Tag: preferinta

Am pornit de la comentariul unui cititor la unul dintre articolele mele: „Am lucrat timp de patru ani şi jumăte la o corporaţie, unde, aşa cum aţi descris şi dvs. în editoriale, viaţa se scurge foarte uşor, salariul vine la fix, jobul este clar structurat cu taskuri precise, compania ţine costurile cât mai jos, investind la minimum în dezvoltarea angajaţilor, când doresc angajaţi specializaţi şi pregătiţi bine, preferă să angajeze din afară oameni noi, decât să dezvolte mai departe un anagajat vechi şi loial. Am avut nişte experienţe mizerabile! Toate cauzate de managementul românesc, foarte inflexibil şi loial exclusiv şefilor mai mari, manifestând zero ataşament şi respect faţă de conaţionalii lor!!”

Nu de puţine ori aţi auzit faptul că românii se plâng de românii lor care ajung directori în multinaţionale, luând locul unor expaţi, afirmând că aceştia devin şi se comportă dintr-o dată ca şefi, ca vătafi, poziţii apropiate unor companii româneşti şi mai puţin directori în sensul unor poziţii dintr-o multinaţională.

Odată ce au preluat poziţia, puterea, directorii/şefii români îşi schimbă atitudinea faţă de momentul când criticau expaţii şi devin vătafi, nu se mai uită în jur, nu mai ţin cont de unde au pornit şi de trecut, ci fac ceea ce spune corporaţia, ceea ce spun şefii direcţi sau de la HQ (headquarter – sediu central), execută întocmai şi chiar mai mult, având un exces de zel suprapronunţat.

De multe ori anunţul unor decizii de restructurare şi execuţia acestor programe sunt lăsate pe seama directorilor români, care sunt mult mai cinici şi mai răi cu ai lor decât ar fi un expat, care păstrează în el o anumită reticenţă în luarea deciziilor, având în vedere că este totuşi străin în România.

De asemenea, nu de puţine ori aţi auzit că odată ce românii devin directori nu mai vor să lucreze, să dea business românilor şi companiilor româneşti, preferând să lucreze cu ceea ce vine de la centru sau cu alţi străini de pe piaţă, chiar dacă produsele şi serviciile sunt la acelaşi nivel.

Francezii lucrează cu francezii în România, îşi dau business reciproc, austriecii lucrează cu austriecii, nemţii lucrează cu nemţii, americanii lucrează cu americanii, nemţii, francezii, britanicii, chinezii şi ruşii, dacă necesităţile o impun, în schimb românii fug de români.

Foarte mulţi spun că businessul românesc este atât de slab pentru că românii nu se susţin între ei.

Nu de puţine ori aţi auzit spunându-se că anumite decizii proaste, care nu ţin seama de situaţia din teren, se iau în altă parte – la Viena, la Paris, la Londra, la Berlin sau Frankfurt, peste ocean, pentru că directorii români nu au puterea şi nici dorinţa să se lupte pentru alte decizii care ar putea fi mult mai bune, preferând să nu comenteze, ci doar să le execute.

Mulţi angajaţi spun că după ce au văzut la lucru un director expat faţă de un director român, ar prefera să lucreze cu un expat, care este mai dispus la comentarii, la discuţii legate de o propunere sau alta, la prezentarea unor argumente la centru, chiar dacă ar şti mai puţin din punct de vedere tehnic decât un român.

Ironic – nu? -, să-ţi doreşti să lucrezi, să ai şef un expat, în loc de unul de-al tău?

Cunosc câţiva oameni de afaceri, mai mari sau mai mici, care preferă să facă afaceri cu străinii mai degrabă decât cu românii, chiar dacă critică faptul că investitorii străini au cucerit România şi cel puţin în declaraţii nu sunt de acord cu acest lucru.

Muncim pentru alţii, muncim pentru străini la noi în ţară, ne-am vândut lor, spun ei. Dar în realitate preferă mai degrabă să lucreze cu străinii, pentru că îşi încasează banii, şansele de a lua o ţeapă sunt mai reduse, sunt mai serioşi şi au şi bani.

Toţi românii ştiu că dacă lucrezi cu un conaţional, fiecare vrea să lucreze pe banii celuilalt; pe lângă faptul că munceşti pentru realizarea produsului sau serviciului, mai trebuie să munceşti suplimentar pentru a-ţi încasa banii şi de multe ori aceştia sunt mai puţini decât ai convenit iniţial.

Criza începută în 2008 a scos la suprafaţă problemele businessului românesc şi ale leadershipului din multinaţionale şi din companiile româneşti.

Ne iluzionăm crezând că putem fi ca nemţii, ca britanicii sau ca americanii, dar foarte puţini dintre noi s-au convertit la cultura economică, de business şi organizaţională a acestor societăţi.

La fel cum îl invidiem şi îl urâm pe un conaţional care a ajuns director într-o multinaţională, la fel ne urăşte şi el, şi atunci se comportă ca atare.

Odată ajuns director, arde totul în jur, otrăveşte fântânile pentru ca nimeni să nu vină să-i ia locul, nu îşi pregăteşte un înlocuitor, de frică să nu îi ia locul, ţine deciziile la el şi deleagă cât mai puţin pentru a nu pierde din putere.

Credeţi că aţi putea fi altfel dacă aţi prelua voi o poziţie de director într-o multinaţională?

Sau asta este modalitatea noastră istorică prin care putem să supravieţuim aici?