In aprilie 2012 am scris prima dată în această pagină despre Google Glass. La acea vreme se părea că „specificaţiile„ constau doar dintr-un videoclip de două minute şi jumătate în care se prezentau publicului posibilităţile pe care un asemenea „wearable device„ le poate deschide.
Atunci Google Glass părea să fie un soi de smartphone Android cu o interfaţă diferită, bazată pe comenzi vocale şi prezentarea informaţiilor printr-un afişaj plasat într-o lentilă, vizibilă în partea de sus a câmpului vizual. Google vorbea despre „augmented reality„, înţelegând prin aceasta că alătură simţurilor noastre un „strat„ informaţional care ne va îmbogăţi percepţia realităţii.
Astăzi Google Glass există cu adevărat, chiar dacă doar pentru 2.000 de dezvoltatori care testează produsul şi au început să dezvolte aplicaţii specifice. În curând, Google va alege încă 8.000 de „exploratori„ care vor primi aparatul, dar vor plăti 1.500 de dolari pentru o „pereche„. Acum constatăm că opiniile iniţiale privind Google Glass sunt doar pe jumătate adevărate. În primul rând, monoclul în cauză nu este un telefon inteligent, pentru că nu dispune de conexiune GSM (sau echivalentă) şi nici GPS, ci doar WiFi şi Bluetooth.
Probabil că minuscula baterie nu poate face faţă, însă Glass se poate conecta prin Bluetooth la un smartphone folosind o aplicaţie Android numită MyGlass. Intenţia celor de la Google este să mute aplicaţia de pe telefon în Glass şi s-o facă independentă de platforma telefonului astfel încât ochelarii să poată fi folosiţi în conjuncţie cu orice smartphone. Aşadar, Glass arată acum mai degrabă ca o extensie a telefonului inteligent. Sau invers.
Interesantă îmi pare însă o altă perspectivă: Google Glass ca extensie a corpului uman. McLuhan a teoretizat pe această temă, însă acum o vedem pusă în practică. Funcţia ochiului este sporită prin posibilitatea de a „reţine„ informaţii vizuale, prin fotografii şi secvenţe video, iar o aplicaţie realizată recent ne permite să declanşăm aparatul foto doar printr-un simplu clipit din ochi (wink). Un alt aspect este faptul că Glass nu are o cască prin care să ne transmită sunetul, ci face uz de o tehnică numită „bone conduction transducer„ (osteofonie), prin care foloseşte oasele cutiei craniene pentru a trimite sunetul direct urechii interne. Cum această tehnică este folosită şi în unele proteze auditive, ne putem întreba dacă nu cumva vom deveni cyborgi mai devreme decât anticipam.
Poate merită să încercăm să conectăm serviciile şi tehnologiile Google cu funcţiile posibile ale „ochelarilor„. Cu GMail vom avea mesajele, iar recunoaşterea vorbirii ne va permite să dictăm răspunsuri. Cu Google Maps în conjuncţie cu Street View nu ne vom rătăci niciodată. Google Translate promite să ne traducă tot ce auzim şi tot ce spunem. Cu Google Goggles vom obţine instantaneu informaţii despre tot ce vedem, iar o aplicaţie care citeşte coduri de bare ne va informa despre orice produs. Recunoaşterea facială (care chiar funcţionează în Picasa) ne va permite să ne identificăm prietenii în mulţime. Orice poză sau secvenţă video o putem partaja imediat prin Google Plus, iar prin serviciul de video-conferinţă (Hangouts) vom putea transmite în direct tot ce vedem.
Frumos, nu-i aşa? Dar ce-ar fi dacă recunoaşterea facială nu se va aplica doar prietenilor, ci tuturor celor care au fost etichetaţi într-o poză postată pe Google Plus sau celor care au un profil Google (aproape o jumătate de miliard) cu poză? Vom merge pe stradă, vom „recunoaşte„ o mulţime de oameni şi vom avea acces la profilul lor. Mai grav: alţii ne vor recunoaşte. Unii vor porni video-conferinţa în timpul unei discuţii private, spre amuzamentul prietenilor (şi poate nu doar al prietenilor). Acceptăm cu greu că autorităţile instalează camere de supraveghere, dar vom accepta ca oricine să poată supraveghea pe oricine? Şi totul prin intermediul unei corporaţii?
Google va avea o imensă problemă privind protejarea intimităţii şi a vieţii private. Deja au apărut locuri în care Glass este interzis. Şi nu e vorba doar de cazinouri sau cluburi de strip-tease.