BusinessMagazin

Tag: politica

  • Iulian Anghel, editor politic al ZF: Florin Cîtu, dispari! Nimeni nu a mai făcut atâta rău cât faci tu

    De 20 de ani de când urmăresc politica românească nu am mai întâlnit pe această scenă un individ atât de toxic ca Florin Cîţu.

    Sunt 24 de zile de când guvernul său a fost demis de Parlament, iar el se agaţă cu ghearele şi cu dinţii de fotoliul de prim-ministru care i-a fost tras de sub fund.

    Sâmbătă este ultima zi în care premierul desemnat, Nicolae Ciucă, ar trebui să prezinte Parlamentului lista guvernului şi programul de guvernare şi să aştepte apoi votul. Vot care depinde de ce înţelegeri politice pot fi făcut înainte. Sunt opt zile de când acest Nicolae Ciucă încearcă ba cu PSD, ba cu USR. Sunt tot atâtea zile în care tatonările sunt în zadar pentru că, acelaşi Cîţu, nu vrea nici una nici alta. Sau astăzi vrea una, mâine totul se schimbă. Cum a ajuns acest personaj ranchiunos, mincinos şi amoral să pună sechestru pe o ţară întreagă? Cum de lideri liberali cu o experienţă bogată în spate cum sunt Gheorghe Flutur, Emil Boc sau Ilie Bolojan stau smirnă în faţa acestei caricaturi care, venit în PNL de doar câţiva ani, l-a încălecat şi aruncă la ghenă, pe bucăţi şi în văzul tuturor, un partid care se laudă cu vechima lui şi cu sângele albastru al strămoşilor?

    Cum de nu observă aceşti oameni, lideri ai PNL, că individul îşi bate joc de ei şi de o ţară întreagă şi cum de lighioana nu primeste un şut în fund, cum de nu l-a primit până acum? Şi ce dacă a ajuns şef al PNL? Dacă vezi că omul nu este în toate minţile, nu trebuie să-l opreşti? Oare ei nu văd că Florin Cîţu nu are acum un alt scop decât acela de a-l sabota pe premierul desemnat, în demersul său de coagulare a unei majorităţi parlamentare? Pentru că, dacă Ciucă eşuează, el, Cîţu, va rămâne, în continuare, la Palatul Victoria. Şi va face planuri pentru un alt eşec. Cu o încredere publică de doar 7%, Cîţu îi ameninţă pe ceilalţi cu alegeri anticipate, dacă nu-i acceptă guvernul minoritar (de fapt, un pretext ca lucurile să nu se mişte), alegeri care ar trimite PNL direct în Iad, fără să mai spere la un popas în Purgatoriu. ÎI pasă lui Cîţu? Nu! El ştie că, dacă vor fi anticipate, guvernul lui demis este cel care le va organiza, iar, ca şef al PNL, el va decide ordinea pe listele electorale.

    I s-a spus de zeci de ori că nici USR şi nici PSD nu acceptă un guvern minoritar. A avut de ales: ori PSD, ori USR. A zis da, miercuri, apoi s-a răzgândit. Joi, vrea din nou guvern minoritar. Ce înseamnă asta? Oamenii mor zilnic, cu sutele, din cauza Covid-19 şi se îmbolnăvesc cu miile, oraşele îngheaţă la propriu, iar guvernul lui Cîţu nu poate face nimic pentru că nu are pârghiile legale, fiind un guvern demis. De ce nu avem un nou guvern plin, la 24 de zile de la adoptarea moţiunii de cenzură? Pentru că nu vrea Cîţu! Cum am mai spus, miercuri a susţinut că va “flexibiliza” mandatul lui Ciucă, existând, astfel, posibilitatea cooptării la guvernare fie a PSD, fie a USR. Astăzi s-a întors la vechea-i obsesie: “guvern minoritar”. “Noi avem un mandat care nu s-a schimbat până acum, pentru că nu am avut motive.” Adică de opt zile, refuzat din toate părţile, el nu a avut motive să „schimbe mandatul”? De cine râde acest om care crede că ţara nu poate fără el, care-şi bate joc de aceeaşi ţară aflată în cea mai grea cumpănă a ei, din ultimele zeci de decenii? Cum de mai este tolerat chiar de tovarăşul lui de rele, Klaus Iohannis, cel care i-a pus în mână cuţitul crimei? Ce simt acum cei care i-au votat să împartă, de la vârful puterii, dreptatea, nu batjocura?

    Cîţu, dispari! Dispari în pădurea blestemată din care ai ieşit şi ia cu tine pucioasa şi smoala cu care otrăveşti ţara! Iar voi, popilor, apucaţi-vă de feştanii, spălaţi străzile cu aghiasmă şi ungeţi cu mir stâlpii de la Palatul Victoria ca nu cumva să-i treacă prin cap panaramei să se întoarcă.

     

     

     

     

     

     

     

     

  • PNL propune un armistiţiu politic. Premierul interimar a trimis oferta partidelor parlamentare

    PNL propune un armistiţiu politic partidelor parlamentare. Premierul interimar Nicolae Ciucă a trimis marţi oferta liderilor politici din Parlament.

    Anunţul a fost făcut de liderul PNL, Florin Cîţu.

    „Venim azi cu încă un element nou care sperăm să deblocheze această situaţie măcar pentru o perioadă… Azi premierul desemnat a trimis către liderii politici ai partidelor parlamentare un document, practic, un armistiţiu prin care aceste partide vor susţine acest guvern minoritar”, a declarat, marţi, Florin Cîţu.

    Liderul PNL mai spune că documentul trebuie să fie semnat de toţi liderii politici care astfel îşi iau angajamentul de a nu-şi pune piedici în Parlament. Perioada armistiţiului va fi stabilită de comun acord de liderii partidelor parlamentare, a precizat Cîţu.

  • Ion Cristoiu: Din nou despre contribuţia presei la tîmpirea Poporului

    Voind să aflu replica precisă, am căutat de zor în folderul Caragiale piesa D-ale carnavalului. Nici vorbă de vorbă a Miţei Baston. Mi-am dat seama că replica, rămasă celebră doar în cultura din suburbii, niciodată citată de la sursă, e din altă bucată a lui Caragiale. Şi am găsit-o în Justiţie, schiţă publicată de Caragiale în Moftul român din 21 februarie 1893, plasată într-unul din volumele sale.

    Pentru a înţelege replica faimoasă trebuie să iscodim niţel una dintre temele lui Caragiale în materie de personaje:

    Mai toate personajele sale sînt obsedate de ceea ce ele numesc onoarea.

    Onoarea de familist, onoarea de negustor, onoarea de doamnă.

    Jupîn Dumitrache e în stare să facă moarte de om dacă îi trece cuiva prin cap s-o bîrfească pe nevastă-sa. Miţa Baston pune la cale un atac cu ceea ce crede ea a fi vitriol împotriva amantului care „o traduce” şi prin asta, evident, îi ciobeşte onoarea.
    Din cîte se vede, onoarea înseamnă pentru aceste personaje ceea ce azi s-ar numi imaginea publică. N-are importanţă dacă Veta îl înşeală pe Jupîn Dumitrache. Pentru aceasta crucial rămîne să nu iasă zvon în public.

    Preocuparea pentru imagine vizează în politica de azi preocuparea pentru impresia lăsată în ochii electoratului. La personajele lui Caragiale imaginea înseamnă impresia lăsată în ochii mahalalei.

    Obsesia onoarei presupune o imensă vanitate. Un om neatins de morbul vanităţii nu s-ar deranja prea tare dacă despre el se spun fel de fel de lucruri. Vanitate înseamnă însă la personajele caragialiene nevoia de a se da aristocraţi în ochii mahalalei. Numai în lumea înaltă se nasc dueluri mortale dintr-o vorbă aşa şi aşa aruncată de cineva despre altcineva, mai precis despre nevasta acestuia. Personajele de mahala ale lui Caragiale imită persoanele din lumea înaltă. De unde ştiu ele despre aristocraţi gata să moară în duel de dragul onoarei? Cum de unde? Din presa fandosită, atentă la tresăririle din lumea înaltă. Comicul se naşte din condiţia de mahala ştiută de cititor şi pretenţiile personajului de a avea preocupările celor din Centru. Leanca văduva din Justiţie e comersantă de băuturi spirtoase. Prevenitul, pe numele său de buletin, Iancu Zugravul, ajuns la judecător beat, pentru că asta e condiţia sa de esenţă, i-a spart Leancăi un clondir de trei litri cu mastică, dar mai ales i-a afectat onoarea:

    „Jud. (impacientat): Femeie, ce tot bîrîi?… Răspunde odată lămurit la ce te-ntreb eu! Ce pretinzi d-ta acuma de la prevenit?

    Leanca (cu volubilitate): Onoarea mea, domn’ judecător, care m-a-njurat dumnealui, pardon facu-ţi şi dregu-ţi, şi mi-a spart clondirul, că nu vrea să-mi plătească… ”

    Din cîte se înţelege, în afară de înjurături prevenitul a supărat-o pe Leanca şi insinuînd o relaţie erotică între ea şi Mitică, funcţionar la Percepţie. Acesta i-a dat Leancăi licenţa. Comicul e cu atît mai mare cu cît cititorul îşi dă seama că femeia făcea caz de onoare în condiţiile în care se culcase cu insul de la Percepţie pentru a primi licenţa de funcţionare.

    Ce însemna pentru Leanca repararea onoarei? Din cîte ne dăm seama un fel de scuze în public, eventual în faţa clienţilor de la crîşma Hanul Dracului. Şi aici întîlnim o imitare de mahala a lumii înalte. În lumea înaltă, descrisă în presă, dar şi în literatura proastă, de telenovelă de azi, aristocraţii îşi cer scuze, după ce sînt somaţi de cei atinşi în onoarea de cavaler s-o facă.

    Faimoasa replică vine în final, după ce judecătorul de ocol îl condamnă pe prevenit la şapte lei despăgubire civilă şi doi lei cheltuieli de judecată:

    „Leanca: Da, domn’ judecător, onoarea mea, săru’ mâna, nereperată, cum remăne?

    Prev. (maliţios): Las’ că ţi-o reperează domn’ Mitică. ”

    Marin Preda, autorul unei antologii din opera lui Caragiale, observa în Prefaţă că definitoriu pentru personajele marelui satiric rămîne deraierea verbală. După ce Lefter Popescu din Două loturi o ia razna, Marin Preda observă:

    „E clar, judecînd fondul chestiunii, că ne aflăm în plină dramă. Şi totuşi, rămînem stupefiaţi: nu e o dramă, ci o comedie. În plină nefericire, eroul o ia razna, dus de cuvinte. Torentul de vorbe scoate la iveală o ţîcneală care zăcea în creierul individului neştiută pînă atunci nici de el însuşi, compusă din expresii şi idei inautentice, dar care dau la iveală viaţa adevărată a conştiinţei lui falsificată de cuvinte. În loc de o comedie umană avem deodată de-a face cu o comedie a cuvîntului.”

    Nu, nu ne aflăm în faţa unei comedii a cuvîntului. Vorbele care ţîşnesc din Lefter Popescu sînt acestea:

    „Cum aude cuvîntul viceversa, d. Lefter se face vînăt ca ficatul şi se ridică izbucnind cu o volubilitate supremă:

    – Viceversa! Nu se poate, domnule, peste poate! Viceversa! Asta-i şarlatanie, mă-nţelegi? Vă-nvăţ eu minte pe dv. să umblaţi d-acu-ncolo cu infamii şi să vă bateţi joc de oameni, fiindcă este o exploatare şi nu vă mai săturaţi, ca vampirii, pierzînd toată sudoarea fiecare om onest, deoarece se-ncrede orbeşte-n mofturile d-voastră şi cu tripotajuri ovreieşti de bursă, care suntem noi proşti şi nu ne învăţăm odată minte ca să venim, mă-nţelegi, şi să ne revoltăm… da! să ne revoltăm! Aşa să ştiţi: proşti!”

    Torentul de vorbe care şedeau în conştiinţa personajului sînt clişee din presa naţionalistă, antisemită, care-i biciuia pe români că se lasă traşi pe sfoară de evrei şi că se poartă astfel ca nişte proşti.

    Leanca văduva a venit la judecător pentru o pricină civilă. Cu toate acestea la un moment dat, ea deraiază verbal astfel:

    „Leanca (cu emoţiune treptată): Eu, să trăiţi, saru’ mîna, domn’ judecător, eu sunt o fomeie sîrmană, Dumnezeu mă ştie cum mă chinuiesc pentru o pîine… De-aia şi pusesem de gînd de la sfîntu Gheorghe să las prăvălia, care nu mai poate omul de atîtea angarale pentru ca să mai mănînce o bucăţică de pîine, şi nu ne mai dă mîna să plătim licenţa.”

    A te chinui pentru o pîine nu sînt vorbele ei. Sînt vorbele presei populiste, care bocea soarta poporului, care popor se chinuie pentru o pîine. Şi prevenitul păstrează în cap fără s-o ştie clişee de gîndire şi de vorbire care nu-i aparţin, întîlnite în presa vremii.

    Ca de exemplu:

    „Dumneaei n-are niciodată o politică vizavi de muşterii” (un simplu nu se exprimă aşa de pretenţios, formularea e din presă).

    „Jud. (foarte aspru): Răspunde! Ce comerţ faci d-ta?

    Prev.: Am fost zugrav de case român, domn’ judecător… Dac-am văzut că mă omoară concurenţa străinilor, am deschis tombolă cu obiecte la Moşi.”

    Prevenitul pune accent în mod intenţionat pe zugrav de case român. Care a fost omorît de concurenţa streinilor. Nu a multinaţionalelor, cum s-ar spune azi, ci a evreilor, cum spunea la vremea lui Caragiale presa naţionalistă.

    Chestia cu onoarea e luată tot din presă. În presa vremii lui Caragiale se scria pe larg despre dueluri de onoare.

    Ce mai încolo şi-ncoace.

    Personajele lui Caragiale vorbesc şi uneori chiar trăiesc sub influenţa presei.

    A presei proaste.

    Sau, mă rog, a Presei.

     

  • Şantajul cu refugiaţi. Cum se foloseşte unul dintre ultimii dictatori ai lumii de suferinţa şi de nefericirea migranţilor care fug din calea războiului

    La câteva zile după ce preşedintele Belarusului, Alexandr Lukaşenko, a ameninţat că va inunda Europa cu migranţi, zeci de kurzi irakieni au început să sosească în Lituania. Şi graniţele poloneze au început să fie forţate de fugari, unii din Afganistan, în ceea ce oficiali europeni spun că este o politică de stat instrumentată de oficialităţi Belaruse. Cum schimbarea de regim din Afganistan, unde talibanii au preluat puterea, se face în haos, este de aşteptat un val masiv de fugari afgani. Vor deveni ei carne proaspătă pentru maşinăria de şantaj a lui Lukaşenko?

    Din 2015, de când peste un milion de fugari din Siria, Afganistan şi Irak au forţat pătrunderea în interiorul Uniunii Europene, cei mai mulţi alungaţi de războaiele şi sărăcia din ţările lor şi încurajaţi de politica porţilor deschise a cancelarului Merkel, mulţi europeni au căpătat fobie de refugiaţi. Iar mulţi politicieni ştiu cât de uşor sunt de exploatat aceste temeri şi cât de greu este de calmat o criză provocată de străini.

    Criza refugiaţilor din 2015 a dezbinat Europa şi încă mai este folosită ca instrument politic de conservatori, naţionalişti sau extremişti. Premierul maghiar Viktor Orban a făcut o politică de stat antimigraţionismul în numele creştinăţăţii şi al culturii occidentale. Preşedintele Turciei, Erdogan, s-a folosit de sutele de mii de refugiaţi sirieni pe care ţara sa îi adăposteşte pentru a forţa Europa să-i dea mai mulţi bani, ameninţând că va da drumul la robinetul cu fugari.

    Acum a venit rândul Belarusului, al cărui regim autoritar este bombardat cu sancţiuni occidentale, să se folosească de şantajul  cu refugiaţi.

    Într-o investigaţie transfrontalieră care acoperă Lituania, Belarus şi Irak, LRT, un partener media al Euractiv, a făcut cercetări privind o nouă afacere belarusă, având la bază trafic de oameni. Furgonete Mercedes negre aşteaptă pe aeroportul din Minsk pentru a-i aduce pe irakienii abia veniţi direct la unele dintre cele mai populare hoteluri de trei şi patru stele din oraş cu nume precum Planeta şi Sputnik.

    Noii sosiţi vor petrece câteva zile acolo până când vor fi informaţi că trebuie să-şi împacheteze lucrurile şi să se pregătească de drum. Plecând noaptea, sunt duşi la graniţa cu Lituania. Şoferul le indică direcţia, iar irakienii se îndreaptă spre vest. Cu ultimele asigurări că o maşină îi va întâlni la celălalt capăt al drumului, oamenii trec graniţa. Dar pentru majoritatea lor, călătoria se termină într-un centru de detenţie din Lituania.

    Pretinzând că este un refugiat care caută să ajungă în Europa, Kareem Botane, un jurnalist irakian independent care lucrează cu LRT, a luat legătura cu câţiva contrabandişti din Kurdistan, unde contactele acestora sunt uşor de procurat. I-au spus că intrarea în Europa prin Belarus este legală, deoarece agenţiile de turism irakiene şi belaruse au eliberat vize turistice. De asemenea, au spus că au reprezentanţi în toate oraşele mari din Kurdistanul irakian şi că sunt în legătură cu agenţii de turism din Bagdad.

    „Avem în ofertă Belarus, Germania, Lituania şi alte ţări. De aici până în Belarus, de unde mai sunt 20 de minute până în Lituania. Drumul Bagdad – Lituania va costa 10.000 de dolari de persoană”, a spus unul dintre contrabandişti, care şi-a dat numele de Hareem. „Vom organiza un zbor spre Belarus, unde veţi sta trei sau patru zile. Apoi vă vom transporta în Lituania. O agenţie de turism din Belarus va veni să vă ia de la aeroport. Veţi fi cazaţi la un hotel şi vom veni să vă ducem la graniţă”, a declarat presupusul contrabandist, promiţând să rezolve cu  viza şi să cumpere bilet de avion. Călătoria prin Belarus şi Lituania este convenabilă atunci când încerci să ajungi în Finlanda sau în alte ţări, a spus Hareem, adăugând că oamenii pot economisi bani rămânând în Lituania. „Dacă doriţi să călătoriţi din Kurdistan, voi organiza totul şi costul va fi de 15.000 de dolari. Plătiţi 6.000 de dolari dacă decideţi să rămâneţi în Lituania“, a spus el.

    Contrabandistul a garantat că vor fi transportaţi cu avionul din Lituania în Germania, Franţa sau alte ţări fără nicio problemă. De asemenea, Hareem l-a asigurat pe apelant că nimeni nu-l va reţine în Belarus, deoarece „va avea viză”. „În primul rând, nimeni nu poate organiza asta de unul singur. Uneori va fi un kurd, alteori un arab, alteori un belarus care vă aşteaptă la aeroport. Depinde de compania din Bagdad şi de compania din Belarus cu care sunt în contact. Dar asta nu este problema dumneavoastră”, a explicat Hareem, adăugând că are şi o reţea de kurzi, arabi, belaruşi şi lituanieni care ajută migranţii să ajungă în Europa.

    Iraqi Airways oferă zboruri directe de la Bagdad la Minsk din 2017. În mai, primul zbor Fly Bagdad a aterizat pe aeroportul din Minsk. Videoclipurile promoţionale Fly Bagdad arată cum zborul este întâmpinat cu fântâni de apă la aeroport şi cum pasagerii primesc flori şi dulciuri. În timp ce Belarus, dependentă pentru valută de Rusia şi de exporturile de combustibil şi de îngrăşăminte, ar aprecia un număr tot mai mare de turişti, Muthanna Amin, membru al comisiei pentru afaceri externe a parlamentului irakian, a fost printre cei care şi-au exprimat îngrijorarea faţă de irakienii care pleacă în Belarus pentru a ajunge în UE. „Recent, mulţi tineri irakieni au călătorit şi continuă să călătorească în Belarus.

    Unii dintre ei folosesc acest traseu turistic pentru a intra ilegal în alte ţări din UE prin Belarus. Unii contrabandişti profită de faptul că Belarus doreşte să-şi crească economia prin turism”, a spus Amin. în ciuda faptului că sunt utilizate în scheme de trafic uman, agenţiile de turism nu pot fi învinovăţite pentru organizarea de excursii, a explicat Amin. „Vor exista încercări de a trece ilegal frontiera atât timp cât se eliberează vize turistice. Acest lucru, însă, nu înseamnă că toţi cei care se duc în Belarus sunt migranţi”, a mai spus Amin, adăugând că contrabandiştii îi ajută pe kurzi să ajungă în Turcia şi UE.

    Turiştii din Irak sunt cazaţi doar în hoteluri aprobate atât de guvernul belarus, cât şi de cel irakian, a spus Meer Sahebqran, proprietarul agenţiei de turism irakiene Smile Holiday for Travel and Tourism. Lista hotelurilor conţine unele dintre cele mai scumpe nume, cum ar fi Planeta, Sputnik, Minsk Hotel, precum şi Crown Plaza Minsk şi Marriott Hotel. Între timp, vizele de intrare sunt eliberate automat irakienilor care îşi rezervă zborurile la agenţia de turism belarusă Centrkurort, a declarat în iunie ministrul lituanian de externe Gabrielius Landsbergis pentru Financial Times. Potrivit agentului de turism irakian Sahebqran, guvernele ambelor ţări primesc, de asemenea, o listă a irakienilor care merg în Belarus, care a început să elibereze vize turistice în urmă cu doar patru sau cinci luni. „Confirmarea ar trebui să vină din Belarus: numele, hotelul în care veţi fi cazat, durata şederii. Organizaţiile din Belarus confirmă informaţiile”, a spus el. Totuşi, irakienilor care pleacă în Belarus li se cere să lase un depozit de 3.000 de dolari. Suma este utilizată pentru a plăti amenzi către statul belarus în cazul în care un călător nu se întoarce în Irak, a spus Sahebqran. „O persoană a venit şi a spus că a lucrat ca traficant aducând oameni în Europa. El a spus că are 20 – 30 de persoane pe care ar vrea să le aducă prin Belarus“, a spus Sahebqran.

    „Dar le-am spus că astea sunt regulile – plătiţi 3.000 de dolari şi, dacă nu vă întoarceţi, banii se îndreaptă către companii ca penalizare. Nici o problemă, a spus el, numai s-o faceţi. Dar noi nu facem astfel de lucruri“. Majoritatea cererilor de vize de intrare în Belarus din ultimele luni au venit de la kurzi care locuiesc în Irak, potrivit unei alte agenţii de turism irakiene. „O viză costă 270 de dolari, dar primim un depozit de 4.000 de dolari. Păstrăm acei bani în cazul în care o persoană nu se întoarce”, a spus angajatul de la agenţia de turism, preferând să rămână anonim. „Unii dintre ei se întorc, alţii nu. Ei îşi aleg propria cale, se duc în Europa.” Banii sunt apoi trimişi agenţiilor de turism mai mari din Bagdad, care se ocupă direct de reprezentanţii belaruşi. Printre acestea se numără Fly Bagdad, potrivit salariatului agenţiei. Dacă un irakian nu se întoarce, banii sunt apoi transferaţi de marile agenţii de turism irakiene la consulatul Belarusului din Bagdad, a spus el. Pe 13 iulie, însă, agenţia s-a confruntat cu o problemă.

    „Am avut  20 de paşapoarte, am trimis cererile prin e-mail, totuşi, am primit un răspuns că nu pot aplica pentru vize. Când am întrebat de ce, mi-au spus că oamenii din regiunea kurdă nu pot aplica pentru vize, chiar dacă ar plăti cei 4.000 de dolari. Pentru că mulţi kurzi nu s-au întors, consulatul a încetat să mai elibereze vize pentru regiunea kurdă”, a explicat el. Între timp, unele agenţii de turism irakiene au încetat cu totul să mai organizeze grupuri de călătorii în Belarus. „Nu mai lucrăm cu kurzi din Kurdistan, deoarece m-au făcut de ruşine de prea multe ori. Când au ajuns acolo, au fugit în ţările UE”, a declarat un reprezentant al agenţiei de turism Amouaj Assel. „Am pierdut bani din cauza turiştilor şi migranţilor kurzi”. LRT a vorbit cu câţiva migranţi reţinuţi la Centrul de Înregistrare a Străinilor (URC) din Pabrade din Lituania. Majoritatea au cerut să rămână anonimi. Ei şi-au amintit de o camionetă care aştepta să-i ia de pe aeroportul din Minsk, împreună cu şoferul, probabil un belarus, care îi ducea la un hotel unde au stat între una şi patru zile. Apoi, o altă dubă venea să-i ducă la graniţa cu Lituania. „Un unchi a avut un prieten care a ajutat la găsirea acestui drum. Nu ştiam sigur de ce aveam nevoie pentru a ajunge pe acest traseu. Am plecat de la aeroportul Erbil la Bagdad şi direct de acolo spre Belarus. Eram un grup de 12 persoane”, a spus Selwan din Duhok, în Kurdistanul irakian. „Cineva mi-a spus să dau paşaportul unui ofiţer, o femeie, care avea să se ocupe de viză. Deci, era o călătorie legală, o viză legală”. O „dubă mare şi neagră” a dus grupul la hotel, a spus bărbatul. A ajuns în Lituania la începutul lunii februarie. Un alt irakian a povestit: „Am stat în faţa aeroportului, a venit cineva şi ne-a întrebat dacă suntem irakieni. Am spus da, apoi l-am urmat. El era proprietarul autoutilitarei care ne-a ridicat, şoferul era probabil un belarus şi i-a dus pe călători la hotel cu o autoutilitară neagră Mercedes, a spus el. „Hotelul se numea Minsk. Am petrecut două-trei zile acolo. În a treia sau a patra zi, ne-am dus la duş după ce ne-am întors la hotel. Ar fi putut fi ora 22 când cineva ne-a bătut la uşă şi ne-a spus să ne pregătim, plecăm diseară. Ne-am pregătit şi peste o oră ne aştepta jos.”

    În iulie, Lituania a început să limiteze drepturile migranţilor ilegali şi ai solicitanţilor de azil. Cei reţinuţi la Centrul de înregistrare a Străinilor din Pabrade se plâng de libertatea de mişcare restrânsă şi de spaţiul personal mic. Mulţi spun în mod deschis că Lituania este o ţară de tranzit în drum spre restul UE.

    După aceea, au călătorit 5-6 ore până la graniţa cu Lituania. Furgoneta a oprit şi şoferul a arătat spre pădure, spunând „Europa va fi acolo”, spune kurdul. „Veţi vedea un gard, veţi trece cu uşurinţă de el şi apoi veţi fi în altă ţară”, şi-a amintit bărbatul. „O maşină vă va aştepta şi vă va duce mai departe. Dar nu i-a aşteptat nicio maşină, şi era foarte frig. Am construit un cort pentru a ne încălzi, dar un grănicer ne-a văzut”. Unii dintre cei aflaţi în centrul de detenţie au venit în Lituania fără ajutorul traficanţilor. Unul dintre ei, Fata, şi-a rezervat zborul din Bagdad către Minsk pe 9 iunie. După ce a stat cinci zile în Bielorusia, a trecut în Lituania şi a cerut azil.

    Fata şi trei dintre prietenii săi au rezervat un zbor către Minsk la o agenţie de turism irakiană. Au fost cazaţi la hotelul Sputnik şi apoi au plătit 300 de ruble belaruse (aproximativ 100 euro) pentru a ajunge la graniţa lituaniană cu taxiul. Au folosit aparat GPS pentru a-şi găsi drumul spre Lituania, a spus Fata, adăugând că un prieten plecat mai devreme în Lituania i-a dat informaţiile necesare. Unii dintre migranţi au venit în Europa folosind ruta terestră mai dificilă, dar mai ieftină. Călătoria durează până la o săptămână pentru a ajunge în Europa cu camionul şi costă între 4.000 şi 5.000 de dolari de persoană. Când au fost transportaţi cu camionul, migranţii au spus că nu ştiu prin ce ţări au trecut şi nici cât a durat drumul. Potrivit acestora, traficanţii nu s-au prezentat şi şi-au ţinut faţa acoperită, vorbind doar atunci când dădeau ordine.

    Cei care dau ordine se schimbau regulat, la fel şi camioanele. Potrivit unuia dintre deţinuţi, un prieten i-a spus că ruta prin Belarus ar fi mai sigură decât traversarea Mediteranei sau trecerea prin Bulgaria. Erau 30 dintre ei, călătorind pe întuneric, a povestit refugiatul. Li s-a spus să treacă prin pădure pe jos până ajung la graniţă. Au fost găsiţi de grănicerii lituanieni. Călătoria a costat 5.000 de dolari. Nu toţi irakienii merg în Belarus pentru a ajunge în UE. Zana Ahmed Rahman, inginer din Kurdistan, s-a dus în Belarus pentru o vacanţă. „Un prieten de-al nostru a fost acolo de două ori, i s-a părut o ţară drăguţă”, a spus Rahman. Puţine ţări acordă vize turistice irakienilor. Rahman şi prietenii săi au cumpărat un pachet de vacanţă de la o agenţie de turism irakiană Moonline şi au venit în Belarus pe 18 iunie. Ceruseră o viză de intrare cu aproximativ o săptămână înainte de zbor, dar erau încă reţinuţi pe aeroportul din Minsk timp de aproximativ trei ore. Un angajat al unei agenţii de turism din Belarus i-a avertizat, de asemenea, să nu se apropie de graniţă, spune Rahman. Unul dintre prietenii lui Rahman îl cunoştea pe şeful agenţiei de turism din Irak şi îl putea linişti că se vor întoarce. Prin urmare, nu au fost obligaţi să lase un depozit. Dar cinci dintre cei din acelaşi zbor nu s-au mai întors la Bagdad. În plus, „alţi doi tipi mi-au spus că poliţia din Belarus nu i-a lăsat să meargă la graniţă”.

    În iulie, Lituania a început să limiteze drepturile migranţilor ilegali şi ai solicitanţilor de azil. Cei reţinuţi la Centrul de Înregistrare a Străinilor din Pabrade se plâng de libertatea de mişcare restrânsă şi de spaţiul personal mic. Mulţi spun în mod deschis că Lituania este o ţară de tranzit în drum spre restul UE.

    „Ne pare foarte rău că am trecut graniţa, dar nu am avut nicio cale de a intra în Lituania în mod legal”, a spus Selwan, un irakian kurd. „Trebuia să luăm această rută, să riscăm, dacă dorim să fim în siguranţă”.

    Migranţii care încearcă să evadeze din Pabrade sunt duşi într-un spaţiu protejat din centru. Grănicerii le iau telefoanele şi le permit să stea doar o oră pe zi afară, potrivit migranţilor.

    „Toţi cei reţinuţi în această clădire suferă psihic”, a spus Rian din Irak. Potrivit acestuia, au existat deja cazuri de tentative de sinucidere în centru.

    „Am fugit din Irak deoarece ţara este o închisoare, s-a plâns Eliah, care s-a prezentat ca fiind un Yazidi, un grup etnic care a supravieţuit unui genocid pus la cale de ISIS. „Dar la fel este şi aici.” Între timp, Lituania a anunţat că va construi un gard anti-imigranţi la graniţa cu Belarus, iar Irakul, în urma plângerilor oficialilor UE, a sistat zborurile către această ţară. Prin urmare, irakienilor care vor să emigreze le-a rămas doar calea grea.

  • De ce nu ştim să scriem despre morţi?

    Când citesc Financial Times, The Economist, The Wall Street Journal sau New York Times sunt fascinat de „obituary”, adică ceea ce s-ar traduce la noi prin rubrica de necroloage.

    Mi se par printre cele mai interesante articole, rivalizând cu analizele şi comentariile din cele mai cunoscute publicaţii de business din lume.

    În aceste articole este descrisă viaţa unui om care s-a remarcat prin ceva, bun sau rău, articolele despre dictatori sunt fabuloase, a inventat ceva, a construit ceva, a creat o afacere, a influenţat viaţa socială sau scena politică, a scris cărţi, a condus sau a falimentat companii mari.

    Aceste „obituaries” sunt scrise extraordinar, reuşind să rezume în 3.000 – 4.000 de semne (800 – 1.000 de cuvinte) de ce a fost important acel personaj şi ce a lăsat în urmă.

    În iunie am citit, printre altele, despre cel care a venit cu conceptul de gândire laterală, Edward de Bono, care a murit la 88 de ani, lăsând în urmă una dintre cele mai interesante idei, care acum face parte din celebrul Dicţionar de la Oxford.

    Aceste articole sunt scrise de jurnalişti, de cei care au cunoscut acele personaje sau le-au urmărit de-a lungul carierei lor şi câteodată chiar de prietenii personajului în cauză.

    Pornind de la aceste exemple externe, mă întreb de ce noi, în România, nu putem scrie la fel, nu avem cultura de a vorbi despre un personaj sau altul, aşa, ca într-un articol.

    Când cineva moare la noi, în special artiştii, toată lumea este invitată să comenteze evenimentul: „Este o pierdere extraordinară pentru cultura noastră, pentru cinematografia noastră, pentru scena noastră, pentru politica noastră – nu-i nicio pierdere, pentru sportul nostru etc”. Eu nu ştiu de ce este o pierdere, pentru că pierderea ar fi ceva la viitor, pentru că în cele mai multe din cazuri, personajele respective au 80-90 de ani, mor de bătrâneţe sau de o boală. Şi, oricum, în ultimii ani din viaţă nu mai puteau să-şi aducă nicio contribuţie.

    Se scrie prea puţin despre personajul respectiv, ce a făcut el, de ce a fost important, cum l-au văzut prietenii sau cei care l-au cunoscut. Până la urmă ce poţi să spui despre el, dincolo de un anunţ la rubrica Decese?

    În cultură, în sport, mai este cum mai este, dar în economie, în business, este o pagină goală din punct de vedere al necroloagelor, al ferparelor.

    În afară de „Sincere Condoleanţe, o pierdere importantă”, nu mai avem nimic, este un delete total al vieţii, istoriei, activităţii personajului.

    Am pornit acest articol amintindu-mi despre moartea lui Fathi Taher, un celebru personaj din capitalismul românesc după anii ’90. El a fost influent în primul deceniu, fiind un personaj cu legături în lumea politică şi economică, care, într-un fel sau altul, a contribuit la crearea capitalismului după comunism.

    El a adus celebrul brand hotelier Mariott în România, sau cel puţin aşa a fost etichetat.

    Am vorbit cu el la telefon o singură dată, când a fost implicat în preluarea Electroputere Craiova, o licitaţie, o privatizare controversată. Şi când mi-a explicat cum vrea să facă locomotive la Craiova şi să le vândă în Orient.

    Bineînţeles că totul a devenit apoi o afacere imobiliară.

    Dar m-aş fi aşteptat ca Nicolae Badea, George Copos, chiar Viorel Hrebenciuc şi cei care l-au cunoscut, să aibă ceva de spus, de scris, despre el. Nu poţi să ceri generaţiilor actuale de ziarişti, internauţi, agregatori, cum li se spune, să scrie altfel decât ce mai găsesc pe internet, preluând de la alţii, că a fost investitor la Rapid şi că a murit de diabet.

    Taher a fost mult mai mult decât atât, dar se duce în istoria capitalismului românesc aşa cum îl dă Google.

    România a reuşit să-şi dezvolte capitalismul, aşa cum este el, dar acum mai trebuie să adauge şi o cultură a acestei istorii formată din personaje, branduri, companii, idei, creşteri spectaculoase sau prăbuşiri neaşteptate.

    Şi, bineînţeles, trebuie să învăţăm să scriem necroloage, mai mult decât Sincere Condoleanţe sau zicerile din Cimitirul Vesel de la Săpânţa.

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • Vorba unui indian despre liderii politici: „Dacă ţi-ai cumpărat cîine, de ce să latri singur? ! ”

    Cercul închis al politicii

    Marele publicist Tudor Arghezi a semnalat în mai multe rînduri cercul închis pe care-l reprezentau partidele politice din vremea sa. O dată constituită, clasa politică îşi închide porţile, pune lacătul şi trage obloanele. Nu se mai poate parveni înăuntru din afară nici pe fereastră. Chestiunea e abordată de exemplu în tableta Epistola către Tit, din Bilete de papagal, 1 august 1928.

    Peste cinci luni, în 6 decembrie 1928, scriitorul pune din nou problema pe tapet prin textul Generalul Alevro din Bilete de papagal.

    De data asta, Tudor Arghezi se opreşte asupra unui aspect aparte al clasei politice autohtone semănînd cu o eprubetă cu dop:

    Numărul mic al oamenilor politici, efect ale folosirii şi refolosirii ca pe nişte materiale dispuse recondiţionării, face ca aceleaşi persoane să treacă prin toate demnităţile:

    „Abţinerea de la manifestarea cetăţenească a presei, împiedică la un examen al situaţiilor grele, calculul de probabilităţi favorabile şi obligă publicul care gîndeşte şi caută să se resemneze, la reluarea oamenilor şi la reîntrebuinţarea lor. Jocul politic, dar într-un circ închis, pentru bucuria cailor şi a lacheilor, este aşa întocmit încît în toată ţara, cu o populaţie de şaptesprezece milioane, oamenii politici să fie număraţi pe degete şi reduşi la două, trei grupări de cîte cîţiva.

    Dar chiar în lăuntrul unui partid, selecţionarea pentru şefi după accederea la putere, vizează doar o grupare, o fracţiune, o gaşcă, am zice noi:

    „Adevărul este că selecţionarea se face numai în interiorul partidelor politice, şi nici acolo din cantitate ci din fracţiuni. O fracţiune dă pe toţi demnitarii, cea mai apropiată de şef, şi cum şeful e simţitor mai ales la meritele destinate să-i facă plăcere, calitatea selecţionată nu e întotdeauna de rangul întîi. Aşa s-au petrecut lucrurile în mai toate guvernele trecute”.

    Caragiale semnalează

    „Partidele politice în înţelesul european al cuvîntului, adică întemeiate pe tradiţiune, pe interese vechi sau noi de clasă şi prin urmare pe programe de principii şi idei, nu există în România. Cele două aşa-numite partide istorice, care alternează la putere nu sunt în realitate decît două mari facţiuni, avînd fiecare, nu partizani, ci clientelă”. (I.L. Caragiale, „1907. Din primăvară pînă-n toamnă. Cîteva note”)

    N.B. Cele scrise de gazetarul politic în urmă cu aproape un secol au nevoie, pentru a le atribui actualităţii de o nuanţare. Nu-i vorba azi de două facţiuni, ci de mai multe. Fiecare aşa-zis partid n-are partizani, ci clientelă.

    Eternul oportunism valah

    Mareşalul Antonescu, adus la Palat prin şiretlic, e arestat şi vîrît în fişet ca un geamantan la Mesageriile din Gară. Directorul SSI, Eugen Cristescu, şi Directorul Siguranţei Jandarmeriei, C. Robescu, află de eveniment. Ştiţi ce fac? Nu se pun în mişcare pentru a-l salva pe şeful statului şi, prin asta, regimul din care făceau parte. Nu se apucă să contacteze persoanele loiale Conducătorului. Dau fuga la Legaţia germană. După ajutor pentru o contralovitură de stat? Nu. După vize pentru a o şterge în Elveţia.

    Valabil mai ales azi

    Scrisori către tovarăşa Ana, volum iscălit de Ion Calafeteanu, redă fragmente dintr-un raport trimis Anei Pauker, ministru de Externe al României comuniste, de Simion Bughici, ambasadorul României la Moscova, la începutul lui 1951. Omul Anei Pauker relatează cele spuse de A. Vîşinski, ministrul de Externe sovietic, la recepţia de la Ambasadă, din 30 decembrie 1947. Diplomatul rus le-a povestit celor prezenţi, off the record, întîmplări de la recenta sesiune a Adunării Generale a ONU:

    „La un moment dat – arăta Simion Bughici – tovarăşul Vîşinski a spus: «Să vă spun o anecdotă din lumea politică. Îl văd aici pe E(h)renburg şi îl previn că nu este publicabilă.

    La Adunarea Naţiunilor Unite, la una din şedinţe, Truman a fost întrebat de reprezentantul unei ţări referitor la o chestiune la care acesta nu avea ce să răspundă şi nu-i era plăcut să spună ceva. Ca să scape de insistenţa celui ce pusese întrebarea, Truman a spus: – Eu îl am pe Acheson pentru întrebări. Întrebaţi-l pe el. Un delegat indian îi spune atunci lui Truman: – Eu înţeleg lucrurile cam aşa cum sună un proverb indian: dacă ţi-ai cumpărat cîine, de ce să latri singur?!»”.

    Ion Calafeteanu redă acest fragment pentru a demonstra ce-i scriau Anei Pauker oamenii săi de la diferite ambasade.

    Eu însă l-am transcris pentru zicerea delegatului indian:

    „Dacă ţi-ai cumpărat cîine, de ce să latri singur?!”.

    Zicere valabilă pentru toate situaţiile politice (interne şi externe) în care cei mari îi folosesc pe cei mici pe post de lătrători!

    NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cistoiublog.ro

  • Iulian Anghel, editor politic ZF: Tot continentul a ţinut duminică cu Italia. De ce?

    “La perfide Anglettere” nu a fost prea iubită pe continent, duminică seara.

    Tonul oficial îl dăduse, cu câteva zile în urmă, chiar şefa Comisiei Europene, nemţoaica Ursula Gertrud von der Leyen, prin intermediul unui purtător de cuvânt: Voi ţine pumnii Italiei! Neobişnuită declaraţie pentru un oficial cu o funcţie atât de înaltă.

    În ziarele englezeşti pe care le-am citit în aceste zile un singur nume din afara Anglei, cu rezonanţă, şi-a manifestat susţinerea pentru echipa din insulă: actorul Tom Cruise. Dar el este american, iar pe americani îi doare în cot de fotbalul european.

    Am urmărit finala campionatului european pe o terasă, alături de sute de bărbaţi şi de femei. Când Luke Shaw a deschis scorul pentru Anglia, în minutul 2, întreaga terasă a amuţit. Părea că totul s-a terminat înainte de a începe, părea că totul este aranjat: meciul se juca pe Wembley Arena, tot acolo unde Anglia eliminase Danemarca, după un foarte discutabil penalti. Când, în a doua repriză, Leonardo Bonucci a egalat, toată lumea a sărit în picioare, de parcă Hagi sau Dumitrescu înscriseseră în poarta Argentinei.

    De unde atâta ostilitate? România nu s-a mai calificat la un turneu final de nici istoria nu mai ştie când. Românii nu au avut, prin urmare, niciun interes al lor aici. Acelaşi lucru s-a petrecut, bănuiesc, şi în Danemarca, de vreme ce, îmi spune un amic aflat în Suedia, suedezii au ţinut pumnii Italiei. Nu cred că Franţa a simţit altfel, în îndelunga confruntare cu Anglia (expresia „Perfidul Albion” datează din vremea Revoluţiei Franceze, când Anglia a promis să stea deoparte, dar apoi s-a răzgândit şi s-a aliat cu alte puteri împotriva Franţei). Şi nici danezii, dincolo de rezultatul din semifinala de săptămâna trecută, când au pierdut discutabil în faţa Angliei, nu au uitat chiar de tot că, pe la 1800, flota Albionului a distrus fără niciun avertisment flota daneză, chiar la Copenhaga, iar navele comerciale au fost hărţuite şi sechestrate, deşi cele două ţări nu erau în război.

    Acum, desigur, România este departe de Anglia. Dar în Anglia sunt sute de mii de români, majoritatea lucrând în construcţii şi la munci mai puţin plătite, nedorite de localnici. Însă cine citeşte tabloidele britanice şi comentariile lor obscene la adresa românilor şi-ar putea da seama de ce românii din Anglia au ţinut, probabil, duminică seara, cu Italia. Despre scoţieni, care trăiesc în aceeaşi ţară cu englezii, nu mai este nimic de spus.

    Nu am niciun fel de date sociologice pentru a explica simpatia continentului pentru Italia şi, în mod uimitor pentru dimensiunea ei, a românilor. Dar, foarte probabil, Brexitul a deschis răni din vechime care vin şi se adaugă celor noi, de pildă felul necioplit în care vameşii britanici se comportă cu europenii de pe continent care le intră în ţară.

    Marea Britanie a fost cel mai mare imperiu din întreaga istorie a omenirii. Acel imperiu nu a fost construit cu politica „soft power”. Acum englezii, ieşiţi din UE, ar vrea să se întoarcă acolo, la vremurile istorice. Dar acest lucru le reaminteşte altora că englezii nu sunt chiar „lorzii” care ne sunt descrişi în cărţile de poveşti şi că şi-au încălcat cuvântul dat în momente esenţiale ale istoriei. Francezii, care-l divinizează pe Napoleon I, nu pot uita că englezii i-au promis protecţie împăratului, pentru ca mai apoi să-l exileze pe insula Sf. Elena. Aceste răni care păreau tămăduite de unitatea continentului pare că se redeschid. Felul în care continentul a reacţionat faţă de un joc banal până la urmă, poate indica însă direcţia relaţiilor dintre UK şi UE.

     

     

     

  • Preţul petrolului ajunge la niveluri nemaiîntâlnite de şapte ani după ce OPEC+ nu a putut ajunge la un acord privind politica de producţie a grupului

    Preţurile petrolului au ajuns la cele mai înalte niveluri din ultimii şapte ani, în condiţiile în care un acord OPEC+ de majorare a producţiei – într-un moment în care cererea continuă să îşi revină – a eşuat din cauza unei fisuri între Arabia Saudită şi Emiratele Arabe Unite, transmite Fortune.

    Ţiţeiul West Texas Intermediate a ajuns ieri la 76,49 dolari pe baril, cel mai mare prag din noiembrie 2014 încoace. Între timp, petrolul Brent a depăşit 77 dolari pe baril, cel mai înalt nivel din octombrie 2018. Ulterior, preţurile au înregistrat mici scăderi.

    Rezultatele vin după abandonarea unei întâlniri a Organizaţiei Ţărilor Exportatoare de Petrol (OPEC), generată în mare parte de o ruptură între Arabia Saudită şi Emiratele Arabe Unite cu privire la cota de producţie a EAU. Evenimentul era aproape de marcarea unui nou target pentru creşterea producţiei – pandemia a provocat reduceri de producţie la OPEC+ pe măsură ce a scăzut cererea – şi, în cazul în care nu poate fi aranjată o nouă întâlnire, nivelurile de producţie vor rămâne nemişcate.

    În teorie, gradul de aprovizionare va rămâne constrâns, chiar dacă cererea mondială de petrol continuă să crească în timpul recuperării economice. În iunie, Agenţia Internaţională de Energie a estimat că ritmul global al cererii de petrol va creşte zilnic cu 5,4 milioane de barili în 2021 şi va ajunge la rezultatele pre-pandemie înainte de sfârşitul lui 2022.

    Preţul petrolului depăşeşte pragul de 75 de dolari pe baril în contextul în care OPEC încearcă să obţină un acord cu privire la politica de producţie a grupului. Cum este influenţată recuperarea economiei globale în lipsa unui acord

    De asemenea, ultimele evenimente sugerează că preţurile petrolului pot creşte în continuare, exacerbând temerile cu privire la inflaţie pe măsură ce costurile sunt pasate către businessuri şi consumatori. Petrolul nu este singurul produs în această situaţie: preţurile îngrăşămintelor, metalelor şi produselor de agricultură de bază au raportat creşteri semnificative, ameninţând din faşă revenirea economiei.

    În timpul pandemiei, când cererea de petrol s-a prăbuşit, grupul OPEC+ a decis să reducă producţia cu 10 milioane de barili pe zi.

     

  • Pandemia a făcut clar că era capitalismului pur, în care piaţa dictează cine trăieşte şi cine moare, s-a sfârşit. Ce urmează?

    Pandemia a făcut clar că era capitalismului pur, în care piaţa dictează cine trăieşte şi cine moare, iar concurenţa este legea supremă, a apus. Creşterea inegalităţilor şi ascensiunea populismului după criza financiară trecută i-au determinat pe unii dintre cei mai mari afacerişti ai lumii să propună capitalismul pentru toate părţile implicate – stakeholder capitalism – pentru salvarea unui model de alocare a resurselor care a adus pentru umanitate cel mai mare nivel de bunăstare din istorie.

     

    Acum se vorbeşte despre un capitalism al compasiunii. Prin urmare, care este viitorul capitalismului, în special al celui occidental?

    Cu aproape 250 de ani în urmă, economistul şi filosoful Adam Smith a scris „Avuţia naţiunilor”, în care a descris naşterea unei noi forme de activitate umană: capitalismul industrial. Ar duce la acumularea de avuţie dincolo de orice imaginaţie, scrie BBC.

    Capitalismul a fost motorul revoluţiilor industriale, tehnologice şi ecologice, a remodelat lumea naturală şi a transformat rolul statului în raport cu societatea. A scos nenumăraţi oameni din sărăcie în ultimele două secole, a crescut semnificativ nivelul de trai şi a dus la inovaţii care au îmbunătăţit radical bunăstarea umană. A făcut posibil mersul pe Lună şi chiar citirea acestui articol (al BBC) pe internet.

    Cu toate acestea, povestea nu este cu totul şi cu totul despre fericire. În ultimii ani, neajunsurile capitalismului au devenit din ce în ce mai evidente. Prioritizarea profiturilor pe termen scurt pentru indivizi a însemnat uneori că bunăstarea pe termen lung a societăţii şi a mediului a fost unul din pierzători, exemple fiind  pandemia de Covid-19 şi schimbările climatice. Şi după cum au arătat tulburările politice şi polarizarea socială şi politică din întreaga lume, există semne tot mai mari de nemulţumire faţă de status quo. Într-un sondaj din 2020 realizat de firma de marketing şi relaţii publice Edelman, 57% dintre oamenii din întreaga lume au spus că „aşa cum există astăzi, capitalismul face mai mult rău decât bine în lume”.

    Dacă sunt luate în considerare repere precum inegalitatea şi daunele aduse mediului, „performanţa capitalismului occidental din ultimele decenii este problematică”, au scris recent economiştii Michael Jacobs şi Mariana Mazzucato în cartea „Rethinking Capitalism“ (Regândirea capitalismului).

    Aceasta nu înseamnă că nu există soluţii. „Capitalismul occidental nu este în mod iremediabil sortit eşecului, dar trebuie regândit”, susţin Jacobs şi Mazzucato.

    Aşadar, va avea capitalismul un viitor în forma sa actuală – sau are un viitor în faţă?

    Despre capitalism s-au scris mii de cărţi şi s-au spus miliarde de cuvinte şi, prin urmare, ar fi imposibil de explorat toate faţetele sale. Pentru a înţelege încotro se îndreaptă capitalismul trebuie mai întâi cercetată sursa acestuia. Astfel, se poate afla că eroul poveştii  nu a avut dintotdeauna calităţile de astăzi – în special în Occident.

    Într-un sondaj din 2020 realizat de firma de marketing şi relaţii publice Edelman, 57% dintre oamenii din întreaga lume au spus că „aşa cum există astăzi, capitalismul face mai mult rău decât bine în lume”.

    Între secolele IX şi XV, monarhiile autocratice şi puterile bisericeşti au dominat societatea occidentală. Aceste sisteme au început să dispară pe măsură ce oamenii şi-au afirmat din ce în ce mai mult dreptul la libertatea individuală. Această presiune pentru o concentrare mai mare a resurselor asupra nevoilor  individului a favorizat capitalismul ca sistem economic datorită flexibilităţii pe care a permis-o drepturilor de proprietate privată, alegerii personale, antreprenoriatului şi inovaţiei. De asemenea, a favorizat democraţia ca sistem de guvernare pentru concentrarea acesteia pe libertatea politică individuală.

    Trecerea către o mai mare libertate individuală a modificat contractul social. Anterior, multe resurse erau controlate şi furnizate de cei de la putere (pământ, hrană şi protecţie) în schimbul unor contribuţii semnificative din partea cetăţenilor (de exemplu, de la munca sclavilor la munca grea pe salariu mic, impozite mari şi loialitate totală). Cu capitalismul, oamenii aşteptau mai puţin de la autoritate în schimbul unor libertăţi civile mai mari, inclusiv libertatea individuală, politică şi economică.

    Însă capitalismul va evolua semnificativ în următoarele secole – şi mai ales în a doua jumătate a secolului XX. După cel de-al Doilea Război Mondial, a fost fondată Societatea Mont Pelerin, un grup de reflecţie pentru politica economică, cu scopul de a aborda provocările cu care se confruntă Occidentul. Prioritară a fost găsirea unor mijloace de apărare a valorilor politice ale unei societăţi deschise, a statului de drept, a libertăţii de exprimare şi a politicilor economice de liberă piaţă – componentele centrale ale liberalismului clasic.

    Ideile think-tankului au dat naştere în cele din urmă «economiei ofertei». Aceasta consta în credinţa că impozitele mai mici şi reglementarea minimă a pieţei libere ar duce la cea mai mare creştere economică – şi, prin urmare, la o viaţă mai bună pentru toţi. În anii 1980, împreună cu apariţia neoliberalismului politic, economia ofertei a devenit o prioritate pentru SUA şi pentru multe guverne europene.

    Această nouă tulpină de capitalism a dus la o creştere economică accelerată la nivel mondial, scoţând în acelaşi timp un număr substanţial de oameni din sărăcie absolută. În acelaşi timp, criticii susţin că principiile sale de reducere a impozitelor şi dereglementare a afacerilor nu au făcut prea mult pentru a sprijini investiţiile politice în servicii publice, cum ar fi destrămarea infrastructurii publice, îmbunătăţirea educaţiei şi reducerea riscurilor pentru sănătate.

    Poate cel mai important, în multe ţări dezvoltate, la sfârşitul secolului al XX-lea, capitalismul a contribuit la apariţia unei diferenţe semnificative între veniturile celor mai bogaţi şi cele ale celor mai săraci oameni. Un indicator pentru acest decalaj este indicele Gini. Şi în unele ţări, acest decalaj creşte din ce în ce mai mult şi a accelerat după criza financiară. Diferenţa este deosebit de puternică în SUA, unde cei mai săraci indivizi nu au înregistrat o creştere reală a veniturilor din 1980, în timp ce cei ultrabogaţi şi-au văzut venitul crescând cu aproximativ 6% pe an.  Oamenii cu cele mai mari averi din lume sunt aproape cu toţii din SUA şi au acumulat bogăţii uimitoare, în timp ce venitul mediu al gospodăriilor americane a crescut doar modest de la începutul secolului.

    Creşterea inegalităţilor poate conta mai mult decât ar dori să creadă unii politicieni şi lideri corporativi. Capitalismul ar fi putut scoate milioane de oameni din întreaga lume din sărăcia absolută, dar inechităţile pot fi corozive în cadrul unei societăţi, spune Denise Stanley, profesor de economie la California State University-Fullerton. „Sărăcia absolută înseamnă practic oamenii care nu pot obţine mai mult de 4 dolari pe zi. Acesta este pragul“, explică ea, însă sărăcia relativă poate dezechilibra o societate pe termen lung. Chiar dacă economia creşte, inegalitatea veniturilor şi salariile în stagnare pot face oamenii să se simtă mai puţin în siguranţă pe măsură ce statutul lor relativ în economie se diminuează. Economiştii comportamentali au arătat că „statutul nostru în comparaţie cu alţi oameni, fericirea noastră sunt derivate mai mult prin măsuri relative şi distribuţie decât prin măsuri absolute. Dacă acest lucru este adevărat, atunci capitalismul are o problemă”, spune Stanley.

    Ca urmare a creşterii inegalităţilor, „oamenii au mai puţină încredere în instituţii şi experimentează un sentiment de nedreptate”, potrivit raportului Edelman. Dar impactul asupra vieţii oamenilor poate fi mai profund. Capitalismul în forma sa actuală distruge vieţile multora din clasa muncitoare, susţin economiştii Anne Case şi Angus Deaton în cartea lor „Moarte din disperare şi viitorul capitalismului”. De-a lungul „ultimelor două decenii, sinuciderile din disperare şi numărul celor care mor din cauza supradozelor de droguri şi alcoolismului au crescut dramatic şi acum sunt cauzele pierderii a sute de mii de vieţi americane în fiecare an”, scriu ei.

    Criza financiară 2007-2008 a agravat aceste probleme. Criza a fost provocată de o dereglementare excesivă şi a lovit în mod deosebit clasa muncitoare din ţările dezvoltate. Bailouturile ulterioare ale marilor bănci cu bani de la plătitorii de taxe a dus la resentimente şi „a contribuit la ascensiunea, politicii polarizate pe care am văzut-o în ultimul deceniu”, potrivit lui Richard Cordray, primul director al Biroului American de Protecţie Financiară a Consumatorilor (CFPB) şi autorul cărţii „Câinele de pază: Cum protejarea consumatorilor ne poate salva familiile, economia şi democraţia”.

    Democraţiile liberale s-ar putea să fi ajuns acum într-un punct de inflexiune, în care cetăţenii contestă normele capitaliste de astăzi cu o intensitate politică mai mare la nivel mondial.

    Patrice McSherry, profesor de ştiinţe politice la Universitatea Long Island din New York, a observat această schimbare în Chile, de exemplu. „Mobilizarea socială a început de la o creştere a tarifelor la metrou în octombrie 2019, ceea ce a provocat proteste de amploare care au atras peste un milion de persoane”, spune ea. „Mişcarea socială a expus sursele profunde de nemulţumire din Chile: inegalitatea cu rădăcini adânci şi în creştere, costul traiului în continuă ascensiune şi privatizarea extremă
    într-unul dintre cele mai neoliberale state ale lumii”.

    Aceste nemulţumiri pot fi urmărite înapoi până la sfârşitul secolului al XX-lea, când guvernul autoritar din Chile a introdus reforme constituţionale care „instituţionalizau dominaţia economică şi politică a dictaturii şi consacra un cadru neoliberal care a şters rolul statului în zonele sociale şi economice. A restricţionat participarea politică, a dat dreptei politice o putere disproporţionată şi a instalat un rol tutelar pentru forţele armate”, scrie McSherry într-un articol pentru Congresul nord-american despre America Latină, o organizaţie non-profit care urmăreşte tendinţele din regiune.

    În mod similar, protestele din cadrul mişcării Vestelor Galbene care a început în Franţa în 2018 au fost iniţial despre costul crescut al combustibilului pentru navetişti, dar s-au extins rapid pentru a include nemulţumiri similare cu cele din Chile, costul vieţii, inegalitatea în creştere şi o cerere pentru guvern de a nu mai ignora nevoile cetăţenilor de rând. Preşedintele Macron era cunoscut atunci ca preşedintele bogaţilor.

    Există modelul celor Cinci elemente principale, descris de Jonathan Porritt, autorul cărţii „Capitalism de parcă lumea ar conta”. Porritt cere integrarea a cinci stâlpi ai capitalului – capital natural, uman, social, fabricat  şi  financiar – în modelele economice existente.

    Şi în SUA, mişcarea politică care a produs Trumpismul este, probabil, alimentată de inegalităţi economice la fel de mult ca şi de ideologie. Printre alegătorii pe care globalizarea i-a făcut pierzători, administraţia Trump a câştigat un sprijin politic larg cu abordări precum restricţionarea comerţului global, inclusiv retragerea din parteneriatul trans-Pacific şi tarifele de pedepsire pe bunurile şi serviciile chinezeşti, indiene, braziliene şi argentiniene importate în SUA. Chiar şi aliaţii SUA au fost trecuţi pe această agendă, inclusiv UE, Canada şi Mexic.

    În timp ce un răspuns la dezavantajele capitalismului în forma sa actuală este ca naţiunile să adopte o poziţie defensivă, încercând să se protejeze prin tăierea legăturilor externe, protecţionismul „este miop, în special când vine vorba de comerţ”, potrivit Anahita Thoms, specialist în comerţ internaţional la Baker McKenzie în Germania şi la Young Global Leader al Forumului Economic Mondial. „Deşi poate aduce unele beneficii temporare, pe termen lung pune în pericol economia globală în ansamblu şi ameninţă să anuleze decenii de progres economic. Este crucial să menţinem pieţe deschise, favorabile pentru investiţii“, spune Thoms.

    O provocare principală pentru guvernele din secolul XXI va fi să găsească cum să echilibreze beneficiile pe termen lung ale comerţului global cu daunele pe termen scurt pe care le poate aduce globalizarea comunităţilor locale afectate de salarii mici sau şomaj. Economiile nu pot divorţa complet de nevoile majorităţii democratice care caută locuri de muncă, locuinţe accesibile, educaţie, asistenţă medicală şi un mediu curat. După cum arată mişcările chiliene, vestele galbene şi trumpiste, mulţi oameni cer modificarea sistemului existent astfel încât acesta să răspundă acestor cerinţe în detrimentul concentrării doar pe interesul privat.

    Pe scurt, s-ar putea să fi venit timpul reconsiderării contractului social cu capitalismul astfel încât acesta să cuprindă un set mai larg de interese dincolo de drepturile şi libertăţile individuale. Acest lucru nu este imposibil. Capitalismul a evoluat şi în trecut şi, dacă va supravieţui în viitorul pe termen lung, poate evolua din nou.

    În ultimii ani, au apărut diverse idei şi propuneri care vizează rescrierea contractului social pentru capitalism. Ceea ce au în comun este conceptul că afacerile au nevoie de indicatori ai succesului mai variaţi decât doar profit şi creştere. În afaceri, există «capitalism conştient», inspirat din practicile aşa-numitelor branduri «etice». În politică, există «capitalism cuprinzător, susţinut atât de Banca Angliei, cât şi de Vatican, care susţine valorificarea «capitalismului pentru totdeauna». Şi în ceea ce priveşte sustenabilitatea, există ideea de «economie a gogoaşei», o teorie propusă de economistul şi autorul Kate Raworth, care sugerează că este posibil pentru o societate să prospere economic, rămânând în acelaşi timp între graniţele sociale şi planetare.

    Apoi, există modelul celor „Cinci elemente principale”, descris de Jonathan Porritt, autorul cărţii „Capitalism de parcă lumea ar conta”. Porritt cere integrarea a cinci stâlpi ai capitalului uman – capital natural, uman, social, fabricat şi financiar – în modelele economice existente.

    Un exemplu tangibil în care companiile încep să adopte cele Cinci elemente este mişcarea B-Corporation. Companiile certificate îşi asumă obligaţia legală de a lua în considerare „impactul deciziilor lor asupra angajaţilor, clienţilor, furnizorilor, comunităţii şi mediului lor”. Tabăra lor include acum corporaţii importante precum Danone, Patagonia şi Ben & Jerry’s (care este deţinută de Unilever).

    Această abordare a devenit din ce în ce mai populară, reflectată într-o declaraţie din 2019 a peste 180 de executivi din companii care redefinesc «scopul unei corporaţii». Pentru prima dată, directorii executivi care reprezintă Wal-Mart, Apple, JP Morgan Chase, Pepsi şi alţi coloşi au recunoscut că trebuie să redefinească rolul afacerilor în relaţie cu societatea şi mediul.

    Declaraţia lor propune ca companiile trebuie să facă mai mult decât să livreze profituri acţionarilor lor. În plus, trebuie să investească în angajaţii lor şi să contribuie la îmbunătăţirea elementului uman, natural şi social al capitalului la care se referă Porritt în modelul său în loc să se concentreze exclusiv pe capitalul financiar.

    Într-un interviu recent cu Yahoo Finance despre viitorul capitalismului, preşedintele executiv al Best Buy, Hubert Joly, a spus că „ceea ce s-a întâmplat este că de 30 de ani, din anii 1980 până în urmă cu 10 ani, am avut această concentrare exclusivă pe profiturile care au fost excesive şi care au cauzat o mulţime din aceste probleme. Trebuie să dăm aceşti 30 de ani un pic înapoi. Dacă avem o regândire a afacerilor, poate exista şi o regândire a capitalismului … Cred că acest lucru poate să fie făcut, acest lucru trebuie făcut.“

    Cu mai mult de trei decenii în urmă, Comisia Brundtland a Organizaţiei Naţiunilor Unite a scris în „Viitorul nostru comun” că există suficiente dovezi că şocurile sociale şi de mediu sunt relevante şi trebuie încorporate în modelele de dezvoltare. Acum este evident că aceste probleme trebuie luate în considerare şi în cadrul contractului social care stă la baza capitalismului, astfel încât acesta să fie mai cuprinzător, holistic şi integrat cu valorile umane de bază.

    În cele din urmă, merită să ne amintim că cetăţenii dintr-o democraţie capitalistă, liberală, nu sunt neputincioşi. În mod colectiv, pot sprijini companiile aliniate la convingerile lor şi pot solicita continuu noi legi şi politici care transformă peisajul competitiv al corporaţiilor, astfel încât acestea să îşi poată îmbunătăţi practicile.

    Când Adam Smith observa capitalismul industrial în formare în 1776, nu putea prevedea cât de mult ar transforma societăţile noastre de astăzi. Deci, rezultă că am putea fi la fel de orbi la ceea ce ar putea deveni capitalismul în următoarele două secole. Aceasta nu înseamnă că nu ar trebui să ne întrebăm cum ar putea evolua în ceva mai bun în timpul vieţii noastre. De acest lucru depinde viitorul capitalismului şi al planetei noastre.

  • China anunţă o politică demografică fără precedent: Trei copii per familie. Rata de fertilitate din ţară a ajuns la nivelul celor mai îmbătrânite societăţi din lume, precum Italia şi Japonia

    China a anunţat luni că fiecare cuplu va putea creşte maxim trei copii, schimbare majoră faţă de limita actuală de doi copii, în condiţiile în care datele au surprins un declin dramatic al naşterilor din cadrul celei mai populate ţări din lume, potrivit CNBC.

    În 2016, China a renunţat complet la politica de un copil per familie pe care a adoptat-o la începutul anilor 1980, alegând în schimb o limită de doi copii per familie care nu a reuşit să alimenteze creşterea numărului de naşteri din ţară, având în vedere costurile masive impuse de viaţa în marile oraşe chineze.

    La începutul lunii, autorităţile au declarat că populaţia a crescut în ultimul deceniu într-un ritm extrem de slab, similar celui din anii 1950, rata de fertilitate fiind de 1,3 copii per femeie în 2020, asemănătoare cu societăţile tot mai îmbătrânite din Japonia şi Italia.

    În 2020 s-au născut oficial 12 milioane de copii în China, cu 2,65 de milioane mai puţin faţă de 2019, în scădere cu 18%, iar datele preliminare de anul acesta indică un declin de 15%.

    Recensământul realizat la fiecare zece ani arată că populaţia Chinei a crescut la 1,41 miliarde de oameni între 2010 şi 2020, în creştere cu 5,38%. Informaţiile reflectă o creştere anuală de 0,53%, mai mică decât media de 0,57% raportată între 2000 şi 2010.

    Schimbarea de politică va veni cu „măsuri de susţinere care vor ajuta la îmbunătăţirea structurii demografie a ţării noastre, făcând astfel faţă îmbătrânirii populaţiei şi menţinându-ne avantajele în ceea ce priveşte resursele umane”, reiese dintr-un comunicat al agenţiei de presă Xinhua.

    Prin măsuri se găsesc „reducerea costurilor educaţionale pentru familii, sprijinirea persoanelor aflate în căutare unei locuinţe, garantarea intereselor legale ale femeilor aflate în câmpul muncii şi combaterea oferirii masive de zestre”, neintrând în detalii în ceea ce priveşte ultimul aspect, conform ABC News.