ignoranţă o are asupra politicului şi businessului american. Mai grav este că politicul şi businessul se împletesc acum la conducerea SUA mai mult ca niciodată.

    Timp de doi ani, la începutul anilor 1990, Richard Palmer a fost ofiţerul CIA detaşat la ambasada SUA din Moscova. Evenimentele care se desfăşurau în jurul său – colapsul Uniunii Sovietice şi ascensiunea Rusiei – au fost atât de haotice, traumatizante şi palpitante, încât cele mai multe au depăşit analizele făcute la rece. Din toate informaţiile care treceau prin biroul său, Palmer a dobândit o înţelegere clară a spiritului acelor vremuri. O mare parte din restul lumii striga de bucurie că istoria a căpătat o traiectorie frumoasă, spre pieţele libere şi spre democraţia liberală. Raportul lui Palmer despre evenimentele din Rusia a venit ca un baros. În toamna anului 1999, el a depus mărturie în faţa unei comisii a Congresului pentru a-i readuce cu picioarele pe pământ pe membrii acestuia şi pentru a-i avertiza cu privire la ceea ce avea să vină.

    Oficialii americani, credea Palmer, au judecat greşit Rusia. Washingtonul şi-a pus încrederea în elita noului regim; a crezut-o pe cuvânt atunci când şi-a exprimat angajamentul faţă de capitalismul democratic. Însă Palmer a văzut de aproape cum interconectarea tot mai mare a lumii – mai ales a finanţelor globale – ar putea fi folosită pentru rău. În timpul Războiului Rece, KGB-ul a devenit expert în înţelegerea căilor lăturalnice ale sistemului bancar din Occident, iar ofiţerii de spionaj au devenit maeştri în ceea ce priveşte transmiterea de cash către agenţii lor din străinătate. Acest talent a facilitat acumularea de noi averi. În zilele de agonie a URSS, Palmer privea cum vechii lui adversari din serviciile de informaţii sovietice deturnau fonduri de miliarde de la trezoreria statului lor spre conturi private din Europa şi din SUA. Acesta a fost unul dintre cele mai mari jafuri din istorie.

    Washingtonul şi-a făcut o poveste reconfortantă care a minimalizat importanţa acestei erupţii de cleptomanie: aceştia erau răufăcători din afara sistemului şi oportunişti necinstiţi care se grăbeau să exploateze slăbiciunea noului stat. Această situaţie l-a înfuriat pe Palmer. El a vrut să trezească Congresul, să-l facă să-şi dea seama că hoţii erau chiar elita care conducea fiecare colţ al sistemului. „Pentru ca SUA să fie unde Rusia este astăzi“, a explicat el în faţa comisiei Congresului, „ar avea o corupţie masivă la care să ia parte majoritatea membrilor Congresului, precum şi departamentele de justiţie şi trezorerie şi agenţi ai FBI, CIA, DIA, IRS, poliţia federală, patrulele de frontieră, ofiţeri de poliţie locali, Rezerva Federală, Curtea Supremă de Justiţie.“ În mărturia sa, Palmer l-a menţionat chiar pe primul-ministru al Rusiei, recent instalat şi puţin cunoscut (pe care l-a numit în mod eronat Boris Putin), acuzându-l că „ajută la prădarea Rusiei“.

    Statele Unite, a subliniat Palmer, au devenit un complice în acest jaf. Aprecierea lui era nemiloasă. Vestul ar fi putut respinge sumele furate; ar fi putut opri fluxurile de bani către firme paravan şi paradisuri fiscale. În schimb, băncile occidentale şi-au etalat prada rusească adăpostită în seifurile lor. Furia lui Palmer se concentra pe provocarea unei introspecţii – şi pe alimentarea anxietăţii cu privire la pericolul pe care ascensiunea cleptocraţiei l-ar prezenta pentru Occident. La urma urmei, ruşii ar avea un interes puternic să-şi protejeze activele relocate. Ar dori să-şi protejeze aceste averi de politicienii americani moralizatori care ar putea să încerce să le confişte.

    Cu optsprezece ani inainte ca procurorul special Robert Mueller să înceapă investigaţia privind interferenţele externe în alegerile din SUA, Palmer a avertizat Congresul cu privire la donaţiile politice ruseşti către politicienii americani şi partidele politice făcute cu scopul de a obţine influenţă. Miza ar fi putut fi o contagiune sistemică: valorile ruseşti ar putea infecta şi apoi slăbi sistemele de apărare morală ale politicii şi afacerilor americane.

    Acest spion a fost un profet, iar el a vorbit într-un moment de cotitură al istoriei corupţiei mondiale. America nu şi-a putut permite să se amăgească presupunând că ar putea reprezenta un model de virtute, cu atât mai puţin să apară ca un spectator inocent. Cu toate acestea, atunci când Iegor Gaidar, un prim-ministru rus reformist din primele zile postcomuniste, a cerut Statelor Unite să ajute la găsirea miliardelor pe care KGB le ascunsese, Casa Albă a refuzat. „Ieşirile de capital sunt ieşiri de capital“ a fost modul în care un fost oficial al CIA a rezumat raţionamentul american pentru a rămâne în aşteptare. Însă acestea au fost ieşiri de capital la o scară fără precedent şi doar prologul unei epoci de furt excesiv. Când economistul Gabriel Zucman de la Berkeley a studiat problema în 2015, el a constatat că 52% din avuţia Rusiei era în afara ţării.

    Prăbuşirea comunismului în celelalte state postsovietice, împreună cu orientarea Chinei spre capitalism au adus aportul lor la averile cleptocratice care au fost duse în străinătate pentru păstrarea lor în siguranţă. Oficiali din întreaga lume au prădat întotdeauna bugetele ţărilor lor şi au acumulat averi din mită. Însă globalizarea bancară a făcut ca exportul banilor lor iliciţi să fie mult mai convenabil decât a fost înainte – ceea ce, desigur, a încurajat şi mai mult furtul. După o estimare, peste 1.000 de miliarde de dolari părăsesc acum ţările în curs de dezvoltare din întreaga lume în fiecare an sub formă de bani spălaţi şi evaziune fiscală.

    La fel ca în cazul Rusiei, o mare parte din această avere obţinută prin jaf se află în Statele Unite. New York, Los Angeles şi Miami s-au alăturat Londrei în grupul celor mai dorite destinaţii din lume pentru banii spălaţi. Acest boom a îmbogăţit elita americană care l-a făcut posibil – şi a degradat valorile politice şi sociale ale naţiunii americane în acest proces. În timp ce toţi ceilalţi lăudau naşterea unei lumi globalizate care va adopta cele mai bune valori ale Americii, Palmer a văzut pericolul opusului: ca valorile cleptocraţilor să devină ale Americii. Această viziune sumbră se apropie acum de împlinire.

    Contaminarea s-a răspândit remarcabil de rapid într-o ţară bântuită de la fondarea ei de pericolul corupţiei. Statele Unite au avut atacuri de conştiinţă pe drumul spre topul noii ordini globale – lucru consemnat de jurnalistul britanic Oliver Bullough în cartea sa „Pământul banilor: De ce hoţii şi escrocii guvernează lumea şi cum să le-o luăm înapoi“. În lunile care au urmat mărturiei lui Palmer, spiritul vremii a urmat direcţia arătată de el, cel puţin pentru un timp. Articolele de ziar din toamna anului 1999 au arătat cum miliarde de dolari din bani ruseşti, o parte dintre ele aparent având legături cu un presupus şef al crimei organizate, au aterizat la Bank of New York. Aceste sume au luat prin surprindere administraţia lui Bill Clinton, care a pregătit norme anti-spălare de bani mai dure, menite să întărească reglementările bancare. Însă administraţia se afla în ultimul an de guvernare, iar adoptarea oricărei legi noi ar fi necesitat un efort legislativ şi calmarea lobbyiştilor gălăgioşi, aşa că planurile au stagnat.

    Propunerile din epoca Clinton ar fi rămas o curiozitate nebăgată în seamă  în arhivele naţionale dacă Osama bin Laden nu ar fi atacat SUA. În zilele de după prăbuşirea turnurilor gemene, administraţia lui George W. Bush a cerut furios Washingtonului idei pe care să le înghesuie în proiectul de lege de 342 de pagini care avea să devină The Patriot Act. Un sentiment de panică naţională a creat pentru un moment o oportunitate pentru birocraţi să pună în practică planurile lăsate până atunci la păstrare. Titlul III din The Patriot Act, legea privind oprirea spălării banilor şi cea privind finanţarea terorismului, au fost promulgate la aproape o lună după 11 septembrie.

    Această secţiune a proiectului de lege a fost o realizare legislativă monumentală. Neabătuţi de norii de fum ai crizei, reprezentanţii marilor bănci au hărţuit Senatul, încercând să oprească schimbarea. Oficialii de la Citibank au intrat în conflicte verbale cu angajaţi ai Congresului în sala mare. Această furie reflectă forţa pe care o are Patriot Act. Dacă o bancă descoperă bani dubioşi transferaţi din străinătate, acum este obligată să raporteze transferul către guvern. De asemenea, banca ar putea face obiectul unor acuzaţii penale dacă nu a stabilit garanţii suficiente împotriva fluxului de cash ilegal. Nu e de mirare că băncile au luptat ferm împotriva impunerii unui număr atât de mare de reguli noi, ceea ce le-a obligat să-şi întărească diviziile de conformitate – şi, mai mult decât atât, le expune la pedepse scumpe pentru permisivitate.

    O mare parte din ceea ce a cerut Palmer a devenit brusc legea pământului. Însă cuibărită în Patriot Act stă lucrarea altor lobbyişti. Fiecare district de locuinţe din ţară are proprietăţi imobiliare, iar reprezentanţii grupurilor de interese pentru acest gen de afaceri au cerut scutirea de la monitorizarea tranzacţiilor străine dubioase la care obliga noua lege. Toţi au înfăţişat imagini cu mame din cartiere mărginaşe care înfig semne cu „De vânzare” pe peluze, uşor de păcălit de către cumpărători. Lobbyiştii au convins în cele din urmă Congresul să acorde industriei o scutire temporară de la obligaţia de a aplica noua lege.

    Scutirea s-a bazat pe o lacună legislativă – o oportunitate extraordinară de creştere pentru afaceri cu proprietăţile imobiliare scumpe. Cu toate zorzoanele noi cu care a fost împopoţonat sistemul financiar, străinii tot puteau cumpăra apartamente sau vile de lux în mod anonim şi cu uşurinţă, ascunzându-se în spatele companiilor paravan înfiinţate în state americane precum Delaware şi Nevada. Aceste state, alături de altele, au transformat înregistrarea companiilor fantomă într-o afacere extrem de profitabilă – şi era uimitor de simplu de făcut astfel de aranjamente în numele unui dictator, unui traficant de droguri sau unui oligarh. Potrivit Global Witness, un ONG anticorupţie din Londra fondat în 1993, achiziţionarea unui card de bibliotecă necesită mai multe proceduri de identificare în multe state decât crearea unei companii paravan anonime.

    O mare parte din banii care s-au strecurat în bănci înainte ca Patriot Act să devină lege erau acum folosiţi pentru a cumpăra proprietăţi. New York Times a descris fenomenul într-o serie de anchete publicate în 2015, numite Towers of Secrecy. Reporterii au descoperit că apartamentele din ultraluxosul Time Warner Center din Columbus Circle, Manhattan, erau deţinute de o constelaţie de cleptocraţi. Unul dintre aceste apartamente aparţinea familiei unui fost senator rus, ale cărui posibile legături cu crima organizată l-au împiedicat să intre în Canada în mod legal timp de câţiva ani. Un alt apartament de la acelaşi etaj a aparţinut unui om de afaceri grec care a fost arestat recent într-o  campanie împotriva corupţiei din guvern. Familia unui fost guvernator columbian, închis pentru că a profitat de funcţie pentru a se îmbogăţi, avea o locuinţă pe care nu o mai putea vizita.

    Aceşti locatari – şi toţi neagă că ar fi făcut ceva rău – au efectuat achiziţiile într-un mod care a devenit obişnuit. La nivel naţional, aproape jumătate din locuinţele în valoare de cel puţin 5 milioane de dolari, a constatat The Times, au fost cumpărate folosind companii paravan. Proporţia a fost mai mare în Los Angeles şi Manhattan (unde mai mult de 80% din vânzările Time Warner Center se încadrează în această descriere). După cum a arătat Departamentul de Trezorerie în 2017, aproape una din trei achiziţii imobiliare high-end pe care le monitorizează implică un individ pe care guvernul îl urmăreşte ca fiind „suspect“. Cu toate acestea, se face că prezenţa unui număr atât de mare de cumpărători obscuri nu a tulburat niciodată industria imobiliară sau, după caz, pe politicieni. În 2013, primarul oraşului New York, Michael Bloomberg, a întrebat: „Nu ar fi minunat dacă i-am convinge să se mute aici pe toţi miliardarii ruşi?“.

    Primirea călduroasă a creat o disonanţă ciudată în politica americană. Luaţi cazul magnatului aluminiului Oleg Deripaska, un personaj cu multiple apariţii în investigaţia privind intervenţia rusă în alegerile prezidenţiale din 2016. Departamentul de Stat, preocupat de conexiunile lui Deripaska cu crima organizată rusească (pe care acestea le-a negat), i-a limitat deplasările în Statele Unite ani de zile. Astfel de temeri nu au stat în calea obţinerii unui conac de 42,5 milioane de dolari în partea superioară a Manhattanului şi a unei alte proprietăţi în apropierea zonei în care sunt concentrate ambasadele şi misiunile diplomatice din Washington – Embassy Row.

    De-a lungul timpului, decalajul dintre intenţiile nobile ale Patriot Act şi realitatea murdară de pe piaţa imobiliară a devenit prea largă pentru a fi ignorată. În 2016, administraţia lui Barack Obama a testat un program pentru a aduce industria imobiliară în linie cu băncile, obligându-i pe brokeri să-i raporteze şi pe cumpărătorii străini. Programul, implementat mai întâi în Miami şi Manhattan, ar fi putut deveni scheletul unui regim de aplicare a legii cu adevărat robust. Dar apoi preşedinţia americană s-a schimbat, iar la putere a venit un baron imobiliar. Succesorului lui Obama i-a plăcut să vândă apartamente de lux cumpărătorilor străini anonimi – şi astfel s-ar putea ca acesta să fi devenit dependent de banii lor. (Sfârşitul primei părţi.)