BusinessMagazin

Tag: cristian hostiuc

  • Scăderea cursului valutar leu/euro produce victime: cei care şi-au plasat economiile în euro mizând pe creşterea cursului, mai ales după invadarea Ucrainei de către Rusia, dar şi cei care au preţurile de vânzare în euro şi care sunt legate de evoluţia cursului leu/euro. Câştigătorii din acest an sunt cei care au mizat pe dolar, având până acum o creştere de 10%

    Cu preţurile la energia electrică şi gaze şi cu inflaţia (15% în România; 8-9% în Europa) nu a putut să se bată nimeni în acest an, aşa că le scoatem din calcul. Dar au rămas investiţiile în euro, preţurile în euro şi dolari.

    Vineri la Bucureşti BNR a stabilit un curs oficial de 4,8344 lei pentru un euro şi 4,8383 pentru un dolar. Anul a început cu un euro la 4,9481 lei şi un dolar la 4,3707 lei. Euro a scăzut cu 2,2%, iar dolarul a crescut cu 10%.

    Duminică, la casele de schimb din centrul Capitalei euro era cotat la 4,79 lei la cumpărare şi 4,81 lei la vânzare.

    Puţină lume s-a aşteptat la o asemenea evoluţie a cursului valutar leu/euro după toate crizele prin care trecem şi mai ales după atacul militar al Rusiei asupra Ucrainei, care a început în noaptea de 24/25 februarie.

    La BNR cursul a urcat spre 4,95 lei pentru un euro, o creştere invizibilă. Probabil că BNR a vândut câteva miliarde de euro în primele săptămâni de după invazie pentru a nu scăpa cursul de sub control, în condiţiile în care lumea îşi retrăgea leii şi euro din bănci sau îşi schimba leii în euro.

    La casele de schimb valutar, acolo unde populaţia se duce să schimbe banii, euro a urcat la 5,1 lei la cumpărare şi 5,2-5,4 lei la vânzare. În prima săptămână de după invazie aproape nimeni nu mai vindea euro la casele de schimb, iar băncile, prinse pe picior greşit, nu prea aveau suficient euro ca să liniştească piaţa.

    Acel episod a trecut iar piaţa a început să se liniştească, dar toată lumea a continuat să mizeze pe creşterea cursului valutar leu/euro, considerând că era doar o chestiune de timp până când cursul se va duce la BNR şi va trece de 5 lei pentru un euro.

    Toate prognozele CFA – Asociaţia Analiştilor Financiari – indicau o creştere a cursului peste 5 lei pentru un euro.

    Nimeni nu a prevăzut ce se întâmplă acum, când în ultimele săptămâni cursul valutar a scăzut de la 4,94 la 4,83 lei pentru un euro, la BNR.

    Intrările investitorilor străini de protofoliu pe piaţa titlurilor de stat în lei a adus mai multă valută în ultimele săptămâni. Investitorii străini pariază pe faptul că dobânzile la titlurile de stat în lei, de 7-8%, le aduc un randament mult mai mare decât dacă ar cumpăra titluri de stat în euro sau chiar în dolari.

    Mai sunt intrările de valută ale românilor care lucrează în străinătate, mai sunt vânzările de valută ale exportatorilor agricoli, mai sunt vânzările de valută ale Ministerului de Finanţe fie din obligaţiunile vândute în euro, fie din banii din PNRR.

    BNR nu prea a intervenit în piaţă prin cumpărarea de valută, pentru că acest lucru ar fi însemnat să injecteze lichiditate în lei în piaţă, dereglând programul monetar de control a lichidităţii prin care încearcă să ţină inflaţia sub control şi chiar să o scadă începând cu această toamnă.

    Pe de altă parte, analiştii nu văd cu ochi buni această scădere a cursului valutar leu/euro, în condiţiile în care România se confruntă cu un deficit comecial imens, diferenţa dintre exporturi şi importuri urmând să depăşească 30 de miliarde de euro la finalul acestui an, chiar 32 de miliarde de euro, conform previziunilor Comisiei de Prognoză. Deficitul de cont curent, care include deficitul comercial atenuat de excedentele din servicii, este estimat să ajungă la 22 de miliarde de euro, un deficit dublu faţă de 2020.

    Banca Naţională pare destul de relaxată când se uită la scăderea cursului valutar şi la aceste deficite pe care la un moment dat România va trebui să le plătească cumva.

    Mugur Isărescu, guvernatorul BNR, crede că dacă guvernul îşi va reduce deficitul bugetar de 7-8%, acest lucru va însemna şi o reducere a deficitului de cont curent. Până una alta, deficitul bugetar nu se reduce, ci doar este ţinut pe perfuzii, să nu sară în aer prin neplata plafonărilor din energie.

    În privinţa cursului valutar, BNR crede că această scădere este doar de moment, iar pe măsură ce vom intra în toamnă cursul va reveni imediat la 4,95 lei/euro.

    BNR judecă macroeconomic evoluţia cursului, uitându-se la inflaţia din România şi Europa plus creşterea economică din România faţă de cea din Europa. La o inflaţie de 15% în România comparativ cu 10% în Europa, rezultă o diferenţă de 5%, dar dacă se ia în considerare creşterea economică din România, estimată la 5%, versus creşterea economică din Europa de 1%, aceşti indicatori se egalizează, deci cursul ar trebui să rămână pe loc, la 4,94-4,95 lei/euro.

    Între timp, evoluţia cursului leu/euro produce “victime”.

    Cei care au mizat pe creşterea cursului şi şi-au plasat leii în euro au pierderi în acest an. O dată prin scăderea cursului: la cursul oficial de la BNR avem o scădere de 2,2% faţă de începutul anului, iar pe piaţa caselor de schimb valutar avem o scădere de 8% dacă luăm în considerare că foarte mulţi s-au repezit să cumpere euro în primele zile de război în Ucraina, iar atunci cursul ajunsese la 5,2-5,4 lei/euro. Iar a doua oară prin faptul că dobânzile la lei au crescut cu mult peste dobânzile la euro.

    Dobânda la euro este între 0-1%, într-un caz fericit, iar dobânzile la lei sunt cuprinse între 6-7%.

    Pe lângă cei care îşi numără pierderile prin plasarea banilor în euro, mai sunt şi cei care au preţurile de vânzare ale produselor şi sericiilor în euro şi sunt legaţi de evoluţia cursului valutar leu/euro de la BNR.

    Foarte multe contracte din România au la bază euro şi sunt plătite în lei, în funcţie de evoluţia cursului la BNR.

    Preţurile de vânzare la apartamente, la case, la maşini, la telefonie mobilă, ca să dau doar câteva exemple, sunt în euro. Multe companii înregistrează acum pierderi pentru că plăţile se fac în lei la cursul BNR şi primesc astfel mai puţini lei. Nimeni nu s-ar fi gândit la o asemenea situaţie.

    Este mai uşor să creşti preţurile produselor şi serviciilor în lei decât să le creşti în euro.

    Multinaţionalele au preţurile în euro pentru că le este mult mai uşor să raporteze la centru şi să nu sunt legaţi de evoluţia cursului. Dar acum euro a scăzut, iar multinaţionalele au multe costuri în lei care au crescut, mai ales că inflaţia este de 15% şi toată lumea profită de acest lucru, creşterile procentuale în România fiind duble faţă de creşterile din Europa.

    Istoric, preţurile din România sunt legate la euro. Pe asta mizează şi BNR în scăderea inflaţiei, dar să nu ne trezim ca în toamna lui 2008 şi în primăvara lui 2009, când cursul valutar a crescut cu 30% din cauza pierderii liniilor de finanţare externe şi a deficitului comercial şi de cont curent foarte mari. Este adevărat că acum finanţarea în România este în proporţie de 70% în lei, iar pentru ce este în valută nu sunt probleme. Dar rămân deficitul comercial şi de cont curent, care nu vor fi rezolvate atât de uşor şi, la un moment dat, tot vor presa pe cursul valutar.

    Dacă cei care au mizat pe plasamentele în euro sau au preţurile în euro sunt pierzătorii acestui an, cel puţin până acum, cei care au fost legaţi de dolar sunt marii câştigători.

    De la începutul anului dolarul a crescut cu 10% la Bucureşti, de la 4,37 lei până la 4,83 lei, ceea ce a însemnat că cei care au avut banii în dolari au câştigat cu mult peste cei care şi-au ţinut banii în euro, depăşind chiar şi pe cei care au mizat pe lei şi pe dobânzile în creştere la lei.

    Dacă pe plan extern dolarul mai creşte faţă de euro, aşa cum sunt analizele, există şansa ca cei care au avut banii plasaţi în dolari să ajungă la nivelul inflaţiei şi să nu piardă.

    Cei care au avut preţurile produselor şi serviciilor în dolari şi legate de evoluţia cursului leu/dolar au câştigat mult mai mult decât au câştigat prin creşterea vânzărilor. Dacă ai o creştere a vânzărilor de 2%, prin creşterea cursului dolarului cu 10% poţi să raportezi o creştere a cifrei de afaceri cu 12% în lei. Dar sunt foarte puţine companii care au preţurile legate de dolar, aşa că nu avem prea muţi câştigători.

    La finalul anului, când tragem linie, vom vedea cine sunt câştigătorii şi pierzătorii acestui an, dar până acum cei care au mizat pe creşterea euro au piedut. Ar trebui ca euro să crească mult prea mult la Bucureşti pentru a recupera pierderile.

  • După ce a anunţat că urmează scăderea inflaţiei, Isărescu începe să vadă primele semne de stabilizare a dobânzilor: Ministerul Finanţelor, cel mai mare aspirator de bani din piaţă şi care a dat peste cap piaţa dobânzilor, se împrumută acum mai ieftin, iar băncile trebuie să scadă ROBOR

    După un an de creştere exponenţială de la 2% la 15% (nici cea mai neagră previziune nu lua în calcul o inflaţie de 15%, iar dacă nu ar fi plafonarea preţurilor la gaze şi energie inflaţia ar depăşi 20%), BNR pariază că inflaţia se stabilizează în T3 şi începe să scadă din T4.

    Din “vorbe” – băncile au cam sărit calul cu creşterea ROBOR-ului – Isărescu a scăzut ROBOR-ul sub 8%.

    Când băncile mergeau mai degrabă către un ROBOR de 8,5%-9%, intervenţia publică a guvernatorului BNR din conferinţa de presă din 8 august, după şedinţa BNR când a majorat dobânda de referinţă de la 4,75% la 5,5%, a întors piaţa, iar în următoarele şedinţe băncile au fost nevoite să ducă ROBOR sub 8%.

    BNR nu poate interveni direct şi să lovească în cotaţiile celor 10 bănci care cotează ROBOR aşa cum poate interveni pe piaţa valutară interbancară, dar poate interveni public şi prin declaraţii, să dea un semnal. Şi această formă reprezintă un instrument de politică monetară aflat la dispoziţia Băncii Naţionale. Isărescu a semnalat faptul că nu mai vrea cotaţii de peste 8% pentru ROBOR, în condiţiile în care dobânda Lombard a BNR, la care pot să se împrumute băncile, este de 6,5%.

    Acum ROBOR este cotat la 7,9%, în scădere de la 8,3% – cât era înainte să intervină Isărescu.

    Ecartul a fost şi mai mare pentru că, înainte de ultima majorare de dobândă la BNR, la un ROBOR de 8,3%, dobânda Lombard era de 5,75%.

    Pe 5 august BNR a crescut dobânda de referinţă cu numai 0,75%, faţă de 1% cât se aştepta piaţa. Conform minutei BNR publicată vineri, 19 august, la şedinţa Consiliului de Administraţie votul a fost de 6 la 3 pentru creşterea dobânzii cu numai 0,75% în loc de 1%.

    Principala motivaţie a fost că inflaţia dă semne de stabilizare şi de scădere din T4, iar BNR nu mai trebuie să pună presiune atât de mare pe creşterea dobânzilor, mai ales că economia începe să scadă, iar creşterea dobânzilor, în special a ROBOR-ului, începe să se simtă în business, provocând mânia companiilor dar şi a persoanelor fizice care au credite legate la ROBOR.

    IRCC-ul, noua dobândă de referinţă pentru creditele ipotecare şi de consum, este încă la 2,56% şi încă nu se simte în rata de plată a clienţilor. Dar se va simţi în T4, când creşte la 3,9% şi în T1/2023, când va creşte spre 5,5%.

    BNR mai are până la finalul anului două şedinţe de politică monetară, dar cel mai probabil creşterea dobânzilor va fi mai mică, pentru că până atunci inflaţia ar trebui să intre pe un trend în scădere, iar piaţa monetară nu mai are nevoie să fie atât de strânsă ca acum.

    Mai ales că băncile au ridicat dobânzile la depozite, ceea ce viza Banca Naţională, în încercarea de a readuce din nou banii în bănci, iar economisirea să înceapă să crească din nou.

    Dacă băncile, în special cele mari, au dobânzile la depozite între 6%-7,2% (cum are CEC Bank), BNR este mulţumită, pentru că politica monetară începe să-şi facă efectul.

    Cel mai probabil, BNR va duce dobânda de politică monetară la 6,5% la finalul anului, cu un Lombard de 7%, vizând ca pe piaţa bancară ROBOR-ul să fie la 7% sau chiar sub, într-o variantă mai fericită.

    Piaţa monetară s-a mai relaxat după ce Ministerul Finanţelor, cel mai mare aspirator de bani din economie, a reuşit să se împrumute la dobânzi în scădere în ultima lună – de la 9,3% la 7,4%-7,6% -, datorită revenirii investitorilor străini pe piaţa titlurilor de stat româneşti.

    În ultimii doi ani, după apariţia Covid, explozia inflaţiei şi războiul din Ucraina, investitorii străini şi-au redus achiziţiile de titluri de stat româneşti, lăsând băncile locale să preia finanţarea guvernului, a bugetului de stat şi în special a deficitului în creştere. Băncile locale şi Pilonul II de Pensii au fost cei mai mari cumpărători de titluri de stat în aceşti ultimi doi ani.

    De altfel, băncile care operează în România au cea mai mare expunere pe datoria publică a României dintre toate pieţele din Uniunea Europeană.

    Practic, Ministerul Finanţelor nu prea are alternative când trebuie să vândă titluri de stat. Bineînţeles că dobânzile au fost bune în ultimele şase luni, dar băncile din România nu pot împrumuta la infinit guvernul, mai ales că expunerea lor este deja la limita maximă de risc.

    Acum, că investitorii străini şi-au refăcut apariţia pe piaţa titlurilor de stat, băncile locale beneficiază de o lichiditate mai mare, ceea ce le va ajuta în gestionarea surselor de finanţare. Scăderea creditării din cauza dobânzilor mari le lasă o lichiditate suplimentară, ceea ce, în final, se va vedea în scăderea presiunii pe creşterea dobânzilor.

    Deşi economia a crescut în T2 peste aşteptări (2,1% faţă de T1 şi 5,8% în S1), când toată lumea se aştepta la o stagnare sau o cvasistagnare, cum a spus BNR, economia tot va simţi efectele crizei în T3 şi T4, când ritmul de creştere economică va scădea. Mai ales că anul agricol este prost.

    T1 şi T2 din 2023 vor fi nişte trimestre critice pentru că ajung la scadenţă deficitele din acest an, iar eliminarea plafonării preţurilor la energie şi gaze şi în final scăderea puterii de cumpărare (inflaţia este mai mare decât creşterea salariilor) îşi vor face simţite efectele.

    Aşa că T1 şi T2 trebuie să prindă BNR într-o poziţie de schimbare a politicii monetare, în sensul scăderii dobânzilor, pentru a da un impuls businessului şi economiei.

    Aprecierea monedei naţionale din acest moment (de la 4,95 lei/euro cursul a scăzut la 4,87-4,88 lei/euro) ajută inflaţia, dar nu cred că ajută economia, pentru că dă un mesaj fals. Şi această creştere economică din T2, peste aşteptări, dă un mesaj fals, pentru că ea este obţinută prin amânarea unor plăţi (compensarea plafonării la energie şi gaze costă bugetul 30 de miliarde de lei, adică 6 miliarde de euro, bani pe care guvernul nu-i are), prin creşterea datoriilor, prin amânarea plăţii facturilor de către toată lumea, atât de către stat, cât şi de către sectorul privat, prin creşterea importurilor (deficitul comercial la şase luni este de 14 miliarde de euro şi este estimat să ajungă la 31 de miliarde de euro pe tot anul).

    Dacă economia Europei intră în recesiune din cauza crizei preţurilor la gaze şi energie electrică, România nu are suficiente resurse interne pentru a susţine creşterea economică anul viitor. Mai ales că PNRR, colacul de salvare pe care îl aşteaptă toată lumea, nu dă semne de viaţă.

    Isărescu va încerca să reducă presiunea pe dobânzi şi chiar să scadă dobânzile începând de anul viitor, dar această scădere nu va fi mare, ci doar la un nivel de avarie.

    Dobânzile la lei nu vor mai ajunge la nivelurile din anii anteriori, iar piaţa trebuie să se obişnuiască, într-o variantă fericită, cu dobânzi de 5%-6% – dobânzile de 1%-2% au fost nişte excepţii.

  • Ai o afacere sau ai un brand?

    Dumneavoastră ce sunteţi? Un creator de brand sau un businessman? „Mie îmi place mai mult să creez branduri decât să mă ocup de businessuri”, spune Jean Valvis, un grec elveţiano-român, care a făcut şi face carieră în capitalismul românesc. În 1994 a creat afacerea cu apele minerale Dorna, pe care după opt ani a vândut-o gigantului american Coca-Cola pentru 40 de milioane de euro. Apoi, în 1998, a făcut brandul de lactate Dorna, pe care l-a vândut grupului francez Lactalis în 2008 pentru 80 de milioane de euro. Acum, în 2022, s-a asociat cu Pepsi, eternul rival al Coca-Cola, pentru afacerea Aqua Carpatica, un nou brand de ape minerale, creat în 2010. Valvis a vândut 20% din business la o valoare totală a companiei estimată în jurul a 350 de milioane de euro. Pentru cineva care se declară mai degrabă un creator de brand decât un om de business, cele trei tranzacţii înseamnă mult. În 1980, Valvis a obţinut o diplomă în estetică arhitecturală la Universitatea Sorbona din Paris, ceea ce justifică atenţia lui către brand. De când îl ştiu pe Jean Valvis, tot timpul a vorbit mai mult despre brand, despre filosofia din spatele unui brand, despre estetica brandului, despre forma produselor, despre culoarea sau culorile brandului, decât despre afacerea din spate. De ea se ocupă altcineva.

    Bineînţeles, dacă în spatele unui brand nu există un business, dacă nu exista izvorul de ape minerale Dorna, dacă nu exista izvorul de ape minerale din spatele Aqua Carpatica, brandul poate nu ar fi existat. Dar după ce ai un business care începe să meargă, brandul începe să conteze cel mai mult, el poate face diferenţa pe piaţă, el te ajută când este criză şi, în final, are preţul lui, separat de business.

    De aceea, la nivel mondial există clasamente separate cu valoarea strictă a brandurilor. Capitalismul românesc, companiile româneşti, antreprenorii români, nu au o istorie de brand. De altfel, nici România nu are un brand de ţară. Destul de puţini antreprenori români s-au concentrat pe brand, deşi au businessuri destul de bune. Investiţiile în marketing, comunicare, publicitate, sunt considerate mai degrabă o cheltuială decât o investiţie. Toată lumea vrea ca, după ce investeşte 100.000 de euro, 1 milion de euro, 5 milioane de euro într-o campanie publicitară, să i se întoarcă de 10 ori banii imediat. Nu se poate. Un brand se construieşte în timp, dar, mai mult decât atât, trebuie să-l ţii permanent în viaţă. Coca-Cola, Pepsi, Mc’Donalds, KFC nu ar avea nevoie de campanii pentru că toată lumea a auzit de aceste produse şi le cumpără. Dar totuşi aceste branduri sunt practic cei mai mari investitori în publicitate în fiecare an. Piaţa românească de publicitate, estimată la 640 de milioane de euro în acest an, este destul de săracă, atât ca valoare, dar mai ales ca prezenţă a companiilor româneşti. Bineînţeles că nu toată lumea este Dedeman sau Aqua Carpatica să aibă bani pentru investiţii continue, dar nici cei care au bani nu prea investesc în brandul lor. Şi mulţi se întreabă câteodată de ce multinaţionalele au reuşit să vândă mai mult deşi, poate, produsele lor nu sunt cele mai multe. Companiile româneşti şi antreprenorii români încă nu au o cultură de brand, considerând că nu au nevoie atâta timp cât deja sunt în piaţă, ca şi cum produsul se vinde de la sine, doar prin simpla lui existenţă. Dacă firmele româneşti, dacă patronii români ar investi mai mult în brandurile pe care le-au creat, piaţa de advertising ar fi mai mare şi ar lua mai mult din consumul intern. Nu poţi spera să vinzi bine şi în vremurile bune şi în vremuri de criză, dacă lumea nu ştie de tine, dacă nu ai un brand de care să ai grijă. Iar în momentul în care scoţi capul, întâi cu brandul şi apoi cu businessul, devii o ţintă pentru numele mari internaţionale. Nu este obligatoriu să-ţi vinzi businessul sau brandul, dar dacă eşti în piaţă, la bătaie cu multinaţionalele, trebuie să investeşti continuu în brand, nu numai o dată pe an, când se întâmplă ceva. Brandul te poate ajuta şi în evaluarea mai mare a businessului pentru că face diferenţa în piaţă.

    Valvis a creat trei branduri şi, probabil, dacă mai are timp, va mai crea şi altele.

    Dar important este ca firmele româneşti, companiile româneşti, să înveţe ce înseamnă să creezi şi să ai grijă de propriul brand.

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • De la ce nivel merită să laşi totul ca să te faci antreprenor?

    De patru ani la ZF avem emisiunea Afaceri de la Zero, realizată împreună cu Banca Transilvania, unde am încercat să aducem în prim-plan antreprenorii mai mici ai României, cei care sunt la început de drum. O parte dintre ei nu au nici un an de activitate, dar au o energie extraordinară, în încercarea de a face ca businessul lor să reuşească. Speranţa noastră este ca mulţi dintre ei să ajungă la un moment dat cu businessul la un nivel mult mai ridicat şi, de ce nu, să calce pe urmele fraţilor Pavăl de la Dedeman, ale lui Dan Ostahie de la Altex, Iulian Stanciu de la eMag etc.

    Toţi marii antreprenori ai lumii, ai României, au pornit de undeva, „de la zero”.

    La emisiune vorbim cu cei mai diverşi antreprenori, cu businessuri diferite, mai mari sau mai mici. Unele afaceri poate ajung la 100.000 de euro încasări în primul an de activitate, poate 200.000 de euro, poate 300.000 de euro. Dar unele businessuri fac 20.000 de lei pe an, 30.000 de lei, 40.000 de lei pe an, cel puţin în primul an de activitate. La aceste sume, mulţi se întreabă dacă antreprenorii din spatele acestor businessuri pot fi denumiţi antreprenori în adevăratul sens al cuvântului sau microantreprenori.

    Spre exemplu, dacă ai încasări cu businessul tău de 30.000 de lei pe an, asta înseamnă 2.500 de lei pe lună, adică 500 de euro pe lună. Mai puţin decât un salariu mediu, care este de 700 de euro pe lună, net.

    Chiar şi la un business de 100.000 de lei pe an, adică 20.000 de euro pe an, ceea ce înseamnă mai puţin de 2.000 de euro pe lună, antreprenorului din spate parcă nu-i rămâne nimic.

    Cât poţi să câştigi dintr-un business cu clătite, dintr-un van de cafea, dintr-un van de sendvişuri pe care le plimbi pe la târguri? La încasări de 100.000 de lei pe an ai cheltuieli de 50.000 de lei, îţi rămân 50.000 de lei pe an, adică 4.200 de lei pe lună, adică 800 de euro.

    Într-o multinaţională poţi să iei mai mult de 800 de euro pe lună, dublu, dacă nu chiar triplu.

    Are sens să ai businessul tău ca să-ţi rămână 1.000 de euro pe lună? Sau de la ce nivel de câştig are sens să te chinui ca antreprenor să te scoli dimineaţa, în speranţa că în ziua respectivă vei vinde ceva?

    Mulţi spun că poate nu câştigă aşa cum sperau, poate câştigă mai puţin decât într-o multinaţională, sau faţă de jobul anterior, dar au libertate, muncesc pentru ei, pot să închidă taraba când vor, fără să dea socoteală nimănui. Dar compensează acest lucru când trebuie să te confrunţi cu mediul de activitate economică din România, cu schimbările fiscale de pe o zi pe alta, cu presiunea încasării banilor şi plăţii taxelor şi a furnizorilor? Asta ca să nu mai spunem că dacă ai un angajat lucrurile sunt şi mai complicate.

    În franciza 5 to go, cel care a cumpărat-o nu ştiu dacă câştigă mai mult de 2.000-2.500 de euro pe lună, banii lui. Şi dacă mai are un angajat câştigă şi mai puţin. Probabil că aceste cifre sunt la toate cafenelele sau toate micile businessuri.

    Bineînţeles că nu poţi să faci peste noapte sute şi milioane de euro şi doar o mică parte reuşesc să facă milioane. De lei sau de euro.

    Este frumos să fii antreprenor – după cum spun cei care sunt antreprenori, sună mai bine decât cuvântul patron sau afacerist. Revine totuşi întrebarea dacă merită din punct de vedere al banilor câştigaţi, din punct de vede al muncii depuse, din punct de vedere al stresului să-ţi baţi capul cu o afacere. Mai degrabă, de la ce nivel în sus merită din punct de vedere financiar să fii antreprenor? Ce-i drept, nu ai de unde să ştii atunci când începi afacerea de la zero unde vei ajunge şi dacă, în final, când tragi linie, a meritat tot efortul depus.

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • Dacă liderul de mâine este văzut mai degrabă ca un psiholog, cine mai obţine rezultate?

    La finalul lui iunie, Business Magazin a marcat a 17-a ediţie a Galei Tinerilor manageri de top, ediţia 2022, un produs editorial lansat în 2006, când eram tineri. Ca să ne aducem aminte, în 2006, cu un an înainte de intrarea oficială în Uniunea Europeană, România avea un PIB de 122 de miliarde de dolari, conform unui grafic al Băncii Mondiale, iar anul trecut am ajuns la 250 de miliarde de dolari, adică am avut o creştere de 100%. Salariul mediu a fost de 866 de lei net, adică 250 de euro. Acum salariul mediu este de 3.700 de lei, adică 750 de euro, ceea ce înseamnă o creştere de 300%. Cursul valutar mediu a fost de 3,4 lei/euro, iar acum este de 4,95 lei/euro, adică am avut o creştere 45%. Catalogul Tineri manageri de top este cel mai interesant produs al Business MAGAZIN pentru că încearcă să descopere manageri, antreprenori, când sunt tineri, sub 40 de ani, având ulterior şansa de-a vedea unde ajung în timp. Aşa l-am descoperit pe Iulian Stanciu de la eMAG, când nu era ceea ce este astăzi. Iar cele 17 ediţii sunt pline de manageri şi antreprenori care au câştigat bătălia timpului. Ediţia 2022 a avut ca temă portretul liderului de mâine, aşa cum a fost văzut de cei care au votat în sondajul ad-hoc realizat la gală. Iar rezultatele mi se par extrem de surprinzătoare. Pe primul loc a ieşit că liderul de mâine trebuie să fie inteligent – 60%, bun comunicator – 56%, empatic – 55%, sincer/integru – 46%, adică liderul de mâine trebuie să fie un fel de Maica Tereza a businessului. La polul opus, numai 8% cred că trebuie să fie serios şi loial, încrezător în sine – 20%, atent la detalii – 21% şi responsabil – 29%. Este extrem de surprinzător că liderul de mâine nu este apreciat de cei de astăzi dacă este serios şi loial. Asta înseamnă că dacă schimbi jobul des, la prima ofertă mai mare primită, acest lucru este mai degrabă văzut ca o calitate decât ca un aspect negativ. Ce este interesant este că un lider orientat spre rezultate, care ţine bugetul şi vânzările în mână, va pierde teren în faţa unui lider empatic, care are această calitate de a asculta şi de a-i înţelege pe cei din jur. Dar dacă nu ai rezultate, cum poţi să ajungi lider?  Bineînţeles că toată lumea şi-ar dori ca liderul să fie inteligent, să înţeleagă situaţiile şi problemele din prima, fără să trebuiască să o iei de la capăt de fiecare dată. Din experienţa mea de jurnalist, liderii sunt cei care au o energie, determinare, o ambiţie de a face lucruri mai mare decât o au ceilalţi. Câteodată trebuie să fii mai puţin inteligent când iei decizii, pentru că dacă eşti prea inteligent s-ar putea să nu iei nicio decizie, pentru că din punct de vedere raţional nu ar sta în picioare. Mai degrabă reuşesc cei care iau o decizie fără să ţină cont de ceea ce zic alţii. Dacă ai ţine cont de ceilalţi, nu ai avea nicio şansă să faci un lucru cu care să răzbaţi. Suntem într-o perioadă în care lumea se uită la un lider ca fiind un personaj care să le absoarbă problemele, care să-i înţeleagă că le este greu, care să arate că şi el este vulnerabil. Dar asta înseamnă ca liderul să se transforme în psiholog, să rezolve problemele fiecăruia şi să nu rezolve problemele companiei. Când începi un business trebuie să ai puterea să crezi în ideea ta de unul singur şi să ai capacitatea de a depăşi toate obstacolele. Trebuie să te uiţi mai puţin la problemele angajaţilor şi mai mult la problemele pe care le are produsul sau serviciul pe care vrei să îl creezi. Pentru a obţine rezultate, pentru a vinde mai mult, trebuie să fii ca un tanc, să treci chiar şi peste cadavre. Uitaţi-vă la marii lideri ai lumii, care erau nebuni de legat, care credeau în ceea ce fac până la moarte, care erau axaţi pe rezultate, fără să se uite în jur, care au lăsat în urmă numai cadavre. Nu poţi să fii Maica Tereza, să fii psihologul tuturor şi să mai ai timp să creezi ceva, să obţii rezultate. Se spune că liderii sunt înnăscuţi. Dar chiar şi în aceste condiţii, întrebarea de astăzi pentru mine este cine vrea să fie lider, pentru că din ce în ce mai puţine persoane ar vrea să preia povara aceasta. Ca să-i conduci pe alţii, ca să-i determini pe alţii să facă ceea ce crezi tu, ceea ce câteodată pare o nebunie, este un lucru foarte greu. Iar noua generaţie nu prea vrea să se confrunte cu greul.

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

     

  • În timp ce Occidentul se pregăteşte de cea mai mare criză – inflaţie, dobânzi mari, proteste, recesiune, naţionalizarea companiilor din energie, reducerea consumului şi raţionalizarea gazelor, la noi şampania a ajuns să fie adusă la masă cu excavatorul! Să vedem cum va ateriza economia de data asta

    ZF Bankers 2022, cel mai important eveniment dedicat industriei bancare – la ediţia din acest an sunt aşteptaţi 34 de bankeri şi 14 consultanţi, analişti, avocaţi – va avea loc luni şi marţi, iar miercuri, pentru prima dată, vom avea o zi rezervată industriei de asigurări.

    Situaţia este extrem de tensionată în lume, ceea ce are efecte directe asupra noastră, asupra economiei, businessului şi pieţei bancare.

    Toată lumea vrea să ştie când va scădea inflaţia, ce se întâmplă cu dobânzile la lei – cât vor ajunge la depozite dar şi la credite, cât de stabil este cursul valutar – teama tuturor este că e mult prea stabil pentru vremurile actuale, cum va evolua creditarea în noul context de creştere a riscului, ce se întâmplă cu programele de garanţii ale statului, în a căror lipsă băncile nu prea ar mai acorda finanţări, ce bănci vor mai ieşi la vânzare şi cine le va mai cumpăra, câte sucursale vor mai rămâne în format fizic după procesul de digitalizare a operaţiunilor bancare, ce se întâmplă cu creditarea de pe piaţa imobiliară, ce sectoare economice vor merge şi vor fi finanţate de către bănci şi nu în ultimul rând cât de stabil este sistemul financiar. Asta ca să nu ne trezim ca în 2008, când a fost nevoie de împrumuturi de la FMI de 20 de miliarde de euro pentru a stabiliza piaţa financiară.

    Vor fi multe întrebări, dar să vedem câte răspunsuri vom primi, pentru că nimeni nu ştie cum vor evolua lucrurile.

    România nu este izolată ci este parte a unei lumi globale, aşa că ce se întâmplă pe pieţele occidentale are un impact direct pe piaţa românească.

    Marile economii se confruntă cu cea mai mare inflaţie din ultimii 40 de ani, cu perspectiva celei mai mari crize de aprovizionare cu gaze şi energie din ultimii 50 de ani, cu începutul unor proteste care nu se ştie cum vor evolua, pe fondul scăderii puterii de cumpărare, cu tensiuni geopolitice fără precedent, şi mai ales cu războiul din Ucraina, care a destabilizat în primul rând Europa şi conceptul de globalizare care a permis lumii occidentale să câştige teren şi să aibă o viaţă bună în ultimii 40 de ani.

    Întrerupere livrărilor de gaze către Europa de către Rusia determină ţările occidentale – Franţa, Germania – să-şi naţionalizeze companiile din energie, care nu fac faţă pierderilor imense ca urmare a plafonării preţurilor dictate de către guverne. EDF Franţa, cel mai mare operator de centrale nucleare din lume, vrea să fie preluat de către guvern, pentru a face faţă situaţiei actuale. Uniper din Germania nu are altă şansă decât să fie preluat de către guvernul de la Berlin.

    Căderea lui Boris Johnson din fruntea guvernului de la Londra – acesta era cel mai mare susţinător al Ucrainei – riscă să fie începutul unei crize politice fără precedent în toată Europa Occidentală.

    Toate ţările europene încep să facă planuri de raţionalizare a consumului de gaze şi energie, având în vedere că nu prea există surse alternative la gazul din Rusia, iar Putin se pregăteşte să arate în iarnă că lumea nu se poate încălzi fără Rusia.

    Deja se fac planuri de urgenţă privind ordinea celor care vor primi sau nu gaze. Se discută şi varianta în care companiile şi populaţia să primească bani dacă nu vor consuma gaze.

    În ultimele decenii puterea sindicatelor a scăzut peste tot în lumea occidentală din cauza globalizării, imigraţiei, tehnologiei şi puterii marilor companii, în special a celor venite din America.  

    Această situaţie s-ar putea schimba – marile economii încep să se pregătească de proteste din cauza prăbuşirii puterii de cumpărare (salariile nu cresc încât să acopere inflaţia), ceea ce ar putea aduce la putere lideri populişti şi naţionalişti.

    Noile generaţii nu s-au confruntat până acum cu crize majore, iar situaţia actuală îi poate scoate în stradă, mai ales că până acum au protestat pe reţelele sociale.

    Explozia inflaţiei determină băncile centrale să majoreze dobânzile, dar acest lucru înseamnă că economiile vor intra în recesiune, iar instrumentele de salvare din această situaţie s-au epuizat complet.

    Ordinea socială, economică şi politică poate fi aruncată în aer dacă războiul din Ucraina se extinde.

    La Bucureşti guvernul trăieşte din creşterea economică din T1, în timp ce Mugur Isărescu, guvernatorul BNR, încearcă să liniştească piaţa, care devine tot mai tensionată din cauza creşterii dobânzilor: cei care au bani în depozite vor dobânzi mai mari pentru că cele actuale nu acoperă deloc inflaţia, dar aceste dobânzi mai mari înseamnă şi credite cu o dobândă mai mare, ceea ce afectează companiile, debitorii şi economia.

    Inevitabil vom avea o scădere economică, dar întrebarea este dacă vom putea evita recesiunea şi chiar stagflaţia – inflaţie mare şi creştere economică zero.

    Preşedintele Klaus Iohannis spune că nu va susţine măsuri de austeritate sau taxe noi, cum a fost în criza anterioară, ceea ce a afectat economia, dar întrebarea este cum va reuşi guvernul să ţină bugetul în echilibru, care se finanţează din ce în ce mai greu şi la dobânzi din ce în ce mai mari.

    În 2008, în noiembrie, la Gala de 10 ani a Ziarului Financiar, Mugur Isărescu încerca să spună într-un limbaj diplomatic că suntem într-o criză – în timp ce guvernul Tăriceanu împărţea bani în dreapta şi-n stânga – şi spera că vom avea o aterizare lină.

    Din păcate economia s-a prăbuşit la aterizare, iar criza a ţinut până în 2012 şi cu toţii am plătit prin tăierea salariilor, pierderea locurilor de muncă, ceea ce i-a determinat pe mulţi să plece la muncă în Europa, punând România în situaţia de a avea una dintre cele mai mari pierderi demografice din lume.

    În contextul tensionat în care operăm în acest moment, întrebarea este: Cum vom ateriza de data asta?

    Până vom găsi răspunsul la această întrebare pe pielea noastră, trebuie să remarcăm imaginaţia de care a dat dovadă un club din Mamaia de a duce şampania la masă cu excavatorul, în aplauzele clienţilor. Până acum se aducea şampania cu roaba.

    În final, pentru a vedea cum stăm şi încotro se duce economia şi businessul în noile condiţii adverse de piaţă, puteţi urmări ZF Bankers 2022 pe zf.ro şi pagina de Facebook a ZF.

  • De ce lumea nu prea dă năvală pe piaţa muncii: oamenii nu prea mai vor să lucreze pe bani puţini sau la gri, la negru sau sub alte forme, iar aşteptările salariale au crescut la 3.000 de lei net salariul minim în zona rurală şi urbanul mic, 4.000 de lei net în oraşele mijlocii şi 5.000 de lei net în oraşele mari

    Cătălin Mahu, proprietarul lanţului La Mama, spune că ar vrea să se mai extindă, dar nu are oameni. “Lumea vine, consumă, lucrurile merg bine din punct de vedere al vânzărilor, dar cheltuielile din spate sunt mult mai mari – utilităţile au crescut enorm, materia primă la fel, mâncarea la bază s-a scumpit. Există încasări, dar aceste costuri suplimentare se vor vedea în profit. Ne uităm pentru extindere, dar am amânat dezvoltarea pentru că nu găsim forţă de muncă”, a declarat Cătălin Mahu la ZF Live.

    Este unul dintre miile de exemple de antreprenori, de companii mai mari sau mai mici care vor să se extindă, care vor să facă investiţii, care au bani din resurse proprii sau linii de credite deschise, au piaţă, au deja sau pot lua mai multe comenzi, dar nu au oameni, nu au cu cine.

    În aproape toate sectoarele economiei există această problemă. De altfel, toată lumea occidentală se confruntă cu aceeaşi situaţie.

    În SUA, care se îndreaptă cu paşi repezi către o recesiune economică, din cauza exploziei inflaţiei, creşterii dobânzilor, scăderii puterii de cumpărare, războiului din Ucraina, cu toate consecinţele lui, companiile, deşi încep să fie afectate, nu prea dau oameni afară de frică să nu rămână fără ei de tot, aşa cum s-a întâmplat în cei doi ani de Covid.

    Suntem într-o criză economică, scade puterea de cumpărare, dar piaţa forţei de muncă pare să nu fie afectată, cel puţin până acum.

    În România, Bogdan Badea, CEO eJobs, cea mai mare platformă de recrutare online, a spus la ZF Live că oferta de locuri de muncă din partea companiilor – 250.000 – este peste 2021 şi peste 2019, care a fost cel mai bun an din punct de vedere al ofertelor afişate de către firme. Dar la polul opus, cererea din partea candidaţilor este în scădere faţă de 2019, deşi salariile au crescut cu 10% faţă de anul trecut. Chiar şi aşa, ofertele companiilor nu sunt suficient de tentante pentru cei care îşi caută un job, pentru cei care stau acasă şi nu-şi caută un job, dar ar putea lucra.

    De ce se întâmplă acest lucru, care este nivelul salarial care ar fi suficient de tentant pentru ca mai mulţi oameni să intre pe piaţa muncii şi să-şi caute un job?

    Înainte era piaţa externă care atrăgea cu salarii mai mari, dar acum, pe platforma eJobs, ofertele externe, care reprezintă 8% din totalul anunţurilor atrag numai 2% din cerere.

    La această întrebare Bogdan Badea spune că are câteva explicaţii, din analizele eJobs:

    – din ce în ce mai mulţi oameni nu prea mai vor să lucreze la negru, la gri, cu banii la plic sau cu alte forme de angajare, chiar dacă câştigul este sau ar putea fi mult mai mare decât salariul alb;

    – sunt mulţi oameni care nu prea mai vor să lucreze în sectoare stigmatizate, care cad primele la o criză, iar cel mai bun exemplu este HoReCa: lumea începe să caute un fel de stabilitate, vrea să ştie pe ce se poate baza, pentru că vor să-şi ia un credit, vor să-şi cumpere o casă;

    – lipsa de transparenţă a salariilor în ofertele de angajare: retailul este un domeniu care are o percepţie negativă ca şi job, ca şi salariu, deşi nu este adevărat. Dacă retailerii şi-ar publica salariile oferite în anunţuri, care sunt mult mai mari decât ceea ce crede piaţa, ar atrage mult mai mulţi candidaţi;

    – oamenii încep să aibă din ce în ce mai mult alte aşteptări salariale: în zona rurală şi a urbanului mic salariul minim aşteptat, cerut, se duce spre 3.000 de lei net, faţă de 1.500 de lei, cât este salariul minim pe economie. În oraşele mijlocii salariul minim aşteptat se duce spre 4.000 de lei net, adică 800 de euro. Iar în oraşele mari – Bucureşti, Cluj etc.- , salariul minim se duce spre 5.000 de lei net, adică 1.000 de euro. Acestea sunt aşteptările, care într-un fel sau altul vor deveni o realitate dacă firmele vor dori să aibă angajaţi sau chiar să-i reţină.

    Pe lângă ce a spus Bogdan Badea, eu aş mai adăuga schimbările pe piaţa muncii aduse de firmele de ride-sharing – Uber, Bolt etc. – şi de livratori – Glovo, acum Tazz etc. Spre exemplu, dacă te ţii de treabă la Uber, Bolt sau la livratori, poţi câştiga 6.000-8.000 de lei pe lună net, un câştig care nu se obţine chiar atât de uşor în altă parte, la un program de 8 ore. Pe măsură ce aceste businessuri se extind în ţară, piaţa muncii se schimbă.

    Lumea este acum în concediu şi nu-i stă capul la piaţa muncii, la schimbarea jobului, la căutări de noi oferte.

    Dar va veni toamna, vom vedea că inflaţia este tot acolo şi chiar mai mare, dobânzile la credite cresc, nu prea mai sunt bani puşi deoparte sau de pus deoparte (chiar când băncile cresc dobânzile la depozite), ştirile despre criza economică şi recesiune se înmulţesc, războiul din Ucraina este tot acolo, vine cea mai cumplită iarnă energetică din ultimele decenii şi vom vedea cum va fi piaţa muncii: va rămâne la fel de tensionată, iar firmele vor fi presate din toate părţile să majoreze salariile pentru a-şi ţine angajaţii sau pentru a atrage alţii noi, asta dacă businessul merge, sau vom începe să simţim scăderea economică în modul cel mai clasic, adică firmele stopează angajările, îngheaţă salariile şi încep concedierile?

  • Multe firme de IT străine care vin în România nu fac nimic inovator pentru industria de aici, ci doar recrutează programatori pe care îi plasează la clienţi

    Cu toţii ne uităm cu invidie la creşterea spectaculoasă a industriei de IT la salariile din acest domeniu, la lupta pentru talente, la răsfăţul pachetelor salariale, la ofertele care se fac sau cel puţin se anunţă public, la desantul companiilor străine în România, care vin şi caută IT-işti români.

    Dacă treci de scena pe care se perindă companiile şi te duci în culise, începi să afli multe lucruri interesante, unele fiind semnalate chiar de cititori.

    „Sunt firme de IT din afară care vin în România, se prezintă frumos, chiar la ZF Live, care anunţă că vor să angajeze IT-işti, care prezintă pachetele salariale oferite, dar care în realitate nu fac nimic inovator pentru această industrie, pentru industria locală de IT. Firmele vin pe piaţă cu targetul de a angaja IT-işti pe care să îi plaseze ulterior la clienţii din afară. Nimic mai mult. Sunt nişte firme căpuşă”, îmi semnalează un cititor.

    O altă problemă este legată de discriminarea pe salarii cu care se confruntă programatorii români. Ne plătesc în funcţie de locaţie, şi nu în funcţie de expertiză, adaugă cititorul.

    Chiar dacă face acelaşi lucru ca un programator dintr-o altă ţară, dar lucrezi din România, salariile sunt diferite. Pe pieţele externe se plăteşte de la 10.000 de euro brut pe lună, în schimb în România, pe aceeaşi experienţă, cu aceleaşi cunoştinţe, plătesc maximum 5.000 de euro pe lună.

    Întâmplător, am discutat despre această ultimă temă cu Alina Şandru, general manager la Coherent Solutions, o firmă americană care a venit pe piaţa românească în căutare de programatori. Am întrebat-o dacă programatorii români care lucrează remote în contracte externe sau la clienţi externi din România primesc acelaşi salariu pe care îl primeşte un programator care lucrează din Statele Unite, amândoi făcând acelaşi lucru, având aceeaşi experienţă şi aceeaşi poziţie. Răspunsul ei a fost că nu, că există diferenţe salariale şi că aceasta este piaţa.

    Un alt cititor al ZF îmi spune că a văzut un ZF Live cu cei de la Cegeka, care au anunţat că au un plan masiv de recrutare şi şi-a depus CV-ul. A fost recrutat, salariul a fost bun, mai mare decât la firma anterioară, dar ulterior a fost plasat unui client extern.

    Astfel de cazuri sunt cu miile, dacă nu chiar cu zecile de mii.

    Laurenţiu Mandu, managing director în România pentru gigantul francez Cap Gemini, a spus la ZF Live că firma încearcă să iasă din această paradigmă în care recrutează programatori pentru a-i plasa clienţilor, fără să aibă prea multă valoare adăugată. Noi încercăm acum să convingem clienţii să investim împreună în programatori, nu doar să îi plasăm în afară, ci şi să facem servicii cu valoare adăugată mai mare pentru clienţi.

    Pe piaţa de IT din România s-a format un cerc vicios, în care programatorii sunt luaţi încă de pe băncile liceului – deja în primul an de facultate aproape toţi studenţii sunt arvuniţi – şi, odată ce simt gustul salariilor care pornesc de la 1.000 de euro net, nu prea vor să facă mai mult. De fapt, o bună parte din industria de IT românească este doar lohn.

    Firmele, în special cele româneşti, care încearcă să creeze produse şi servicii, se confruntă cu puterea multinaţionalelor în recrutarea de talente şi în plata lor. Firmele româneşti nu sunt atât de puternice încât să concureze cu multinaţionalele pe salarii, aşa că le este foarte greu să-şi ţină echipele de IT-işti. Pe de altă parte, IT-iştii, odată ce primesc salarii bune, care cresc constant, nu prea vor să renunţe la acest confort financiar pentru a se aventura într-o firmă românească, pe un salariu mai mic sau chiar deloc, cu promisiunea că dacă iese ceva vor câştiga mult mai bine. Nu suntem America ca să funcţioneze acest model în care plata salariilor să fie făcută în acţiuni sau chiar deloc pe o anumită perioadă, până când firma scoate capul la suprafaţă.

    Firmele IT româneşti, cu antreprenori, cu IT-işti în spate, care reuşesc să treacă de stadiul de idee şi să aibă un produs şi un serviciu care să se vândă, pot fi numărate pe degete.

    Toată lumea dă exemplu UiPath, dar această companie a fost un miracol care nu poate fi replicat atât de uşor. Şi nu la aceeaşi dimensiune. La fel cum o excepţie este şi Bitdefender, care a reuşit să răzbată la nivel internaţional, intrând în liga celor mari.

    Ceea ce s-a realizat în industria de IT din România în ultimele două decenii este ceva extraordinar, chiar dacă cea mai mare parte este doar un lohn în IT. Există o bază, acum să vedem cine reuşeşte să treacă mai departe, unde programatorul să nu fie doar un bun care este cumpărat şi vândut unui client.

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • Băncile au ajuns să ofere dobânzi de peste 9% clienţilor cu sume mari în negocieri bilaterale. Dar ţinta BNR este ca băncile să majoreze dobânzile la depozite, astfel încât să-i determine pe români să schimbe depozitele în euro în lei şi să readucă în bănci sumele ascunse sub saltea de frica inflaţiei şi a ruşilor

    La începutul săptămânii trecute, discutam cu un bancher de top despre ce se întâmplă pe piaţa interbancară, cu deficitul de lichiditate şi creşterea dobânzilor la lei, nu la credite, ci la depozite (creşterea dobânzilor la credite va veni imediat).

    Am înţeles că pe piaţă, în tranzacţiile bilaterale, cu clienţi mari, cu companiile care au surplus de cash, sunt bănci care au ajuns să plătească dobânzi spre 10% (10% pe an, dar pe termen scurt)?

    Nu am auzit încă de 10%, dar ştiu de 9%, a fost răspunsul bancherului. Dar stai că ajungem şi la 10%, dacă nu chiar peste; pe piaţă este o tensiune cum nu am mai văzut de mult, din 2008 (în toamna lui 2008, ca să ţină cursul valutar, BNR şi Mugur Isărescu au strâns politica monetară astfel încât dobânzile la lei au urcat la 50-100% şi peste, pe termen scurt).

    În încercarea de a nu scăpa inflaţia chiar de tot de sub control, BNR a strâns politica monetară atât de mult încât pe piaţă s-a creat un deficit de lei destul de mare, pe care băncile, în special cele din eşalonul doi, încearcă să-l acopere plătind dobânzi din ce în ce mai mari de la o zi la alta.

    Vineri, Nuclearelectrica, o companie controlată de stat şi care are lichidităţi importante, a anunţat că a plasat lei la Banca Românească într-un depozit cu scadenţa la 19 decembrie, pentru care va primi o dobândă de 8,99%. Acum câteva săptămâni plasase un depozit bancar pentru care primise o dobândă de 7,49%.

    Dacă Nuclearelectrica nu era o companie listată la Bursă, nu am fi aflat de aceste plasamente. Băncile caută acum lichidităţile pe care le deţin companiile de stat, şi care stau în depozite curente cu dobândă de 1%, pentru a le oferi dobânzi la preţul pieţei ca să le ţină banii în depozite.

    Pe piaţa titlurilor de stat, vineri randamentul – dobânda efectivă de tranzacţionare pe piaţa secundară – la titlurile pe 10 ani a sărit la 9,3%, faţă de 9,05% joi. Creşterea este semnificativă de la o zi la alta.

    În acest ritm, titlurile de stat pe piaţa secundară la 10 ani vor ajunge să fie cotate la un randament de 10%, ceea ce ar putea pune BNR în situaţia de a interveni în piaţă prin cumpărarea de titluri de stat ca să liniştească apele. La un an, titlurile de stat se tranzacţionează pe piaţa secundară la 8,46%.

    ROBOR la trei luni a fost cotat vineri la 6,17%, iar la un an este cotat la 6,49%.

    Pe piaţa interbancară a scadenţelor scurte – de pe o zi pe alta (overnight) sau până într-o lună – rata dobânzii a fost joi de 4,01%.

    La populaţie, băncile au crescut dobânzile, dar nu prea mult. Băncile mari oferă între 4-6%, iar băncile mici oferă mai mult (TBI – 8% la un an şi 10% pe an la 5 ani).

    Băncile mari şi mijlocii încă nu au ajuns să ofere populaţiei dobânzile pe care le oferă clienţilor mari care pot depune bani de pe o zi pe alta. Spre exemplu, Banca Românească are o dobândă de 5,5% pentru populaţie, dar companiei Nuclearelectrica îi oferă 8,99%.

    Toate pieţele de bani din lume se mişcă în sus după ce băncile centrale au intrat în panică în legătură cu creştere inflaţiei şi majorează dobânzile mai mult decât aşteptările, chiar cu riscul de a lovi în economie. În America, Fed – banca centrală – a majorat dobânzile cu 0,75%, care au ajuns la 1,5-1,75%, pentru a contracara o inflaţie care a crescut la 8,6% şi care nu dă semne de scădere. Fed va ajunge cu dobânda la dolari la 3% la finalul anului, spun analiştii, deşi ultimele previziunii indică faptul că anul viitor economia americană va intra în recesiune.  

    Banca Elveţiei a majorat pe neaşteptate dobânda cu 0,5%, ridicând-o la 0%, cel mai ridicat nivel din 2007 încoace.

    Banca Centrală Europeană va majora dobânda în iulie, iar analiştii cred că pasul de creştere va fi 0,5% şi nu 0,25% (acum dobânda este de minus 0,5%). BCE se confruntă acum cu aceeaşi situaţie de acum un deceniu, când ţările cu datorii mari şi cu probleme – Grecia, Italia, Spania – au fost atacate pe pieţele financiare, iar randamentul la titlurile de stat a sărit în aer. Grecia s-a ajustat între timp plătind un preţ economic mare, dar acum Italia pare să fie ţinta pieţelor. Şi de aceea BCE încearcă să găsească noi soluţii, pentru ca randamentele de tranzacţionare pentru titlurile de stat din Italia să nu scape de sub control. Acum, randamentele au urcat la peste 3%, faţă de 1%, cât sunt titlurile de stat germane.

    La Bucureşti, Banca Naţională trage de timp cu creşterea dobânzii de referinţă, dar va trebui să se alinieze la celelalte bănci centrale din jur, care au dobânzi peste BNR.

    Oricum, Ionuţ Dumitru, economistul-şef al Raiffeisen, spune că de fapt dobânda reală la BNR este cea Lombard, care este de 4,75%, nu cea de referinţă, de 3,75%. La 4,75% băncile se duc la BNR pentru lichiditate.

    Ionuţ Dumitru spune că BNR va fi nevoită să ajungă cu dobânda de referinţă spre 7% la finalul anului.

    Toată lumea este într-o tensiune maximă pe pieţele financiare, având în vedere şi scăderea burselor şi prăbuşirea pieţei cripto.

    Nimeni nu ştie cum vor evolua lucrurile, mai ales după ce săptămâna asta Rusia a început să testeze nervii Europei prin reducerea şi chiar oprirea livrărilor de gaze, ceea ce a determinat creşterea preţului cu 60% într-o săptămână.

    Putin vrea să demonstreze Europei, care este cea mai lovită de sancţiunile împotriva Rusiei ca urmare a invadării Ucrainei, ce s-ar putea întâmpla în iarnă cu gazele dacă Rusia închide de tot robinetul. Deja Germania anunţă planuri de raţionalizare a consumului de gaze.

    Nicio ţară, nici chiar nemţii, nu pot subvenţiona la nesfârşit preţul gazelor, iar Putin ştie acest lucru şi încearcă să forţeze mâna europenilor.

    La Bucureşti dobânzile vor creşte şi, odată ce intrăm în toamnă şi vine şi iarna, vom vedea facturi din ce în ce mai mari la credite, ca să nu mai vorbesc de preţurile din economie.

    Ceea ce încearcă BNR să facă acum este să forţeze băncile să ridice mai mult dobânzile la depozite pentru populaţie, să mai încetinească ritmul de creştere al creditării.

    Creşterea dobânzilor la depozite este extrem de importantă pentru a determina populaţia să schimbe depozitele constituite în ultimul an ca urmare a fluctuaţiilor pieţelor financiare şi atacarea Ucrainei de către Rusia, din euro în lei, având în vedere că ar putea obţine câştiguri mai mari dacă se menţine stabilitatea cursului valutar. De asemenea, ca ţintă sunt şi euro strânşi la saltea de frică şi care trebuie readuşi în bănci, dar în lei.

    Euro de la saltea şi depozitele în euro, transformate în lei, pot constitui sursa de lichiditate în lei care să acopere deficitul de lei în piaţă.

    Să vedem dacă BNR va reuşi să readucă euro în bănci şi să-i transforme în lei.

    Oricum, să ne pregătim pentru dobânzi la depozite şi de peste 10%. Întâi pentru clienţii mari şi, cine ştie, poate şi pentru depozitele constituite de populaţie.

  • Ce rost/sens are să pui bani deoparte acum, cât eşti tânăr? Ce să faci cu ei la pensie, când eşti bătrân, pentru că atunci nu prea poţi să mai faci nimic!

    Tema educaţiei financiare la români şi economisirea revine constant în discuţiile curente, de bârfă corporatistă, pozitivă. La un moment dat, una dintre Ioanele din redacţie se/ne întreba ce rost are să pui bani deoparte când eşti tânăr, când ai putea să faci multe lucruri acum? Ce să faci cu ei când ieşi la pensie, la bătrâneţe, pentru că atunci nu prea poţi să mai faci mare lucru? Asta dacă mai apuci pensia, cum le place corporatiştilor să spună.

    Mi-am amintit de întrebarea ei retorică când am văzut săptămâna trecută un sondaj realizat de CEC Bank cu ajutorul platformei FinZoom.ro. Conform sondajului, 66,5% dintre români au declarat că nu au niciun fel de economii. Dintre cei care au reuşit să pună bani deoparte, cei mai mulţi – 77,6%, au economii de-o viaţă sub 10.000 de euro. La polul opus, economii de peste 20.000 de euro reuşesc să aibă doar 9,8% dintre respondenţi. 52% dintre cei chestionaţi afirmă că nu reuşesc să pună bani deoparte, 21,8% economisesc sub 300 de lei/lună, 13,6% economisesc între 300 şi 600 de lei, 5,8% economisesc între 600 şi 1.000 de lei şi doar 6% reuşesc să economisească lunar peste 1.000 de lei.

    Cash-ul este metoda preferată de ţinere a economiilor – 49,7%. Concluzia Ioanei este că mai bine îţi trăieşti clipa când eşti tânăr, pentru că mai încolo nu se ştie. Parcă pentru această concluzie s-au făcut city breakurile, magazinele de haine de tip fast-forward, noile modele de maşini pe care să le schimbi odată la 5 ani, cluburile de vineri şi sâmbătă seara, ieşirile de weekend cu fetele şi băieţii la un prosecco şi îngheţată şi nu în ultimul rând creditele de consum şi de vacanţă. Dacă nu ai bani disponibili la un moment dat dar vrei să pleci într-o scurtă vacanţă, creditul te aşteaptă, la fel ca şi cardul de credit. În privinţa achiziţiei unui apartament, aici lucrurile se schimbă puţin, pentru că încă avem în mintea noastră dorinţa de a deţine o proprietate. Cu banii economisiţi de părinţi se constituie avansul, iar restul se plăteşte din salariul de corporatist. Şi mai rămân şi bani pentru consum. 

    Ultimele două generaţii gândesc puţin altfel decât părinţii şi bunicii lor. Pentru aceştia, un serviciu stabil, o familie, copii, o casă şi o vacanţă de două săptămâni la mare era ceva sfânt. Pentru noile generaţii, în afară de casă (dar şi aici această idee este pusă la îndoială), aproape nimic nu mai este valabil. Într-un fel sau altul, noua generaţie se uită la părinţii lor şi în mintea lor îşi spun că nu ar vrea să aibă viaţa/soarta lor. În anii ’90 şi chiar la începutul anilor 2000, salariile şi economiile lor au fost spulberate de inflaţie şi de creşterea cursului valutar leu/dolar/euro. Au strâns din dinţi şi din curea pentru a pune ceva deoparte, pentru a avea un cont de economii şi mai degrabă pentru zile negre, de criză, decât pentru distracţie, pentru a trăi clipa. Salariile au fost cele care au fost şi fiecare a tras de fiecare leu atât cât a putut. Mulţi au plecat la muncă în afară, lăsând în spate o familie cu speranţa că vor strânge şi ceva bani, ca urmaşii să nu aibă aceeaşi soartă.

    Noile generaţii au salarii mai mari decât părinţii lor şi mult mai mari decât pensiile bunicilor, dar şi o dorinţă de a cheltui mai mare, pentru a face faţă ritmului vieţii şi anturajului în care îşi petrec viaţa. Până la urmă nu este ceva rău, chiar deloc, pentru că poţi să faci lucruri, poţi să vezi lucruri pe care la pensie nu ai mai putea să le faci, nu mai ai energie şi nici determinare. Atunci, băile termale sunt nişte tovarăşi mai buni decât cluburile sau plajele exotice. Nu ştiu dacă sondajul realizat de CEC Bank se adresează corporatiştilor, dar ştiu sigur că se pun mai puţini bani deoparte de către aceştia. Fiecare îşi face socoteala astfel încât să se bucure de city-breakuri sau de vacanţe mai interesante. Este adevărat că Mamaia, şi acum Neptun-Olimp, au devenit mai scumpe decât foarte multe destinaţii din afară. Hainele stau mai bine pe tine la 20-30-40 de ani decât la 60-70 de ani. Nu trebuie să călătoreşti cu geanta plină de medicamente şi nu oboseşti atât de repede acum.

    Când eşti tânăr, problema cazării nu este atât de importantă, iar stingerea la ora 10 seara pentru odihnă nu este în topul listei de priorităţi. Dacă pentru părinţii şi bunicii noştri a lăsa copiilor, a da copiilor ceva, asta însemnând o anumită sumă de bani, era o prioritate, pentru noile generaţii această idee începe să se disipe, să nu mai fie atât de importantă. Ţi-am plătit şcoala, nu mai am bani şi pentru casa ta. Aşa că trebuie să te duci la muncă – pare să fie ideea care a încolţit în mintea noii generaţii. Băncile ar vrea să aibă din partea românilor o economisire constantă şi sigură, dar în acelaşi timp ar vrea să dea şi credite de consum şi de vacanţă, ca să nu mai vorbesc de creditele ipotecare. În aceste condiţii, creditele trebuie să le iei când eşti tânăr şi economisirea să fie la pensie, mai ales că speranţa de viaţă este mai mare.

    (cristian.hostiuc@zf.ro)