Este aproape imposibil să vorbeşti acum despre Steve Jobs, la câteva zile de când s-a stins din viaţă, fără să strecori cuvinte precum geniu, vizionar sau legendă a lumii tehnologiei. Şi nimeni nu poate contesta faptul că a devenit de-a lungul ultimelor câteva decenii o adevărată emblemă în Silicon Valley, nu doar pentru felul în care a făcut din Apple una dintre cele mai valoroase companii din lume, dar şi pentru stilul carismatic prin care a clădit imaginea acestui imperiu.
Mai puţini ştiu însă realitatea. În spatele acestei măşti atent construite a stat de fapt un tiran cu o personalitate extrem de dificilă. Reputaţia mai puţin cunoscută a lui Steve Jobs a început să prindă contur încă din anii ’80, în primii ani ai Apple. Jeff Raskin pusese bazele Macintosh şi coordona acest proiect când i-a scris lui Mike Scott, preşedintele Apple, pentru a se plânge cu privire la Jobs, un “copil teribil” care părea să fie din ce în ce mai interesat de munca lui. L-a descris atunci drept cineva care acţionează fără să gândească, ia decizii de multe ori absurde fără să se consulte cu nimeni, nu se ţine de promisiuni, nu respectă obligaţii, nu vine de multe ori la întâlniri sau şedinţe şi este adesea iresponsabil. Şi pare să fi avut dreptate.
Steve Jobs n-a dat niciodată prea mare importanţă regulilor. Maşina lui, spre exemplu, era destul de uşor de recunoscut în parcarea sediului din Silicon Valley al Apple. Era singura fără plăcuţe de înmatriculare, parcată mai mereu în locurile rezervate persoanelor cu dizabilităţi, doar pentru că nu avea răbdare să caute un loc cum făceau toţi ceilalţi angajaţi, fie ei programatori sau executivi din companie. Era, totodată, şi singura maşină nemţească foate puternică şi rapidă – o pasiune moştenită de la tatăl său, în ciuda stilului său de viaţă destul de umil prin comparaţie cu grandoarea de care dădeau dovadă alţi titani ai tehnologiei. Decenii întregi a condus mai întâi modele Porsche şi apoi Mercedes, automobile care l-au inspirat şi pentru designul primelor computere produse de Apple.
Nici banii n-au fost foarte importanţi pentru Steve Jobs. Nimic de zis, n-a dus lipsă, dată fiind averea estimată de revista americană Forbes la 7 miliarde de dolari (5,27 miliarde de euro) pe care a construit-o mai mult din acţiunile deţinute la Disney decât din cele de la Apple, însă implicarea lui în compania pe care a fondat-o în urmă cu 35 de ani n-a fost nici pe departe pentru recompensele materiale. Salariul lui Jobs a fost, cel puţin în ultimii 14 ani, de când s-a întors în companie după o absenţă de mai bine de un deceniu, de numai un dolar pe an.
A clădit practic un adevărat imperiu de peste 300 de miliarde de dolari fără să-i pese de componenta financiară, ci doar pentru distracţie, motivat fiind de dorinţa de a oferi cele mai spectaculoase produse. Şi a făcut acest lucru punând o presiune enormă pe oamenii din companie. Nu degeaba există atâtea poveşti care îl descriu drept un tiran ce înspăimânta angajaţii şi pe cei din jur, cu o încăpăţânare şi un temperament greu de controlat care îl împingea la izbucniri nervoase asupra subalternilor şi la concedieri făcute pe loc, uneori din motive cât se poate de neînsemnate.
L-a dat afară pe Jeff Raskin, spre exemplu, când a aflat de nemulţumirile exprimate în ce-l privea. Sau a concediat o asistentă pentru că i-a cumpărat o altfel de apă minerală decât cea pe care o dorea. “Până şi cel mai favorizat angajat poate să ajungă să primească o mulţime de reproşuri din partea lui”, spunea Edward Eigerman, un inginer din cadrul Apple, într-un interviu acordat mai demult revistei americane Wired. “Aici îmi este frică să nu fiu concediat mai mult decât în oricare altă parte unde am lucrat”, a completat el şi, de cele mai multe ori, soluţia pentru a nu cădea pradă toanelor lui Jobs era pur şi simplu să-l evite pe holurile clădirii de birouri şi să nu-i răspundă la telefon. “Nimeni nu îl salută şi angajaţilor, în special mai noi sau fără funcţie înaltă, le e frică de el”, povestea un alt angajat al Apple.
