În adolescenţă, Peter Beck era un tânăr mult mai productiv decât majoritatea adolescenţilor, petrecându-şi o mare parte din tinereţe în garajul familiei, în Noua Zeelandă, în mijlocul echipamentelor de sudură. La 15 ani şi-a construit o bicicletă din aluminiu de la zero. Un an mai târziu şi-a cumpărat cu 300 de dolari un Austin Mini ruginit şi l-a refăcut de la cap la coadă, reconstruindu-i motorul şi suspensia şi fixând toate panourile caroseriei. Părinţii lui Beck, un director de muzeu şi o profesoară, şi-au încurajat fiul dintotdeauna. ”Mama îmi aducea cina jos, în garaj, şi o punea pe bancă pentru mine, dar de multe ori se răcea“, spune Beck.
În 1999, la vârsta de 18 ani, Beck a făcut ceva despre care majoritatea oamenilor ar spune că e o prostie. După ce şi-a studiat toate cărţile din bibliotecă pentru a învăţa cum să-şi facă propriul combustibil, a înfiinţat un laborator într-o magazie din curtea din spatele casei şi s-a decis să construiască un motor cu rachetă. Pentru că nu avea un costum special de protecţie, s-a înfăşurat în saci de plastic şi îşi punea o cască de sudură în timp ce distila peroxid sau alte substanţe chimice.
După ce a testat unul dintre motoarele pe care le-a construit şi a observat că funcţionează, a decis că e timpul pentru o aventură adecvată. Aşa că a legat motorul în spatele unei biciclete personalizate, s-a îmbrăcat într-o salopetă roşie, şi-a pus o cască albă şi a avut parte de prima sa ”lansare“, pe o şosea. Înclinându-se în faţă, a reuşit să ajungă la aproximativ 135 de km (90 de mile) pe oră.
Pentru a încetini, tânărul s-a ridicat mai întâi în poziţie verticală, permiţând rezistenţei vântului să facă o parte din muncă, mai ales pentru a nu topi plăcuţele de frână sau roţile. Pentru mulţi oameni, acest tip de experiment ar echivala cu deţinerea unei diplome în inginerie. În schimb, Beck avea pe CV doar câteva locuri de muncă şi internshipuri. Mai întâi a lucrat pentru un furnizor de aluminiu, a curăţat toaletele şi a construit iahturi, devenind expert în analizarea acusticii lor pentru a atenua zgomotul motorului şi al elicei. Ulterior a lucrat pentru un producator local de aparatură casnică, iar în cele din urmă s-a alăturat unui laborator de cercetare şi dezvoltare susţinut de guvern.
În 2006, soţia lui Beck a fost nevoită să se mute în interes de serviciu, motiv pentru care cei doi au stat timp de o lună în SUA. El a profitat de această oportunitate pentru a vizita institutele şi companiile de cercetare aerospaţială ale ţării. Spera să-şi găsească un loc de muncă, dar de fiecare dată ieşea deprimat. ”Mă aşteptam ca toţi aceşti oameni să debordeze de energie, dar nimic din toate aceste lucruri nu s-a întâmplat.“ Companiile şi laboratoarele construiau rachete şi vorbeau despre misiuni pe Marte, dar abordările lor păreau învechite. Pe de altă parte, teoria lui Beck este că spaţiul se va deschide pentru omenire numai dacă ar putea fi găsit un mod mult mai ieftin de a ajunge acolo. Rachetele disponibile la vremea respectivă erau masive, concepute să transporte sateliţi de mărimea autobuzului.
Dar Beck a înţeles că electronica ieftină şi software-ul inteligent ar face posibilă construirea de flote de sateliţi mai mici şi mai ieftini. La vremea respectivă, Space Exploration Technologies Corp., sau SpaceX, nu-şi începuse încă treaba. Lansările erau încă efectuate de guverne şi costau între 100 şi 300 de milioane de dolari. Agenţiile oficiale spaţiale zburau cel mult o dată pe lună, iar în vârful listei lor de priorităţi se plasau companiile de telecomunicaţii şi armata. Beck credea că oamenii nu ar putea să experimenteze cu adevărat spaţiul cosmic decât dacă rachetele ieftine ar fi mai uzuale. ”Este atât de greu să ajungi în spaţiu. Ştiam că trebuie să găsesc o modalitate mai uşoară de a face asta, că trebuie să construiesc o rachetă“, spunea el. Şi aşa s-a născut Rocket Lab.
În 2007, guvernul Noii Zeelande l-a lăsat pe Beck să preia un etaj, fără chirie, la laboratorul unde lucra. Avea astfel acces la echipamente de ultimă generaţie, dar avea nevoie şi de bani pentru a cumpăra alte unelte. Aşa că l-a sunat pe Mark Rocket, un antreprenor bogat pe care Beck l-a auzit la radio vorbind despre interesul său în ce priveşte călătoriile în spaţiu. În cadrul întâlnirii, Beck l-a ademenit cu propunerea de a lansa rachete ieftine în fiecare săptămână, lucru de care Rocket a fost destul de intrigat. ”Când am dezbătut ideea cu avocatul şi contabilii mei, au fost nişte sprâncene ridicate. Părea ca o modalitate uşoară de a scăpa de o grămadă de bani. Dar eu împărtăşeam această viziune“, povesteşte antreprenorul. În cele din urmă, Beck a reuşit să strângă 300.000 de dolari de la Rocket, de la familie şi de la prieteni, apoi a petrecut doi ani construind un prototip. În noiembrie 2009, el şi doi angajaţi au prezentat Ātea-1, o rachetă de 6 metri care cântărea numai 130 de kilograme. ”Noua Zeelandă, mergem în spaţiu“, a spus el în timp ce a apăsat butonul roşu de aprindere.
De la primul test triumfal, Rocket Lab a devenit din ce în ce mai puternic. Facilităţile de producţie ale companiei, câteva depozite dintr-o zonă industrială din Auckland, dispun de o zonă de asamblare gigantică pentru rachetele şi camerele sale electronice, unde inginerii software îşi ajustează motoarele Rutherford, numite după fizicianul născut în Noua Zeelandă Ernest Rutherford. Laboratorul Rocket Lab efectuează teste ale motorului la câţiva kilometri distanţă, pe un teren de păşuni lângă aeroportul din Auckland. În mare, compania a progresat mult mai repede decât start-up-urile aerospaţiale tipice, ajungând la operaţiuni de 148 milioane de dolari şi fiind evaluată la peste 1 miliard de dolari.
