Filmul, care prezintă originile personajului şi va fi produs de Warner Bros., nu are deocamdată un titlu, informează Mediafax.
Phillips, cunoscut pentru amuzanta serie “Hangover”, va asigura şi rolul de scenarist al filmului, alături de Scott Silver.
Cântăreţul şi actorul Jared Leto este cel care l-a jucat cel mai recent pe Joker, în lungmetrajul “Suicide Squad”, şi va relua acest rol cel mai probabil în filmul “Suicide Squad 2”.
Acţiunea serialului se desfăşoară pe teritoriile indiene din Oklahoma, la sfârşitul anilor 1800. Un şerif trebuie să captureze un răufăcător celebru, la cererea unui judecător, şi este ajutat în acest demers de personajul lui Schwarzenegger.
Aceasta va fi prima apariţie regulată a lui Schwarzenegger într-un serial. Actorul a mai participat la show-uri TV şi a fost gazda unui sezon al emisiunii “The New Celebrity Apprentice”, de pe postul NBC.
Fost culturist profesionist, Arnold Schwarzenegger a câştigat de cinci ori titlul de Mister Universe, dar şi un Glob de Aur, în 1977, cu rolul din filmul “Stay Hungry”.
Actorul de origine austriacă a devenit celebru cu rolul din franciza “Terminator”, în care a interpretat un robot trimis din viitor. El a jucat în mai multe filme după ce şi-a reluat cariera cinematografică, după încheierea mandatului său de guvernator al statului California, în 2011, însă niciunul nu a avut acelaşi succes de box office de care s-au bucurat producţiile sale din anii ’80 şi ’90.
Unul dintre cele mai recente filme ale sale, “Terminator: Genisys” (2015), a obţinut încasări dezamăgitoare în box office-ul nord-american (90 milioane de dolari), însă a avut performanţe mult mai bune pe plan internaţional, reuşind încasări de 350,4 milioane de dolari.
Cititi mai multe pe www.mediafax.ro
”Creşterea lichidităţii bursei este în vârful listei mandatului meu. Nu putem vorbi despre obiective exacte – putem vorbi despre aşteptările investitorilor, iar acestea vizează o dublare a lichidităţii bursei; însă, ca potenţial şi interval de timp pentru atingerea acestui potenţial, nu pot înainta nicio predicţie“, îşi descrie Adrian Tănase principala misiune asumată a mandatului de patru ani la conducerea Bursei de Valori Bucureşti, emitent cu 241 de milioane de lei, unde a preluat recent rolul ocupat anterior de polonezul Ludwik Sobolweski.
La o primă discuţie cu presa în noua sa funcţie, organizată la doar trei zile de când şi-a ocupat noul birou, Adrian Tănase (43 de ani) trasează, în câteva tuşe, priorităţile de pe lista mandatului său, cât şi principalele repere ale carierei sale. ”Cariera mea este o oglindă foarte bună a pieţei de asset management din România“, îşi descrie noul şef al BVB parcursul profesional început în urmă cu aproximativ două decenii şi construit exclusiv în piaţa de capital. A absolvit în 1998 Facultatea de Cibernetică, Statistică şi Informatică Economică în cadrul ASE, iar prima interacţiune cu Bursa de Valori Bucureşti a obţinut-o imediat după absolvirea facultăţii, când s-a angajat ca analist financiar la firma de brokeraj SVM Interbrok. Ulterior, a ocupat o funcţie în compania Societăţii de Administrare a Investiţiilor Tora Invest, unde a lucrat circa trei ani (1999-2001). ”A urmat apoi criza FNI, iar toată piaţa de asset management a fost distrusă, astfel că a urmat o perioadă în care am fost freelancer, din 2001 până în 2005.“ |n 2005 s-a angajat la compania slovenă KD Investments, cu activităţi într-un domeniu similar, care intrase pe piaţa locală, de unde a fost recrutat un an mai târziu de ING Asigurări de Viaţă (acum NN Asigurări) pentru a face managementul portofoliului de acţiuni al companiei de asigurări. Nu a mai părăsit grupul olandez şi a evoluat în diferite funcţii în cadrul acestuia, cea mai recentă înainte de numirea sa ca director general al BVB fiind ca director de investiţii pentru fondul de pensii al NN, cel mai mare de pe piaţa locală, care are în administrare active de 14 miliarde de lei.
”Cred că rolul de director de investiţii la cel mai mare fond de pensii din România a fost cel mai solicitant; acesta însă cu siguranţă îmi va solicita mai multă energie şi va aduce mai multe provocări.“ Spune că anul trecut a fost unul dificil, nu doar pentru NN, care a primit cea mai mare amendă din industrie fiindcă şi-a avertizat clienţii cu privire la o discuţie despre naţionalizare (care s-a şi întâmplat în cele din urmă, prin reducerea cuantumului din venituri virat în contul pilonului II), ci pentru întreaga industrie; comunicarea cu autorităţile s-a dovedit a fi soluţia. ”Este important să existe o comunicare eficientă – cred că acest lucru s-a întâmplat anul trecut în ceea ce priveşte industria de fonduri de pensii. Şi în viitor ar trebui să nu ne mai surprindem unii pe alţii.“ Spune că o comunicare constructivă este esenţială şi în noul rol de la BVB, multe dintre iniţiativele de aici depinzând de aceasta. ”Este o activitate cu totul diferită faţă de ceea ce făceam acolo, atât ca responsabilităţi trasate în fişa postului, dar şi ca echipă pe care o am în management. Aici am o echipă mai mare, jucătorii implicaţi sunt mai mulţi şi cred că această funcţie mă va solicita mai mult faţă de ceea ce am făcut până acum.“
Spune că vechea conducere a lăsat bursa într-un loc în care pot continua proiectele pe care le are în vedere în viitor. ”S-a simţit în aceste trei zile că nu sunt lucruri mari de făcut – o restructurare, de pildă, nu este necesară. Trebuie să reprioritizăm anumite lucruri, însă vechea conducere a lăsat bursa într-un loc bun pentru a termina proiectele viitoare.“ Tănase adaugă că nu poate oferi detalii concrete referitoare la proiectele pe care le va derula, însă trasează în câteva linii priorităţile sale. Din punctul lui de vedere, lichiditatea bursei vine din trei dimensiuni; prima dintre acestea este listarea de noi companii: ”Ca să avem lichiditate la bursă, trebuie să avem companii listate; fără companii la bursă, avem un potenţial limitat. Cumva am atins această dimensiune“, spune el, referindu-se deopotrivă la listările unor companii private în mandatul predeccesorului său (Digi, Sphera Franchise Group, precum şi ale celor de stat Nuclearelectrica, Romgaz).
„În viaţă jonglezi cu un număr de bile: familia, prietenii, cariera, realizările personale, sănătatea; unele sunt din cauciuc şi dacă le scapi revin – de exemplu, cariera, iar altele sunt făcute din sticlă şi dacă le scapi, se ciobesc”, descrie Marcel Martin, executivul de 59 de ani care conduce diviza de supply chain la nivel global a grupului Coca-Cola Hellenic Bottling Company, o perspectivă preluată de la un fost executiv al Coca-Cola Enterprise, reprezentativă şi pentru parcursul său profesional.
Divizia de supply chain este una dintre cele mai importante ale companiei care produce şi distribuie mai mult de 2 miliarde de unit cases (lăzi sau baxuri) de produse în toate cele 28 de ţări pe care compania este prezentă. Procurementul, planificarea celor mai importante proiecte, producţia şi ingineria, precum şi sustenabilitatea companiei sunt câteva dintre reperele subsumate acestei divizii.
Coca-Cola HBC operează într-un teritoriu vast care se întinde de la County Kerry, din Irlanda, până la coasta Pacificului din Rusia şi de la Cercul Arctic până la Nigeria; în acest teritoriu, printre misiunile principale ale diviziei de care este responsabil românul se află construirea unui lanţ de producţie care să aprovizioneze toate aceste pieţe la un cost optim, precum şi dezvoltarea capacităţii de a dezvolta inovaţii uniform, într-un ritm rapid. „O optimizare de genul acesta presupune o viziune asupra lanţului de producţie al grupului ca un întreg, de la unităţile de producţie ale grupului şi liniile de producţie din acestea, până la numărul de centre de distribuţie şi depozite pe care compania le deţine”, descriu reprezentanţii Coca-Cola HBC rolul acestei divizii pe site-ul companiei.
Iar dacă în trecut echipele de supply chain raportau direct directorului de ţară şi, cu o linie întreruptă, grupului de supply chain, schimbarea produsă odată cu numirea lui Marcel Martin la conducerea acestei divizii, în 2015, este că tot lanţul raportează acum în linie directă grupului. Potrivit lui Martin, mai multe companii mari au făcut o astfel de schimbare, printre care P&G, Carlsberg, Unilever, cu scopul de a implementa mai rapid elemente de standardizare, practici de succes, inovaţie, tehnologii noi. Divizia pe care o conduce românul are un rol esenţial astfel în viitorul îmbuteliatorului lider al The Coca-Cola Company (în termeni de volum), care deserveşte o populaţie de aproximativ 595 de milioane de oameni şi cu venituri anuale nete care se plasează la peste 6,2 miliarde de euro (în 2016, cel mai recent an pentru care există informaţii publice disponibile).
În România, ecosistemul Coca-Cola este format din Coca-Cola România (filială a The Coca-Cola Company, proprietarul mărcilor înregistrate) şi partenerul său Coca-Cola HBC România, care îmbuteliază şi distribuie produsele sub licenţa The Coca-Cola Company în România. Pe plan local, îmbuteliatorul este cel mai mare jucător de pe piaţa băuturilor, având trei fabrici, la Ploieşti, Vatra Dornei şi Timişoara, circa 1.500 de angajaţi şi afaceri de peste 2,2 miliarde de lei (aproape jumătate de miliard de euro) la nivelul anului 2016. Profitul companiei s-a situat la 280 de milioane de lei, conform datelor de pe site-ul Ministerului de Finanţe.
Marcel Martin a plecat din ţară de două decenii; a păstrat însă un uşor accent moldovenesc, specific judeţului de origine, Vasluiul. Vorbeşte o română perfectă şi este atent să îşi acorde timp pentru a găsi corespondentele din limba natală pentru unele cuvinte – chiar şi expresii împământenite în limba engleză şi în corporaţiile de pe piaţa autohtonă.
Martin a studiat, între 1979 şi 1983, Mecanica Fină în cadrul Institutului Politehnic din Bucureşti. Spune că, la acel moment, considera această disciplină drept calea de mijloc între cele două pasiuni ale sale, matematica şi literatura. „Era o facultate destul de nouă la vremea respectivă şi cu o orientare foarte mare către sisteme automate, roboţi industriali, lucruri atractive la vremea aceea şi care s-au demonstrat a fi foarte utile mai târziu.” S-a specializat în sisteme automate, după care şi-a început cariera la Iaşi, cu o repartiţie în compania de electronică Tehnoton. Aceasta avea circa 4.000 de angajaţi şi producea echipamente electronice pentru larg consum şi echipament pentru navigaţie maritimă.
În ultimii trei ani petrecuţi la Tehnoton, ocupa funcţia de şef al proiectării tehnologice, despre care spune că era similar cu un departament de cercetare şi dezvoltare al zilelor noastre. A lucrat acolo până în 1992, până când a sesizat oportunitatea angajării la Coca-Cola Iaşi, în momentul în care compania a început recrutările acolo. Astfel, devenea unul dintre primii 10 oameni recrutaţi de compania care îşi făcea intrarea pe piaţa locală; un an mai târziu pleca deja între-un stagiu de pregătire intensivă în Irlanda. Spune că în perioada aceea, România avea o imagine nefavorabilă din cauza apariţiilor în presa internaţională legate de orfelinatele locale şi rememorează o întâmplare în acest sens: „Eram 10 oameni destul de tineri, dar maturi totuşi, într-un pub, iar după ce am fost întrebaţi de unde suntem, următoarea întrebare a fost dacă suntem orfani”.
Actriţa recompensată cu trei premii Oscar va interpreta în acest serial – care, printre altele, abordează tema violenţei domestice – rolul lui Mary Louise Wright, mama lui Perry (Alexander Skarsgard), personaj care a murit la sfârşitul primului sezon, după ce s-a aflat că îşi bătea soţia. Personajul interpretat de Streep va căuta răspunsuri după moartea fiului ei, a anunţat HBO, miercuri.
Mai cunoscută pentru rolurile de pe marele ecran, Streep a obţinut un premiu Emmy pentru partitura din miniseria HBO “Angels in America” (2003) şi a apărut şi în producţia Showtime “Web Therapy”.
Marţi, Streep şi-a depăşit propriul record de nominalizări la premiile Oscar, fiind selectată pentru a 21-a oară, pentru rolul din filmul “The Post”, regizat de Steven Spielberg.
Florin Caşotă, redactor Business Magazin
După ce J.J. Abrams a readus la viaţă universul Star Wars, anul acesta a venit rândul unui alt regizor tânăr să ducă povestea mai departe. Rian Johnson se află la cârma lui „The Last Jedi“ şi face o treabă foarte bună, chiar mai bună decât Abrams, aş zice.
Pe lângă faptul că aduce un omagiu seriei originale, prin introducerea de creaturi noi şi menţinerea aceluiaşi spirit, Johnson reuşeşte să-şi imprime stilul asupra filmului. The Last Jedi se simte diferit de celelalte filme din univers, lucru bun deoarece era nevoie de o gură de aer în povestea ce dăinuieşte din anii ‘70. Dacă Abrams a reluat seria în 2015 călcând pe urmele lui George Lucas, Johnson a făcut nişte alegeri riscante care au stârnit nemulţumirea unor fani, însă mă bucur că a făcut-o, deoarece este nevoie de o reîmprospătare a universului.
La nivel narativ, The Last Jedi stă bine şi scenariştii reuşesc să ţină spectatorii în suspans de la început până la final, mai ales în porţiunea despre aventura rebelilor. Partea cu Rey şi cu Luke avansează într-un ritm mai lent, dar poate era necesar pentru a crea un sentiment satisfăcător atunci când Rey ajunge în punctul culminant. Totuşi filmul nu este perfect şi problema mea cu povestea este bucata în care vedem aventura în care sunt implicaţi Finn şi noul personaj introdus, Rose. Partea lor se simte mai mult ca un scurtmetraj decât ca o parte din film. Sigur, povestea lor are un scop şi ajută la închegarea filmului, însă nu accelerează acţiunea şi se simte mai mult ca o pauză atunci când Johnson trece de la Rey sau de la rebeli la povestea celor doi. De asemenea, mi-aş fi dorit ca filmul să dezvolte ceva mai mult povestea lui Snoke.
Rose, alături de DJ, sunt noile personaje introduse de Johnson în universul Star Wars şi pot să zic că aduc o aromă nouă universului, însă fără a aduce prea multă profunzime.
Scenele de acţiune sunt foarte bine regizate şi sunt unele dintre cele mai bune din filmele Star Wars de până acum. Efectele speciale sunt foarte bune şi nu conştientizezi niciodată că ai de-a face cu o creatură sau un moment create pe calculator. Totuşi, pe partea de acţiune, mi-aş fi dorit să văd mai multe lupte în care este utilizată sabia laser. Nici în Force Awakens, nici aici, nu mi-a fost satisfăcută setea de lupte cu săbiile laser.
Daisy Ridley dovedeşte din nou că a fost alegerea perfectă pentru rolul Rey şi este absolut fantastică în film. Din punctul meu de vedere, acelaşi lucru poate fi spus şi despre Adam Driver pentru rolul Kylo Ren. În precedentul film, vedem un Kylo Ren imatur, furios, nerăbdător şi care vrea să devină ca idolul său, Darth Vader. În acest film, conflictul interior continuă, iar Driver arată asta foarte simplu prin jocul actoricesc. Mark Hamill revine, în sfârşit, în rolul lui Luke Skywalker şi face o treabă foarte bună. În The Last Jedi vedem un Luke Skywalker diferit faţă de ceea ce ştiam din trilogia originală şi faţă de ceea ce fanii înrăiţi ar fi aşteptat. Alegerea lui Rian Johnson în dezvoltarea personajului emblematic este una interesantă, neaşteptată, care-i oferă mai multă profunzime personajului Luke Skywalker. De asemenea, Carrie Fisher, în rolul Leiei, este foarte bună, iar regizorul şi producătorii au ales un mod foarte bun de a-i aduce un omagiu.
Aşadar, filmul este distractiv, are suspans, nu este plictisitor şi m-a făcut să vreau să văd cât mai repede posibil continuarea şi finalul seriei.
P.S. BB8 este în continuare la fel de distractiv, iar de data aceasta devine şi extrem de inventiv şi util pentru eroii pe care-i vedem pe ecran.
Bogdan Angheluţă, redactor Business Magazin
Atunci când vezi seria Star Wars de (prea) multe ori, aşa cum am făcut-o eu, ai mereu în minte aventurile din trilogia originală. Nu spun că e bine, dar e o justificare a faptului că voi compara întotdeauna noile personaje cu Han Solo, Luke Skywalker sau Darth Vader.
Cred că până acum cei care voiau să vadă Star Wars au ajuns la cinematograf, aşa că paragrafele următoare conţin destul de multe dezvăluiri legate de povestea şi deznodământul filmului. În primul rând, Luke Skywalker apare în The Last Jedi ca un personaj înfrânt; apare ca un luptător care nu mai are pentru ce să lupte. Iar asta, din punctul meu de vedere, reprezintă un punct de plecare greşit. Conceptul de speranţă e cel pe care s-a construit întreg universul Star Wars – nu e întâmplător faptul că filmul original, cel din 1977, a fost redenumit Episodul IV – O nouă speranţă atunci când George Lucas a înţeles potenţialul francizei. Înţeleg ce a vrut să transmită regizorul, dar nu cred că introducerea personajului a fost cea corectă.
În al doilea rând, Rian Johnson – cel care a semnat The Last Jedi şi care va regiza şi noua trilogie Star Wars – a ales să scape de personajul negativ, Snoke, într-un mod absolut bizar. Prezentat ca noul împărat, avându-l ca ucenic pe Kylo Ren (aşa cum împăratul îl avea ucenic pe Darth Vader), Snoke nu prinde decât cinci-zece minute în film, după care e ucis în timpul unei scene care nu mi-a transmis nimic. Revin, inevitabil, la comparaţia cu trilogia originală: amintiţi-vă de finalul episodului VI, când Luke Skywalker îşi determină tatăl să se întoarcă pe calea Jedi şi să-i curme viaţa împăratului. Cele două scene nu au aproape nimic în comun.
Mă opresc din critici pentru a face o scurtă remarcă: nu am o problemă cu modul în care Disney a ales să readucă pe marile ecrane universul Star Wars. Din contră, sunt de părere că Episodul VII: The Force Awakens a fost unul dintre cele mai reuşite filme ale francizei; alegerile lui Rian Johnson nu mi s-au părut însă dintre cele mai reuşite.
Revenind la The Last Jedi, un alt personaj care a primit un sfârşit mult sub meritele sale e chiar Luke Skywalker. După o încercare de luptă cu sabia laser, aflăm că Luke îşi proiectase de fapt personajul pe o planetă distantă, iar asta i-a consumat toată puterea. Prin urmare, eroul care a dărâmat imperiul moare din cauza epuizării.
Un alt segment a cărui utilitate nu am reuşit să o descopăr este cel de pe Canto Bight, acolo unde Finn şi Rose nu fac altceva decât să producă pagube. Rian Johnson a încercat să aducă un omagiu celebrei scene din cantina de pe Mos Eisley, dar poate că un simplu flashback ar fi fost ceva mai potrivit. Nu mai zic că ar fi salvat şi vreo 20 de minute din film.
Din păcate, aş putea să continuui cu multe alte probleme ale filmului, dar nu aş vrea să las impresia că The Last Jedi e echivalentul unui Transformers. Episodul VIII are numeroase părţi bune, aşa cum ar fi luptele sau majoritatea scenelor de acţiune.
Închei cu speranţa că J.J. Abrams se va apropia mai mult de stilul original al lui Lucas, dar şi cu cea că Rian Johnson îşi va tempera puţin dorinţa de experimente – măcar în ceea ce priveşte noua trilogie.
Slava Stepanov, alias Gelio, un fotograf rus din oraşul Novosibirisk, Mongolia, călătoreşte în jurul Asiei Centrale fotografiind oraşele, infrastructura şi alte artefacte ale civilizaţiilor din regiunile întâlnite. Aşa a ajuns Gelio să viziteze Mirny, un oraş cu doar 37.000 de locuitori, situat în cel mai nordic punct al Siberiei, care a jucat un rol crucial în istoricul Uniunii Sovietice.
Ambiţia lui Stalin de a construi URSS sub forma unui uriaş imperiu industrial, trebuia sprijinită deopotrivă cu bani lichizi, dar şi cu diamante, necesare atât ca resursă finainciară, dar şi pentru fabricarea maşinăriilor şi a ustensilelor. Astfel, în 1950, geologii ruşi trimişi de Stalin în Siberia să caute eventuale surse de diamante, au găsit kimberlite, nişte roci în apropierea cărora se găsesc de obicei diamante. Continuând căutările, au descoperit mina Mir, o groapă imensă ce se întinde pe aproape 2 km, care a devenit furnizoarea de diamante necesare pentru construirea imperiului URSS. Mina Mir şi oraşul Mirny, aşezat la propriu “pe marginea prăpastiei”, au fost fondat în 1955.
Exploatarea minei Mir a fost extrem de dificilă – temperaturile din Mirny fiind atât de scăzute, era aproape imposibil de săpat în majoritatea lunilor dintr-un an. Până şi oţelul ceda. Astfel, inginerii sovietici au recurs la măsuri extreme, folosind motoare cu reacţie pentru a arde stratul de permafrost (sol îngheţat tot timpul anului), ca să poată ajunge la pământul de sub el. În porţiunile prea îngheţate au folosit dinamită. De atunci, dat fiind faptul că permafrostul a devenit prea moale pentru a susţine clădirile, oraşul Mirny e sprijinit pe catalige de oţel.
A existat totuşi un mister privitor la diamantele extrase din mina Mir, pe care nici comercianţii de diamante nu l-au înţeles, şi care rămas neelucidat până în prezent: toate aveau aceeaşi dimensiune şi formă, şi erau numite ,,urşi argintii”.
O altă curiozitate este că elicopterele nu pot zbura deasupra imensei gropi, deoarece forţa aerului de dedesubt le-ar putea trage înăuntru. În schimb, aceasta poate fi văzută din spaţiu.
Din anul 2000, mina Mir este închisă, dar exploatarea contină prin zeci de tuneluri, producând în continuare aproape 2200 kg de diamante pe an.
Am ajuns la Marjorie Prime după ce am citit că a fost desemnat cel mai bun film al anului de către experţii din domeniul economiei comportamentale. Este vorba de o ramură a economiei care a intrat în vizorul majorităţii după ce premiul Nobel pentru economie i-a fost înmânat economistului american Richard Thaler, profesor al Universităţii Chicago, pentru aplicarea mecanismelor psihologice în economie.
Marjorie Prime este un film SF care explorează relaţia lui Marjorie, o femeie de 85 de ani, cu o întruchipare a soţului ei decedat, Walter. Soţul reapare în viaţa ei sub forma de hologramă şi aceasta funcţionează datorită inteligenţei artificiale şi amintirilor lui Marjorie care-l fac pe Walter să pară real. „Este iubirea pe care ţi-o aminteşti la fel ca şi cea reală? Ce ne aducem aminte şi ce omitem din trecutul relaţiei?” sunt câteva dintre întrebările pe care filmul le propune spectatorilor. În rolurile principale joacă Lois Smith (Marjorie) şi Jon Hamm (Walter), în vreme ce filmul este regizat de Michael Almereyda şi se bazează pe o piesă de teatru scrisă de Jordan Harrison.
E poate cea mai bună abordare a modului în care tehnologia ne schimbă viaţa de la Her, filmul semnat de Spike Jonze. Şi chiar dacă vorbim de o producţie la o scară mult mai mică, cu un sentiment mult mai sumbru, perspectiva oferită asupra unor teme precum îmbătrânirea, pierderea celor dragi sau chiar moartea este una excepţională.
Jon Hamm, pe care îl cunoaşteţi cel mai probabil din Mad Men, aduce pe ecran cea mai bună versiune a sa. Recunosc, e un actor despre care am crezut că nu va putea să iasă din umbra lui Don Draper (personajul principal din Mad Men), dar care mi-a dovedit deja în mai multe rânduri că poate duce la capăt, cu succes, o varietate de roluri.
Trebuie să remarc şi modul în care Sean Williams a filmat cadre lungi, fluide, marcate parcă de o paletă de culori care să inspire două lucruri: rutină şi siguranţă. În mare parte, acţiunea se desfăşoară în casa de pe plajă, dar prezenţa constantă a oceanului şi a cerului oferă un sentiment de libertate.
Marjorie Prime e genul de film care impresionează prin poveste, interpretare şi tehnica celor aflaţi în spatele monitoarelor. Este o poveste pe care o veţi ţine minte şi care conţine elemente pe care le-am putea, în viitorul apropiat, întâlni în realitate.
E bine că Hollywood mai produce şi astfel de filme, care cer şi contribuţia spectatorului şi refuză oferirea pe tavă a unei concluzii doar de dragul de a avea un final coerent.
Notă: 8/10
Instanţa a decis să accepte această cerere, exprimată de majoritatea avocaţilor părţilor din dosar. Decizia nu este definitivă. Următorul termen va avea loc pe 12 februarie.
În dosarul de la Tribunalul Bucureşti sunt judecaţi patronii clubului, reprezentanţii firmei care a distribuit artificiile, fostul primar al Sectorului 4, Cristian Popescu Piedone, şi alţi angajaţi ai instituţiei.
Angajaţii ISU George Matei şi Antonina Radu au fost trimişi în judecată de DNA pentru abuz în serviciu, pe 4 decembrie 2015.
Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro