Am o presimtire rea referitoare la viitorul muncitorilor
americani – dar nu din motivele care v-ar putea veni acum in minte,
sau nu in totalitate. Da, cresterea incetineste si sunt destule
sanse ca somajul sa creasca, nu sa scada, in lunile care vin. Asta
e de rau. Dar ce e mai rau e ca sunt tot mai multele dovezi ca
elita noastra guvernamentala nu e interesata de faptul ca un nivel
de disfunctionalitate economica odinioara de neimaginat este pe
cale sa devina noua stare de normalitate.
Si mi-e teama ca cei de la putere, in loc sa-si asume
responsabilitatea pentru crearea de locuri de munca, vor declara in
curand somajul ridicat drept “structural”, o componenta permanenta
a peisajului economic, si ca prin condamnarea unei mari parti
dintre americani la somaj pe termen lung vor transforma aceasta
scuza intr-o trista realitate.
Nu cu mult timp in urma, oricine ar fi estimat ca unul din sase
angajati americani va ajunge in curand in somaj sau i se vor reduce
norma si salariul, si ca perioada medie de somaj va ajunge la 35 de
saptamani, era trimis la plimbare drept un pesimist incurabil, in
parte si pentru ca daca s-ar fi intamplat ceva din cele de mai sus,
se presupunea ca autoritatile ar fi tras de toate parghiile crearii
de locuri de munca. Dar iata ca aceste previziuni s-au adeverit, si
ce vedem in schimb?
In primul rand, vedem Congresul care refuza sa actioneze, atat
republicanii cat si democratii conservatori refuzand sa mai dea
veun ban pentru crearea de locuri de munca si nedorind nici macar
sa aline suferinta celor fara un loc de munca.
Ni se spune ca nu ne permitem sa ii ajutam pe someri – ca trebuie
sa ne coboram grabnic deficitele bugetare, fiindca altfel
“gardienii obligatiunilor” (speculatorii de pe pietele financiare)
vor urca pana la cer costul la care se imprumuta Statele Unite.
Sunt plasmuiri ale imaginatiei vulturilor deficitului, caci departe
de a fugi de datoriile SUA, investitorii le cumpara si mai abitir,
ducand dobanzile de fapt la minime istorice. Dar apostolii fricii
sunt de neclintit: lupta cu deficitele, insista ei, trebuie sa aiba
prioritate – dar nu si inaintea reducerilor de impozite pentru cei
bogati, care trebuie extinse, indiferent ce minusuri bugetare se
vor genera astfel. Ideea e ca o mare parte din Congres – suficient
de mare incat sa poata bloca orice actiune in privinta locurilor de
munca – e foarte interesata de impozitele pentru cei mai bogati
americani, adica 1% din populatie, dar foarte putin de necazul
americanilor de rand care nu-si pot gasi de lucru.
Bun, daca nu face nimic Congresul, de ce nu actioneaza atunci
Rezerva Federala? La urma urmei, se presupune ca ea are doua tinte:
eliminarea somajului si stabilitatea preturilor, de obicei definita
in practica drept o inflatie sub 2%. De vreme ce somajul e foarte
mare, iar inflatia e mult sub pragul maxim, te-ai astepta ca Fed sa
ia masuri agresive care sa stimuleze economia. Dar n-o face. E
adevarat ca Rezerva Federala a apasat deja una dintre pedale pana
la podea: dobanzile pe termen scurt, parghia sa obisnuita de
interventie, sunt aproape de zero. Totusi, presedintele Fed, Ben
Bernanke, ne-a asigurat ca are si alte optiuni, cum ar fi sa-si
mareasca detinerea de obligatiuni ipotecare, si a promis ca va
pastra dobanzile pe termen scurt la un nivel minim. Si un mare
institut de cercetare sugereaza ca Rezerva Federala ar putea
impulsiona economia daca si-ar fixa o tinta de inflatie mai mare de
2%. Dar Fed nu a facut nimic din acestea. In loc de asa ceva, unii
oficiali coboara mizele pentru ea. Spre exemplu, Richard Fischer,
presedintele Rezervei Federale din Dallas, a sustinut luna trecuta
ca Fed nu are nicio responsabilitate pentru slabiciunea economiei,
pe care el a pus-o pe seama incertitudinii cu privire la viitoarele
reglementari legale – o viziune populara in cercurile
conservatoare, dar fundamental opusa realitatii. De fapt, el a
reactionat la esecul Fed de a-si atinge una din cele doua
principale tinte prin mutarea tintei.
A trecut apoi la cealalta tinta, explicand ca scopul Fed nu e
maximum 2% pentru inflatie, ci mai degraba “a pastra inflatia
extrem de joasa si de stabila”.
Pe scurt, toate-s bune. Si estimez – dupa ce am mai vazut filmul
asta odata in Japonia – ca daca si cand preturile vor incepe sa
scada, cand inflatia deja mult sub tinta va deveni deflatie, unii
oficiali Fed ne vor explica atunci ca si asta e in regula. Ce ne
asteapta urmand aceasta cale? Iata ce consider eu foarte probabil:
doi ani de acum inainte, somajul va fi foarte ridicat, foarte
posibil mai mare decat e acum. Dar in loc sa-si asume
responsabilitatea pentru a rezolva situatia, politicienii si
oficialii Fed vor declara laolalta ca somajul ridicat e structural,
dincolo de controlul lor. Si dupa cum am mai spus, cu timpul aceste
scuze se pot transforma intr-o filozofie de viata, pe masura ce
somerii pe termen lung isi pierd abilitatile de munca si
conexiunile cu piata muncii si devin de neangajat.
As vrea sa-mi imaginez ca mania publica va preveni acest
deznodamant. Dar desi americanii sunt cu adevarat nervosi,
supararea lor nu are o tinta anume. Asa ca mi-e teama ca elita
noastra guvernamentala, care nu e cine stie ce interesata de somaj,
va permite ca distrugerea locurilor de munca sa se perpetueze si de
acum inainte.
