BusinessMagazin

Tag: Gigant

  • Ce au în comun un profesor de istorie, un scriitor şi un profesor de engleză? Au creat un brand pe care îl vedem zilnic

    Ce au în comun un profesor de istorie, un scriitor şi un profesor de engleză? În cazul lui Zev Siegl, al lui Gordon Bowker şi al lui Jerry baldwin vorbim de spiritul lor antreprenorial. Cei trei au pus împreună bazele gigantului Starbucks, cel mai mare lanţ de cafenele din lume.

    Zev Siegl s-a născut pe 28 decembrie 1942 în Detroit, Michigan, într-o familie americano-evreiască. Tatăl său, Henry Siegl, era violinist, iar mama sa, Eleanor Shapiro Siegl, educatoare. Înainte de a intra în lumea afacerilor alături de colegii săi de facultate, Bowker şi Baldwin, Siegl a fost profesor de istorie, iar după fondarea Starbucks, a avut o serie de alte mici iniţiative antreprenoriale, printre care se numără Quartermaine Coffee Roasters, deschisă în Rockville, Maryland, în apropiere de Washington.
    Gordon Bowker este de origine din Oakland, California, iar după moartea tatălui său în al doilea război mondial s-a mutat cu mama sa în Ballard and Burien, Washington, unde a absolvit liceul O’Dea din Seattle. După ce s-a gândit iniţial să se înscrie la Academia Navală, pentru a-i călca pe urme tatălui său, iar mai apoi a vrut să devină arhitect, în cele din urmă a decis să fie scriitor. Între 1960 şi 1965 a urmat cursurile Universităţii San Francisco, unde a fost coleg de cameră cu Baldwin, cel de-al treilea cofondator al companiei Starbucks, dar s-ar retras cu puţin timp înainte de absolvire. Trei ani mai târziu, a început să scrie scenarii pentru o serie de filme educaţionale produse de King Broadcasting, în paralel colaborând ca freelancer cu revista Seattle. Înainte de a fonda Starbucks a deţinut o agenţie de publicitate, Heckler Bowker, fondată alături de un partener de business, Terry Heckler.
    Jerry Baldwin s-a născut tot în SUA şi, la fel ca Zev Siegl, iar înainte de a deveni antreprenor a fost profesor, însă de engleză. El a învăţat tainele comerţului cu cafea de la Alfred Peet, al cărui magazin, Peet’s Coffee & Tea, a fost inspiraţia pentru pornirea Starbucks şi pe care antreprenorul l-a numit în repetate rânduri un „foarte generos” mentor.
    Pe 31 martie 1971, cei trei au pus bazele Starbucks Coffee Company în Seattle, Washington, numele businessului fiind inspirat din cartea Moby Dick şi ales în timp ce fondatorii căutau un cuvând care să înceapă cu consoanele st, deoarece aflaseră că aceste cuvinte au o sonoritate mai puternică. În primii ani de activitate, Starbucks a cumpărat boabe de cafea prăjită de la Peet’s, iar în 1984, Baldwin şi Bowker, alături de alţi investitori, au cumpărat chiar compania, când au aflat că Alfred Peet vrea să vândă afacerea.
    În 1987, antreprenorii au decis să vândă businessul către omul de afaceri Howard Schultz şi un grup de investitori. După ce şi-a vândut acţiunile deţinute în cadrul Starbucks, Baldwin a preluat funcţia de preşedinte al Peet’s. În 2001, când aceasta s-a listat la bursă, el a fost ales director al companiei. Antreprenorul a ocupat şi poziţia de director şi preşedinte al Comitetului pentru Standarde Tehnice al Asociaţiei de Cafea de Specialitate din America, al cărei cofondator este, cea de preşedinte al Asociaţiei Ştiinţifice Internaţionale a Cafelei, fiind totodată şi preşedinte al Institutului de Calitate a Cafelei. În prezent, este director al TechnoServe, un ONG activ în America Latină şi Africa, iar în paralel lucrează şi ca viticultor pentru J. Baldwin Wines, companie fondată alături de soţia sa.
    După un deceniu petrecut în funcţia de vicepreşedinte şi director al Starbucks, Siegl a părăsit la rândul său compania. În 2004, el s-a alăturat Centrului de Dezvoltare a Întreprinderilor Mici din Washington, finanţat federal, unde a ocupat poziţia de consilier principal până în 2012. Un an mai târziu, Siegl a început să participe la conferinţe de antreprenoriat şi afaceri în întreaga lume, ca prezentator, împărtăşind informaţii bazate pe experienţa sa. El este, totodată, mentor pentru candidaţii înscrişi la programe de masterat în cadrul The Foster School of Business a Universităţii Washington şi The Albers School of Business and Economics a Universităţii Seattle. În prezent, antreprenorul locuieşte în Seattle, Washington şi este căsătorit cu o artistă pe nume Robin. 
    Bowker a făcut de asemenea parte din boardul de directori ai Peet’s între 1994 şi 2008. El este totodată şi fondatorul fabricii de bere Redhook Ale Brewery, deschisă în 1981.
    În 2018, ultimul an pentru care există date disponibile, Starbucks a înregistrat venituri de 24,71 miliarde de dolari şi a funcţionat cu o echipă de peste 291.000 de angajaţi. În prezent, compania deţine peste 30.000 de unităţi în peste 70 de ţări. Compania Amrest Coffee SRL, care operează în piaţa locală reţeaua de cafenele Starbucks, a obţinut în 2018 o cifră de afaceri de 122 de milioane de lei.

  • Ce au păţit două antreprenoare românce care şi-au lansat businessul în pandemie. Au fost nevoite să închidă uşa chiar în faţa primilor clienţi

    La nivel economic, criza provocată de răspândirea coronavirusului a lovit din plin nu doar afacerile mici şi medii, ci inclusiv companiile-gigant din toate domeniile, fără să le ofere timpul necesar pentru a se redresa. Ce te faci însă când eşti la început de drum, cu un business abia lansat, şi te trezeşti că trebuie să închizi uşile în faţa primilor clienţi? Este cazul antreprenoarelor Ana-Maria Văcărescu şi Anca-Iulia Broc, pe care pandemia le-a prins chiar în prima săptămână de activitate.

    Cele două s-au cunoscut în urmă cu şase ani, la locul de muncă, în cadrul departamentului financiar-contabil al unei multinaţionale. La începutul acestui an au decis să intre în lumea businessului, aducând în România brandul de bijuterii Trollbeads, cu o vechime de peste patru decenii, de care spun că amândouă erau „îndrăgostite” de mult timp. „Ideea de a pune la dispoziţia iubitorilor de artă şi de frumos din România bijuteriile Trollbeads a fost determinată de pasiunea noastră comună pentru acest domeniu. Cu alte cuvinte, cunoşteam bine brandul şi cumpăram produse de câte ori călătoream în oraşe unde existau magazine deschise”, povestesc ele. Aşadar, anul trecut au început să exploreze ideea de a aduce aici brandul şi au contactat firma din Danemarca. „Am şi mers acolo, ne-am convins că este decizia bună şi am făcut paşii necesari pentru deschiderea magazinului nostru.” Înfiinţată la finele anului 2019, societatea comercială prognoza încasări lunare de aproximativ 7.000 de euro în primul an de activitate. Pandemia avea să le dea însă peste cap aceste estimări.
    La începutul lunii martie au deschis un prim magazin fizic, în centrul comercial Promenada, cu o investiţie de aproximativ 50.000 de euro. „Imediat după lansarea din data de 9 martie 2020 însă, mai exact de miercuri, 11 martie, recomandările autorităţilor referitoare la distanţarea socială şi încurajarea lucrului de acasă au condus la reducerea majoră a traficului în mall. Această situaţie a făcut ca până la închiderea oficială a mallurilor, o săptămână mai târziu, să înregistrăm o scădere dramatică a vânzărilor, uneori închizând ziua fără nicio încasare”, descriu ele prima provocare cu care s-au confruntat din rolul de antreprenoare. Deşi nu au încă un magazin virtual, pentru a face faţă situaţiei de criză venite pe neaşteptate s-au reorientat rapid către vânzarea online şi pe comandă, folosindu-se de paginile de social media ale companiei, pas care a constituit, de altfel, „salvarea businessului”.
    Odată cu redeschiderea centrelor comerciale, cele două spun că, având contractul de chirie al spaţiului semnat pe o perioadă de trei luni, a trebuit să discute prelungirea şi detaliile necesare continuării colaborării. „Din păcate, am considerat oferta primită nerealistă pentru perioada pe care o traversăm cu toţii, fiind nevoite să eliberăm spaţiul deţinut în data de 13 iunie.” În prezent, este în lucru platforma online, care va funcţiona ca parte integrată a site-ului oficial al producătorului Trollbeads. „Înţelegem nevoia existenţei unui punct fizic de vânzare şi întâlnire cu clienţii noştri, precum şi de consiliere a acestora şi de aceea suntem în căutarea unei noi locaţii. Până atunci ne propunem să organizăm în spaţii adecvate acestui scop întâlniri cu clienţii care doresc să interacţioneze cu bijuteriile Trollbeads, atât în Bucureşti, cât şi în ţară.”
    Portofoliul actual de bijuterii numără aproximativ 1.000 de produse – printre care brăţări, coliere, cercei, inele, bentiţe sau piepteni de păr – cu preţuri cuprinse între 69 şi 999 de lei, articolele fiind create cu materiale naturale: „argint 925, aur 18k pentru talismane, perle naturale, sticlă de Murano şi pietre naturale”. În ceea ce priveşte bonul mediu, valoarea acestuia se ridică în prezent la aproximativ 300 de lei. „Clienţii companiei au, în general, vârsta de peste 30 de ani, sunt iubitori de artă şi frumos, doresc să se diferenţieze, creându-şi propria bijuterie unicat”, spun fondatoarele afacerii.
    Prin prisma faptului că oferă clienţilor bijuterii similare ca şi concept, principalii competitori ai companiei sunt, potrivit celor două antreprenoare, Pandora, Redbalifrog şi Ohm.
    Momentan, pe fondul situaţiei generate de pandemia de COVID-19, compania funcţionează cu un singur angajat, care a fost trimis în şomaj tehnic pe perioada inactivităţii centrului comercial.

  • Tranzacţie gigant în mijlocul crizei: Britanicii de la BP vând către Ineos divizia petrochimică a companiei, într-o tranzacţie de 5 miliarde dolari

    Gigantul BP a semnat un acord pentru vânzarea diviziei petrochimice a companiei către britanicii de la Ineos, într-o tranzacţie de 5 miliarde dolari prin care BP vrea să îşi consolideze bilanţul, potrivit FT.

    Mutarea vine în contextul în care sectorul energetic a primit o lovitură financiară puternică, declanşată de pandemia de coronavirus.

    BP a raportat o scădere de 66% a veniturilor în primul trimestru şi o creştere a datoriilor, întrucât cererea şi preţurile pentru petrol s-au prăbuşit.

    „Din punct de vedere strategic, suprapunerea diviziei cu restul BP este limitată şi am avea nevoie de sume considerabile pentru a creşte acest business. Întrucât lucrăm pentru a construi o companie mai bine orientată, mai integrată, avem alte oportunităţi care sunt mai bine aliniate la direcţia noastră viitoare”, a declarat Bernad Looney, CEO-ul BP.

  • Cum a ajuns o companie din Bistriţa să valoreze 70 de milioane de euro şi să atragă atenţia unor companii gigant precum Tesla şi Volkswagen

    Exemplul businessului românesc de 70 de milioane de euro RAAL din Bistriţa, care a atras inclusiv atenţia gigantului Tesla, ne face să ne întrebăm unde se află România în noua cursă spre transformarea într-un pol regional al producţiei.

    Industria trece prin schimbări, nu doar în context pandemic, iar efectele acestora se traduc deseori prin închideri de fabrici ale celor care nu reuşesc să se adapteze: pe piaţa locală, doar anul acesta au anunţat oprirea activităţii fabrica de pantaloni RHM Pants de exemplu, cu 200 de angajaţi, din localitatea Estelnic, judeţul Covasna, care aparţine producătorului german Dr. Bock Industries, dar şi  grupul german Ara Shoes, unul dintre cei mai mari producători locali de pantofi, cu aproximativ 1.000 de angajaţi, care a închis în aprilie a acestui an fabrica de la Şimleul Silvaniei, judeţul Sălaj.

    Totuşi, în timp ce multe afaceri sunt nevoite să îşi oprească activităţile, altele apasă acceleraţia pe nişe noi. „Atunci când am demarat proiectele de dezvoltare aferente domeniului automobilelor electrice şi hibride, am depus un efort considerabil să convingem jucătorii importanţi să colaboreze cu noi, în condiţiile în care capacităţile noastre de fabricaţie nu asigurau, la acea vreme, cerinţele necesare, precum spaţii de producţie, dotări, logistică. Demonstraserăm doar că putem realiza prototipuri şi serii mici de produse care asigurau cerinţele beneficiarilor”, a spus Clement Ivănescu, directorul de strategie al RAAL Bistriţa, într-un interviu acordat revistei Business MAGAZIN.

    Compania, axată pe producţia de sisteme de răcire pentru industria agricolă, auto, minieră şi de construcţii, cu afaceri de aproximativ 70 de milioane de euro în 2019 şi peste 2.250 de angajaţi, a investit în diversificarea portofoliului de produse şi a intrat pe piaţa componentelor pentru automobilele electrice şi hibride, ceea ce a atras atenţia celor de la Tesla şi Volkswagen.

    Compania a fost înfiinţată în 1991, prin desprinderea din compania I.U.T. Bistriţa. În prezent, aceasta operează două fabrici: una în Bistriţa, care dispune de trei secţii de producţie cu o suprafaţă totală de 12.500 de metri pătraţi, şi o alta la aproximativ 25 de kilometri depărtare, la Prundul Bîrgăului, care dispune de o suprafaţă de producţie de aproximativ 45.000 de metri pătraţi.
    RAAL Bistriţa ocupă poziţia cinci în top 20 al celor mai mari exportatori cu capital privat românesc în 2018, top realizat de ZF pe baza datelor de la INS.
    De aproximativ patru ani, compania exportă diferite componente pentru utilajele agricole şi tractoarele produse de John Deere, unul dintre cei mai mari producători de maşini grele din Statele Unite, pentru Same Deutz, unul dintre cei mai importanţi producători mondiali de tractoare, maşini de recoltat, motoare diesel şi maşini agricole; utilaje de construcţii pentru companii precum Caterpillar – compania americană cu sediul în Illinois, care produce echipament pentru construcţii şi industria minieră şi motoare; Komatsu – o companie japoneză ce produce utilaje de construcţii, minerit şi militar.
    „RAAL exportă 99% din tot ceea ce produce. În ultimii patru ani am exportat diverse sisteme şi componente pentru aplicaţii industriale pentru companii precum Parker, ABB, Ingersoll sau Rand, instalaţii hidraulice pentru companii precum Bosch, pentru industria auto, pentru Continental, McLaren”, spune Clement Ivănescu, directorul de strategie al companiei, pentru Business MAGAZIN.
    În anul 1995, firma s-a privatizat prin metoda MEBO, acţionarii fiind salariaţii companiei în proporţie de 93%, restul titlurilor aflându-se în posesia SIF Banat-Crişana. În prezent, potrivit informaţiilor publicate pe platforma Confidas, administratorii companiei sunt Ilieş Paul Adrian, care mai deţine şi funcţia de preşedinte al Consiliului de Administraţie, Ilieş Paul Lucian şi Pop Simion Pavel, care mai este şi membru în Consiliul de Administraţie.
    Cum pandemia a închis la nivel european jucători de toate rangurile – mari, medii sau mici – şi vânzările producătorului local RAAL au avut de suferit, înregistrând o scădere de circa 50%, spune Ivănescu. „În ultimele trei luni am resimţit faptul că mulţi dintre clienţii noştri au oprit temporar activitatea şi, în continuare, este de aşteptat ca pe lanţul comercial să se resimtă toate efectele negative cauzate de scăderea vânzărilor. În lunile martie – mai producţia companiei a ajuns la o valoare de 2,5 milioane de euro – 3 milioane de euro pe lună, cu mult sub media producţiei de circa 6 milioane de euro pe lună”, adaugă directorul de strategie al companiei. 
    Aceasta şi-a continuat investiţiile şi şi-a diversificat portofoliul de produse – adăugând pe listă fabricarea echipamentelor de răcire destinate autovehiculelor electrice, răcitoarelor pentru bateriile automobilelor electrice sau hibride şi echipamente electronice, care a atras după sine şi diversificarea portofoliului de clienţi.

    Acceleraţie spre inovatorii lumii

    Ca urmare a celor mai recente investiţii, a căror valoare nu a fost dezvăluită de reprezentanţii companiei, aceasta a pus în funcţiune o hală nouă dotată modern, în care produce schimbătoare de căldură pentru echipamentele electronice, pentru compania Continental, şi o altă hală în care a început deja să producă un tip de schimbătoare de căldură pentru baterii pentru compania Samsung. Clement Ivănescu spune că „în prezent, atât Continental, cât şi Samsung sunt convinşi că pot conta pe noi, dovadă fiind evoluţia comenzilor, dar mai ales a cererilor de ofertă pentru produsele noi. Începând cu trimestrul III al acestui an sunt posibile vânzări la clienţii noi cu care suntem în discuţii în prezent”.
    De asemenea, adaugă el, compania lucrează la prototipuri din domeniul răcitoarelor pentru baterii pentru companii precum Northvolt, Benteler, Panasonic, Borgwarner, Thor Motors, Enertech. Totodată s-au interesat de produsele lor şi Leclanche, Volkswagen, Porsche şi Tesla.  Astfel, reprezentanţii RAAL spun că începând cu lunile iunie – iulie, nivelul comenzilor va creşte, dar nu vor putea acoperi pierderile deja înregistrate, motiv pentru care pentru finalul acestui an oficialii estimează o scădere de aproximativ 18% a cifrei de afaceri.
     „Pentru anul 2020 estimăm afaceri de 57 de milioane de euro. În condiţiile actuale este dificil de prognozat care vor fi rezultatele financiare viitoare, dar, dacă avem în vedere experienţa dobândită la criza din 2009, contăm pe creşterea rapidă a comenzilor în viitorul apropiat, dată fiind flexibilitatea noastră pentru a introduce în fabricaţie produse noi destinate unor pieţe noi.“
    Ca orice companie cu istorie prezentă pe piaţă, RAAL a mai trecut printr-o criză, cea financiară. „La criza precedentă, de la o cifră de afaceri de 37 de milioane de euro înregistrată în  2008, ajunsesem la 17,5 milioane de euro în anul 2009, cu pierderi. Am atins o cifră de afaceri de 31 de milioane de euro în 2010 şi tot atunci am înregistrat şi profit, iar în 2011 am ajuns la aproape 38,5 milioane de euro. În 2009 finalizasem o investiţie nouă, hala de fabricaţie pentru sisteme de răcire pentru utilaje agricole şi de construcţii, iar în prezent se află în stadiu final de punere în funcţiune o hala nouă pentru răcitoare destinate maşinilor electrice”, a mai spus Clement Ivănescu.
    De asemenea, în cele două luni de stare de urgenţă compania nu şi-a oprit activitatea, însă circa 650 de angajaţi din cei peste 2.250 au fost în şomaj tehnic. „În lunile aprilie – mai, aproximativ 650 de angajaţi au fost în şomaj tehnic sau în regim de îngrijire a copiilor. Am încercat să monitorizăm evoluţia coronavirusului şi am implementat măsuri de protecţie şi prevenţie a răspândirii virusului.”
    Exemplul companiei RAAL nu este însă singular când vine vorba despre investiţii recente în tehnologii de producţie a autovehiculelor electrice: un altul poate fi reprezentat de producătorul de acumulatori auto Rombat Bistriţa, cu afaceri de 85,8 milioane de euro în 2018 – ultimul an pentru care există date publice disponibile – controlat de grupul sud-african Metair, care spre finalul anului 2019 a finalizat o investiţie de 12 milioane de euro într-o linie tehnologică de fabricare a celulelor Li-Ion. „Rombat va continua să producă baterii plumb acid, dar investeşte şi în baterii Li-Ion (…). Sperăm ca la începutul lunii februarie 2020, fabrica din Bucureşti să funcţioneze şi în felul acesta să facem pasul în fabricaţia de baterii Li-Ion. Acesta va fi doar începutul“, spunea Ioan Repede, directorul general al Rombat, într-un articol publicat în revista semestrială a companiei. De altfel, Rombat a preluat anul trecut circa 35% din acţiunile companiei româneşti Prime Motors Industry SRL Bucureşti, producător de baterii Li-Ion şi vehicule electrice.
    Rombat Bistriţa în colaborare cu compania Prime Motors Industry din Bucureşti au dezvoltat în urmă cu doi ani versiunea electrică a Daciei Logan, Rombat făcând astfel primii paşi în domeniul bateriilor pentru vehicule electrice şi stocarea energiei. Producătorul de baterii Prime Motors Industry din Bucureşti produce baterii cu o medie a puterii de 58 kWh – cât are, spre exemplu modelul ID.3 dezvoltat de Volkswagen – pentru aproximativ 3.500 de maşini electrice pe an. „Am discutat deja cu mai mulţi producători auto din Europa, însă cei mai mulţi încep în 2022-2023 producţia de serie”, spuneau reprezentanţii companiei.
    Compania a înregistrat afaceri de circa 517.000 euro în 2018 şi exportă peste tot în lume pentru aplicaţii industriale, energy storage şi automotive. „Am discutat deja cu mai mulţi producători auto din Europa, însă cei mai mulţi încep în 2022-2023 producţia de serie. Iar pentru a trece la producţia în serie trebuie să produci trei-patru ani pentru a fi omologat. În prezent avem o capacitate instalată de 200 MWh, putem produce un milion de celule“, a spus Adrian Polec, acţionar la Prime Motors Industry SRL Bucureşti.
    Şi giganţii internaţionali au luat în calcul accelerarea investiţiilor când vine vorba despre autovehiculele viitorului. Grupul german Dräxlmaier, care are în România aproximativ 15.000 de angajaţi şi care a suspendat activitatea fabricilor locale din Satu Mare, Piteşti, Timişoara, Hunedoara şi Braşov ca urmare a măsurilor implementate în vederea prevenirii răspândirii coronavirusului şi în contextul reducerii activităţii clienţilor din piaţa auto, are planuri de dezvoltare pe termen lung, mai exact până în 2030, spun oficialii companiei la solicitarea ZF.
    Filiala locală a grupului Dräxlmaier, intrată pe piaţa locală în 1992, produce în fabricile din România cablaje electrice, componente electrice şi electronice, cablaje de înaltă tensiune, interioare (cockpit), console centrale şi panouri de uşi. De asemenea, germanii produc în fabricile locale sisteme electrice şi electronice, interioare de lux şi sisteme de bord pentru mărci premium din industria de profil, precum BMW, Jaguar, Mercedes-Benz sau Maserati.
    Potrivit informaţiilor acordate de reprezentaţii companiei anterior, Dräxlmaier avea în plan să investească într-o fabrică de baterii pentru maşini electrice la Timişoara, unde compania deţine deja un teren de 130.000 mp pentru care are un plan de dezvoltare pe o perioadă de 15 ani. Astfel, proiectul ar cuprinde cinci clădiri de producţie concentrate în jurul unei clădiri-nucleu – ce va cuprinde spaţii de birouri, sociale şi laboratoare de cercetare. „Prima parte va fi realizată în intervalul 2020-2021 şi include construcţia primei hale de producţie cu o suprafaţă de peste 10.000 mp, iar a doua etapă va fi contruită între 2022 şi 2030 şi constă în dezvoltarea clădirii nucleu şi alte spaţii de producţie ce se vor întinde pe o suprafaţă de 15.300 mp”, au explicat reprezentanţii companiei.

    Care sunt şansele României să devină din nou un hub de  producţie?
    Luând în calcul aceste exemple şi contextul pandemic, nu putem să nu ne întrebăm care sunt şansele României de a se transforma din nou într-un hub regional şi poate chiar global al producţiei. În domeniul aprovizionării de pildă, în contextul actualei pandemii, există şi o tendinţă de mutare a lanţurilor de aprovizionare dinspre China către Europa, care ar poate fi o veste bună pentru ţările est-europene, în special pentru România, pentru că ar putea veni cu investiţii străine noi, a observat Alexander Boersch, economistul-şef şi coordonatorul diviziei de cercetare din cadrul Deloitte Germania, în cadrul evenimentului Deloitte/ZF CFO Summit. „Am văzut multe discuţii despre lanţurile de aprovizonare. Sunt câteva trenduri în care lanţurile de aprovizionare ar putea să se mute dinspre China spre Europa, lucru care ar putea fi interesant pentru ţările din Europa de Est, în special pentru România. Această mutare ar putea veni cu investiţii substanţiale. Mă aştept ca multe investiţii să fie realizate în acest context. Nu neapărat anul acesta, dar poate anul viitor“, a spus Alexander Boersch, invitatul special al evenimentului.
    „Sunt două motive pentru care unii producători internaţionali ar putea decide relocalizarea producţiei în Europa: reducerea dependenţei de continentul asiatic (de exemplu, în industria farmaceutică, ingredientele vin în proporţie de 80% din China sau India) sau nevoia de a reconstitui proximitatea pe lanţul de producţie (în piata componentelor electronice, de exemplu). Pentru industria chimică şi farmaceutică vedem tendinţa de a asigura un soi de suveranitate sanitară, în timp ce pentru electronice, motivaţiile principale sunt proximitatea faţă de locul unde se asamblează produsul finit, deci faţă de client”, a răspuns Raluca Pârvu, business manager la BPI Group, companie de consultanţă în management şi resurse umane, întrebată de Business MAGAZIN care sunt şansele ca producţia asiatică să se relocheze în România. Ea este de părere că vor fi luate şi astfel de decizii, de relocare a producţiei, mai ales că unele guverne le încurajează „puternic şi promit sprijin financiar consistent” acestor companii.
     „Costul scăzut al producţiei fusese motivul pentru care multe industrii au ales Asia ca bază de producţie. În contextul postpandemic, nu se pune problema ca producătorii să accepte costurile de producţie europene (de două ori mai mari în medie) pentru că acest lucru se va regăsi implicit şi în costul final al produselor. Deci vor căuta soluţii să obţină costuri similare cu cele asiatice în Europa.”
     Însă unul dintre principalii factori care vor atrage producătorii internaţionali va fi automatizarea şi digitalizarea, atât la nivel public cât şi privat. „Dacă procesele automatizate vor fi eficiente ca şi cost, atunci noile investiţii se vor direcţiona şi către Europa. Dar asta implică mult mai puţin personal”, observă ea.
    Astfel, ea crede că „este puţin probabil ca industrii care folosesc intensiv mâna de lucru ieftină să vină în Europa, puţine sunt ţările cu cost competitiv din acest punct de vedere. Mai degrabă aşteptăm investiţii în centre de cercetare sau companii tehnologice, unde procesele de lucru au mare valoare adăugată”.
    În acest context, ea consideră că „România poate juca o carte importantă şi mai ales are nevoie să investească major în cercetare, în educaţie, pentru a putea forma specialişti şi, eventual, să le şi dea o pâine acasă, nu să-i exporte prin alte ţări”. Raluca Pârvu adaugă că pe termen scurt şansele României de a atrage noi investiţii sunt moderate: infrastructura nu s-a dezvoltat major, nu avem vizibilitate pe planuri consistente de investiţii publice, deficitul de forţă de muncă este încă de actualitate în ciuda acestui început de criză. „Şi mai ales România intră în competiţie cu multe alte ţări din regiune şi chiar cu ţările de origine ale marilor grupuri producătoare. Nu e de ignorat că în ultimii cinci ani România nu a beneficiat deloc de tendinţa de relocalizare industrială. Ba mai mult, ne aflăm printre ţările care au beneficiat masiv de pe urma offshoring-ului”, a continuat Pârvu.
    Ea mai spune că „pentru companiile producătoare va deveni important să găsească locul potrivit, nu doar locul cel mai ieftin – costuri mici de transport şi logistice, costuri cu forţa de muncă”.  În mod tradiţional, Transilvania a fost cel mai bun bazin ocupaţional pentru industrie, pentru că atât infrastructura cât şi personalul calificat erau disponibile. „Pentru noi investiţii sunt argumente importante în decizie şi nu sunt motive ca aceste argumente să se fi schimbat. Va mai conta şi peisajul politic de după alegeri, mai ales dacă la nivel local şi judeţean se vor găsi lideri capabili să înţeleagă cât de importante sunt locurile de muncă pentru comunitate”, a mai observat ea.
    Florin Godean, country manager în cadrul furnizorului de servicii de resurse umane Adecco România, este de părere că atuurile ţării constau în „experienţa ultimilor 20 de ani, timp în care a atras multe investiţii străine exact în domeniul industrial şi de producţie. Acest lucru a adus după sine pregătirea unor generaţii de blue collars (şi nu numai) care s-ar integra cu uşurinţă în fabricile noilor investitori. În acelaşi timp faptul că apar tot mai multe şcoli duale şi că infrastructura de transport se extinde sunt atuuri foarte importante pentru România”.
    El observă că în prezent, regiunile cu cel mai mare potenţial de atragere a investitorilor internaţionali sunt cele care au un capital uman disponibil şi bine pregătit. „Desigur, şi infrastructura de transport este importantă, dar aş pune accentul pe resurse umane disponibile care să deservească aceşti investitori, spre exemplu regiunile Bucureşti-Ilfov, Vest, Nord-Vest.”
    Principalele motive care ar sta la baza mutării producţiei din Asia în Europa ar fi chiar o înrăutăţire a pandemiei de Covid-19, care pe lângă faptul că ar aduce producţia din Asia în Europa, ar perturba lanţurile de producţie în Asia, astfel că „investitorii ar alege să aducă producţia mai aproape de consumatorii finali”, a mai spus Florin Godean.
     „Europa este un mare consumator de bunuri şi servicii, iar estul continentului poate prelua aceste investiţii. Mai ales pentru că ţările din est au dat dovada că pot gestiona cu succes pandemia de COVID-19 – Ungaria, Bulgaria, Slovenia, Croaţia, inclusiv România.”
    Totuşi, Florin Godean crede că momentan „este dificil să anticipăm o astfel de mişcare logistică. Mai ales că sunt mulţi factori care ne indică mişcări între ţările asiatice. La începutul lunii martie Apple, Google şi Microsoft luau în calcul mutarea unor centre de producţie din China în ţări din Asia de Sud-Est care au avut mai mult succes în gestionarea epidemiei Covid-19 – spre exemplu, Vietnam sauThailanda. Chiar şi aşa, este evident că România ar avea de câştigat dacă marii producători de bunuri ar muta producţia în ţară. Principalii câştigători ar fi angajaţii care au fost de curând disponibilizaţi şi sunt în căutarea unui loc de muncă şi, ulterior, statul şi toţi furnizorii locali de materii prime, bunuri intermediare şi servicii.”
    Cu atuuri sau fără, pentru a se asigura că producătorii cu renume internaţional nu vor ocoli piaţa locală, statul român ar trebui să acorde importanţă anumitor indicatori şi factori ce pot atrage sau respinge aceste potenţiale investiţii străine.
    „Măsurile acestea nu sunt diferite de cele pe care le auzeam postcriză, ele fiind stabilitate economică şi fiscală, facilităţi pentru investitorii străini, o forţă de muncă din ce în ce mai educată şi disponibilă, infrastructură de transport – o condiţie esenţială pentru industrie. Suplimentar, dacă ar exista resurse, s-ar impune un plan strategic cu finanţare pentru sectoarele susceptibile să relocalizeze afaceri în Europa”, a explicat Raluca Pârvu.
    De asemenea, Florin Godean consideră că „un punct bun de început ar fi reducerea impozitării pe muncă. Lucrul acesta ar reduce presiunea costurilor pentru angajatori, ar duce la creşterea salariilor şi ar încuraja românii să îşi caute un loc de muncă în ţară. Cu o forţă de muncă disponibilă şi un cadru de impozitare mai relaxat, România ar compensa pentru lipsa infrastructurii de transport, care încă se lasă aşteptată”. 

    Exporturi în context pandemic
    Peste 50% dintre respondenţii la un sondaj realizat de INS, care în martie 2019 deţineau 62% din exporturile României, au spus că, în martie curent, exporturile lor s-au redus ca urmare a pandemiei.
    32% dintre repondenţi (şefi de companii) au estimat pentru martie 2020 o scădere de până la 25% a exporturilor, 12% o scădere între 25% şi 50%, iar 7% au estimat o contracţie a exporturilor cu peste 50%. Pentru 10% dintre repondenţi exporturile au crescut, relevă sondajul.
    Potrivit sursei citate, cauzele principale ale reducerii exporturilor au fost problemele cu transportul (22,4% dintre repondenţi); reducerea capacităţii de producţie (16,6%); interdicţii temporare legale de export (16,5%); lipsa materiilor prime din import (14,1%) şi anularea de contracte (9,1%).

    Sursa foto: RAAL Bistriţa

  • Povestea omului care a devenit cel mai mare duşman al lui Elon Musk . Cum arată maşinile construite de acesta- GALERIE FOTO

    Listarea recentă a producătorului auto Nikola pe bursa americană a stârnit rumoare în presa internaţională, mai ales datorită rivalităţii acestuia cu gigantul Tesla. Deşi, reunite, formează numele complet al aceluiaşi inventator, Nikola are de parcurs un drum lung pentru a-şi ajunge din urmă competitorul, însă fondatorul său, trevor milton, are planuri ambiţioase. El a demonstrat deja că a pornit cu dreptul în competiţia cu marii jucători din auto, după ce, în urma listării, compania a ajuns la un pas de general motors.

    Cum arată maşinile construite de acesta- GALERIE FOTO

    Trevor Milton s-a născut în Utah, Statele Unite, în 1982. Tatăl său, Bill Milton, astăzi pensionar, a lucrat ca manager la Union Pacific Railroad, iar mama sa, Sally Milton, este agent imobiliar. Antreprenorul are un frate şi trei surori. Familia s-a mutat în Las Vegas când Milton era mic şi s-a întors în Utah când el avea 8 ani. Miliardarul s-a înscris la Utah Valley College, în Orem, însă a abandonat cursurile după un semestru.

    Înainte de a pune, în 2014, bazele Nikola Motor Company, în Salt Lake City, el a lansat platforma de e-commerce upillar.com, un competitor al gigantului Amazon. Ulterior, a fondat şi o companie de stocare a gazelor naturale, Systems LLC, achiziţionată de Worthington Industries, Inc.

    Antreprenorul este căsătorit şi locuieşte în prezent în Phoenix, Arizona. În noiembrie 2019, Los Angeles Times a raportat faptul că Milton a cumpărat în Utah o fermă de 2.000 de acri şi un conac situat pe malul unui râu, cu o suprafaţă de 16.800 de metri pătraţi, pentru suma de 32,5 milioane de dolari. În prezent, potrivit publicaţiei internaţionale Forbes, executivul are o avere de 7 miliarde de dolari.

    Luna aceasta, acţiunile Nikola, companie producătoare de celule de combustie pe hidrogen şi camioane electrice cu baterii au crescut cu peste 120% în urma fuziunii, încheiată pe 3 iunie, cu VectoIQ, o companie fără active proprii, creată doar pentru a fuziona cu o companie privată care doreşte să devină publică, şi listarea pe bursa americană, sub indicele Nadaq.

    Nikola valorează aproximativ 26 miliarde de dolari, pe baza preţului de închidere din 8 iunie, evaluare care o clasează peste producătorii Ford şi Fiat Chrysler şi cu şanse de a ajunge din urmă gigantul General Motors, fapt cu care Milton s-a lăudat recent pe Twitter. „Am vrut să spun asta toată viaţa mea de adult; Nikola valorează acum mai mult decât Ford şi FCA (Fiat Chrysler Automobiles – n. red.). Suntem pe urmele GM (General Motors – n. red.)”, a declarat el; în prezent, General Motors este evaluată la 27,96 miliarde de dolari.

    Chiar dacă nu este de aşteptat să genereze vânzări – cu atât mai puţin profit – până în 2021, producătorul a anunţat deja vânzări către clienţi importanţi, inclusiv o comandă de 800 de camioane de la producătorul de bere Budweiser Anheuser-Busch InBev şi o comandă de milioane de dolari din partea companiei de transport US Xpress Enterprises.

    Unul dintre principalii investitori ai companiei este CNH, un conglomerat industrial global care produce tractoare, autobuze şi echipamente pentru construcţii şi care deţine prin intermediul filialei de vehicule comerciale IVECO o participaţie de 7,1% în Nikola.

  • Criza cauzată de coronavirus loveşte şi intr-un un simbol internaţional al mallurilor care anunţă că are probleme mari şi lasă aproape 4000 de oameni fară loc de muncă

    Reprezentanţii lanţului american de centre comerciale Macy’s au declarat joi că vor disponibiliza 3.900 de angajaţi din poziţii corporate şi de management într-o încercare a afacerii americane de reduceri de costuri în faţa cererii scăzute cauzte de pandemia de COVID-19.

    Macy’s avea în jur de 123.000 de angajaţi la finalul lunii ianuarie. Reprezentanţii companiei spuneau că se aşteaptă să economisească în jur de 365 de milioane de dolari în anul fiscal 2020 şi în jur de 630 de milioane de dolari anual ca urmare a concedierilor.

    Compania Macy’s a înregistrat în luna mai pierderi operaţionale de aproape 1 miliard de dolari în primul trimestru; motiv pentru care a decis să se transforme într-o „companie mai mică”.

    Tăierile de joburi vin în contextul în care rata şomajului în Statele Unite este în creştere.
    „Aşteptaţi-vă la mai multe disponibilizări anunţate de Macy”s în lunile care vin”, a spus Matt Fox, fondatorul Ithaca Wealth Management din New York intr-un interviu acordat Reuters. „Retailerii care se chinuiau chiar şi înainte de pandemie vor trebui să îşi reevalueze operaţiunile şi să renunţe la joburi din necesitatea de a sta pe linia de plutire până când economia îşi va reveni.”

    Acţiunile Macys scăzuseră cu 2% în prima dimineaţa de tranzacţionare după anunţul acestor concedieri.

     

  • Gigantul internaţional Philips a fost creat după lansarea unui singur produs. Care a fost acesta

    Produsele companiei Philips, înfiinţată de o familie olandeză cu acelaşi nume în urmă cu 130 de ani, sunt folosite astăzi în gospodăriile şi în companiile din toată lumea. Care a fost însă produsul care a adus succesul afacerii, transformată rapid într-un gigant internaţional?

    Gerard Leonard Frederik Philips s-a născut pe 9 octombrie 1858 în Olanda, într-o familie de evrei. Tatăl său, Benjamin Frederik David Philips, de meserie bancher, a fost văr primar cu filosoful Karl Marx. Interesat de electronică şi inginerie, în 1891 Gerard a fondat, alături de tatăl său, o afacere de familie căreia i-au dat chiar numele lor, Philips, obiectivul lor iniţial fiind acela de a produce becuri electrice incandescente, eficiente din punctul de vedere al costurilor, pentru toţi cei care au nevoie de ele. Primul centru de producţie al companiei a fost deschis într-o veche fabrică din Eindhoven, iar primele produse fabricate aici au fost becurile.
    În primii ani afacerea a înaintat greoi, fiind aproape de faliment, însă în 1895 Anton, fratele mai mic al lui Gerard, în vârstă de doar şaisprezece ani, s-a alăturat la rândul său businessului. Având şi o diplomă de inginer, Anton a lucrat iniţial ca reprezentant de vânzări, dar în scurt timp ideile sale de business s-au dovedit valoroase, aşa că afacerea a început să se extindă rapid, fapt care a condus la înfiinţarea Philips Metaalgloeilampfabriek N.V. (Philips Metal Filament Lamp Factory Ltd.) din Eindhoven în 1908, urmată în 1912 de fondarea Philips Gloeilampenfabrieken N.V. şi de listarea acesteia la Bursa de Valori din Amsterdam.
    Pe 19 martie 1896 Philips s-a căsătorit cu Johanna van der Willigen (30 septembrie 1862 – 1942); cuplul nu a avut copii.
    Încă de la început, Philips a fost o companie orientată spre export. Una dintre cele mai mari comenzi a venit din partea ţarului Rusiei, pentru a lumina Palatul de Iarnă. Odată cu evoluţia noii tehnologii de iluminare, Philips a înfiinţat un laborator de cercetare – NatLab – în 1914, pentru a studia fenomenele fizice şi chimice şi pentru a stimula inovaţia produselor companiei. Patru ani mai târziu, a fost fabricat primul tub medical de radiologie marca Philips, acesta fiind momentul în care compania a decis să îşi diversifice gama de produse şi să îşi protejeze sistematic inovaţiile cu brevete diverse, de la echipamente de raze X la aparatură radio, iar mai târziu, odată cu evoluţia tehnologiei, la televizoare, electronice mici şi altele. În aceeaşi perioadă, compania şi-a extins activitatea în toată Europa şi în ţări precum China, Australia şi Brazilia.
    Fraţii Philips au sprijinit de asemenea şi centrele sociale şi de educaţie din Eindhoven, fondând inclusiv o asociaţie, Philips Sport Vereniging, din care s-a format şi departamentul profesionist de fotbal Philips Sport Vereniging N.V.
    În 2018, compania a înregistrat venituri de peste
    18 miliarde de euro, echipa businessului numărând în jur de 77.400 de angajaţi. În piaţa locală, tot în anul 2018 Philips România a avut o cifră de afaceri de circa 480 de milioane de lei un profit net de 7,7 milioane de lei, funcţionând cu o echipă de 113 salariaţi.

  • Povestea fondatorului companiei Jysk. Ce poreclă i-a adus succesul în business

    Lars Kristinus Larsen s-a născut pe 6 august 1948 în Danemarca, iar între 1956 şi 1965 a urmat cursurile şcolii Hurup. Pe 2 aprilie 1979, la vârsta de 31 de ani, a pus bazele retailerului de mobilier şi decoraţiuni Jysk, prin deschiderea unui prim magazin în Aarhus, Danemarca. Magazinul a avut un succes atât de mare încât a doua unitate a fost inaugurată după numai 14 zile, scrie successstory.com. Businessul său i-a atras porecla de Duvet Larsen (duvet – pilotă). La 5 ani distanţă, compania s-a extins pe plan internaţional, prima piaţă străină în care a intrat fiind Germania. 
    Până în 2001, compania s-a numit Jysk Sengetøjslager (sengetøjslager – magazin cu produse pentru dormitor). În 2009, odată cu aniversarea a trei decenii de la înfiinţare, antreprenorul a publicat o carte numită „30 år med Jysk“ („30 de ani cu Jysk”), pe care a trimis-o prin poştă fiecărei gospodării din Danemarca, transformând-o în cartea cu cel mai mare tiraj din ţară. În vara anului 2010, el a primit rangul de cavaler al ordinului Dannebrog. Larsen a fost căsătorit cu Kristine Brunsborg, cu care a avut doi copii, Jacob Brunsborg şi Mette Brunsborg. În paralel cu grupul Jysk, antreprenorul a investit şi în centrul Himmerland Golf and Spa Resort, precum şi în site-ul de mobilier şi decoraţiuni Bolia.com. 
    În iunie 2019, după ce a fost diagnosticat cu cancer pulmonar, antreprenorul s-a retras din funcţie, cedându-i poziţia de preşedinte al companiei fiului său, Jacob Brunsborg. O lună mai târziu, publicaţia internaţională Forbes l-a clasat pe locul 424 în topul celor mai bogaţi oameni din lume, cu o avere de circa 4,4 miliarde de dolari. Antreprenorul a murit la scurt timp după aceea, pe 19 august 2019, la locuinţa sa din Silkeborg, unde trăia din 1982.
    În prezent, Jysk este cel mai mare retailer danez care operează internaţional. Compania are peste 2.800 de magazine în 52 de ţări şi o echipă de circa 23.000 de angajaţi.
    În anul financiar 2016-2017, ultimul pentru care există date disponibile, businessul a înregistrat venituri de 3,36 miliarde de euro. Businessul a intrat în piaţa locală în 2007, iar în anul financiar încheiat la 31 august 2019 a avut o cifră de afaceri de 582 de milioane de lei, în creştere cu 20,5%, şi un profit brut înainte de taxe de 75,6 milioane lei, cu 12,8% mai mare decât nivelul din anul anterior, potrivit ZF. Anul acesta, reţeaua locală de magazine Jysk a ajuns 85 de unităţi şi aproximativ 1.000 de angajaţi.

  • Multinationala gigant care taie în carne vie şi concediază concediază 22.000 de persoane

    Nemţii de la Lufthansa au anunţat că vor desfiinţa 22.000 de locuri de muncă şi că vor ieşi din criză cu 100 de aeronave mai puţin în flotă, potrivit BBC.

    Compania aeriană estimează o revenire lentă la nivelul cererii, ceea ce i-a determinat pe nemţi să restructureze flota de aproximativ 700 de aeronave şi forţa de muncă la nivel global, care se ridică la peste 135.000 de angajaţi.

    Dintre cele 22.000 de reduceri de personal anunţate, jumătate vor afecta operaţiunile din Germania, în contextul în care Lufthansa speră să încheie negocierile cu sindicatele până în data de 22 iunie. Pentru a reduce numărul de concedieri, nemţii au propus o soluţie bazată pe program mai scurt de muncă şi acorduri de criză.

    „Scopul nostru este de a crea premisele pentru a păstra cât mai multe locuri de muncă în grupul Lufthansa”, a anunţat compania.

    Dintre cei 135.000 de angajaţi ai comapaniei, aproape jumătate sunt localizaţi în Germania.

    „Fără o reducere semnificativă a costurilor cu personalul în timpul crizei, vom rata oportunitatea de a reporni businessul mai bine în criză şi riscăm ca grupul Lufthansa să iasă din criză semnificativ deteriorat”, a declarat Michael Niggemann, director de personal în cadrul Lufthansa.

    Luna trecută, guvernul german a aprobat un ajutor de 9 miliarde euro pentru a salva Lufthansa, întrucât compania era în pragul colapsului.

    Guvernul german va prelua un pachet de 20% din acţiunile Lufthansa, pe care vrea să îl vândă până la finalul anului 2023. Cu toate acestea, tranzacţia încă aşteaptă votul acţionarilor grupului şi aprobarea Comisiei Europene.

    În acelaşi timp, British Airways propune concedierea a 12.000 de oameni dintr-un total de 45.000 de angajaţi la nivel global. Ryanair concediază 15% din forţa de muncă, adică 3.000 de oameni, în contextul în care compania susţine că este minimul necesar pentru a supravieţui încă 12 luni.

    Compania EasyJet va concedia 30% din forţa de muncă, adică 4.500 de persoane, în timp ce Virgin Atlantic va concedia 3.000 dintre cei 10.000 de angajaţi.

  • Cum a distrus pandemia de COVID-19 planul lui Putin de a rămâne preşedinte până la sfârşitul vieţii şi cât de tare a fost ţara afectată

    Pentru Rusia, lupta cu pandemia s-a transformat dintr-un marş triumfal prin Europa într-un fiasco. Din buncărul său, Vladimir Putin nu pare îngrijorat. Criza îi loveşte popularitatea, însă puterea sa nu stă în oamenii de rând, ci în oligarhii şi companiile gigant care au acaparat şi controlează economia. La ei, criza ajunge mai greu.

    Zi după zi, în luna mai Rusia a depăşit record după record în ceea ce priveşte numărul de infecţii cu SARS-CoV-2 şi de decese datorate bolii produse de acest coronavirus. Iar aceasta potrivit cifrelor oficiale, suspectate că nu au nicio legătură cu o realitate mai cruntă. La sfârşitul lunii martie, armata rusă îşi etala steagurile prin Italia, stat membru al NATO, venită acolo cu ajutoare ca medici militari şi echipament medical pentru o ţară copleşită de pandemie. „Din Rusia, cu dragoste”, a fost numele a ceea ce s-a dovedit a fi o cascadorie de PR. Acum, Rusia este unul dintre cele mai mari focare de Covid-19 din lume. Despre cum coronacriza a lovit atât de dur în această ţară scrie pentru Politico Michele A. Berdy, jurnalist şi comentator la Moscow Times.

    Prima reacţie a Rusiei la epidemia din China a venit pe 31 ianuarie, când a  închis graniţele cu acest prim focar de Covid, deşi nu înregistrase până atunci oficial vreun caz de infectare. Virusul ajunsese deja în Europa, în Italia, Germania şi Franţa, şi în SUA. Tot pe 31 ianuarie, Italia, aflată la mii de kilometri de China, declara stare de urgenţă.

    Abia pe 25 martie guvernul rus a declarat oficial „vacanţă naţională plătită” şi a închis toate magazinele şi serviciile, în afară de cele esenţiale, în încercarea de a opri răspândirea coronavirusului. Însă pentru omul de rând era imposibil de găsit o logică în mesajele contradictorii ale oficialilor sau în cele din presă.

    În cea mai mare parte a primăverii, linia oficială din mass-media a fost că Rusia nu avea de ce să-şi facă griji. Coronavirusul producea haos în altă parte, în Europa şi Asia. Sau în Statele Unite, unde guvernul de la Moscova a şi trimis ajutoare medicale, dar nu acolo, în Rusia. Ţara a reacţionat prompt la posibilul pericol, închizând frontiera cu China, apoi testând cu termometre pasagerii veniţi din străinătate şi oprind într-un final tot traficul aerian extern pentru a ţine departe armata invadatoare de viruşi. Spitalele erau reechipate pentru un eventual atac, medicii pregătiţi, iar echipamente de protecţie erau trimise la fiecare spital din ţară. Nicio problemă, a anunţat Kremlinul: avem situaţia sub control.
    Cu toate acestea, pe 18 mai Rusia se plasa pe locul doi în lume după SUA la numărul de infecţii. Iar acestea doar după statistica oficială. 

    Primarul Moscovei, Serghei Sobianin, spunea atunci că el crede că aproximativ 2% din populaţia Moscovei este infectată – adică aproximativ 250.000 de oameni. Rata de decese rămâne scăzută, deşi există îndoieli şi cu privire la acest număr: rapoarte recente au arătat cum metodologia rusă de atribuire a cauzei morţii a redus cifrele despre mortalitatea datorată Covid, poate cu peste 50%.

    În mica republică autonomă Daghestan, un ministru a declarat public că doar numărul medicilor morţi în contextul epidemiei este mai mare decât numărul oficial de victime ale coronavirusului. Iar „pregătirile de război” cu care s-a lăudat guvernul s-au dovedit insuficiente acolo. Echipamentele de protecţie, „primitive”, au venit prea puţine şi prea târziu, notează BBC, care citează un doctor local. Medicii infectaţi au fost înlocuiţi la un spital cu… dentişti. Localnicii, medici şi voluntari, s-au mobilizat fără a aştepta ajutor din partea guvernului republicii sau al Moscovei. Lupta cu pandemia a făcut din regiunea caucaziană o vedetă în presa occidentală.

    Această primăvară ar fi trebuit să fie una triumfală pentru Putin. Sub conducerea sa, ţara a acumulat un imens fond de rezervă, a intrat cu încredere într-un război al preţurilor petrolului cu Arabia Saudită şi a făcut pregătiri pentru un eveniment internaţional spectaculos de comemorare a 75 de ani de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial.

    Era planificată o sărbătoare fastuoasă, unde sute de lideri şi demnitari străini, printre care preşedintele francez Emmanuel Macron, cancelarul german Angela Merkel, preşedintele chinez Xi Jinping şi eventual Donald Trump ar fi trebuit să stea pe platforma de vizionare de deasupra mausoleului lui Lenin urmârind o paradă militară grandioasă. Milioane de oameni ar fi mărşăluit în paradele „Regimentului Nemuritor”, onorând rudele care au luptat în război; ziua s-ar fi încheiat cu banchete, concerte şi cel mai bun joc de artificii al deceniului.

    Putin a turnat, de asemenea, temelia pentru o serie de mişcări politice şi constituţionale care să-i permită să rămână efectiv la putere mulţi ani de-acum încolo, poate chiar pentru toată viaţa. În martie, parlamentul rus a aprobat o modificare a constituţiei pentru a limita mandatul prezidenţial, dar care resetează la zero mandatele lui Putin, deschizând astfel calea pentru ca actualul preşedinte să rămână şeful statului până în 2036, anul în care Putin va împlini 84 de ani. Tot ce mai trebuia pentru ca planul să fie bătut în cuie era un vot general asupra amendamentelor constituţionale, care trebuia să aibă loc în aprilie. Din cauza coronavirusului, votul nu s-a ţinut. Sărbătoarea aniversării a 75 de ani de la sfârşitul războiului a fost amânată pentru o periodă neprecizată.

    Pe 9 mai, când Rusia a sărbătorit Ziua Victoriei, Putin a rostit un scurt discurs şi a depus o coroană de flori pe mormântul soldatului necunoscut fără prea mult spectacol. A fost organizată totuşi o demonstraţie aeriană la care oficial au participat 75 de avioane şi elicoptere militare. Spectacolul s-a remarcat doar prin gălăgia făcută în cartierele Moscovei peste care aeronavele au trecut. Iar cei care au fost atenţi la show-ul aviatic au avut impresia că nu au fost mai mult de 30 de aparate de zbor. Seara a urmat spectacolul de artificii, însă, cum nimeni nu avea voie să se deplaseze prin oraş, singurii spectatori au fost cei care aveau ferestrele orientate în direcţia potrivită. Sărbătorirea a ceea ce ar fi trebuit să fie o nouă încoronare a lui Putin şi revenirea triumfală a Rusiei ca putere mondială a trecut aproape neremarcată.

    Acum, în loc să acumuleze în jurul său sprijinul public, Putin pare să-l piardă. La începutul lunii mai, Centrul Levada, singura agenţie de sondaje independentă din Rusia, a constatat că ratingul de aprobare al lui Putin a scăzut la 59%. Acest scor ar putea fi unul de invidiat pentru politicienii occidentali, dar este cel mai mic pe care l-a avut liderul rus în ultimii 20 de ani. O treime dintre cei chestionaţi au spus că nu au aprobat rezultatele de la conducere ale lui Putin. Ancorarea acestuia la putere nu mai pare la fel de sigură ca în urmă cu câteva luni. Lipsa sa de reacţie la criza provocată de coronavirus ar putea avea ceva de-a face cu acest lucru. Oficial, totul a mers mult timp bine în Rusia. Într-un talk-show matinal de la începutul lunii martie se putea vedea cum directorul adjunct al institutului de cercetare din cadrul agenţiei de protecţie a consumatorilor asigura că situaţia din ţară este „grozavă –  trăim de aproape trei luni de-a lungul unei imense frontiere cu China şi avem doar cinci cazuri de infectare cu coronavirus, ceea ce înseamnă că toate măsurile pe care le-am luat sunt în mod clar eficiente“.
    În alte talk-show-uri, unde domnesc teoriile conspiraţiei, gazdele şi oaspeţii lor au vehiculat ideea că virusul nu există, că este o farsă inventată de Statele Unite pentru a distruge economia chineză sau că a fost făcut într-un laborator american şi adus în China. Sau că Bill Gates l-a inventat pentru a face bani din eventualul vaccin. Este doar o versiune a SARS, care până la urmă s-a dovedit a fi mai puţin periculoasă decât s-a temut lumea. În plus, 60.000 de oameni mor în fiecare an din cauza gripei obişnuite şi nimănui nu-i pasă. Ce atâta tămbalau?
    Atât de mulţi oameni păreau să creadă acest lucru, sau au vrut să-l creadă, încât au ignorat măsurile de izolare din ce în ce mai stricte instituite la Moscova începând cu 25 martie. Nu au respectat regulile de distanţare socială, s-au deplasat prin oraş, au folosit servicii care ar fi trebuit să fie închise, s-au văzut cu prietenii, strănutau, tuşeau şi chiar scuipau în public. În magazine, fără măşti şi cu fără mănuşi, au încercat fiecare roşie din ladă înainte de a continua să examineze broccoli, apoi s-au înghesuit la cozile de la casele de marcat în pofida marcajelor de distanţare socială de pe podea.
    La televizor şi ÎN social media, ruşii au putut urmări cum italienii cântau pe balcoane sau cum parizienii imprimau formulare de
    fiecare dată când ieşeau din casă. Covid era clar rău în afara Rusiei. Dar în Rusia? Era greu să-Ţi dai seama.
    La emisiunile de ştiri putea fi văzut cum pe aeroporturile ruseşti echipe în costume de protecţie etanşe verificau temperatura pasagerilor care soseau din străinătate înainte de a le da liber să circule. Unii pasageri erau examinaţi cu atenţie sporită. Însă realitatea a fost cu totul alta. Trei dintre prietenii autorului articolului au venit cu avionul la Moscova în martie, doi din Italia şi unul din Tunisia. Întrebaţi despre cum au fost primiţi, niciunul nu a spus că a fost supus vreunui control medical la aeroport, dar toţi au lăsat informaţii de contact pentru autorităţile de sănătate publică. Unul nu a fost sunat deloc, cel de-al doilea a fost sunat a doua zi după sosire pentru a i se spune se autoizoleze timp de două săptămâni, iar cel de-al treilea a primit o vizită la cinci zile de la sosire din partea unui tip cu o mască, acesta înmânându-i un formular de concediu medical antedatat şi spunându-i că ar fi trebuit să stea în autoizolare 14 zile de când a ajuns în Rusia. Nimeni nu l-a întrebat pe unde fusese în ultima săptămână.

    Cea mai grea situaţie a apărut pe 15 aprilie, când în Moscova au fost introduse permise digitale obligatorii pentru toţi cei care folosesc transportul public sau privat.
    Utilizând o aplicaţie pentru telefonul mobil sau computer, toată lumea trebuia să obţină un cod QR pentru fiecare călătorie în afara domiciliului, cu excepţia ieşirilor până la cea mai apropiată farmacie sau magazin alimentar. Din anumite motive – poate pentru a arăta că autorităţile sunt hotărâte – în prima dimineaţă de la introducerea permiselor poliţia a blocat intrările în staţiile de metrou şi a verificat manual fiecare permis, astfel încât trecătorii au sfârşit prin a sta înghesuiţi ore în şir în staţii şi pe coridoare subterane.

    Două săptămâni mai târziu, la începutul lunii mai, când Moscova înregistra un record la infectări, locuitorii se întrebau dacă nu cumva există vreo legătură.

     

    Din punct de vedere economic, Putin a adoptat o abordare diferită a crizei economice faţă de alţi lideri mondiali. În alte ţări, guvernele au pus la dispoziţia firmelor şi angajaţilor obişnuiţi miliarde de dolari pentru a-i  menţine pe linia de plutire până când economia va putea fi repornită. Însă Rusia, în ciuda faptului că avea un fond pentru zile negre de aproximativ 143 miliarde de dolari la începutul lunii aprilie (echivalentul a 9,8% din Produsul Intern Brut al ţării), a promis doar aproximativ 2,8% din PIB pentru a ajuta în primul rând întreprinderile mici şi mijlocii. Planurile de susţinere economică ale altor puteri mondiale se apropie de 10% din PIB. În cazul Rusiei, plăţile directe reprezintă mai puţin de 1% din PIB, restul fiind garanţii pentru împrumuturi şi amânări de la plata taxelor. Omul de rând a fost lăsat să rabde şi să aştepte. Comentatorii spun că Putin nu are nevoie de sprijinul cetăţeanului de rând. „Regimurile autoritare se bazează pe oameni importanţi care sunt cheia stabilităţi şi păstrării puteri”, a explicat unul dintre ei. „Baza politică a lui Putin sunt marile companii, băncile şi companiile de stat. El nu depinde de cetăţeni, aşa că nu vede şi nu aude acele 10-15-20% din populaţie care suferă cu adevărat astăzi din cauza măsurilor de combatere a Covid.“

     

    În niciunul dintre discursurile sale către naţiune de când a început criza, şi nu au fost puţine, Putin nu a menţionat niciodată nevoia de susţinere a marilor întreprinderi de stat. Konstantin Sonin, economist şi profesor la Şcoala de Politici Publice Harris a Universităţii din Chicago, spune că acest lucru se datorează unui motiv simplu: nu este nevoie. „Întregul sistem rusesc se bazează pe sprijinirea afacerilor mari ale statului rus. Toate instrumentele există deja: oricând te poţi duce la preşedinte sau la guvern pentru a cere ceva, cum ar fi împrumuturi preferenţiale. Aceste companii au deja atât de multe posibilităţi de a face acest lucru încât nu este necesar să fie pregătite noi proceduri.”

    Unul dintre prietenii autorului a explicat astfel situaţia: „În ultimul timp v-aţi făcut plinul la maşină?” Da, la acelaşi preţ plătit acum şase săptămâni – poate chiar mai mult. „Rusia are un sistem de amortizare a şocurilor care garantează că preţul umplerii rezervorului maşinii dumneavoastră nu scade niciodată – nici chiar atunci când cotaţia petrolului rusesc s-a prăbuşit de la
    56 dolari barilul în februarie la 8,48 dolari barilul în aprilie.”
    Prin urmare, ruşii obişnuiţi nu au de ce să fie îngrijoraţi pentru marile afaceri. Însă sunt îngrijoraţi pentru ei înşişi.
    Odată cu creşterea presiunii economice, Putin a anunţat în adresa sa către popor din luna mai că va spori ajutoarele pentru populaţie, mai ales prin plăţi directe către familiile cu copii, dar şi prin scutiri de la plata impozitelor şi asigurărilor pentru proprietarii unici şi chiar prin rambursarea impozitelor pe venit plătite în 2019. Ruşii care deţin afaceri mici sunt însă sceptici. Aceasta ar fi a doua rundă de ajutoare. Prima a constat în principal din beneficii precum iertarea parţială a datoriilor, rambursări salariale dacă firmele continuă să-şi plătească angajaţii şi unele amânări fiscale. Nu mulţi se califică pentru acest sprijin financiar. Actualul pachet de ajutor nu este suficient pentru a compensa pentru pierderea catastrofală a veniturilor şi pentru plata chiriei. Şi nu mulţi şi-au pus baza în ajutorul statului.

    „Nu am crezut niciodată că vom primi vreun sprijin”, spune Serghei, un mic afacerist. „Dar asta este înţelegerea. Fie eşti liber şi total pe cont propriu, fie lucrezi pentru stat şi primeşti salariu şi ajutor, dar trebuie să faci ceea ce spun ei, mergi la mitinguri politice, chestii din astea. Este mai bine să fii liber.”