BusinessMagazin

Tag: resurse

  • Opinie Lavinia Raşca: Cum cresc afacerile antreprenoriale (V)

    de Lavinia Raşca (MEMBRU FONDATOR AL ASEBUSS ŞI DIRECTORUL GENERAL AL EXEC-EDU)

    ”Am ştiut că nu eram la fel ca antreprenorii din categoria lui Bill Gates, care şi-au condus afacerile în perioada de creştere rapidă şi chiar şi după aceea. Nu mă vedeam în fruntea unei companii foarte mari. Eram însă conştientă că pentru a o vinde în condiţii avantajoase pentru mine, unuia dintre liderii  pieţei, era necesar să crească profitabilitatea, cota de piaţă şi, ca urmare, valoarea ei de piaţă„ – mi-a spus ea.

    Şi-a dat seama că, în acest scop, era necesar să se instaureze disciplina în organizaţie şi să păstreze, în acelaşi timp, abordarea antreprenorială, orientată spre oportunităţile din mediu. Se impuneau o strategie explicită, un altfel de leadership decât până atunci şi o execuţie impecabilă a strategiei.

    De aceea, a căutat un director general plin de energie şi de imaginaţie, atent la detalii şi, mai presus de toate, foarte riguros. A luat decizia să-l angajeze după ce a discutat cu el îndelung şi s-a convins că-i poate acorda toată încrederea şi că se vor înţelege bine. El avea o perspectivă proaspătă şi obiectivă asupra activităţii şi a ajutat-o să stabilească strategia de creştere a companiei, înainte să-l numească în funcţie şi să plece în vacanţă, aşa cum am povestit. Noul director general urma să aibă rolul de a institui mecanismele de creştere a valorii adăugate oferite clienţilor, astfel încât veniturile să asigure acoperirea costurilor şi creşterea profitului şi a valorii de piaţă a companiei.
    Strategia de creştere

    Antreprenoarea şi viitorul director general au stabilit împreună din ce motive apelau clienţii la produsele companiei şi ce factori influenţau veniturile, costurile şi profitul. Compania avea două divizii: una de conferinţe, care funcţiona foarte bine, şi una de publicaţii, care era măcinată de conflicte şi înregistra pierderi. Cei doi au decis că divizia de publicaţii urma să fie păstrată în companie, fiind importantă pentru promovarea conferinţelor, dar că avea să fie su-pusă unui proces de restructurare. Ei au evaluat cele trei căi de creştere a unei companii: noi zone geografice, noi pro-duse, şi noi segmente de clienţi, analizând şi făcând modificările necesare în modelul de business şi în strategia operaţională. Au stabilit că numărul conferinţelor din fiecare tip avea să crească, iar conţinutul şi distribuţia revistelor să se îmbunătăţească, zona geografică acoperită fiind mai mare. Au încheiat discuţia stabilind obiectivele SMART, conform strategiei alese.

    Noul director general era conştient că în companie lipsea disciplina managerială – la fel ca în multe companii aflate la începutul etapei de creştere. El şi-a asumat rolul de a face tranziţia de la managementul antreprenorial la manage-mentul profesionist şi de a coordona buna execuţie a sarcinilor impuse de dezvoltarea profitabilă a companiei, core-spunzător strategiei pe care o stabilise antreprenoarea, împreună cu el.

    Încă din primele zile de lucru, s-a întâlnit cu toţi angajaţii, întâi pe rând, apoi în plen. A încercat să afle cum gândesc, a evidenţiat succesele obţinute de companie până atunci, a prezentat pericolele pe care le aducea competiţia în creştere, a explicat strategia de creştere şi necesitatea imperioasă ca organizaţia să se schimbe.
    Nu toţi angajaţii l-au privit cu ochi buni. Cei care lucrau în companie din primele luni după înfiinţare îl considerau un pericol şi un factor destabilizator, nu-l luau în serios pentru că stilul său era total diferit de cel cu care fuseseră obişnuiţi şi nu-i dădeau mari şanse de succes. De altfel, unii îşi puseseră în gând să-l saboteze şi să ”readucă lucrurile la nor-mal„, la întoarcerea antreprenoarei.

    Numai că ei nu ştiau că ea plecase în vacanţă pentru a transmite mesajul că ac-tivitatea urma să fie condusă de noul director general, dar şi pentru că nu se simţea în stare să ia ea măsurile dure, dar necesare, legate de cei care-i fuseseră de mare ajutor la început, dar care deveniseră o frână în creşterea compa-niei, opunându-se trecerii de la managementul antreprenorial la managementul profesionist. Era conştientă că unii din-tre angajaţi nu mai corespundeau cerinţelor impuse de complexitatea mult sporită a activităţii organizaţiei. Îi angajase, cu mulţi ani în urmă, pentru energia, entuziasmul şi flexibilitatea lor, dar şi pentru că bugetul nu-i permisese să anga-jeze alţii, mai competenţi. Făcuseră de toate, la fel ca şi ea, dar acum era nevoie de o altă expertiză. Unii nu o aveau şi nici nu erau dispuşi să înveţe, gândindu-se cu nostalgie la atmosfera de familie, care începea să dispară.

  • Opinie Lavinia Raşca: Cum cresc afacerile antreprenoriale (III)

    de Lavinia Raşca (MEMBRU FONDATOR AL ASEBUSS ŞI DIRECTORUL GENERAL AL EXEC-EDU)

    Interlocutoarea mea era absolventă de filologie şi a debutat ca profesoară. A demisionat după câţiva ani, fiind nemulţumită de birocraţie şi de lipsa de perspective din învăţământ. Dorind să-şi completeze studiile, a urmat cursuri de business, până ce şi-a cheltuit toţi banii. Atunci s-a hotărât să-şi înfiinţeze o firmă de training, pentru a-i învăţa limbi străine pe oamenii de afaceri. Procesul de vânzare i s-a părut la început împovărător, dar a reuşit să semneze contracte, pentru că a înţeles cum să identifice şi să satisfacă nevoile clienţilor.

    A aflat de la elevii ei, cu care se înţelegea minunat, că trainingul în management era foarte cerut de piaţă, de aceea şi-a luat partener un trainer experimentat şi bine conectat în domeniu, a angajat o asistentă şi a început să organizeze astfel de programe. În paralel, ea continua să predea limbi străine şi se perfecţiona în administrarea afacerii. A căpătat experienţă în marketing, a devenit cunoscută şi a început să câştige bine. Dar ceea ce făcea nu i se mai părea suficient. A început să se gândească serios ce-şi doreşte de la viaţă şi ce i-ar plăcea cu adevărat să facă pentru a câştiga mai mult şi a-şi atinge obiectivele personale îndrăzneţe.

    Aşa i-a venit ideea să intre în zona de publishing. A studiat industria, a găsit revista care i-a plăcut cel mai mult, s-a dus la redacţie să afle detalii despre activitatea ei, iar de acolo a ple-cat cu idei clare şi cu editorul. Avea nevoie de bani pentru noua activitate, de aceea a făcut singură un plan de afaceri. A reuşit, după multe încercări, să obţină un împrumut de la o bancă mică, nouă pe piaţă, unde a convins prin conţinutul business planului şi prin perseverenţa şi realizările de până atunci. A început prin publicarea unei reviste în domeniul resurselor umane, care urma să se susţină din publicitate, fiind distribuită gratuit. Numai că nu au apărut nici pe departe suficiente contracte de publicitate, pentru că firmele nu erau dispuse să-şi plaseze reclamele într-o publicaţie fără renume.

    Când începuse să se gândească cu disperare că nu are cu ce să plătea-scă ratele creditului, angajaţii şi furnizorii, norocul i-a surâs: un fost client, care o aprecia pentru tenacitatea şi pen-tru talentul ei, i-a propus să organizeze o conferinţă de mare anvergură. I-a fost foarte teamă, pentru că organiza-rea cerea bani, iar ea avea de plătit datoriile pentru activitatea anterioară. Dar, cu toate acestea, a acceptat. I-a convins pe toţi să o păsuiască până ce va obţine profitul din organizarea conferinţei, promiţând că nu le va mai rămâne niciodată datoare în viitor (promisiune pe care avea să o respecte cu sfinţenie). A muncit enorm, iar efortul i-a adus profit şi idei. Şi-a dat seama de sinergia dintre reviste şi conferinţe.

    Conferinţele făceau ca renumele revis-telor să crească, pentru că erau citite de un număr mare de participanţi, de aceea companiile deveneau interesate să contracteze spaţiu de publicitate; pe de altă parte, revistele promovau conferinţele exact la publicul lor ţintă, către care erau distribuite gratuit. Compania a început să crească, a devenit profitabilă şi cu timpul a ajuns să pub-lice două reviste (una în zona de resurse umane, cealaltă în IT) şi să organizeze câte două conferinţe anuale, în aceleaşi două domenii de activitate. Curând, numărul de angajaţi a crescut la aproape 50, împărţiţi în cele două divizii – publicaţii şi conferinţe. Antreprenoarea conducea compania, dar şi activitatea de publicare a revistelor. Aceasta din urmă era cea mai dificilă, pentru că apăreau mereu conflicte între cei care asigurau conţinutul editorial şi oamenii de vânzări, care aduceau reclamele.

    Activitatea de conferinţe se desfăşura fără nicio problemă, fiind condusă de prima asistentă a antreprenoarei. Cu toată dezvoltarea interesantă a companiei, ar fi putut fi îmbunătăţite multe lucruri. Una dintre reviste era pe pierdere. În companie erau conflicte. Angajaţii, deşi erau dedicaţi companiei, nu erau întotdeauna foarte eficienţi. Managerii se simţeau suprasolicitaţi, dar nu delegau corect. Ei nu doreau să se introducă proceduri şi un sistem de evaluare a performanţelor, pentru că li se părea că astfel ar fi fost pus în pericol spiritul de companie mică şi prietenoasă, care le plăcea. Rezistenţa la schimbare era mare.

  • Opinie Lavinia Raşca: Cum cresc afacerile antreprenoriale (II)

    de Lavinia Raşca (MEMBRU FONDATOR AL ASEBUSS ŞI DIRECTORUL GENERAL AL EXEC-EDU)

    Afacerea se dezvoltă şi veniturile cresc atunci când, printr-o strategie corectă, valoarea pe care o oferă clienţilor ţintă este unică şi greu de imitat. Antreprenorul perfecţionează continuu produsele şi serviciile, reduce rapid costurile prin creşterea eficienţei şi practică preţuri care, deşi nu aduc marje foarte mari, descurajează intrarea altor concurenţi pe piaţă. Pătrunderea pe pieţe noi se poate realiza fie geografic, fie prin diversificarea modalităţilor de utilizare a aceluiaşi produs, fie prin identificarea unor segmente noi de clienţi. Creşterea veniturilor presupune cheltuieli de marketing sau de dezvoltare a angajaţilor, sau investiţii în capacităţi de producţie. O alternativă la creştere o reprezintă, cel puţin pe termen scurt, externalizarea, dar se recomandă respectarea a două reguli: nu se transferă către furnizori activităţile centrale, în special cele care presupun legătura directă cu clientul, şi se evită dependenţa totală de un singur partener.

    Foarte puţini antreprenori se adaptează la cerinţele specifice fiecărei etape din ciclul de creştere a afacerii. Reuşesc cei care ştiu să se transforme din tehnicieni, care fac singuri totul, în lideri şi manageri, care obţin rezultatele dorite prin intermediul altor oameni, dar şi care mai ştiu să atragă manageri şi sfătuitori care le asigură buna gestionare a situaţiei financiar-contabile.

    În etapele de existenţă şi de supravieţuire, compania se bazează pe talentul proprietarului de a inventa, de a produce, de a vinde şi, în general, de a face singur sau aproape singur tot ce este necesar, de a gestiona numerarul şi a planifica traiectoria afacerii. Cei care se gândesc să-şi pornească propria afacere trebuie să ştie că va fi nevoie să se ocupe o vreme singuri de toate aceste lucruri, care cer mult efort şi dăruire. Pe de altă parte, când activitatea devine complexă, antreprenorul nu mai face faţă singur provocărilor unei organizaţii în creştere, oricât de energic şi de competent ar fi. Este nevoie atunci să dezvolte managementul profesionist.

    Creşterea din etapele de succes şi, în special, de dezvoltare accelerată depinde în primul rând de decizia antreprenorului: se va bucura o vreme de succes şi îşi va recompensa sacrificiile şi eforturile anterioare cu casa, maşina, vacanţele la care au visat el şi familia sau va continua să-şi dedice timpul şi banii companiei? Apoi se pune întrebarea: este capabil să conducă activitatea devenită complexă, prin adoptarea unui stil de management profesionist? Iar dacă nu este, va fi dispus să accepte un alt rol în companie, aducând un astfel de manager în locul lui şi dându-i libertate de acţiune?

    Etapa de dezvoltare accelerată a afacerii depinde, pe lângă scopurile şi calităţile antreprenorilor, şi de alţi factori. De aceea, pentru a evita pericolele care pot apărea în această etapă atât de complicată, este necesar ca antreprenorul să răspundă corect la câteva întrebări.

    Mulţi antreprenori consideră că atragerea clienţilor este cel mai dificil lucru când afacerea creşte. De fapt, organizarea activităţii este mult mai complicată. Devin necesare capabilităţi mai multe şi mai complexe în companie, numărul tot mai mare de angajaţi face necesară alinierea lor către o viziune comună, apare necesitatea descentralizării deciziilor. Schimbarea stilului de management e o provocare pentru fondatori. Le e greu să renunţe la controlul afacerilor.

    Cei mai mulţi antreprenori nu se pot adapta trecerii de la o etapă de dezvoltare a companiei pe care o înfiinţează la alta. Nu-şi pot schimba obiceiul, valoros de altfel în primele etape de dezvoltare, de a se implica total în toate activităţile companiei. Nu acceptă să predea controlul şi sunt rezistenţi la schimbare. Chiar dacă încearcă să îşi reducă autoritatea în companie şi angajează manageri profesionişti, continuă să-i controleze continuu şi devin principala frînă în dezvoltarea companiei. În lipsa timpului, competenţei şi a angajaţilor valoroşi, eşuează.

    Puţini sunt antreprenorii care ştiu să dirijeze competent dezvoltarea companiei, delegând şi apoi monitorizând comportamentele şi rezultatelor angajaţilor. Folosesc proceduri, reguli, fişe de post, selecţia, evaluarea şi dezvoltarea performanţelor. Pe măsură ce angajaţii capătă experienţă, le lasă libertatea să aleagă calea de acţiune pentru atingerea obiectivelor stabilite. Ei sunt preocupaţi să le asigure resursele şi competenţele necesare, să consolideze cultura, structura organizatorică şi un climat atractiv pentru angajaţii competenţi. Iar atunci când îşi dau seama că le lipsesc competenţele manageriale şi interpersonale necesare la acest nivel, sau că nu au un temperament adecvat, au puterea să se retragă din activitatea executivă.

    De aceea, puţine companii antreprenoriale ating dimensiuni mari. Sunt şi mai puţine acelea care îi mai au la cârmă pe fondatori. Aceştia fie au vândut compania, fie au cedat activitatea executivă unor manageri profesionişti, fie le-au făcut pe amândouă, în diferite momente şi secvenţe. Antreprenorii aflaţi la conducerea companiilor pe care le-au înfiinţat atunci când devin mari au făcut corect tranziţia de la o etapă la alta a ciclului de creştere a afacerii.

  • Opinie Lavinia Raşca: Cum cresc afacerile antreprenoriale (I)

    de Lavinia Raşca (MEMBRU FONDATOR AL ASEBUSS ŞI DIRECTORUL GENERAL AL EXEC-EDU)

    Răspunsul la ambele întrebări este afirmativ. Indiferent cât de diferite sunt afacerile antreprenoriale, se pot identifica etape comune de creştere a acestora. Şi este util ca antreprenorii să le cunoască, pentru a se putea pregăti din timp să facă faţă provocărilor specifice ale fiecăreia dintre ele.
    În decursul anilor, specialiştii au creat numeroase modele de dezvoltare a companiilor antreprenoriale. Cel mai util mi s-a părut, în lucrul meu cu antreprenorii, modelul dezvoltat de Neil Churchill şi de Virginia Lewis. Aceştia clasifică dezvol-tarea companiilor în cinci etape: existenţă, supravieţuire, succes, dezvoltare rapidă şi maturitatea resurselor. În fiecare dintre aceste etape, antreprenorii iau decizii urmate de trecerea companiei în următorul stadiu de dezvoltare, sau, dim-potrivă, de regresul sau eşecul ei. Aceste decizii reprezintă răspunsurile lor corecte sau incorecte la anumite întrebări, specifice, după cum arată caseta 1.

    Caseta 1. Cele mai importante întrebări ale antreprenorilor, în procesul de creştere a afacerii:

    Iată, în continuare, cele mai importante caracteristici ale fiecărei etape de creştere a companiei, în viziunea lui Chur-chill şi Lewis.

    În etapa de existenţă, antreprenorul are o organizaţie foarte simplă şi este sursa esenţială de energie care pune în mişcare afacerea. El face singur, sau uneori împreună cu familia şi cu prietenii apropiaţi, tot ce este necesar pentru a vinde produsul sau serviciul primilor clienţi şi pentru a capitaliza compania nou înfiinţată. Strategia sa este cea de a menţine afacerea în viaţă. De foarte multe ori, produsele/serviciile nu se vând. Încasările sunt prea mici, capitalul de pornire se consumă şi antreprenorul este nevoit să închidă. Aşa se explică de ce, conform Bloomberg, opt din zece companii nu supravieţuiesc mai mult de 18 luni (caseta 2). Alteori însă antreprenorul reuşeşte să atragă şi să reţină clienţii şi atunci compania intră în etapa de supravieţuire.

    Caseta 2. Motive ale eşecului companiilor antreprenoriale 
în etapa de existenţă:

    În etapa de supravieţuire, organizaţia este încă simplă, iar antreprenorul încă se mai identifică cu afacerea. Numărul de angajaţi este foarte mic, creşte încet, mai întâi în vânzări şi producţie. Relaţia venituri – cheltuieli este încă sensibilă. Planificarea se rezumă, în cel mai bun caz, la previzionarea lichidităţilor.

    Unele dintre companiile ajunse aici devin marginale, ducându-şi existenţa de pe o zi pe alta, până ce proprietarul renunţă sau se retrage din cauza vârstei (ex.: unele dintre micile magazine şi firme de producţie şi servicii se în-cadrează în această situaţie). Altele sunt vândute de antreprenori, cu oarecari pierderi. Iar alte companii cresc şi intră în etapa de succes.

    În etapa de succes, se dezvoltă în mod ştiinţific toate funcţiunile companiei – marketing, resurse umane, financiar-contabilă, operaţiuni. În această etapă, antreprenorii au de ales între două scenarii: primul este cel de a menţine com-pania într-o stare economică stabilă, fără veleităţi de creştere, pentru a fi o sursă stabilă de venit pentru alte activităţi în care doresc să se implice (ex.: altă afacere, un hobby, o activitate de responsabilitate socială). Al doilea scenariu este cel în care antreprenorii se implică susţinut pentru dezvoltarea companiei.

    Companiile cu o stare economică stabilă, dată de un număr suficient de mare de clienţi, de o penetrare bună a pieţei şi de un profit peste media din ramură (ex.: firmele de servicii şi de servicii profesionale în comunităţi mici şi stagnante), pot rămâne o perioadă nedeterminată în etapa de succes, cu condiţia să aibă un management bun şi să nu apară modi-ficări nefavorabile şi necontrolabile în mediu. Antreprenorii acestor companii, odată ce au decis să nu intre în faza de dezvoltare rapidă şi să păstreze statu quo-ul, trebuie să fie preocupat de două aspecte. Primul: să angajeze manageri competenţi, dar fără ambiţii foarte mari de creştere (managerii mult prea ambiţioşi fie pleacă repede, cu consecinţele negative ale fluctuaţiei, fie încearcă să dezvolte firma accelerat, fără ştirea proprietarului). Al doilea: un management corespunzător al lichidităţilor, pentru evitarea risipei în perioadele prospere şi crearea de rezerve pentru momentele economice dificile. Nu este exclus să se modifice, în timp, opţiunile antreprenorului şi el să se decidă să intre în faza de dezvoltare rapidă. Atunci el acţionează pentru a consolida activitatea, angajând din afară sau dezvoltând din interior manageri profesionişti şi ambiţioşi şi introducând sistemele necesare, se implică în elaborarea strategiei, atrage resurse şi îşi asumă riscurile creşterii. Poate să dea greş, moment când fie încearcă să redreseze rapid afacerea, aducând-o în situaţia de sursă stabilă de venit sau, dacă şi această variantă eşuează, în etapa de supravieţuire, fie dă faliment. Dar, tot atât de bine, poate să reuşească şi să-şi atingă scopul. Atunci compania intră în etapa de creştere rapidă.

    În etapa de dezvoltare rapidă, preocuparea principală a antreprenorului este identificarea proceselor şi surselor de finanţare a creşterii. Delegarea corectă şi buna gestionare a lichidităţilor sunt esenţiale. Dacă antreprenorul face greşeli în această etapă, ele vor duce compania în stadiile anterioare sau înspre faliment. Cea mai bună soluţie în caz de eşec este să-l recunoască rapid şi să vândă compania în profit. Dacă însă gestionează bine etapa aceasta, compania va de-veni foarte mare şi se va îndrepta spre etapa de maturitate a resurselor.

    În etapa de maturitate a resurselor, are loc valorificarea imaginii pe care şi-a creat-o compania prin creşterea rapidă a încasărilor, iar antreprenorul trebuie să fie preocupat să menţină în companie flexibilitatea şi spiritul antreprenorial, talen-tul inovator, agilitatea procesului decizional şi apetitul spre risc controlat.

    Iată, pe scurt, caracteristicile etapelor de creştere a afacerii.  În partea a doua a acestui articol, mă voi referi la decizii şi acţiuni antreprenoriale necesare în procesul creşterii afacerii.

  • INS: Resursele de energie electrică au crescut cu 2,1% în luna ianuarie

    Principalele resurse de energie primară au totalizat 2,71 milioane tone echivalent petrol (tep), iar resursele de energie electrică s-au ridicat la 6,03 miliarde KWh.

    “Producţia internă a însumat 1,9 milioane tep, în creştere cu 4,7% faţă de aceeaşi perioadă a anului precedent, iar importul a fost de 780.000 tep, în scădere cu 11,2%”, se arată într-un comunicat al INS.

    Producţia din termocentrale a fost de 2,69 miliarde KWh, în scădere cu 13,7%, cea din hidrocentrale s-a ridicat la 1,64 miliarde KWh (+35,6%), iar cea din centralele nuclearo-electrice a totalizat 1,04 miliarde KWh, (-0,5%).

    Totodată, producţia din centralele electrice eoliene a fost de 480,5 milioane KWh, în scădere cu 6,4 milioane KWh faţă de ianuarie 2014, iar energia solară produsă în instalaţii fotovoltaice a totalizat 53,5 milioane KWh, în creştere cu 42,4 milioane KWh.

    Consumul final de energie electrică a fost de 4,24 miliarde KWh în această perioadă, cu 6,8% mai mic faţă de ianuarie 2014, iluminatul public a înregistrat o creştere de 24,2%, iar consumul populaţiei a urcat cu 5%.

    Exportul de energie electrică a fost de 982,3 milioane KWh, în creştere cu 421,6 milioane KWh, iar consumul propriu tehnologic în reţele şi staţii a fost de 801,5 milioane KWh, mai mare cu 12,1 milioane KWh.

     

  • Sfaturi pentru mine tânăr: Radu Florescu, Centrade

    La 20 de ani, simţi şi crezi că ai păşit deja în lumea adulţilor şi, adesea, refuzi sfaturile şi ajutorul celorlalţi. Adevărul este că, la această vârstă, te afli abia la început de drum. Aceştia sunt ani în care încă mai ai de învăţat, probabil încă eşti student. La 30 de ani, vei începe să te concentrezi şi să înţelegi ce îţi doreşti cu adevărat în carieră.

    La 40 de ani, vei începe să fii încrezător în ceea ce faci şi să devii un bun profesionist. După 50 de ani, ar trebui să stăpâneşti bine profesia aleasă. De la 60 de ani în sus, le poţi da sfaturi celor de 20 de ani. La 20 şi ceva de ani abia vă începeţi cariera. Nu fiţi dezamăgiţi de eşecuri.

    Cei care se pot ridica şi pot merge mai departe după ce au eşuat vor ajunge departe mai târziu în viaţă. Rămâneţi deschişi şi dornici să învăţaţi de la cei pe care îi respectaţi, fără să îi şi placeţi neapărat. Teama de eşec este cel mai mare obstacol pe care îl aveţi de depăşit. Îmi doresc doar să fi ştiut şi eu că un eşec poate fi depăşit dacă ai mereu noi resurse de energie şi optimism. La 53 de ani, eu am doar mai puţin timp liber.

  • Scurt ghid de atragere a banilor într-un start-up: Cine atrage atenţia investitorilor?

    Poate o să vă mire: este vorba în primul rând de echipă. Antreprenorul Marius Ghenea spune că ‘investitorii fac ochii mari şi ciulesc urechile tocmai la acest gen de informaţii”. “Chiar şi în cazul unui investitor solitar, trebuie prezentaţi oamenii de suport, chiar dacă nu sunt parteneri în afacere – oameni de vânzări, de marketing, de dezvoltare, care trebuiesc menţionaţi, fie şi pentru faptul că, dacă nu faci  acest lucru, nu vei fi băgat în seamă.
    Echipa inoculează înceredere.

    În businessul de tehnologie investitorii pun accentul pe echipă, nu doar pe un om sau pe un proiect. Implicarea, ajutorul primit din partea unei persoane cunoscute în mediul de afaceri sau în cel tehnic va fi privită pozitiv; nu trebuie să fie angajat, ci doar mentor, dar asta înseamn că a văzut ceva acolo, le-a plăcut, aşa că şi investitorul va încerca să afle mai multe”.

    Echipa poate fi definitorie pentru succesul unei afaceri; să ne gândim la lansarea Apple, unde Steve Jobs a fost omul cu vânzări, dar care avea şi un simţ estetic bun, în timp ce Steve Wozniak era foarte bun la partea tehnică.

    Un alt atu al unei prezentări trebuie să fie şi piaţa. “La modul ideal, un business ar trebui să se susţină din clienţi, iar finanţarea ar trebui să apară ca o resursă suplimentară la business-ul respectiv”, spune antreprenorul ăi bloggerul Dragoş Rouă. O afacere ar trebui să genereze venituri astfel încât investitorul să vadă că există deja nişte procese gestionabile, repetabile şi care creează profit, chiar dacă nu se bagă bani în business-ul respectiv, pentru a-şi face evaluările de genul return-of-investment.

    “Focusul unui antreprenor nu ar trebui să fie după finanţare, ar trebui să fie după clienţi şi după rafinarea proceselor. Finanţarea, banii, sunt o resursă care ar trebui pusă cam pe acelaşi loc cu resursa umană: “Am nevoie de un programator bun şi am nevoie de 50.000 de dolari” – cam aşa stau lucrurile, nu e ca şi cum ai zice “cu 50.000 de dolari ne-am rezolva alte probleme din business”, spune Dragoş Rouă.

    Una din primele întrebări o să fie “OK, care este piaţa?”, spune Dan Vişoiu partner la BAC Investment Banking. Dacă răspunsul este România, un investitor îşi poate face calculele şi poate ajunge la concluzia că riscurile sunt ridicate. “Dacă este vorba de o afacere care are potenţial global şi aş putea să fac exit la 2 milioane, devine mai interesant”.

  • Face 18 milioane de euro dintr-o resursă care nu se va termina niciodată, dar nu plăteşte taxe la stat şi a îngropat o firmă

    Valerii Moraru, omul de afaceri care ar fi preluat pachetul majoritar de acţiuni la clubul de fotbal Rapid şi soţia acestuia, Violeta Moraru, controlează companiile Perla Covasnei şi Azuga Waters, care au avut în 2012 afaceri cumulate de 73 de milioane de lei.

    Conform datelor de la Registrului Comerţului, Valerii Moraru este implicat direct sau prin intermediul soţiei sale, Violeta Moraru, în mai multe societăţi comerciale înregistrate în România, una dintre acestea fiind deja în insolvenţă.

    Azuga Waters este înregistrată cu 279 refuzuri la plată, în valoare totală de peste 11 milioane lei, în vreme ce Perla Covasnei este înregistrată cu 120 de incidente de plată şi o suma refuzată de 3,6 milioane lei. Cei doi mai sunt acţionari şi în cadrul Fonticor Trans, companie care a ajuns deja în insolvenţă cu o masă credală de 5,3 milioane lei.

    Azuga Waters are datorii la stat de 2 milioane de lei, iar Perla Covasnei înregistrează restanţe de 1,4 milioane de lei.

    Conform datelor de la Registrului Comerţului, Valerii Moraru este implicat direct sau prin intermediul soţiei sale, Violeta Moraru, în mai multe societăţi comerciale înregistrate în România, una dintre acestea fiind deja în insolvenţă.

    Pe cartea de vizită a Violetei Moraru este trecută funcţia de “administrator” şi ea spune că nu ar putea să se retragă din afaceri, fiind obişnuită cu un ritm de viaţă alert. A lucrat de-a lungul anilor în domenii variate, precum o fabrică de producţie a sticlei, în domeniul vinului, în transport şi apoi în bere.

    Cei doi soţi au vândut în 2009 afacerea Azuga către Ursus Breweries, într-o tranzacţie estimată la 10 milioane de euro. Ulterior tranzacţiei, Ursus a închis fabrica de la Azuga şi a închiriat utilajele din fabrică familiei Moraru, unde aceasta produce apa Perla Harghitei, plată şi carbogazoasă. “Am făcut afaceri încă de când am terminat facultatea, mereu am fost în priză”, povestea anterior pentru Business Magazin Violeta Moraru.

    Profitabilitatea in afacerile cu apa se plaseaza, conform Violetei Moraru, intre 5 si 10%. Pretul apei creste spectaculos, de la iesirea din pamant, cand mia de litri costa 31 de lei, pana la poarta fabricii, unde costul unei sticle de apa de doi litri ajunge la 1 leu. Din acest pret insa, doua treimi inseamna costul ambalajului. De la poarta fabricii pana la raft, apa isi dubleaza pretul, ajungand, de pilda, la 2 lei pentru o sticla de 2 litri. Marca Perla Covasnei exploateaza resursele din Catalina si Malnas (Brasov), avand variantele carbogazoasa si plata.

  • Ce fac companiile când au nevoie de bani după cinci ani de criză: cei care au profit îl reinvestesc, cei care nu au îşi vând activele

    DE LA 1 IULIE A INTRAT ÎN VIGOARE SCUTIREA DE IMPOZITUL PE PROFITUL REINVESTIT, care se aplică pro­fitului înregistrat începând cu această dată şi in­ves­tit în echipamente tehnologice, maşini, utilaje şi ins­talaţii de lucru produse sau cumpărate ulterior, până la 31 decem­brie 2016. Oamenii de afaceri au cerut guvernului de la înce­putul anului să susţină măsura în negocierile cu FMI, ţinând cont că investiţiile rămân capitolul la care economia suferă cel mai mult.

    Anul trecut, investiţiile nete în economie au scăzut cu 9,3%, iar în T1 2014 au scăzut cu 7,4% faţă de T1 2013, cea mai mare scădere vizând tocmai cheltuielile cu utilajele – 11%. „Formarea brută de capital fix s-a tot redus începând din ultima parte a lui 2012, împiedicând economia să-şi atingă potenţialul; fără scăderea investiţiilor, creşterea PIB ar fi fost de cca 5% în T1 în loc de 3,8%“, consideră analiştii  de la BCR.

    Dacă statul şi-a restrâns investiţiile ca să se în­ca­­dreze în limita de deficit bugetar, ceea ce demo­tivează companiile private ţine de nivelul fis­ca­li­tăţii, concurenţă, lipsa cererii şi greutatea acce­su­lui la finanţare, probleme enumerate în această ordine în sondajul semestrial al BNR pentru peri­oa­da octombrie 2013 – martie 2014.

    Cercetarea, cuprin­zând 10.000 de companii private nefinanciare, din care în jur de 80% sunt mici şi mijlocii, arată că nu mai puţin de 44% dintre manageri au folosit cu pre­cădere în această perioadă surse de finanţare internă, adică reinvestirea profitului (în condiţiile în care profitul net s-a redus pentru aproape 45% din totalul firmelor) sau vânzarea de active, în dauna surselor externe (credite, piaţa de capital sau fonduri europene). Cât priveşte folosirea banilor, cele mai im­portante destinaţii rămân constituirea de capital de lucru sau plata furnizorilor. Corporaţiile sunt însă net mai dispuse decât IMM să orienteze banii spre in­vestiţii pentru dezvoltare – 28% dintre corporaţii, faţă de 10% dintre IMM.

    Cererea de finanţare de la bănci nu doar că a fost modestă, dar s-a micşorat: 18% dintre companii au apelat la cel puţin un produs bancar în perioada octom­brie 2013 – martie 2014, faţă de 21% în aprilie-septembrie 2013, iar numărul firmelor care nu au credite bancare a crescut de la 65% la 71%. Com­pa­niile din servicii şi utilităţi se finanţează cel mai mult din reinvestirea profitului sau vânzarea de acti­ve (47% din total), în timp ce creditele bancare au fost cerute cel mai mult de firmele din agricultură (34%) şi din industrie (25%).

    BNR notează că „nivelul prea ridicat al dobânzilor şi comisioanelor, cerinţele privind valoarea sau tipul garanţiei, clauzele contractuale şi birocraţia reprezintă, în această ordine, cele mai însemnate obstacole pentru companii în a accesa resurse financiare de la bănci şi instituţii financiare nebancare“. Aşa se explică şi de ce şansele de a obţine bani de la bănci rămân puternic diferenţiate: cca 43% dintre corporaţii au reuşit să obţină integral sumele solicitate, faţă de numai 16% dintre IMM. În structura companiilor care au credite, majoritare sunt corporaţiile şi firmele din agricultură, minoritare sunt IMM şi firmele din servicii şi utilităţi.

    Şi din perspectiva băncilor situaţia se vede la fel. Băncile declarau în sondajul lunar al BNR din mai că în T1 a scăzut cererea agregată de credite din partea companiilor – în special pe seama unei cereri mai mici de credite pe termen scurt din partea IMM – şi se aşteptau ca în T2 cererea să scadă în continuare. Exprimat în lei, soldul total al creditelor pentru companiile private a scăzut de la cca 117,9 mld. lei la finele lui octombrie 2013 la cca 115,4 mld. lei la sfârşitul lui martie 2014 şi la cca 115,2 mld. lei la sfârşitul lunii mai, în special pe seama reducerii componentei în valută, al cărei sold a coborât de la echivalentul a 66,3 mld. lei în octombrie 2013 la 61,9 mld. lei în mai 2014.

    Săptămâna trecută, Banca Naţională a redus rezervele minime obligatorii la valută de la 18% la 16%, cu intenţia de a stimula o redresare a creditării în valută pentru debitorii fără risc valutar, exportatori sau investitori străini, deşi o parte din bănci vor folosi în continuare valuta astfel eliberată spre a rambursa finanţările de la băncile-mamă ori spre a credita statul.

    În acelaşi sondaj lunar din mai, băncile estimau că la nivelul T1 riscul de credit asociat companiilor era în creştere, cu excepţia corporaţiilor, unde riscul a scăzut. În opinia băn­cilor, riscul aferent IMM a continuat să crească, în timp ce riscul asociat creditării corporaţiilor s-a redus pentru prima dată în ultimii doi ani. Aceeaşi diferenţiere între corporaţii şi IMM reiese şi din percepţia com­pa­niilor. Sondajul semestrial al BNR relevă că pentru majoritatea IMM, disponibilitatea surselor de finanţare nici nu a progresat, nici nu a regresat în peri­oada octombrie 2013 – martie 2014, în timp ce în cazul corporaţiilor, disponibilitatea tuturor surselor de finanţare a crescut. Pentru aprilie-septembrie 2014, majoritatea companiilor au declarat că se aşteap­tă la o scădere uşoară a accesului la toate sur­sele de finanţare, cu excepţia reinvestirii profitului sau a vânzării activelor.

    Dincolo de finanţarea din resurse interne şi de credite, companiile nu par să aibă nicio altă pârghie via­bilă de a atrage bani. Finanţarea de pe piaţa de capi­tal rămâne extrem de redusă: nicio corporaţie nu a apelat la ea şi un număr extrem de mic de IMM au emis acţiuni sau obligaţiuni, rezultă din sondajul BNR. Cât despre fondurile europene, peste 90% din­tre IMM şi peste 80% dintre corporaţii au declarat că în ultimele şase luni nu au avut experienţă cu fondurile europene în dezvoltarea activităţii firmei.

    Doar 8% dintre corporaţii şi un număr neglijabil de IMM declară că le-au fost rambursate în perioada res­pectivă fonduri dintr-un proiect cu finanţare UE, iar cele mai performante în accesarea de fonduri sunt com­paniile din agricultură. „În afară de furnizarea de lichiditate suplimentară pe piaţa locală şi de aco­pe­rirea mai bună a deficitului de cont curent, mult lău­data creştere a absorbţiei fondurilor europene s-a văzut prea puţin în investiţii“, comentează analiştii de la BCR. „Ceea ce a contat ca absorbţie în ultimii doi ani n-au fost decât bani plătiţi de Comisia Euro­pea­nă pentru proiecte de investiţii datând din 2010, 2011 sau începutul lui 2012.“

  • A inventat o afacere pe care nu poate să o concureze nimeni: “Sunt singurul care vinde raci în România”

    Paul Nicolau şi-a dorit o afacere şi, pentru că nu avea nicio idee, a căutat-o pe Google. A găsit astfel un business la care nimeni nu s-a mai gândit: utilizarea unei resurse care creşte singură în bălţile din România – racul. În prezent, racii se vând ca pâinea caldă în restaurantul său, dar şi în reţelele de hipermarketuri şi la export, aducându-i venituri de peste 100.000 de euro.

    “Eu îmi numesc restaurantul locul cu cele mai multe dorinţe din România pe metrul pătrat: racul este printre produsele cel mai rar mâncate până acum la noi şi pe care din ce în ce mai multă lume vrea să îl încerce. Or, când mănânci ceva nou, îţi pui o dorinţă”, îşi descrie antreprenorul Paul Nicolau, în vârstă de 27 de ani, taverna cu 130 de locuri în care îşi vinde o parte din producţia de raci. Tânărul a intrat pe o nişă neexploatată în România şi a pornit, în urmă cu aproximativ doi ani şi jumătate, o crescătorie de raci, într-un lac din localitatea Izvoarele din judeţul Giurgiu. În prezent, afacerea Premium Raci este formată, pe lângă crescătorie, dintr-un restaurant, contracte cu hipermarketuri şi cu o firmă din Belgia, care i-au adus venituri de peste 100.000 de euro.

    Rulota sa rustică din lemn vopsit în alb, în care se află câteva mese asortate, cu obloane la ferestre, căreia i se adaugă o terasă împrejmuită de un gard şi o bucătărie unde personajul principal – racul românesc – poate fi văzut viu, înainte de a fi servit -, şi-a găsit loc chiar printre clădirile de birouri din zona Piaţa Victoriei. ”Grecia sau casa bunicii, avem aici un loc în care fiecare intră în filmul lui”, spune Nicolau. Atmosfera de familie este completată deseori de prezenţa părinţilor: mama, contabilul firmei, şi tatăl, principalul său sfătuitor.

    După ce a renunţat la trei facultăţi şi o perioadă de cinci ani în care a coordonat echipe de vânzări în servicii de telecomunicaţii pentru RCS-RDS, Romtelecom, Nextgen şi UPC, Nicolau a simţit chemarea către antreprenoriat. Singurul lucru pe care îl ştia despre afaceri era că îşi doreşte una, prin urmare a început să se documenteze ca oricine, cu o căutare pe Google: ”Când scrii «idei de afaceri» pe Google, primeşti foarte multe rezultate din zona agricolă, care de care mai ciudate şi care îţi spun cum să te îmbogăţeşti miraculos peste noapte”.

    Dintre toate rezultatele primite, afacerea cu raci a fost singura care i s-a părut fezabilă şi care i-a atras atenţia, pentru că se lega de o amintire din copilărie: ”Când eram mic, tata mi-a adus de la pescuit un rac pe care l-am ţinut câteva zile în casă”. Fără să mai vadă între timp vreun alt rac, Nicolau s-a documentat timp de trei zile pe internet şi şi-a structurat un business plan pe o agendă pe care o mai are şi acum. Primul pas, chiar înainte de a-şi fi construit firma, a fost testarea pieţei: ”Am găsit contactul reprezentanţilor Metro, care îşi cumpărau pe atunci racii din Armenia cu un preţ de 60 lei/kg şi păreau foarte încântaţi de oferta mea”.

    A trimis apoi e-mailuri către alte firme din Europa, în urma cărora cererea de crustacee a ajuns la câteva tone. Avea să afle ulterior că specia de rac care creşte natural în bălţile din România, ”racul nobil” (Astacus Leptodactylus), este printre cele mai căutate de către europeni. Dacă la noi este interzisă popularea artificială a bălţilor, pieţele vestice sunt dominate de racii de fermă, crescuţi artificial şi care, eliberaţi în natură, sunt invazivi şi nocivi pentru cei crescuţi natural şi capturaţi ulterior, motiv pentru care specia de raci de la noi este pe cale de dispariţie în restul Europei. ”Era o resursă care creşte singură şi pe care nimeni nu a speculat-o”; prin urmare a încercat să afle mai multe despre aceasta de la Ministerul Agriculturii. ”Căutam un manual, o sursă de inspiraţie, dar nu ştiau nimic despre racii din România.”

    Nu a găsit ajutor, aşa că a plecat să fure meserie în Anglia şi Belgia, unde a petrecut câte trei zile la ferme de raci ale unor jucători renumiţi pe acestă piaţă, care au fost bucuroşi să îi împărtăşească secretele afacerii: ”Atât în Anglia, cât şi în Belgia am văzut interes pentru potenţialul României la acest capitol, ştiau despre Delta Dunării şi despre apele noastre curate”. La întoarcerea în ţară, a investit 80 de milioane de lei pentru startul afacerii. ”Mai existau două-trei bălţi propice creşterii racilor care nu erau concesionate. Am participat la o licitaţie şi am reuşit să închiriez una dintre acestea”, explică antreprenorul, care plăteşte 3.000 de euro/an pentru cele 10 hectare de baltă de unde aduce majoritatea racilor de pe mesele bucureştenilor.