BusinessMagazin

Tag: viata

  • Pentru că vrea să vândă „gazele libertăţii” în Germania, America loveşte în germanul de rând

    Când două orgolii puternice se ciocnesc, cum ar fi cel al Americii şi cel al Germaniei, nu politicienii au de suferit în primul rând, ci comunităţile locale. Pentru un oraşel bavarez, decizia Pentagonului de a redistribui trupele americane staţionate în Europa ar putea însemna sfârşitul unui mod de viaţă germano-american vechi de zeci de ani, scrie revista Politico.

    Situat la o oră de mers cu maşina de graniţa cu Cehia, Vilseck a fost „acasă” pentru mii de civili şi soldaţi americani încă din anii 1950 şi găzduieşte în prezent Regimentul 2 de Cavalerie al Armatei SUA. Această istorie şi-a lăsat amprenta asupra oraşului, creând o economie care se împleteşte strâns cu prezenţa americană – o situaţie reflectată în oraşul vecin Grafenwöhr, o bază imensă în care Elvis Presley şi-a petrecut câteva săptămâni după ce a fost recrutat.

    Dependenţa se întoarce acum împotriva oraşelelor gazdă ale armatei americane din toată Germania. După anunţul secretarului Apărării al SUA, Mark Esper, că 12.000 de militari vor fi transferaţi din Germania, comunităţile locale, printre care şi cea din Vilseck, se confruntă cu un viitor economic incert. Şi cu aproximativ 4.500 de soldaţi din Regimentul 2 Cavalerie care vor fi mutaţi, Vilseck va fi lovit cel mai puternic.
    Faptul că barăcile cazărmii oraşului ar putea fi goale în câţiva ani îl preocupă pe primarul Hans-Martin Schertl. „Contribuţia economică a zonelor de instrucţie de aici şi din Grafenwöhr a fost calculată la aproximativ 650 de milioane de euro anual“, a spus el, aşezat în biroul său cu vedere la piaţa din centrul Vilsekului, la câteva zile de la anunţul Washingtonului.
    Dacă mii de americani vor pleca, „preţurile de pe piaţa imobiliară vor scădea cu siguranţă, deoarece cererea nu ar putea fi la fel de mare ca oferta”, a spus Schertl, adăugând că mulţi germani de-ai locului se bazează pe chiriaşii americani care le plătesc chirie pentru a locui în casele lor. La mică distanţă de piaţa centrală, Bobby Grassick, directorul general al Vânzări de Autovehicule Militare Vilseck, rezonează cu remarcile primarului.
    „Va afecta zona dramatic“, a spus Grassick, stând în spatele biroului său, lângă showroom-ul dealerului auto. Preţurile imobiliare şi chiriile din zonă primesc un impuls artificial din prezenţa americană, a explicat el.
    La o oarecare distanţă de cel mai apropiat autobahn şi nu suficient de aproape de centrele regionale Nuremberg sau Regensburg pentru a profita de dezvoltarea lor urbană, Vilseck este ceea ce nemţilor le place să numească Pampa, o zonă rurală în mijlocul pustietăţii – care de obicei are o piaţă a locuinţelor de închiriat relaxată.
    „Toate aceste case pe care le vedeţi pe aici – sau multe dintre ele, să zicem – sunt construite pentru familiile americane“, a spus el, adăugând că nemţii care au investit în ele „vor locui ei în aceste case goale când americanii vor dispărea, pentru că nu vor primi niciodată chiriile de care au nevoie de la localnici pentru că aceştia nu şi-ar putea permite. „Nu avem nici industrie”, a spus Sabine Kederer, proprietara hotelului Angerer din Vilseck, clădire care datează de secole şi în care „aproximativ 80% dintre oaspeţi au legătură cu americanii sau sunt americani”.
    Multe instituţii din oraş se adresează special americanilor, de la restaurante – cum ar fi Angus Steakhouse, a cărui friptură de
    1 kilogram împinge chiar şi graniţele bucătăriei bavareze – la agenţii de turism care fac publicitate exclusiv pentru zboruri transatlantice. Locurile de cult ale oraşului includ nu numai bisericile romano-catolice tipice ale regiunii, ci şi Centrul Creştin New Life şi Biserica Creştină a Noului Testament.
    Kederer crede că Vilseck ar fi trebuit să înceapă să-şi diversifice modelul de afaceri în urmă cu câţiva ani, pentru a nu mai depinde de soldaţii americani. În opinia ei, pitorescul oraş ar trebui să fie promovat ca destinaţie turistică sau ca alternativă accesibilă pentru orăşenii care nu doresc să-şi cheltuiască toţi banii pe chirie. Fără astfel de strategii în acţiune, ea este îngrijorată că retragerea americană va produce o lovitură severă economiei locale.
    În afară de aspectul economic, ea este tristă şi pentru că va trebui să spună adio prietenilor. În afară de soldaţi, mulţi civili americani, cum ar fi membrii familiilor lor, locuiesc în şi în jurul Vilsekului.
    „Ne-a fost foarte bine cu americanii“, a spus Kederer, adăugând că cea mai bună prietenă a fiicei sale de 9 ani este americancă. Nu numai că sunt „inseparabile”, a spus ea, dar ambele beneficieză de abilităţile lingvistice reciproce. Majoritatea germanilor din Vilseck sunt de acord că prezenţa americană a adăugat calitate vieţii în oraş dincolo de perspectiva economică. „Am lucrat ca supraveghetor în autobuzul şcolar”, povesteşte localnica Brigitte Trummer, acum pensionară, adăugând că copiii germani şi americani ai oraşului s-au înţeles mereu. „Sunt tristă să văd americanii plecând … Vilseck se va transforma într-un oraş fantomă.“
    Primarul Schertl încă speră că oraşul său va evita această soartă. „Trump se confruntă cu rezistenţa democraţilor şi a unor republicani“, a spus el, adăugând că această mutare nu are sens strategic: „Toată lumea spune acest lucru, inclusiv fostul general comandant al armatei americane din Europa Ben Hodges… Iar preşedintele rus Vladimir Putin îşi freacă mâinile – cu 10.000 de soldaţi americani mai puţin decât ar fi trebuit să se teamă cândva, dacă ar alege să anexeze statele baltice sau orice altceva.“ Grassick are o viziune diferită de cea a lui Schertl. „Americanii nu văd  direct ameninţarea în teren, aici, în Germania, ei o văd mai mult spre graniţele cu Rusia – prin urmare de aici şi comasarea în Polonia – vor să se deplaseze mai mult în această direcţie“, a spus el. (Washingtonul a transmis mesaje ambigue în acest sens, spunând că va muta unele trupe în Polonia, deşi recent Pentagonul a anunţat că trupele afectate din Germania vor fi transferate în principal în Italia şi Belgia sau înapoi în Statele Unite.) În orice caz, Grassick nu este prea îngrijorat pentru afacerile sale, deşi sunt croite 100% pentru a satisface nevoile americanilor. „Importăm maşini din SUA pentru ca soldaţii să le cumpere aici şi să le poată duce înapoi acasă când pleacă. Arată la fel, dar sunt vehicule cu totul diferite, cu luminile şi parbrizele lor şi toate cele neconforme cu standarde europene „, a spus el.
    Ca parte a unui acord între SUA şi Germania, clienţii săi americani nu plătesc taxe de import, a explicat Grassick. Nemţii, pe de altă parte, ar trebui să plătească cu „29% mai mult” pentru una dintre maşinile sale, astfel că retragerea trupelor ar trebui să facă ravagii modelului său de afaceri – însă el se bazează pe faptul că mai are doar câţiva ani până la pensionare. „Chiar nu mă afectează atât de mult.“
    Pentru Kederer, miza este mai mare. „Acest hotel este în familia mea din 1666 şi sunt a 14-a generaţie care îl conduce“, a spus ea. „Nu vreau să se termine cu mine.“

    Armata americană s-ar putea să fie în retragere în Germania, însă câţiva politicieni de la Washington sunt în plină ofensivă, motivaţi din spate de interese de afaceri. SUA au devenit exportator de energie mulţumită dezvoltării industriei gazelor de şist, în timp ce Rusia îşi ademeneşte clienţii europeni pentru gazele sale cu noi rute, directe şi mai sigure. Una dintre acestea este gazoductul Nord Stream, care aduce gaze direct în Germania, ocolind Ucraina. Conducta există deja, dar Moscova vrea majorarea capacităţii de transport, iar Berlinul nu are nimic împotrivă, ba chiar sprijină proiectul, căruia i se opun SUA şi câteva ţări care se simt ameninţate de întărirea influenţei ruseşti în regiune, cum ar fi Polonia.  Administraţia de la Washington, care promovează puternic gazele americane în Europa ca soluţie pentru „eliberarea” de dependenţa de Rusia, face presiuni asupra Germaniei să renunţe la proiectul rusesc. În aceste condiţii, trei senatori americani ameninţă portul de feriboturi de pe insula Rügen cu sancţiuni „zdrobitoare” pentru a împiedica realizarea controversatului proiect Nord Stream 2. Cu toate că se tem de ruina financiară, oamenii din Sassnitz, un oraş de pe acea insulă, sunt sfidători, scrie Deutsche Welle, care a realizat un reportaj acolo. Oraş de pescari unde pe străzi miroase a peşte prăjit. Soarele se reflectă puternic în apa mării, iar câteva bărci cu pânze alunecă leneş în lumină. Este încă vacanţa de vară în unele landuri germane, iar în Sassnitz, port la Marea Baltică, senzaţia de vacanţă se simte chiar mai mult. Chiar şi primarul micului oraş de 9.000 de locuitori ar fi trebuit să fie în concediu. Ar fi plecat dacă nu ar fi fost o scrisoare ameninţătoare trimisă din Statele Unite. „Nu se întâmplă în fiecare zi ca Sassnitz să treacă de la 0 la 100 pe scara atenţiei politice a lumii”, spune Frank Kracht, râzând. Redevine repede sobru. „Trebuie să iau în serios aceste ameninţări. Pentru că, în primul rând, este vorba şi de muncitori.“

    El se referă la angajaţii companiei Fährhafen Sassnitz, care operează portul local Mukran. Este hub-ul logistic pentru finalizarea controversatei conducte de gaz Nord Stream 2, cu o lungime de 150 de kilometri. În scrisoarea adresată oraşului Sassnitz la începutul acestei luni, trei senatori republicani americani – Ted Cruz din Texas, Tom Cotton din Arkansas şi Ron Johnson din Wisconsin – au ameninţat Portul Mukran cu sancţiuni economice şi juridice “zdrobitoare” dacă continuă să permită echiparea vapoarelor pentru realizarea proiectului gazoductului rusesc. SUA încearcă în toate modurile posibile să împiedice ca gazoductul să devină realitate, iar criticile nu sunt ceva nou.
    Preşedintele Donald Trump a acuzat Germania că doreşte protecţia militară a SUA împotriva unei ameninţări ruseşti, oferind în acelaşi timp Moscovei venituri mari din exporturile de gaze. Însă tonul mesajului din scrisoare este ceva nemaiîntâlnit până acum, cel puţin pentru oficialii germani. În portul german stă ancorată Akademik Cerskiy, o navă rusească ce urmează să finalizeze lucrările. Ar trebui să fie echipată tehnic pentru a duce pe şantierul marin conductele finite, care sunt depozitate în Portul Mukran. Munca a fost temporar oprită, iar aici intervine scrisoarea ameninţătoare a americanilor. Jürgen Trittin din partidul ecologist german a descris scrisoarea ca fiind „o declaraţie economică de război”, în timp ce premierul landului Mecklenburg-Pomerania Occidentală, Manuela Schwesig, a caracterizat-o drept „scandaloasă” şi o „tentativă de şantaj”. În Sassnitz, puţini localnici sunt interesaţi de politica americană. Susanne Bender locuieşte acolo de
    50 de ani, conducând o afacere de afumat peşte numită Heimat („Acasă”). Bender vinde rulouri de peşte care par delicioase, deoarece coada de clienţi este lungă. „Nu este deloc bine ce face Trump. De ce se amestecă în afacerile noastre?“ spune ea. „Nu doar eu personal, ci toată lumea este îngrijorată. Toţi depindem de port.“ După comerţul turistic, portul de feriboturi industriale este cel mai important angajator din regiune. „Construieşti ceva şi acum ar trebui să fie demolat sub picioarele tale”, spune René Beinhoff, care vinde îngheţată pe promenada Sassnitz. „Ce nonsens!“
    Primarul Kracht subliniază că toate autorizaţiile au fost emise, conducta este ca şi terminată – cel puţin 94% din aceasta – şi ei vor să rămână cu ea. „Este doar o ameninţare. În prezent, nu există sancţiuni“, spune el. „Trebuie să o luăm în serios, dar trebuie, de asemenea, să ne liniştim oamenii că nu vor fi atraşi în niciun fel în această bătaie de joc politică”. Oamenii din Sassnitz nu par să fi înţeles pe deplin prăpastia în care privesc, spune Sascha Lohmann, politolog la Institutul German pentru Afaceri Internaţionale şi Securitate, care cercetează sancţiunile americane de ani buni. Potrivit acestuia, antecedentele americane şi ameninţarea cu sancţiuni din scrisoare sunt suficiente pentru a-i face nervoşi pe jucătorii de pe piaţa financiară, cum ar fi banca de casă a portului. „Senatorii înţeleg exact ce efect psihologic au aceste ameninţări“, subliniază Lohmann.
    El crede că adevărata problemă o reprezintă sancţiunile secundare, cu SUA interzicând propriilor companii să facă afaceri cu companii afectate de sancţiuni – în acest caz portul Mukran şi-ar pierde toţi partenerii de afaceri americani. De teamă, explică politologul, multe companii vor prefera să renunţe la a mai face afaceri cu Mukran, în loc să-şi rişte întreaga afacere din SUA. „Aceşti jucători financiari ar face atunci ca portul să intre în insolvenţă“, spune el. Între timp, unii politicieni germani solicită guvernului de la Berlin să ia poziţie, ba chiar să emită contrasancţiuni.

  • Cu ce probleme se confruntă cuplurile în pandemie?

    Pandemia a venit nu doar cu presiuni pe sănătatea fizică a oamenilor şi asupra economiei, dar şi asupra relaţiilor de orice fel. cele mai afectate par a fi însă cele de cuplu. Cu ce probleme se confruntă cuplurile în pandemie, a povestit pentru Business MAGAZIN psihoterapeutul Oana Nicolau, cofondatorul clinicilor care îi poartă numele, într-o ediţie recentă a emisiunii Viaţă de corporatist.

    Tensiunile din cadrul cuplurilor se reflectă cel mai bine în evoluţia businessului Oana Nicolau: solicitările care vin din partea unor noi clienţi au crescut cu 20-30% din luna aprilie încoace, potrivit psihoterapeutului specializat pe probleme de cuplu.

    În general, referindu-se la relaţiile de cuplu, a observat trei tendinţe într-un studiu pe care l-au făcut în această perioadă: „Pe de o parte, cuplurile care înainte de această pandemie aveau o relaţie bună, funcţională, sunt cuplurile care s-au conectat şi mai mult, pe seama acestui timp mai îndelungat pe care l-au avut împreună, acesta fiind aspectul pozitiv al acestei situaţii”.

    Apoi, observă ea, mai există categoria cuplurilor care aveau dificultăţi înainte de pandemie, pe care nu încercau să le rezolve şi care în această perioadă s-au accentuat – au apărut conflicte majore, iar unele au dus şi la despărţiri. O a treia categorie o reprezintă cuplurile care aveau o relaţie bună, iar dintr-o dată, în perioada aceasta, au apărut conflicte între ei. „Aceasta se întâmplă foarte mult în rândul persoanelor din corporaţii – ei petreceau foarte mult timp la birou – 10 ore sau chiar mai mult timp zilnic, iar timpul petrecut efectiv acasă cu partenerul era foarte redus.”

    Astfel, cei care se înţelegeau anterior pandemiei bine, dar acum au probleme, în general aveau puţin timp liber la dispoziţie pe care să îl dedice relaţiei: „Aveau 2-3 ore seara în care se ocupau de casă sau de copii, fiindcă petreceau puţin timp împreună, nici nu apucau să se certe foarte mult – ei ocupându-se de lucrurile acestea cotidiene mai degrabă.  S-au trezit apoi în situaţia de a lucra de acasă, cu copiii având şcoala online, iar dintr-o dată şi-au dat seama că sunt multe lucruri nespuse, care deranjau şi la unul, şi la celălalt, astfel că au apărut neînţelegeri şi conflicte, acesta fiind motivul principal pentru care au apelat la psihoterapie”.

    În timp ce la începutul relaţiei oamenii petrec foarte mult timp împreună şi caută să se cunoască, sunt duşi ulterior de viaţă în direcţii unde concentrarea scade în ceea ce priveşte relaţia de cuplu şi se mută pe obiective precum cariera, apoi copiii.

    „De foarte multe ori se întâmplă ca ei să evolueze în moduri diferite, iar la un moment dat, cum s-a întâmplat în situaţia aceasta cu pandemia ajung să nu se mai recunoască unul pe celălalt”, spune psihologul.
    Per ansamblu, ea observă că cei care anterior aveau o relaţie echilibrată, acum au o relaţie bună în continuare, în timp ce pentru cei la care nu exista o astfel de relaţie, pandemia a adus un semnal de alarmă, iar cei care şi-au dorit să meargă mai departe din rândul lor au apelat la terapie. Oferă ca argument în acest sens exemplul cabinetului său, unde, în perioada de pandemie – începând cu jumătatea lui aprilie, au primit numeroase solicitări din partea unor noi cupluri – anticipează că undeva la 27 de cupluri noi au intrat în această perioadă în cabinetul online, faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut când aproximativ 15 cupluri noi au venit în cabinetul său. 

  • Una dintre cele mai bogate familii din România readuce la viaţă un conac vechi de aproape 100 de ani. Ce vor să facă cu el şi cum arată după renovare – GALERIE FOTO

    Un conac construit în 1925 în stil neoromânesc de unul dintre discipolii arhitectului Ion Mincu, care a trecut printr-un proces de renovare ce a durat şapte ani, reprezintă unul dintre cele mai noi pariuri ale familiei Timiş. Acesta le poartă deja numele şi, aflat la doar 80 de kilometri de Capitală, ar putea fi una dintre destinaţiile de weekend de pe harta bucureştenilor.  

    În ultimii ani, au început să apară din ce în ce mai multe locuri de cazare, care pe lângă dormit, oferă şi o experienţă atipică turiştilor, în încercarea de a se deosebi de turismul de masă. Casa Timiş, un conac construit în 1925 în stil neoromânesc, le oferă turiştilor atât ocazia de a dormi într-un conac istoric, dar şi de a lua masa înconjuraţi de viţa de vie din zona Dealu Mare.

    Casa Timiş este situată pe Drumul Vinului în judeţul Prahova, la aproximativ 80 de km de Bucureşti. Clădirea a fost naţionalizată de către comunişti şi ulterior retrocedată în anul 2008, trecând printr-un amplu proces de renovare până în anul 2015.

    Casa Timiş este deţinută de familia Timiş, cunoscută mai ales pentru dezvoltarea producătorului  de mezeluri Cris-Tim, dar care are şi o experienţă de 13 ani în domeniul viti-vinicol. Familia Timiş are circa 60 de hectare de viţă de vie în zona Dealu Mare şi produce propriul vin încă din 2013.

    În anul 2018, familia Timiş a decis să investească în conac – denumit anterior Conacul Domniţei Ralu – realizând o reţea de infrastructură, atât în ceea ce priveşte asfaltarea unui drum către cramă, cât şi electrificare şi canalizare, dat fiind faptul că acestea nu existau în momentul achiziţionării clădirii.

    „Domeniul Casa Timiş nu are la bază un program de finanţare externă. Investiţiile în construcţii, infrastructură (drumuri asfaltate, electrificare, canalizare), echipamente şi obiecte de inventar, terenuri şi amenajări (vie, livadă, lacuri, grădini, alei, sistem de irigaţii), alături de via ce face parte din podgoria Casa Timiş, depăşesc 8 milioane de euro. Proiectul este în continuă dezvoltare”, spune Cristina Timiş, proprietara Casei Timiş.

    Cristina Timiş a regândit tot ceea ce înseamnă amenajările interioare, astfel designul şi decorurile au păstrat stilul în care clădirea a fost construită, mai exact stilul neo-românesc. Totodată, Cristina Timiş s-a ocupat şi de peisagistica locului creând zone de spaţii verzi, alei şi un parc cu loc de joacă pentru copii, dar şi de construirea restaurantului Veranda dintre vii, salonul de evenimente şi sala de conferinţe Noblesse.

    Înainte de achiziţionarea acestui conac, familia Timiş căuta un loc în care să construiască o clădire, care să reprezinte nucleul businessului viticol început în anul 2005. De asemenea, Cristina Timiş se ocupă personal de tot ceea ce înseamnă proiectele de dezvoltare a locaţiei, management, achiziţii, resurse umane, marketing şi comunicare şi design.
    „Planurile de viitor pe termen scurt şi mediu vizează în primul rând crearea unui complex vini-viticol ce presupune dezvoltarea capacităţii de cazare, atracţii şi facilităţi şi leisure, deoarece nu putem acoperi cererea mare pe care o avem în acest sens.

    În paralel, vrem să dezvoltăm brandul de vin Casa Timiş prin construirea unei crame tehnologice şi a uneia de degustare, care va fi în apropierea Casei Timiş pentru  accesul uşor al oaspeţilor. Toate acestea vor pune cu adevărat în valoare întregul domeniu deţinut în zona Dealu Mare de familia Timiş, pe care se află şi Casa Timiş”, spune antreprenoarea.
    Domeniul Timiş face parte din Grupul Cris-Tim, fondat în 1992 de Cristina şi Radu Timiş. Grupul Cris-Tim este o afacere de familie care cuprinde şapte linii de business şi anume industria de prelucrare a cărnii, lactatelor şi ready meal, agricultură, creşterea animalelor, producţia de vin şi construcţii.

    „Din cauza situaţiei actuale, numărul turiştilor străini a scăzut considerabil, însă în 2019 un număr mare de turişti din străinătate au ales Casa Timiş, atraşi mai întâi de autenticitatea arealului vini-viticol, de rafinamentul manifestat aici în cel mai mic detaliu, aspect care i-a surprins pentru un loc de cazare şi restaurant aflat între vii, ca mai departe să se bucure de gastronomia şi ospitalitatea Casei Timiş”, precizează Cristina Timiş. Izbucnirea crizei pandemice şi impunerea restricţiilor de către autorităţi cu privire la limitarea răspândirii virusului a reprezentat pentru Casa Timiş suspendarea activităţii, dar odată cu deschiderea unităţii de cazare şi a terasei au fost înregistrate creşteri de 25% în iunie şi iulie comparativ cu aceeaşi perioadă a anului trecut.

    „Relaxarea reglementărilor a făcut ca începând cu luna iunie activitatea să repornească, Casa Timiş înregistrând în lunile iunie şi iulie o cifră de afaceri în creştere cu 25% faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut. Estimăm o creştere a cifrei de afaceri cu 22% faţă de anul 2019, acestea fiind cifre de creştere foarte bune ţinând cont de situaţia generală a mediului HORECA, dar mici comparativ cu perspectiva pe care o aveam la finalul anului trecut”, precizează Cristina Timiş.

    Reprezentanţii conacului spun că în această perioadă gradul de ocupare este mare, astfel că în luna iulie aceasta a ajuns la 60%, în timp ce în august conacul a fost ocupat în proporţie de 90%. Tarifele de cazare la Casa Timiş variază în funcţie de perioadă, dar în medie preţul pentru o cameră dublă este de 540 lei pe noapte, iar costul pentru un apartament ajunge la 680 lei pe noapte.

    „Avem  câteva avantaje faţă de alte unităţi hoteliere, în prezent prin natura faptului că partea de cazare este mică – 10 camere aflate în conac, dar şi prin natura viziunii de dezvoltare a complexului turistic care urmăreşte o cazare de tip vile în planul de dezvoltare pe termen scurt şi o tipologie de hotel înconjurat de natură, un hotel cu un singur etaj, cu spaţii generoase şi la nivelul de parter – cu terase destinate fiecărei camere, deci un spaţiu exclusivist, larg şi sigur”, spune Cristina Timiş.

    Turiştii care vin la Casa Timiş sunt atât familii cu copii, cât şi cupluri sau persoane ce caută relaxare departe de agitaţia oraşului. În cadrul Casei Timiş se pot organiza şi evenimente la care în mod normal ar putea participa 220 de persoane. De asemenea, există şi o sală de conferinţă amenajată în stil neoromânesc care poate găzdui circa 200 de persoane, dar şi o platformă inaugurată recent cu perspectiva spre amfiteatrul de vii, cu o capacitate de 60 de persoane.

    „Observăm tot mai multe companii care vor să ofere echipei lor o altfel de experienţă de evenimente de business (middle şi top management) şi regăsesc aici toate condiţiile pentru a organiza activităţile specifice: teambuilding, conferinţe, lansări şi prezentări de produse, evenimente festive”, adaugă Cristina Timiş.

    În cadrul Casei Timiş, turiştii pot alege să închirieze biciclete, karturi pentru a se plimba pe traseele create pe Domeniul Casei Timiş, să participe la evenimentele de wine & food pairing. Pe lângă conacul unde turiştii pot să se cazeze şi restaurantele unde pot mânca, Casa Timiş mai are în componenţa sa un parc, un loc de joacă pentru copii şi trei lacuri.

  • Românii care şi-au construit planul de business după planul de viaţă: s-au cunoscut la un templu buddist, iar acum conduc împreună un spa în Bucureşti

    Alin Simion a fondat Centrul Shakti alături de soţia sa, Svetlana, după ce au decis să ia drumul antreprenoriatului şi să se întoarcă împreună în ţară la doi ani de la întâlnirea din India. El locuia pe atunci la Londra, ea la Bruxelles, iar timp de doi ani şi-au urmat parcursurile separat. Au decis însă să pună bazele Centrului Shakti, un centru de beauty şi spa, fără să aibă experienţă în domeniu, cu scopul de a-şi reuni destinele. Alin Simion este absolvent de management la Facultatea de Ştiinţe Economice din Craiova, a studiat şi la Londra şi este şi sportiv profesionist, iar soţia sa, Svetlana, a terminat facultatea de studii politice din Bruxelles.

    „A trebuit să ne desenăm planul de viaţă”, spune Alin Simion. „Shakti a mers foarte mult pe viziunea soţiei, pe creativitatea şi latura estetică aduse de ea şi pe energia mea. Nu aş fi putut să mă ocup singur de detalii – eu vin cu energia, sunt ca o locomotivă, iar ea se ocupă de tot ce înseamnă detalii şi, câteodată, viziune, ne-am completat foarte bine”, descrie el modul în care şi-au construit businessul.

    Au fost inspiraţi astfel de dorinţa Svetlanei de a crea o lume în care frumuseţea, sănătatea şi arta să convieţuiască – şi au desenat un centru unde oamenii să se poată ocupa şi de frumuseţea interioară, dar şi de cea exterioară.
    Şi-au cumpărat chiar ei decorul şi mobila din Thailanda, au închiriat o casă şi, spune Alin Simion, „am avut şi acea picătură de divinitate ca să nu ne prăbuşim câteodată”. Valoarea investiţiei iniţiale a fost de aproximativ 30.000 de euro, resurse proprii ale celor doi.

    Centrul spa s-a extins, în 2016, cu un business de distribuţie. „A fost un drum cu foarte multe suişuri şi coborâşuri, foarte plăcut, iar în 2016 am ajuns într-un nod prin care drumul nostru a luat-o într-o altă direcţie, momentul în care am descoperit produsele Lakshmi şi am devenit importatorii lor în România”, descrie Alin Simion un alt punct de turnură în evoluţia businessului lor.

    Au devenit astfel importatori unici pe România ai Lakshmi, un brand pe care l-au cunoscut prin activitatea spa-ului şi cu care au lucrat timp de câţiva ani, înainte de a deveni importatori. La fel ca în cazul lor, viziunea fondatorului brandului a pornit din India – acesta are un retreat şi a decis să lanseze şi businessul cu produse certificate bio organic. În România, piaţa pe care activează este una medium spre high, cu preţuri ale unei creme de zi sau de noapte care costă circa 230-250 de lei.

    Până anul acesta, modelul european de business al Lakshmi era unul tip B2B, în care produsele erau vândute exclusiv saloanelor şi centrelor spa. Alin Simion a sesizat însă de la început potenţialul pieţei online în România: „Iniţial nu ne-au dat voie să construim un magazin online pentru că, până la urmă, produsele profesionale ar trebui să se găsească doar în centre profesionale unde sunt oameni specializaţi care pot să recomande modul în care se folosesc acestea. În România, toate produsele Lakshmi au venit cu anumite protocoale, care ar fi trebuit însuşite de specialişti, din păcate în România clienţii nu au vrut să investească timp, cheltuieli, devotament în training. Astfel am decis să intrăm în online unde să ne adresăm direct clienţilor finali. Am luat o decizie chiar peste decizia lor în care mi-am asumat că eu sunt reprezentantul din România şi în care mi-am dat seama că clientul final este mult mai pregătit să audă ce vreau să îi transmit de cât sunt specialiştii din spauri”.

    La recomandarea unui prieten, au decis să intre pe marketplace-ul eMAG, iar anul acesta, în timpul stării de urgenţă, când toate businessurile de profil au fost închise, aceasta s-a dovedit a fi colacul de salvare al businessului lor. „În timpul pandemiei  am fost foarte aproape de a pierde 20 de ani de muncă, în care am investit şi în advertising.”
    Cifra de afaceri a businessului se plasează la circa jumătate de milion de euro, iar anul acesta vor înregistra pe marketplace o creştere de 50%. „În timpul pandemiei, când toate uşile au fost închise, singurul canal de vânzare a fost acesta – ne-a adus cam 90% din încasări.”

    Modelul lor de business i-a inspirat chiar şi pe proprietarii businessului din Italia, care vedeau că din România vin comenzi după comenzi, chiar în lockdown. „După discuţia mea cu proprietarul, în maximum două săptămâni aveau şi ei magazin online. Şi-au dat seama că în 2020 nu poţi să te adresezi clienţilor doar offline, iar partea de online este o metodă pe care dacă nu o ai, din punctul meu devedere nu exişti”, punctează Alin Simion.

    Consideră, de asemenea, că pentru un business mic sau mediu, care nu are buget de marketing, faptul că există posibilitatea prezenţei pe o platformă care are câteva milioane de cumpărători, este un beneficiu uriaş. „Să vinzi, de exemplu, oamenilor aflaţi în comune, la care nu ai cum să ajungi astfel fiindcă nu ai posibilitatea să investeşti în marketing, este extraordinar.”

    În pandemie, toate veniturile din marketplace au susţinut şi spaul, angajaţii, dar şi stocurile. Au 20 de angajaţi şi nu au disponibilizat oameni în această perioadă – ci din contră, au angajat două persoane. După redeschiderea spaului însă, numărul clienţilor a scăzut cu minimum jumătate.

    Care sunt planurile celor doi antreprenori în continuare? „Pe termen lung, cel puţin în partea de online şi marketplace, vrem ca în următorii doi ani să se tripleze cifra de afaceri, potenţialul de a fi descoperiţi este uriaş.”
    Iar pe antreprenorii aflaţi la început de drum îi sfătuieşte: „Mergeţi cât mai mult spre online şi mizaţi pe marketplace”. 

  • (P) Viaţa în echilibru. Despre scuze şi motivaţie

    Echilibrul dintre viaţa profesională şi cea personală este, adeseori, greu de atins. Într-o lume în care rezultatele trebuie să fie întotdeauna bune şi rapide, mulţi dintre noi alegem să facem compromisuri, atât la birou, cât şi acasă. Găsirea acestui echilibru devine o provocare, iar atunci când apar şi scuzele, în ambele medii şi de orice natură, el devine şi mai greu de obţinut. Cu atât mai mult când vine vorba de un stil de viaţă sănătos.

    Pentru a reuşi, sunt multe decizii de luat, bariere de depăşit şi scuze de înlăturat. Pentru cele din urmă, Beko vine cu un răspuns simplu şi eficient, care valorifică tehnologia modernă.

    AquaTech ™, noua inovaţie Beko pentru maşini de spălat, înjumătăţeşte timpul de spălare şi oferă îngrijire dublă ţesăturilor*. Mai întâi, AquaTech ™ premixează detergentul cu apă, apoi pulverizează lichidul direct pe ţesătura textilelor. Curăţarea delicată şi în profunzime este asigurată de echilibrul dintre numărul redus de rotaţii ale tamburului maşinii de spălat şi puterea apei.

    Pentru atingerea echilibrului, ai nevoie în primul rând de tehnologiile potrivite. Cu inovaţia Beko AquaTech ™, scuzele dispar. Ai timp să îţi speli hainele după sală şi să te odihneşti pentru o nouă zi la birou. Poţi să-ţi iei echipamentul favorit la antrenament, proaspăt curăţat, ca să te motiveze să depăşeşti orice bariere. Sau să îţi speli rapid încălţămintea, când vremea de afară pare perfectă pentru alergat.

    Odată obţinut acest echilibru, el trebuie menţinut pentru a deveni un nou stil de viaţă –  de aceea, maşinile de spălat rufe de la Beko dispun de 5 ani garanţie produs şi 10 ani garanţie Motor Pro Smart Inverter**. Ca să ai nu doar tehnologia potrivită, ci şi încrederea că ea va deveni partenerul tău pe termen lung.

    Află mai multe detalii despre inovaţia AquaTech™ pe www.beko.ro/aquatech/

    *Aprobat de laboratoare independente. Schimbările de durată a ciclurilor de spălare şi nivelul de protecţie a ţesăturilor variază în funcţie de programul selectat.

    **De la data achiziţiei, cu condiţia înregistrării produsului în termen de 30 zile, la *9010 sau pe beko.ro/extragarantie. Campanie valabilă în perioada 1 februarie 2020 – 31 ianuarie 2021.

     

     

  • Viaţa într-o ţară greu încercată de-a lungul istoriei. Salarii mici, barter pentru mâncare şi scutece, economii confiscate

    Salarii cu puterea de cumpărare redusă la un sfert, barter pentru mâncare şi scutece, economii confiscate sunt câteva dintre particularităţile vieţii trăite de libanezi, o naţiune greu încercată de-a lungul istoriei sale. Cel mai bine se vede acest lucru prin ochii şi preparatele bucătarului Antoine El Haji, care apare gătind la televizor în faţa libanezilor timp de cinci zile pe săptămână. 

    Un bucătar cu o emisiune TV renunţă la carne pentru că este prea scumpă; carnea roşie nu şi-o mai permite nici măcar armata; penele de curent aruncă în beznă un oraş considerat cândva o perlă strălucitoare a Levantului; să schimbi valută este la fel de periculos ca traficul de droguri: colapsul financiar al Libanului înseamnă suferinţă zi de zi pentru o naţiune greu încercată de războaie şi apoi de o libertate chinuită.

    Timp de trei ani, bucătarul Antoine El Haji apare la televizor cinci zile pe săptămână pentru a-i ajuta pe cei care gătesc să progreseze în arta culinară, scrie The New York Times într-un reportaj realizat înainte de explozia din capitala Beirut, despre viaţa libanezilor în plină criză economică şi financiară. În urmă cu câteva luni, în timp ce dezastrul financiar făcea ca lira libaneză să se prăbuşească şi preţurile să crească văzând cu ochii, chef-ul şi-a dat seama că mulţi telespectatori s-ar putea să nu-şi mai permită carnea roşie, cum este cea de vită, pe care s-a bazat atât de mult în pregătirea reţetelor sale de mâncăruri.

    „În Liban a existat o clasă de mijloc, dar acum bogaţii sunt mai bogaţi, clasa de mijloc a devenit săracă şi săracii au ajuns să trăiască în mizerie“, spune El Haji. A tăiat carnea de vită din meniurile sale şi îşi umple timpul de emisie cu sfaturi despre cum pot fi menţinute mâncărurile gustoase cu mai puţin ulei, mai puţine ouă şi cu legume mai ieftine. Bucătarul are 65 de ani şi a prins vremuri mai bune, dar şi cumplite războaie: conflictele cu Israelul, războiul civil, asedierea şi masacrele din Beirut şi ocupaţia israeliană.

    Criza libaneză, rezultatul câtorva decenii de corupţie la cele mai înalte niveluri şi de management financiar greşit, a provocat creşterea şomajului şi a sărăciei, a forţat afacerile să se închidă şi a împins inflaţia la cote astronomice, ceea ce face ca salariile să rămână fără valoare. Protestele masive împotriva elitei politice au izbucnit în toată ţara în toamna trecută şi uneori au fost violente, până când s-au oprit din cauza pandemiei.

    Ţara şi economia au fost închise, ca în multe alte părţi ale lumii, însă acest lucru a acutizat privaţiunile societăţii şi suferinţa economică. Consecinţa a fost reizbucnirea demonstraţiilor odată cu relaxarea măsurilor de lockdown. Turbulenţele sociale au luat o amploare fără precedent după distrugătoarea explozie din portul Beirutului. Efectele colapsului economic se infiltrează din ce în ce mai mult în vieţile de zi cu zi ale multor libanezi. Penele de curent întunecă străzile, băncile refuză să predea banii deponenţilor şi familiile se chinuie să cumpere bunuri esenţiale de import cum ar fi scutece şi detergent pentru rufe.

    Întreruperile în furnizarea curentului electric au devenit ceva obişnuit în ultimii ani, însă în ultimul timp frecvenţa şi durata lor au crescut atât de mult încât traficul din Beirut, unde trăieşte aproximativ o treime din cei 5,4 milioane de locuitori ai Libanului, a fost înlocuit de gălăgia infernală a generatoarelor suprasolicitate. Gazele emise de maşinării încing şi împut aerul şi multe clădiri rezidenţiale le închid noaptea pentru a le lăsa să se răcească, ceea ce privează locuitorii de aer condiţionat în timpul celor mai caniculare veri mediteraneene.

    Recent, în două zile Spitalul Universitar Rafik Hariri, principalul centru care tratează cazurile de îmbolnăviri de COVID-19 din Beirut, a trecut brusc de la o oră pe zi fără curent la 20 de ore fără energie electrică, spune directorul Firass Abiad, medic şi el. Înainte de explozia din port, spitalul trebuia să funcţioneze cu doar şase ore de energie electrică pe zi, şi-a închis câteva săli de operaţie şi a amânat intervenţiile chirurgicale. „Senzaţia este ca şi cum te-ai lupta fără oprire cu incendiile şi focul nu se mai termină“, a spus doctorul Abiad. După ce se întunecă, Beirutul este cuprins de o dezolare înfiorătoare, în contrast cu viaţa  de noapte bogată de dinainte de criză. Barurile au rămas fără patroni, străzile principale sunt întunecate şi semafoarele de la intersecţiile majore sunt stinse, lăsând şoferii să se descurce singuri la lumina excesivă a farurilor şi încrezându-se în norocul lor. Decăderea rapidă a lovit mândria multor libanezi, care de obicei pretind că au cea mai bună bucătărie din Orientul Mijlociu şi s-au crezut mai sofisticaţi decât alţii din regiune. Acum, mulţi se întreabă cât de mult se va mai duce în jos nivelul lor de trai.

    „Beirutul este un oraş supravieţuitor. Oamenii găsesc întotdeauna modalităţi de a mânca şi de a bea, de a face muzică şi activism. Dar acum, aerul este foarte înecăcios”, spune Carmen Geha, profesor asistent de administraţie publică la Universitatea Americană din Beirut. „Acum, nici măcar oamenii din clasa de mijloc nu îşi mai pot permite să mănânce în oraş. Este ca şi cum ţi-ai lua salariul şi trebuie să-l împarţi la nouă ca să-i afli valoarea reală”.

    Astfel, simte omul de rând inflaţia accelerată, o boală a unei economii dependente de importuri şi de banii veniţi din străinătate. Din toamna trecută, lira libaneză şi-a pierdut aproximativ 85% din valoarea sa pe piaţa neagră. Pe hârtie, moneda este stabilă deoarece începând cu 1997 Banca Centrală Libaneză a ancorat-o artificial de dolarul american la o rată de 1 dolar pentru 1.507 lire libaneze. O vreme, strategia a mers, stabilitatea astfel obţinută reprezentând o bază solidă pentru sistemul financiar. Însă ultimul an a fost de coşmar.

    O bună parte din problemele financiare de acum se trag din haosul din sistemul bancar produs tot de banca centrală. Instituţia a condus ceea ce criticii au numit o schemă Ponzi, încurajând băncile comerciale să constituie depozite mari de dolari, cu rate mari ale dobânzii, care puteau fi acoperite doar prin atragerea altor deponenţi mari, dar cu rate de dobândă şi mai ridicate. Însă acest sistem s-a blocat anul trecut, când investitorii noi au încetat să mai vină, lăsând băncile din ţară fără fondurile în dolari pe care le datorau deponenţilor lor. Băncile comerciale au reacţionat refuzând să dea înapoi dolarii, moneda pe care libanezul a folosit-o de mult timp în viaţa de zi cu zi schimbând-o în lire, sau invers. Un fost bancher libanez, Dan Azzi, şi-a asumat creditul pentru inventarea unui termen acum utilizat pe scară largă pentru aceşti dolari teoretici care există doar în băncile libaneze şi nu-i vede nimeni: Lollars.

    Rezultatul a fost izbucnirea unui iad financiar şi durere. Lira s-a prăbuşit atât de mult, iar deprecierea a devenit ceva atât de obişnuit încât lira libaneză a primit un cont satiric pe Twitter, unde reacţionează la propriu-i declin. „Sunt cea mai ieftină monedă, dar nu sunt un nimic”, se arată într-un tweet de săptămânile trecute după ce cursul liră/dolar ajunsese în stradă la 9.500 de lire pentru un dolar, rata oficială fiind cea din 1997, de 1.500 de lire pentru un dolar. Venirea pandemiei a complicat şi mai mult situaţia. Inflaţia a făcut ca foamea să devină de nesuportat până-ntr-atât încât după o scurtă pauză în timpul şocului iniţial provocat de măsurile de lockdown protestatarii au riscat şi au ieşit din nou în stradă.

    Guvernul a căutat să controleze tranzacţiile de pe piaţa neagră, unde schimbarea banilor în condiţii mai bune decât rata oficială poate face pe oricine să se simtă cumpărător de droguri, necesitând întâlniri rapide pe alei obscure cu dealerii de bani care folosesc nume false şi se tem că vor fi arestaţi. Efectele haosului economic şi financiar al ţării asupra săracilor sunt dramatice, după cum este evidenţiat de patru sinucideri într-o perioadă de doar două zile, toate legate de lipsurile provocate de criză. Un bărbat care s-a împuşcat pe unul dintre cele mai cunoscute bulevarde ale Beirutului a lăsat în urmă un mesaj scris de mână care spunea „Nu sunt un infidel”, o linie dintr-o cunoscută melodie al cărei următor vers este „dar foamea este un infidel”.

    Numărul membrilor unui grup de pe Facebook numit Barter în Liban s-a umflat, membrii săi oferind orice, de la chipsuri de poker şi narghilele la schimb pentru mâncare. Postările lor dau uneori impresia de poezie tragică. „Greutăţi noi, niciodată folosite, la schimb cu scutece de dimensiunea 6 şi o sticlă de ulei”, se arată într-o postare cu o fotografie cu gantere încă în cutie. O altă postare prezenta o rochiţă verde-lime pe care Fatima al-Hussein, mamă a şase copii din nordul Libanului, a cumpărat-o pentru a o oferi cadou uneia din fiicele sale.

    Pentru că avea nevoie de zahăr, lapte şi detergent, Fatima a încercat să dea la schimb rochiţa. Într-un interviu telefonic, ea a declarat că soţul ei câştigă 200.000 de lire libaneze pe săptămână ca muncitor pentru orice, o sumă pe care obişnuia să valoreze la 130 de dolari. Acum, banii au valoarea a mai puţin de 30 de dolari, ceea ce face ca procurarea bunurilor esenţiale să fie un chin. Doamna al-Hussein a povestit că a decis să dea rochiţa după ce n-a mai avut cu ce să-şi hrănească copiii în afară de pâine înmuiată în apă. Dar cine să vrea o rochiţă verde-lime în aceste vremuri? Când vreunul din vecinii ei găteşte şi mirosul ajunge la ei în casă, închide uşile şi geamurile. „Nu vreau ca ăştia mici să se îmbolnăvească de poftă”, a spus ea. Domnul El Hajj, bucătarul de televiziune, povesteşte şi el că ceea ce pot fi considerate reţete accesibile sunt o ţintă în mişcare.

    „Carnea de vită s-a scumpit, aşa că am trecut la pui, iar acum oamenii îmi spun că şi puiul este scump”, a spus el. În timp ce pregăteşte mâncărurile pentru emisiunea zilei, răspunde la apeluri din partea telespectatorilor care vor să ştie cum pot fi păstrate alimentele când curentul electric se întrerupe atât de des. Cum poţi păstra carnea proaspătă când nu poţi conta pe congelator? Bucătarul a prezentat opţiunile. Fructele şi legumele pot fi conservate la borcan, murate sau uscate. Carnea tocată se poate păstra în grăsime. „Toate problemele au o soluţie”, a spus el. „Ceea ce este important pentru mine legat de această emisiune este să ajut oamenii să mănânce în continuare”.

  • Mirela Raicu, partener fondator ESOP: „În antreprenoriat, energia implicată şi puterea de muncă sunt esenţiale”

    O schimbare importantă de mentalitate este cea mai recentă reuşită a Mirelei Raicu: „În antreprenoriat, energia implicată şi puterea de muncă sunt esenţiale. Există însă şi alte aspecte cel puţin la fel de importante. Am iniţiat recent alături de ceilalţi parteneri din echipa de management ESOP o schimbare de mindset: o analiză mai atentă a segmentelor de business pe care activăm şi o concentrare pe cele ce răspund obiectivelor noastre pe termen lung. Am realizat în felul acesta o eliberare de timp şi energie pentru întreaga echipă, iar rezultate mult mai eficiente sunt deja vizibile”. Mirela Raicu este de părere că, în cele din urmă, abilitatea de a rezolva problemele şi nevoile clienţilor în zona ta de expertiză primează în faţa oricăror diferenţe de gen în mediul de afaceri din România. Totuşi, crede că „femeile au în mod natural înclinaţii către abordări mai prudente, diplomate şi mai incluzive”. În ceea ce priveşte echilibrul între viaţa personală şi profesională, acesta este, crede ea, un obiectiv extrem de important: „Cred că o viaţă profesională eficientă îşi are temelia pe o viaţă personală sănătoasă”.

    Profilul Mirelei Raicu a apărut în cea mai recentă ediţie a anuarului 105 CELE MAI PUTERNICE FEMEI DIN BUSINESS.

     

  • Emma Toma, head of office division, AFI Europe România: „Construieşte relaţii pe termen lung”

    O mare provocare recentă pentru Emma Toma a fost închirierea în mai puţin de un an a primei faze a proiectului de birouri AFI Tech Park, construit într-o zonă nouă pentru dezvoltările de birouri. „Marea mea realizare profesională a reprezentat-o succesul proiectelor de care m-am ocupat până acum: AFI Park 1-5, AFI Tech Park şi AFI Park Braşov”, spune ea. Pentru anul în curs, principalul său obiectiv este gestionarea părţii de închiriere a aproximativ 330.000 mp GLA (suprafaţa disponibilă spre închiriere – n.red.) de spaţii de birouri din zonele Centru-Nord şi Centru-Vest din Bucureşti, precum şi în alte două oraşe importante din ţară: Timişoara şi Braşov. „Este un portofoliu impresionant atât prin amploarea lui, cât şi prin competitivitate, iar pentru mine este o provocare extrem de interesantă să transform acest portofoliu în proiecte de succes, cu chiriaşi mulţumiţi.”

    Deşi segmentul spaţiilor de birouri este preponderent reprezentat de bărbaţi, Emma Toma consideră, bazându-se şi pe experienţa personală, că, atunci când eşti profesionist şi te impui prin seriozitate şi construieşti relaţii de lungă durată, succesul este garantat, indiferent dacă eşti bărbat sau femeie. Despre echilibrul între viaţa personală şi profesională ea spune că, în cazul său, proporţia între timpul petrecut la birou şi viaţa personală este relativ dezechilibrată, „dar este o alegere personală, iubesc ceea ce fac şi nu cred că mi s-ar fi potrivit un alt parcurs în viaţă. Nu cred că ai cum să fii dedicat 100% vieţii personale şi, în aceeaşi măsură, profesiei, dintr-un motiv simplu: timpul”.

    Profilul Emmei Toma a apărut în anuarul 105 CELE MAI PUTERNICE FEMEI DIN BUSINESS.

  • Cea mai puternică româncă din lume, care are pe mână un imperiu de 10 miliarde de euro: „Sunt parte a unui fenomen, a unei mişcări pentru sănătatea, demnitatea şi egalitatea la şanse a femeilor”

    „Niciodată în cariera mea obţinerea unui titlu nu mi-a fost compas. Nu am aplicat pentru niciunul din rolurile mele anterioare şi nici să fiu CEO”, descrie Angela Creţu modul în care spune că s-a raportat la reuşitele sale profesionale. Şi nu au fost puţine, fiindcă după ce a început să lucreze pentru Avon în Constanţa, în urmă cu aproximativ 20 de ani, a evoluat în salturi spectaculoase.

    Cel mai recent rol pe care l-a obţinut, de CEO al Avon, a ţinut titlurile publicaţiilor de business la începutul anului – şi nu doar pe ale celor din România, ci din toată lumea. Compania anunţa atunci că executivul român a preluat conducerea Avon la nivel global, cu excepţia pieţelor din America Latină, după ce în ultimii trei ani a fost vicepreşedinte al grupului Avon şi CEO pentru Europa Centrală şi de Est, fiind responsabilă de 18 ţări din regiune.

    Potrivit informaţiilor comunicate anterior de companie, numirea româncei a venit pe fondul preluării Avon de către gigantul brazilian Natura, care deţine deja The Body Shop şi Aesop. Noua companie are venituri anuale de peste 10 miliarde dolari. 

    Privind retrospectiv, ea îşi descrie parcursul profesional, ca fiind „intens, bogat în experienţe inedite cât pentru zeci de vieţi”. Mai spune că activitatea ei în cadrul Avon i-a dat sens, dincolo de responsabilitatea ei de a aduce profit acţionarilor: „Sunt parte a unui fenomen, a unei mişcări pentru sănătatea, demnitatea şi egalitatea la şanse a femeilor – iar asta m-a ţinut implicată şi cu sufletul, nu numai cu mintea şi timpul meu”, povesteşte Angela Creţu. Cât priveşte echilibrul între viaţa profesională şi cea personală, ea crede că acesta poate fi atins: „Obţinerea echilibrului cere cunoaştere de sine, claritate în setarea priorităţilor şi disciplină. Un  astfel de echilibru nu presupune cote egale şi setări rigide, este fluid şi poate înclina balanţa într-o parte sau alta în funcţie de perioadă. Şi atunci când aloc timp cuiva, indiferent că este fiul meu, un coleg sau o întâlnire de grup, sunt 100% acolo, nu amestec gândurile şi atenţia”. 

    Profilul Angelei Creţu a apărut în anuarul 105 CELE MAI PUTERNICE FEMEI DIN BUSINESS, care a inclus şi poveştile a 5 românce cu cariere internaţionale. 

     

  • Povestea medicului care a creat una dintre cele mai cunoscute agenţii de turism din România

    „Chiar dacă sunt mai echilibrate, uneori nativ, femeile aduc în business inevitabil şi o doză de emoţie – conştient şi asumat –, poate tocmai de aceea, uneori, va prima dorinţa de a ajuta, în detrimentul profitului. Noi, femeile, avem cumva un al şaselea simţ, dar mai avem şi o altă înzestrare nepreţuită: creativitatea.”

     Daniela Shah este de profesie medic, însă de peste 20 de ani activează în industria turismului, cea mai mare realizare profesională a sa fiind contribuţia pe care a adus-o la fondarea agenţiei de turism Eturia şi la crearea echipei companiei.

    Pentru anul acesta, pe lângă finalizarea unor proiecte de tehnologizare şi eficientizare a companiei începute în 2019 şi lansarea unui nou site, ea are în plan şi deschiderea filialei Eturia în Marea Britanie şi demararea unor proiecte similare în alte ţări europene.

    În opinia sa, în comparaţie cu bărbaţii, femeile au o intuiţie excepţională şi un pronunţat simţ al pericolului, care le ajută să reducă riscurile şi să nu se lase purtate de val.

    Pot astfel să se bucure mai uşor de oportunităţi, dar, pe de altă parte, pot pierde altele din prea multă precauţie. Despre echilibrul între viaţa personală şi profesională spune că, în mod cert, nu este un mit, iar sfatul său pentru tinerele aflate la începutul carierei este să îşi stabilească foarte clar obiectivele şi să-şi urmeze visele, chiar dacă par prea îndrăzneţe, dar, în acelaşi timp, să nu uite să rezerve timp şi pentru familie în tot acest parcurs. „Viaţa nu e toată doar carieră şi o spun din proprie experienţă!”