BusinessMagazin

Tag: editorial

  • Opinie Crenguţa Nicolae, redactor-şef adjunct: Aceasta nu e o pipă

    Tabloul lui Magritte trimitea la relaţia dintre capacitatea umană de a lua aparenţa drept realitate şi efectele confuziei dintre cele două, de la hazlia deziluzie practică (nu se poate fuma cu o pipă pictată) şi până la varii concluzii teoretice – de pildă, că etichetele date de limbaj nu sunt decât nişte clişee care simplifică arbitrar şi realitatea, şi imaginile create de artă. Caricatura de la Paris cu arma de foc şi religia era, în schimb, din capul locului suspectă la o astfel de manifestaţie: unii ar fi putut-o interpreta drept o delimitare graţioasă de echivalenţele ieftine între ideea de islam (sau de religie în general) şi cea de violenţă; alţii ar fi putut-o interpreta drept o ironizare fină a naivilor care încă mai stăruie să nege echivalenţa dintre islam sau religie în general şi violenţă. E posibil ca altora să le fi plăcut pur şi simplu faptul că francezii (sau europenii în general) încă mai ştiu să-şi invoce memoria culturală în situaţii de criză, în timp ce alţii să se fi înfuriat că francezii (sau europenii în general) de fapt nici nu mai fac altceva decât să se refugieze arogant şi inutil în acea memorie culturală, fără să-şi dea seama că dacă nu iau măsuri radicale să se apere de armele de foc concrete, următoarea generaţie n-o să mai ştie nici cine era Magritte, nici n-o să mai stea să se întrebe ce legătură e între o religie şi actele teroriste comise în numele ei.

    Dar comentariile despre clişee, inspirate de tabloul pictorului belgian, nu doar că nu sunt inutile în contextul războiului cu teroriştii, ci ne ajută să ne eliberăm de propriile noastre clişee de înţelegere.

    O seamă de oameni cumsecade şi respectabili s-au arătat indignaţi de atentatul de la Paris şi solidari cu victimele de la Charlie Hebdo (clişeu: valorile democratice ale europenilor civilizaţi sunt ameninţate de barbaria musulmană). Dar asta numai până când s-a extins în mediul lor virtual ideea că desenatorii n-ar fi fost de fapt decât nişte stângişti atei, imorali în viaţa privată, care îşi băteau joc de toate religiile şi n-aveau nimic sfânt, în reaua tradiţie a Revoluţiei franceze de unde ni s-a tras nouă în ultimă instanţă comunismul (clişeu: abandonarea creştinismului de către o Europă laicizată şi libertină a făcut posibilă afirmarea islamului, o religie demnă de respect pentru că adepţii ei o iau în serios şi sunt gata să o apere cu preţul vieţii). Şi discuţia se înfundă într-o frustrare: aşa ne trebuie dacă ne-am uitat credinţa, dacă ne-am pierdut tradiţiile şi valorile naţionale. Mai aproape ar trebui să ne simţim noi, creştinii, de musulmanii batjocoriţi de Charlie Hebdo decât de Occidentul ateu, materialist şi imoral, care ne-a luat suveranitatea economică şi politică şi acum vrea să ne ia şi intimitatea, cu legile sale Big Brother.

    În acelaşi timp, o seamă de oameni la fel de cumsecade şi de respectabili s-au arătat viteji din fotoliu, susţinând libertatea de expresie cu orice risc (clişeu: libertatea de expresie este tocmai dreptul de a jigni şi insulta fără nicio oprelişte legală sau culturală ceea ce alţii consideră sacru). Dar asta numai până când s-a extins în mediul lor virtual ideea că dacă ar fi ca principiul libertăţii neîngrădite să se aplice cu consecvenţă, atunci ar trebui să fie acceptată recăderea în primitivismul social dinainte de era corectitudinii politice (clişeu: insultarea minorităţilor etnice, sociale sau sexuale nu este compatibilă cu o Europă civilizată, adică laicizată, dar insultarea religiilor da). Şi discuţia se înfundă într-o frustrare: cum adică să punem pe acelaşi plan apartenenţa religioasă cu cea de rasă, etnie, sex sau orientare sexuală, când prima e o relicvă a unui trecut de care ar trebui să scăpăm ca să ne putem numi civilizaţi, în timp ce celelalte sunt nişte elemente legitime ale individualităţii, care merită să fie afirmate şi respectate? Cum de nu văd, de pildă, musulmanii că Charlie Hebdo era de fapt de partea lor, a tuturor asupriţilor, a imigranţilor, şi că urmărea să-i elibereze de lanţurile religiei la fel cum urmărea să-i elibereze pe creştini sau pe evrei de lanţurile religiei lor?

    Nici creştinismul idealizat după care tânjeşte prima categorie de mai sus, nici islamul sau creştinismul incriminate ca opresive de către a doua categorie nu sunt însă ce par a fi. Forumurile catolice occidentale sunt pline de tineri dezgustaţi de aerul familiar şi paşnic al Papei Francisc şi care tânjesc după un papă maiestuos, temut, capabil să tune şi să fulgere contra altor religii, a ateilor şi a celor care îndrăznesc să pună la îndoială dogmele. La fel, pe forumurile româneşti abundă nostalgia după legionarii care luptau curajos pentru românism ori după domnitorii ortodocşi perfecţi care conduceau o societate sănătoasă moral. Acestea sunt însă doar încercări disperate de folosire a trecutului ca magazie din care să-ţi poţi bricola un sens al vieţii plauzibil şi o identitate plauzibilă atunci când nu ştii sau nu poţi să găseşti în prezent elementele cu care să-ţi construieşti un sens al vieţii real, o identitate reală. Încercări de a te opune unei percepute ameninţări exterioare (la adresa ta ca individ ori a colectivităţii tale) printr-o strategie defensivă plauzibilă, chiar când îţi dai seama că nu mai poţi crede în aceleaşi lucruri ca strămoşii, că imitarea lor e artificială şi incompletă, că reţeta lor de a supravieţui cu succes e posibil să nu-ţi vindece ţie deloc percepţia că nu ai un viitor şi că nu ştii cum să trăieşti.

    Comentatorii occidentali au observat, la rândul lor, că tinerii de la periferiile oraşelor occidentale care pleacă la jihad în Siria sau aiurea şi-au bricolat singuri o idee despre islam care nu mai are comun mare lucru cu islamul “ca la carte” al părinţilor lor moderaţi şi integraţi în societăţile lor. Şi este un lucru ştiut că religia organizată, ierarhică, bine înrădăcinată instituţional în societate îi sancţionează pe cei prea mistici ori prea rebeli ori care interpretează religia pe cont propriu, fiindcă interesul ei este să se conserve ca instituţie, nu să dinamiteze societatea. Toate religiile mari şi vechi produc aceleaşi probleme de interpretare, fiindcă textele lor sunt suficient de variate şi ambigue încât să permită interpretări variate – de aceea discuţiile despre creştinismul, iudaismul sau islamul care ar îndemna la pace sau la război sunt complet inutile. Singurele diferenţe relevante sunt cele de accent: când viaţa de apoi este valorizată de un grup de credincioşi net mult mai mult decât cea de aici, e semn clar că respectivii trăiesc frustrări sociale şi economice mari şi că grupul respectiv se foloseşte de religie ca de o supapă vitală în raport cu ele şi o transformă astfel în cel mai important element al identităţii lor, singurul teren unde îşi pot manifesta demnitatea şi libertatea. Invers, când un anumit grup de credincioşi ajunge să aibă putere socială şi economică, ideea de viaţă de apoi pierde importanţă în practica religioasă, iar religia devine ea însăşi mai mult o formă de divertisment sau un hobby.

    Aşa se explică de ce francezii creştini sau musulmani cu un nivel de viaţă ridicat pot protesta faţă de bătaia de joc la adresa religiilor lor, dar fără a ajunge la violenţe, în timp ce unii dintre urmaşii de imigranţi francezi inadaptaţi, rămaşi “oameni de prisos” în societatea lor, iau personal batjocura la adresa Profetului, pentru că o identifică drept încă o insultă la adresa lor, şi o asociază cu insulta reprezentată de inferioritatea economică şi socială a “coloniilor” faţă de “omul alb”. În lipsa acestei identificări şi asocieri care le oferă unora ca scop în viaţă lupta pentru a răzbuna insulta, violenţa nu apare, deşi frustrarea rămâne exact atâta timp cât cauzele ei extrareligioase continuă să se manifeste. La fel se explică şi de ce unii români s-au simţit aşa de repede solidari cu musulmanii batjocoriţi: percepţia de învinşi ai tranziţiei, percepţia că România însăşi ar fi o perdantă a tranziţiei îi îndreaptă pe aceştia spre căutarea febrilă şi înşfăcarea oricărui element cultural aflat la îndemână care poate funcţiona pe post de haină, pavăză, acoperământ simbolic: dacii, legionarii, Eminescu, Ştefan cel Mare, cutare profet ortodox, cutare legendă despre un sfânt, nişte moaşte. Dar nici dacii, nici moaştele nu sunt ce par a fi pentru privitorul grăbit, gata să dispreţuiască şi să condamne. Dacă înţelegem asta, atunci înţelegem şi că această căutare nu merită să fie ridiculizată simplist drept primitivism care poate fi eradicat cu forţa din societate, la fel cum laicitatea europeană nu poate clama că o să fie victorioasă atunci când toţi musulmanii vor fi forţaţi să fie la fel de politicoşi când văd caricatura Profetului aşa cum sunt creştinii când văd caricaturile Treimii.

     

  • Opinie Crenguţa Nicolae, redactor-şef adjunct: Poţi să fii sincer?

    Această fază apăsat morală riscă să se prelungească încă mai mult decât vor dura inevitabilele faze ale reorganizării puterii după alegeri (adică între câteva săptămâni şi 3 până la 11 luni, luând în calcul toate scenariile apărute până acum), din motivul cu totul excepţional că prezidenţialele din 2014 au ajuns, prin forţa furiei populare, să genereze speranţa unei schimbări radicale a modului de a face politică, de la comportamentul aleşilor şi până la legislaţia specifică. Iar furia nu doar că n-a avut cum să dispară, dar îşi descoperă zilnic noi debuşee.

    Am văzut pe Facebook alegători care ieri erau încântaţi de puterea ştampilei lor, iar azi descoperă aproape cu stupefacţie că alegerile prezidenţiale n-au legătură doar cu omul votat, ci şi cu mai multe partide şi mai multe tabere de intelectuali publici şi fruntaşi ai societăţii civile care îşi revendică victoria lui şi îşi doresc să preia puterea. Ori cu formatori de opinie şi politicieni dornici să treacă brusc în tabăra învingătorului. Ori cu alţi alegători, pe care tind să-i suspecteze de trădare dacă nu se bucură suficient de tare sau nu se arată suficient de agresivi nu doar cu inamicul, dar şi cu susţinătorii politici ai învingătorului.

    O doamnă cu simpatii de dreapta cunoscute în grupul ei era taxată drept „demagogă pesedistă“ de altcineva nimerit acolo numai pentru că atrăsese atenţia că PSD e un partid „greu de dezintegrat“. Un autor de pe un site mainstream îi transmite „provincialului primar“ care a câştigat alegerile prezidenţiale că n-are nicio autoritate, fiind dependent total de votanţii săi imaginaţi drept grup organizat de vigilantes (deşi preşedintele are mandat reprezentativ, nu imperativ).

    O eventuală decizie de incompatibilitate în cazul noului preşedinte e văzută pe un forum drept un declanşator de război civil, în ciuda respectului ce prevala înainte de alegeri pentru statul de drept cu tot cu CCR şi ANI. În alte locuri au apărut propuneri ca după schimbarea preşedintelui să aibă loc rapid şi alegeri anticipate nu doar parlamentare, ci şi locale.

    Parte din confuzia şi aerul de anomie îşi au originea în ambiguitatea legată de atribuţiile preşedintelui într-o republică semiprezidenţială şi în obişnuinţa de zece ani cu un „preşedinte jucător“ în favoarea unor partide. Altă parte îşi are originea în nefericita schimbare a Constituţiei din 2003 care a decalat alegerile prezidenţiale de cele parlamentare şi locale, prelungind mandatul preşedintelui la cinci ani. Aceasta a însemnat instabilitate politică şi administrativă în 2008-2009 şi 2012-2014, iar instabilitatea de acum se va repeta dacă mandatul prezidenţial nu va fi corelat din nou prin Constituţie cu cel parlamentar.

    Dar restul de confuzie, suspiciunea şi furia provin din teama intensă a oamenilor de a nu fi iarăşi înşelaţi, dezamăgiţi, aşa cum au fost la fiecare rând de alegeri când apărea un nou preşedinte sau alianţă care voia să schimbe lumea, cu promisiuni de oameni noi şi nepătaţi. Fiindcă ideea de curăţenie n-are a face numai cu descurajarea furtului de bani sau păduri, ci şi cu descurajarea furtului de primari, partide, timp şi încredere a electoratului, cu descurajarea minciunilor din politică, societatea civilă şi media.

    Frica de pierdere a poziţiei, a reputaţiei ori a locului de muncă produce în discursul public o mare cantitate de autocenzură şi prefăcătorie, care în perioadele din preajma alegerilor se revelează şi mai strident. Atunci când susţii o idee care îţi e total indiferentă (anticorupţia, patriotismul, integrarea europeană, dreapta, stânga) până ce falsitatea ta ajunge să le facă altora antipatică însăşi ideea respectivă.

    Atunci când divinizezi ori demonizezi un anumit candidat până ce adularea sau ura ta ajung să le facă altora antipatică însăşi ideea de a se asocia cu tine pentru sau împotriva acelui candidat. Şi atunci, la capătul celălalt al mesajului observi că se află un cetăţean care nu mai e doar plictisit sau amuzat, cu amintirile lui din Caragiale reîmprospătate mecanic, ci a ajuns să se îmbolnăvească de neîncredere, silă şi furie, pe care le proiectează inclusiv asupra oamenilor din cercul lui – rude, prieteni, cunoscuţi şi necunoscuţi de pe net. Efectul de multiplicare a nesincerităţii degradează treptat nivelurile comunicării în societate şi sărăceşte ţara la fel ca marile cazuri de corupţie. „Trebuie să avem decenţa şi înţelepciunea să tăcem din gură, o perioadă, toţi“, spunea premierul Ponta despre partidul său, numai că sfatul e la fel de util pentru nenumăraţi alţi politicieni şi lideri de opinie.

    Iar perioada de tăcere e bună pentru următorul exerciţiu: când te împinge din nou nevoia de a vorbi sau de a scrie, întreabă-te mereu: asta e ceea ce gândesc eu cu adevărat, fără a fi influenţat de opiniile sau presiunile altora? Dacă da, pot să-mi permit să fiu sincer? Dacă nu, ce pot să fac astfel încât să-mi creez libertatea de a fi sincer? Şi dacă nu văd acum nicio posibilitate, atunci pot măcar să fac efortul de a evalua sincer cât rău o să fac dacă mint?

  • Opinie Crenguţa Nicolae, redactor-şef adjunct: Există viaţă după alegeri?

    Pe măsură ce campania electorală a crescut în intensitate până aproape de dimensiunile din anii ‘90, cu prieteni şi rude care se ceartă între ei de dragul unui candidat, comentatorii din media şi de pe reţelele sociale au prins să deplângă situaţia folosind un număr relativ redus de clişee. „Ţara asta îşi merită soarta“, „Mi-e ruşine de ţara asta“, „Numai în ţara asta se putea întâmpla aşa ceva“, „Abia aştept să plec din ţara asta“ au fost folosite din abundenţă de toate taberele politice, de cei scârbiţi de vot, de cei dornici să meargă la vot şi de obiectivii de ocazie, ca mărci comune ale unei frustrări colective, chiar dacă fiecare i-a atribuit cauze complet diferite.

    Parte din această frustrare e rodul propagandei, dar tocmai pentru că propagandiştii ştiu pe ce butoane să apese: ştiu că subdezvoltarea economică, emigraţia masivă, dificultatea de a prospera în afara clientelismului politic, precarizarea culturală a societăţii înseamnă traume, speranţe înşelate succesiv din 1989, 1996, 2004 sau din perioada recentă a crizei, iar încheierea unei preşedinţii care a durat zece ani produce firesc un moment de introspecţie colectivă perfect pentru a fi transformat într-un val de agresivitate faţă de diverşi ţapi ispăşitori. Băsescu, comunismul, FSN, clasa politică, presa, ţăranii, bugetarii, intelectualii, pensionarii, săracii, ungurii, ruşii, americanii, UE, diaspora, poporul român în ansamblu, „noi înşine“ sunt tot atâtea ţinte ieftine pentru cine vrea ţapi ispăşitori, pentru că primul instinct al omului traumatizat, cu speranţe înşelate, e să caute vinovaţi şi fie să-i urască şi să-i elimine, dacă poate, fie să se teamă şi să fugă de ei, dacă prima variantă nu-i stă în putere.

    Psihologii îndeamnă însă pacienţii cu traume emoţionale să treacă de faza în care se învinovăţesc pe sine ori dau vina pe alţii, fiindcă ea nu produce soluţii raţionale, ci doar emoţii – ura şi frica, ambele paralizante şi mari consumatoare de energie. „De ce mi se întâmplă asta“ le oferă pacienţilor şansa de a înţelege: o situaţie, pe ei înşişi, pe ceilalţi, ce trebuie făcut, cum poţi să valorifici un moment de criză ca să înveţi din el, să nu-l mai repeţi, să te maturizezi. Propaganda electorală, dimpotrivă, exploatează emoţiile respective şi le amplifică în interesul ei, exact în măsura în care cetăţenii o acceptă. „Cine e de vină pentru asta“ oferă nu o şansă, ci riscul de a eluda mereu înţelegerea problemei prin demonizarea rapidă a altora sau a propriei persoane, de a te irosi la infinit în căutarea unor noi argumente şi metode de a urî şi de a te înfricoşa, de a rămâne vulnerabil la orice alte momente viitoare de criză, infantilizat, incapabil de evoluţie, incapabil de solidaritate cu tine însuţi şi cu alţii. Nu e de mirare, deci, că repetăm aceleaşi clişee enumerate mai sus, nu doar la fiecare rundă de alegeri, dar şi între perioadele electorale, şi nu e de mirare că în aceste clişee România rămâne mereu „ţara asta“ şi nu apucă niciodată să fie numită „ţara noastră“.

    Nu e de mirare că nu ni se mai pare deplasat să vorbim iar şi iar de repetarea Revoluţiei, de dictatură, de Ceauşescu, de catastrofe, apocalipsă, dezmembrarea sau prăbuşirea ţării la orice rundă de alegeri, atâta vreme cât n-am înţeles bine nici acum unde anume eram exact în 1989, 1996, 2004 sau în perioada recentă a crizei. Fiecare ciclu electoral începe şi continuă cu aruncarea vinovăţiei pe „greaua moştenire“ a guvernării precedente şi se sfârşeşte cu aceleaşi îndemnuri sau ameninţări cu emigrarea în Congo sau cu o nouă revoluţie, iar drepturi normale ca votul, asumarea unei anumite identităţi (ţăran, funcţionar, muntean, om de afaceri, ziarist, medic, profesor, politician, femeie, căpşunar) să pară acte eroice, excepţionale, de luptă cu discriminarea sau cu ştampila de prostie ori corupţie aplicată în bloc peste diverse grupuri sociale.

    Un început de terapie ar fi, deci, să folosim chiar aceste alegeri ca să ieşim din inerţia de a ne conforma clişeelor construite de noi şi de alţii. Ca alegător ai dreptul ca exercitarea votului să nu fie echivalată cu un act eroic, îndeplinit la capătul unei zile de uzură fizică şi nervoasă, iar alegerea de a nu-ţi exercita dreptul de vot, într-o ţară unde votul nu este obligatoriu, să nu fie privită ca un act de trădare naţională. Ca simplu cetăţean, nemembru al unui partid sau ONG aferent, ai dreptul să nu fii asmuţit contra altor simpli cetăţeni în numele solidarităţii cu politicienii momentului. Ca ziarist ai dreptul să nu fii etichetat drept vândut puterii când arăţi că economia merge bine şi vândut opoziţiei când arăţi că economia merge prost.

    Ca politician ai dreptul să ceri votul cetăţenilor folosindu-te de meritele tale şi nu simţindu-te obligat să culpabilizezi electoratul pe motiv că dacă nu te votează înseamnă că e necivilizat, misogin, şovin sau cumpărat de adversari ori speriindu-l că dacă îi votează pe competitorii tăi va veni prăpădul. Iar ca român, politician sau nu, chiar ai dreptul să spui „ţara noastră“ în loc de „ţara asta“.

  • Opinie Claudiu Pândaru, director editorial Mediafax Group: Fă, Revoluţie!

     Suntem o naţiune blocată? Oprită în timp, sortită unui veşnic “la noi nu se poate”?

    Suntem o naţiune coruptă? În care dacă nu dai, nu primeşti? Suntem ţara de zece? Zece la sută şpagă?

    Zece ani cu executare?

    Chiar toţi cei 19 milioane alcătuim o naţiune care-şi fură pădurile?

    În care drumurile noastre toate se întâlnesc, dar niciodată nu se transformă în autostrăzi?

    Suntem o naţiune în care cel mai bun medic e norocul?

    Norocul de a nu ajunge în spital.

    Oricum ai lua acest popor, când îl cauţi în măruntaie e unul în care Google e un motor de avansare?

    În care golul umple plinul paharului, iar paharul înlocuieşte cartea?

    Suntem o naţiune de nostalgici? Suntem o naţiune care trăieşte în trecut, incapabilă să-şi schimbe viitorul?

    Care votează răul cel mai mic? Atât de aproape întotdeauna de răul cel mai mare? Sau dimpotrivă, suntem naţiunea care nu votează, pentru că oricum nu contează?

    Orice am face suntem o naţiune condusă de politruci căzuţi cu paraşuta, care strigă “fă, revoluţio”?

    După 25 de ani e timpul să ne amintim cine face Revoluţia: oamenii, noi.

    Suntem conduşi de indivizi care au toate defectele, lipsurile şi lipsa de caracter ce fac toate întrebările de mai sus să fie mai degrabă retorice. E vina noastră – a ta, a celui care citeşti, a mea, a celui care scriu. Ca naţiune, românii au un defect istoric: memorie scurtă.

    În goana prezentului, a creditului care trebuie plătit, a copilului care trebuie dus la şcoală, suntem complici în uitare.

    După 25 de ani e timpul să ne amintim că atunci când am vrut am luptat, noi sau părinţii noştri! Ne-am schimbat destinul.

    Ne-am câştigat dreptul la libertate, dreptul de a ne găsi fericirea, dreptul la viaţă şi dreptul de a vota liber.

    Am câştigat şi o obligaţie: să nu ne mai întoarcem în trecut!

    Haideţi să nu ne mai văicărim şi să ne amintim perfect ce vrem în singura zi din an în care noi ne-am câştigat dreptul să fim la putere.

    După 25 de ani de evoluţie şi reformă, a rămas o singura revoluţie neconfiscată de întrebări retorice:

    Revoluţia prin vot.

  • Fericirea neînţeleasă

    Cumva cruciş, pentru că este unul din momentele acelea în care spun „nu înţeleg„. Topul satisfacţiei vieţii de european, cei care au acordat traiului lor cel puţin 7 sau mai mult, până la 10, este condus de naţiile nordice – Danemarca, cu 91% dintre cetăţeni mulţumiţi, Finlanda, cu 89,8%, şi Suedia (85%). Media Uniunii Europene este pe la 69%, iar românii ocupă locul 18, cu 63,2%, imediat după Italia şi înaintea Portugaliei, Croaţiei, Lituaniei, Cehiei, Slovaciei, Estoniei, Letoniei, Greciei, Ungariei (43,2%) şi Bulgariei (38,3%). Pe de altă parte, românii se declară nemulţumiţi de starea de sănătate, spun că rareori au timp pentru ceea ce îi bucură cu adevărat, fac puţină mişcare şi, desigur, sunt printre cei mai săraci. În plus, avem unul dintre cele mai reduse niveluri de participare la activităţi sociale (contrastează cu bunele relaţii pe care susţinem că le avem cu vecinii).

    Şi nu înţeleg de unde vine relativa noastră mulţumire, repet, înaintea cehilor, ţărilor baltice, ungurilor sau portughezilor, într-o ţară care notează prost la mai toate statisticile europene, oricare vor fi fiind ele. Dar cred că ştiu ce se întâmplă: nu există şi nu se fac suficiente studii care să-i ajute pe români să se înţeleagă, care să le desluşească chimia interioră, procesul de decizie, modul în care oamenii relaţionează. De unde vine violenţa (indiferent de ce spun statisticile poliţiei), de unde imobilismul rural şi apetenţa scăzută pentru antreprenoriat şi iniţiativă, de ce nu le place oamenilor, tineri şi bătrâni, învăţătura, de unde apar, unde se învaţă şi de ce sunt aşa de răspândite nepăsarea şi şmecheria. Iar dacă nu ne deosebim de alte naţii şi ne putem analiza privindu-i pe ei, de ce la ei merg lucrurile bine şi la noi nu? De unde vin multiplele segregări din societate? – în cultură, în mentalităţi, în comportamente.

    O analogie pe care am mai prezentat-o şi care explică, în parte, faptul că naţia se complace în durere: există în ecologie noţiunile de organisme stenotopice şi euritopice. În jungla Amazonului, climatul este comod şi stabil, astfel încât fiinţele pot supravieţui fără să fie nevoite să se deplaseze pe distanţe mari sau să fie nevoite să se adapteze unei zone sau alteia. Aşa că acolo o fiinţă devine cel mai bine adaptat organism unei anumite zone, dar aceasta are o suprafaţă destul de redusă. La câţiva kilometri distanţă, într-o zonă diferită (mai uscată sau poate inundată sau umbrită) vom descoperi alte fiinţe perfect adaptate mediului lor. Acestea sunt organismele stenotopice. În zona polară situaţia se schimbă: fiinţele trebuie să se adapteze unor variaţii mari de temperatură, să se deplaseze pe distanţe mari pentru a se hrăni şi să reziste unor schimbări rapide de mediu. Iar vietăţile euritopice chiar asta fac: se adaptează, merg mii de kilometri în căutarea hranei şi se descurcă şi la minus 30 de grade, şi la plus 20. 

    Cel mai interesant este că tundra polară şi oceanul arctic adăpostesc o mult mai mare varietate de fiinţe şi de specii şi o mai mare cantitate de biomasă decât jungla, unde aparent e mai comod de trăit. Probabil că românii ar trebui să devină fiinţe euritopice în oceanul globalizat, dacă vor vrea să le fie bine; asta după ce s-au tot luptat pentru mediul lor stenotopic.
    Nu cred că există ilustraţie mai bună decât desenul lui Norman Rockwell „Biroul directorului”, chiar dacă nu este o operă de artă în adevăratul sens al cuvântului.

  • Republica Moldova, lăudată de New York Times pentru curajul de a-i ţine piept lui Vladimir Putin

     Rusia a intimidat deja Republica Moldova fără milă pentru că a încercat să se apropie de Uniunea Europeană, impunându-i sancţiuni precum interzicerea exporturilor de vinuri. Rusia ameninţă, de asemenea, cu tăierea gazelor naturale de care depinde R.Moldova. Cu toate acestea, Guvernul moldovean refuză să cedeze, fiind hotărât să adere la Uniunea Europeană şi să îşi întărească legăturile cu Occidentul.

    “Nu există alternativă pentru noi decât să continuăm integrarea europeană”, a declarat premierul moldovean Iurie Leancă, a cărui “engleză impecabilă” este remarcată de editorialistul Nicholas Kristof. “Suntem europeni! Nimeni nu poate contesta acest lucru”, adaugă el.

    Dragostea Republicii Moldova pentru Occident rămâne însă neîmpărtăşită, adaugă editorialistul New York Times. Niciun preşedinte în funcţie nu a vizitat vreodată această ţară. Vizita în Ucraina a vicepreşedintelui Joe Biden din această săptămână ar fi fost un moment perfect pentru a veni la Chişinău şi a demonstra sprijinul SUA, dar acest lucru nu s-a întâmplat. În fond, Republica Moldova are o populaţie de mai puţin de patru milioane de persoane şi nu are o semnificaţie strategică evidentă.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Bill Gates spune că în 20 de ani nu vor mai fi ţări sărace. S-a înşelat în cel puţin un caz

    După Revoluţie şi după perioada tulbure de la începutul deceniului ‘90, putem rezuma istoria României foarte simplu: deceniul pierdut, urmat de deceniul risipit. Deceniul pierdut, al stagnării, adică perioada 1992 – 2002, acea tranziţie nesfârşită spre nicăieri, ruptă în doar câteva locuri de bunele intenţii ale guvernării CDR. Deceniul risipit este ceva mai lung decât primul şi este împărţit în perioada de creştere economică şi de domolire a inflaţiei, alături de perioada de criză economică şi de cădere a PIB. Îi spun risipit pentru că nu am avut nici înţelepciunea, nici viziunea să acumulăm în perioada de creştere pentru a pune temelia unei dezvoltări sănătoase, care să reziste. România, din motive diverse şi bine întemeiate, nu a fost şi nu este nici acum un stat antreprenorial; zona liberei iniţiative este tangenţială mai degrabă cu tunul sau hoţia decât cu modelul consacrat, al pornirii unei afaceri pentru confortul şi bunăstarea insului şi familiei sale.

    Nici în Europa lucrurile nu sunt cu mult mai bune: în şcolile nemţeşti sau franceze tinerii sunt învăţaţi că principii economice precum capitalismul, pieţele libere şi spiritul antreprenorial sunt nesănătoase şi imorale. Obţin doar iluzia că libertăţile democratice pot fi menţinute şi într-un sistem economic controlat. În general şi românii sunt condiţionaţi să creadă aşa: de la peiorativul „firmă de apartament„ din presă (dar unde altundeva poate începe o mică afacere? La noi lipseşte instituţia americană a garajului, de unde a pornit Steve Jobs) la vânătorile de vrăjitoare ale fiscului, care tratează din start antreprenorii drept hoţi, sau la reţinerea cu care băncile îi tratează, nimic nu îndeamnă posesorul unei idei bune de afaceri să o pună în aplicare.

    Pe de altă parte, trebuie spus că, în ciuda tuturor neajunsurilor, criza a trezit în români spiritul antreprenorial: din 2007 până în 2012 ponderea celor care se simt în stare să înceapă o afacere a crescut de la 13,6% la peste 30%, iar procentul celor care fac planuri serioase pentru o afacere proprie a crescut de la 3% la 6%. S-au triplat atât numărul antreprenorilor începători, cât şi al celor care au intrat în afaceri convinşi că antreprenoriatul este cea mai bună oportunitate.

    Pe acest eşafordaj cred că se poate construi ceva durabil. De aceea, în al zecelea an al existenţei sale, revista Business Magazin va derula o campanie de susţinere a antreprenoriatului, sub toate aspectele sale. În acest prim număr puteţi citi o analiză a modului în care şcoala românească educă şi cultivă spiritul antreprenorial al tinerilor. Vom continua vorbind în fiecare număr al revistei despre finanţări, despre fonduri europene sau despre idei de afaceri şi vom prezenta poveştile unor întreprinzători care au pornit afaceri din nimic. Despre antreprenoriat, despre curaj şi despre dezvoltare vor vorbi şi invitaţii evenimentelor „Storytellers”, care debutează în această săptămână. Acolo, cei mai importanţi oameni de afaceri care au apărut în revistă de-a lungul celor 10 ani ai revistei vor împărtăşi idei, experienţe, credinţe şi fapte care i-au transformat. Şi dacă demersul nostru va mai isca măcar o iniţiativă, se cheamă că n-am risipit timpul nimănui. Şi poate nu-l vom contrazice pe Bill Gates.

    Ilustrez cu „Iarna vânzătorului de aripi” a maestrului Sorin Câlţia.

  • Din greşeală în greşeală, spre victoria finală

    Margaret MacMillan, de la Universitatea din Cambridge, crede, de exemplu, că Orientul Mijlociu poate reprezenta Balcanii lumii moderne, ascensiunea de atunci a Germaniei poate fi asemănată cu actuala creştere a Chinei, economic şi politic, iar teroriştii de acum nu sunt decât imaginea anarhiştilor şi revoluţionarilor comunişti care asasinau în urmă cu 100 de ani.

    Avem inflamări între China şi Japonia, iar Pentagonul a pregătit, pentru orice eventualitate, planurile unui război tot cu China – o situaţie asemănătoare cu divergenţele din 1914 dintre Anglia şi Germania; mai sunt şi alte apropieri, de genul rivalităţilor, fie ele şi economice, dintre state, iar Google vă poate lămuri rapid. „Este momentul să ne gândim la lecţiile dure de acum un secol în speranţa că liderii noştri se gândesc să clădească o ordine internaţională stabilă„, spune profesoara MacMillan.

    Preluate în presă, opiniile au fost întoarse şi pe faţă, şi pe dos, mulţi încercând să identifice motivele pentru care omenirea, astăzi, nu ar repeta greşelile din perioada premergătoare Marelui Război, argumente logice care invocă globalizarea, interesele economice convergente sau teama de armele nucleare.

    Nu m-aş pronunţa în privinţa unui potenţial conflict armat la scară planetară, generat de nemulţumirile induse de criza economică, de supărările chino-japoneze sau de ambiţiile americane sau iraniene; nu cred că vom repeta greşelile din 1914, pentru că deja lumea este ocupată până peste cap cu greşelile momentului, în care, în mod paradoxal, ne adâncim, în loc să căutăm soluţii de depăşire. Europa se autodistruge acum nu cu gaze sau cu mitraliera, ci cu bani, nepăsare şi inconştienţă. Bani care iscă naţionalisme tembele, de genul „noi, cei buni şi voi, cei leneş şi hoţi„, bani care alunecă în seifuri în loc să ajute spitalele sau bătrânii. Nepăsare şi inconştienţă, nu detaliez, sunt evidente – subliniez, nu numai la noi.

    Puteţi citi în acest număr al revistei o istorie grozav de interesantă despre revenirea economică a Islandei, ţara căreia în 2008 i se cânta prohodul şi care acum, adoptând un model propriu de luptă cu criza, a depăşit cu brio problemele. Paul Krugman, laureat al premiului Nobel, a adoptat formularea „să faci o Islandă”, adică să aplici setul de politici islandeze: băncile cu probleme să fie lăsate să se prăbuşească, moneda să fie devalorizată dacă este proprie, să fie introduse măsuri de control al capitalului şi să se evite încercările de plată a datoriilor externe.

    Ce a făcut Europa este taman pe dos, iar rezultatele le trăim: şomaj, nivel de trai în scădere, naţionalism economic imbecil.
    În tot acest circ, românii, naţie de „supravieţuitori„ de profesie. Teoria mea este că naţia română a cam obosit, genetic, să lupte şi acum e pe cale să piardă lupta sa din Marele Război de Câştigat Un Loc Onorabil în Lume. Adică peste nişte mulţi ani poate vom fi supravieţuit, în spiritul remarcei interlocutorului meu, dar nu ca urmaşi ai lui Decebal şi Traian. Aşa că, zic din nou, nu ne mai trebuiesc greşelile din 1914, le avem pe cele din 2014 şi sunt la fel de, dacă nu chiar mai bune decât cele ale bunicilor noştri. Iar adevăratul război care se poartă în prezent nu este între naţii, ci între state şi cetăţenii acestora.

    Ilustrez cu „Vest şi Est”, tabloul pictorului rus Pavel Filonov, un trăitor în epoca Marelui Război, un avangardist cu o abordare cu totul specială a artei, la care admir detaliul, refuzul clişeelor şi puterea în mânuirea culorii.

  • Ce caută, oare, oamenii pe ecranele telefoanelor lor?

    Singura ştire care m-a făcut să oftez din rărunchi a fost cea legată de rezultatele elevilor la testele PISA; este vorba de un studiu care se realizează la fiecare trei ani, începând din 2000.  La ediţia 2012 au participat cele 34 de ţări membre ale OCDE şi 31 de ţări partenere, reprezentând peste 80% din economia mondială. La teste au luat parte aproximativ 510.000 de elevi de 15 – 16 ani, care au fost testaţi la matematică, lectură şi ştiinţe, cu accent pe matematică. Rezultatele sunt cam aşa: între 37 şi 41% dintre elevii români au serioase probleme la matematică, citit şi ştiinţe; trebuie să spun că testele au o încărcătură autentică, de viaţă, nu sunt simple verificări ale cunoştinţelor.

    Aş mai repeta: 40 de elevi din 100 au dificultăţi la înţelegerea unui text scris şi nu pot efectua calcule relativ simple. Asta într-o epocă a telefoanelor inteligente, a unei avalanşe informaţionale, a învăţăturii online, a conectivităţii absolute. Cam pe acelaşi palier se situează prietenii şi vecinii bulgari, dar şi elevii din Cipru; în rest rezultatele europenilor sunt, în mare, cam de două ori mai bune decât cele din ţările codaşe. Europenii văd partea plină a paharului, pentru că rezultatele noastre, cu toată nemernicia lor, s-au îmbunătăţit, şi Comisia Europeană subliniază asta.

    Totuşi, aproape jumătate din elevii testaţi nu ştiu a scrie, a socoti şi a citi bine.

    Nu ştiu ce se întâmplă în Cipru, dar îmi imaginez ce este la noi – este vorba de sărăcie, de dezinteres, de o societate lipsită de valori şi ierarhii sociale valabile. Un gest este cumva emblematic pentru mine şi o să explic în continuare ce şi cum. Sunt un călător cu metroul şi zilnic, cam când plec de la muncă, sunt „însoţit„ de elevii unui liceu din zonă, care pleacă şi ei acasă. Coborâm împreună la metrou, într-o zarvă dezinvoltă, iar la urcarea în vagon tinerii se alătură corporatiştilor din Pipera, şi ei în drum spre casă. Şi la un moment dat o mulţime de elevi şi de corporatişti încep să mângâie ecranele telefoanelor smart; nu este curgerea aceea concentrată a lecturii unei postări pe Facebook sau a unui articol online, ci un fel de azvârlitură a mâinii, care se traduce pe ecran într-un şuvoi colorat de litere şi frânturi de imagine; seamănă cu o pictură de Jackson Pollock. Şi mereu mă întreb: ce caută, oare, oamenii pe ecranele telefoanelor lor?

    Pare a fi un soi de plictiseală, de multe ori m-am gândit că este un soi de tristeţe de după, după ce au văzut toate, după ce au fost ceas de ceas, minut de minut, secundă după secundă uimiţi, şocaţi, revoltaţi sau încântaţi. Cum să mai fie atraşi de şcoală, de reuşita prin propriile puteri? Un studiu internaţional, ale cărui rezultate le-am salvat pe desktop, arăta că trei sferturi dintre elevii moderni nu sunt atraşi de şcoală, iar 60% nu văd utilitatea învăţăturii; doar 2% nu se declarau plictisiţi de profesori şi cursuri.

    Plictiseala este o boală modernă, nu are nici măcar 200 de ani; un istoric aprecia că a apărut pe la mijlocului secolului XIX, inventată de clasa de mijloc, pe atunci în plină ascensiune. Termenul francez „ennui„ şi cel italian „noia„ intră în această perioadă în uz comun, în vorbire. Înainte nimeni nu s-a plâns de plictiseală, nici scriitorii, nici cronicarii, nici măcar regii; nu există nici măcar o relatare din perioada Renaşterii a cuiva care să acuze că s-a plictisit.

    Mă gândesc că ne trebuie un program mondial de combatere a plictiselii, în care să arătăm oamenilor că există şi altceva sub vârtejul acela de culori şi litere de pe ecranul telefoanelor. Că mai există şi alte adjective în afară de „superb„ şi că poţi emite o propoziţie interesantă fără să foloseşti „gen„. Că poţi să zâmbeşti fără LOL. Şi puteţi completa cu orice credeţi…
    Un tablou intitulat „Prinţesa care nu a zâmbit niciodată„, al unui rus pe nume Victor Vasneţov, o bună imagine a plictiselii, inspirată de un basm.

  • Bulă nu are cont pe Facebook

    Şi, chiar dacă siturile cu bancuri care umplu spaţiul româneasc al internetului au categorie separata cu Bulă, personajul pare să fi ieşit din atenţia publică. Iar eu îl vreau înapoi; Bulă nu a vorbit niciodată romgleză, a fost mai anticomunist decât mulţi revoluţionari de astăzi şi mi s-a părut mereu un personaj logic, cu replici de bun simţ, fie ele cât de parşive sau fără perdea. Nu cred că vreun politician din ziua de astăzi l-ar fi păcălit pe Bulă cu oareşce promisiuni, şi nu cred că s-ar fi lăsat cumpărat cu găleţi, zahăr sau rachiu. Sincer mioritic, Bulă a fost un sprijin pentru români în cele mai grele vremuri şi cred că ne-ar fi ajutat, cu atât mai mult, astazi. Iar astazi nu l-am gasit nici pe Facebook, unde pare a se refugia toata lumea – o să mă fac că n-am văzut nişte profitori bolborosiţi care încercau să se asocieze cu marele nume.

    Serios acum, cum să fie limba română cool, dacă nu-i adăugăm umorul, înţelepciunea, trăinicia lui Bulă? (şi sper să nu se găsească vreun nefericit care să mă atenţioneze în privinţa folosirii lui “cool” în contextul dat). El nu a fost niciodată şef, politician, politruc sau supus; dacă vrem să fim la fel, poate că ar trebui să încercăm să-i semănăm. Demersul minunat al colegilor mei de a regăsi limba română, de a propune texte, oameni, idei şi cuvinte ar trebui completat de fiecare dintre noi, zi de zi, cu acţiuni potrivite păstrării unei identităţi naţionale.

    Asta poate suna pretenţios şi preţios, dar în mintea mea nu-i aşa şi o să explic în continuare ce şi cum, folosind nişte texte mai noi sau mai vechi.

    Emblematic este pentru România personajul de tip “eu sunt prea deştept/ocupat/grăbit/leneş şi nu-mi mai pasă de limba română” cu extinderea firească, dacă îi atragi atenţia cuiva: “…care-i problema ta?! bine că esti tu deştept!…” în materie de scris şi exprimare publică, pe internet dar şi în emisiuni de televiziune sau la radio. {i nu este vorba aici de rigoare nătângă, pentru că îmi place să cred că sunt colocvial şi neaoş şi îmi plac jocurile de cuvinte, ba ştiu şi aprob până şi chestia aceea cu “limba cea dinamică şi vie, care se schimbă şi se adaptează”. Dar există, cred, nişte limite, elastice, personale, dar limite: găsesc, pentru vorbirea curentă, mult mai firească exprimarea cu “download” dacât cu “descărcat”, dar nefirească folosirea lui “a aplica” pentru o slujbă, în locul lui “a solicita”; “aplicaţi aici” înseamnă, în imaginaţia mea, un ins uns cu clei care încearcă să se lipească de perete.

    Un alt presonaj emblematic este Persoana Importantă. Persoana Importantă este prea ocupată, pentru că a fi Important îţi mănâncă o groază de timp şi energie, astfel  încât relaţionează cu tine cu juma de gură şi cu emisfera nededicată, aşa că ia orice metaforă sau glumiţa pe care o emiţi într-un mod cât se poate de concret, drept dovadă de oarece idioţenie şi răspunde ca atare – îngăduitor-condescendent şi fără să zică nimic, că oricum par să nu pricep. Ba îşi îngăduie şi Dumnealui o glumiţă, pe care în fraza următoare mi-o şi explică, să nu se irosească cumva. Este o chestie care în general nu mă deranjează foarte rău, ba chiar mă amuză un pic, pentru că activitatea de a trata condescendent/explica poantele/bate câmpii presupun că implică un mai mare consum de Creier Important decât a fi pur şi simplu sincer/direct/amuzant/onest în răspunsuri. Dar răul e făcut.

    Şi vă mai propun cel mai urât cuvânt din limba română. Este “trudă”. Aici o să citez din mine, pentru că am mai scris despre asta; daca sunteţi singur, pronunţaţi-l cu voce tare: truda. Daca sunteţi în public, pronunţaţi-l tare şi clar, în gând. Accentuaţi acum un pic r-ul – trrrruda. Are ceva de şmirghel, abraziv. Trrruda. E deja istovitor, nu? Eu, cel puţin, când îl pronunţ aşa am impresia că scad în înălţime. Trudă este atunci când celui ce face nu-i place ceea ce face; ori, la naiba, nu facem/faceţi mult prea mulţi asta?!