BusinessMagazin

Tag: Arhitectura

  • O tânără studentă la Arhitectură a creat paharul de vin pentru picnic, un business care-i aduce 20.000 de euro

     Ramona Enache are 26 de ani, iar în 2014, pe când era în Amsterdam, s-a gândit să rezolve problema paharelor de vin care se răsturnau atunci când le aşeza pe iarbă. Anul trecut, tânăra, stu­dentă la Arhitectură în Olan­da, a câştigat din acest busi­ness 19.000 de euro, iar pentru 2016 se aşteaptă la o uşoară creştere, mai ales că paharele au început să se vândă în Canada, Statele Unite, Australia, Japonia, Chile, Namibia, Bahrain şi în mai multe ţări din Europa.

    Primele pahare Pointer pentru utilizarea în aer liber, cu picior metalic care se înfige în sol, au fost prototipuri realizate manual şi a fost nevoie de aproximativ 15.000 de euro pentru a face trecerea de la producţia manuală la producţia în fabrică.

    „Pointer s-a născut dintr-o nevoie personală, ace­ea de a bea vin în parc sau oriunde în mediul exte­rior, cu stil. Îmi luam mereu cu mine paharele de vin cu picior când ieşeam cu prietenii în parcurile din Amsterdam, după birou. Într-o seară, în 2014, paharul s-a vărsat de prea multe ori în iarbă şi, în vir­tutea momentului, mi-am imaginat un pahar care poate fi înfipt în pământ, pentru a putea preveni astfel de evenimente nefericite“, îşi aminteşte Ramona Enache.

    Cititi mai multe pe www.zf.ro

  • Cine este antreprenorul care face afaceri de peste 20 de milioane de euro cu duty free-ul din aeroportul Henri Coandă

    Millenium Pro Design SRL, compania care operează activităţile duty free-ului de pe aeroportul din Otopeni, a ajuns anul trecut la o cifră de afaceri de aproximativ 98 de milioane de lei (circa 22 de milioane de euro) şi un profit net de 6,7 milioane de lei (1,5 milioane de euro), la un număr mediu de 247 de angajaţi, potrivit celor mai recente informaţii publicate pe site-ul Ministerului de Finanţe.

    Potrivit informaţiilor de la Registrul Comerţului, compania are un capital social de 9.200 de lei şi este deţinută în proporţie de 72,17% de Roşca Emil şi de firma Heinrig Impex SRL, în proporţie de 27,83%. Heinrig Impex este, potrivit informaţiilor publicate pe site-ul companiei, o companie cu capital 100% german specializată în distribuţia şi comercializarea unei game diverse de produse reprezentantive pentru cele mai renumite case producătoare de băuturi alcoolice, ţigarete, dulciuri, parfumerie, produse cosmetice şi accesorii.

    O prezenţă discretă în presă, Emil Roşca este unul dintre oamenii de afaceri care stau în spatele lansării mărcii Bigotti pe piaţa românească. Originar din Cluj-Napoca, Roşca a vrut să ajungă arhitect, şi-a continuat studiile şi a lucrat şi în marketing, potrivit unuia dintre puţinele interviuri acordate presei de profil, publicat în 2003 în suplimentul Ziarului Financiar După Afaceri Premium. Roşca a absolvit Institutul de Arhitectura “Ion Mincu” din Bucuresti în 1993, iar din 1996 a fost marketing manager al Graffitti, compania care distribuia Bigotti pe piaţa locală.

    Roşca a ajuns pentru prima dată în Bucureşti în 1986, unde a rămas pe toata perioada facultăţii. Spiritul antreprenorial l-a impins pe perioada studentiei si la miscari mai putin reusite.”In al cincilea an de facultate am infiintat impreuna cu cativa colegi un birou de arhitectura. Nu am avut succesul scontat. Era prematur pentru piata ceea ce ofeream noi sau poate ca nu aveam experienta necesara”, declara el atunci.
    Primul program Bigotti pe care l-a introdus pe piaţa românească a fost cel de cravate, in 1995, ulterior au lansat şi programele de cămăşi, pielărie, costume. Potrivit informaţiilor de pe site-ul Bigotti, lanţul este format dintr-un magazine online, 6 magazine în Bucureşti şi 18 magazine în oraşe importante din ţară. 

     

     

  • O fugă în sudul luminos al Spaniei

    Trei zile nu îţi ajung pentru a înţelege o regiune, dar trei zile folosite inteligent îţi pot spune suficient ca să vrei să revii spre aprofundare. Aceasta a fost logica din spatele scurtei călătorii în sudul Spaniei, destinaţia perfectă pentru un weekend cu soare, mâncare fantastică, vin bun şi arhitectură magnifică.

    Situaţia în Spania anului 1564 era cel putin instabilă; revolta maurilor contra regelui Filip al II-lea nu adusese decât victorii temporare; sângele umplea bisericile şi străzile deopotrivă, iar oamenilor li se cerea să îşi schimbe religia la fiecare câteva zile. Comunităţi întregi musulmane erau catolicizate de joi până miercuri şi-şi răzbunau apostazia vinerea.Şi invers, când norocul în luptă le surâdea credincioşilor catolici (pentru cei interesaţi de Reconquista, o abordare beletristică foarte interesantă oferă Ildefonso Falcones în „Cathedral of the Sea“ şi „The Hand of Fatima“).

    Deşi puternicul califat al Cordobei îşi încetase existenţa cu aproape şaptezeci de ani înainte, viaţa era în continuare marcată de comunitatea arabă, fapt ce a continuat până astăzi, chiar dacă într-o formă atenuată.
    Astăzi, influenţa ei se simte în şirurile de portocali ce străjuiesc străzile, în arhitectura clădirilor, curţile răcoroase ale palatelor şi în ochii spaniolilor umbriţi de gene dese şi negre.

    Oraşele Andaluziei miros a floare de portocal, iar palatele mudejar (stil arhitectural cu influenţe maure, caracteristic zonei în secolele XII-XVI) zâmbesc în soare. Peste tot străzile sunt străjuite de portocali, iar piaţetele au pavajul brăzdat geometric de mici canale prin care curge apa – încă o moştenire arabă, căci pe lângă funcţia estetică, grădinile, fântânile şi piscinele au avut mereu şi un rol de reglare a temperaturii, răcorind aerul celui mai călduros oraş spaniol.

    În Sevilla poezia pluteşte pe fiecare adiere de vânt, dar este nevoie de puţină istorie pentru a înţelege această regiune; în Andaluzia oraşele au un puternic aer oriental care în lipsa unui set minim de informaţii provoacă adesea confuzie, dar, interpretat în cheia corectă, se arată extrem de generos în poveşti.

    Unitate politico-administrativă autonomă, Andaluzia este situată în sudul peninsulei iberice, fiind singura regiune spaniolă care are deschidere atât la Mediterană, cât şi la Atlantic. Numele evocă perioada maură, Al-Andaluz fiind denumirea arabă, derivată la rândul ei din Vandaluzia, teritoriul vandalilor (neam scandinav împins de huni spre vest, stabilit ca regat în Peninsula Iberică şi rămas în istorie ca simbol al distrugerii barbare, după ce au prădat Roma în 455, conform Wikipedia).

    Regiunea este rezultatul unui mix de influenţe mai bogat de atât. Au mai trecut pe acolo fenicienii, grecii, romanii, vandalii, vizigoţii şi bizantinii, apoi maurii şi evreii sefarzi.Ultimele două seminţii au decis să şi rămână. Primii au făcut-o în 711 prin cucerirea Hispaniei de către generalul omeiad Tarik ibn Zyad, cel care a dat şi numele strâmtorii Gibraltar (din arabă, Jib-al-Tarik, muntele lui Tarik).
    Arabii au întemeiat califatul Cordobei şi au influenţat puternic cultura regiunii, rămânând până în 1492, când a căzut şi Granada, ultimul teritoriu aflat sub dominaţie maură. Perioada de peste 750 ani dintre cucerire şi recuperarea de către spanioli este cunoscută drept Reconquista. Anul 1492 a însemnat şi expulzarea evreilor, sosiţi în Spania pe la începutul mileniului II. Decretul din Alhambra semnat de Isabela de Castilia şi Ferdinand de Aragon cu privire la expulzare a fost revocat oficial în 1968 de către al doilea Consiliu de la Vatican, iar din 2014 descendenţii celor expulzaţi pot obţine cetăţenie spaniolă fără a îndeplini alte condiţii.

    Centrul vechi al Sevillei reflectă această moştenire multietnică şi unul dintre primele locuri care oferă lecţii de istorie, arhitectură şi culturăeste Reales Alcazares de Sevilla, palatul regal al oraşului. Palatul a fost iniţial fort maur şi este unul din cele mai bune exemple de arhitectură mudejar. Are o reţea de piscine nu prea adânci populate de peşti roşii, aşezate terasat în cascadă, numeroase livezi de lămâi şi alei străjuite de portocali cu fructe în pârg, iar construcţiile sunt impresionante nu prin mărime, ci prin bogăţia detaliului decorativ, cu pereţi plini cu plăci de azulejos – faianţă pictată manual cu superbe modele geometrice arabe.

    S-a scris istorie în acest palat, atât din cea reală, cât şi fictivă: disputele legate de comerţul cu nou descoperita Americă au fost rezolvate în sala numită Casa del contratacion, iar legenda spune că Lo patio de las doncelles, curtea interioară folosită de Ridley Scott ca spaţiu de curte a regelui Ierusalimului în producţia „Regatul cerului“, îşi datorează numele celor 100 de virgine cerute ca impozit de către califi.
    „Lawrence al Arabiei“ a fost filmat parţial aici, iar sezonul cinci din „Urzeala tronurilor“ a folosit palatul ca reşedinţă a familiei regale din Dorne (locul de baştină al carismaticului prinţ Oberyn Nymeros Martell, vă amintiţi?). Arhitectura palatului a suferit modificări în spirit renascentist, baroc şi în secolul XIX, regii spanioli aducându-şi pe rând aportul în ceea ce îi priveşte funcţionalitatea şi înfăţişarea.
    Un alt punct de interes este catedrala. La finalizarea ei, în secolul XVI, catedrala din Sevilla a detronat Hagia Sophia din poziţia de cea mai mare catedrală din lume. Este şi locul care adăposteşte rămăşiţele lui Columb (onoare disputată cu Hispaniola, capitala Republicii Dominicane, unde povestea spune că fiul Diego a adăpostit sicriul furat din Spania nerecunoscătoare).

    Nava centrală are 42 de metri, iar în interior, arhitecţii, pentru plata cărora clerul a renunţat un timp la jumătate din salariu, au folosit coloane ale unei moschei preexistente precum şi minaretul, o practică des întâlnită în Spania Reconquistei şi nu numai. Turnul catedralei, cunoscut ca La Giralda, are 105 metri şi este unul dintre simbolurile oraşului. Arhivele Generale ale Indiilor sunt situate chiar în laterala catedralei; mai sunt adăpostite acolo o cerere de angajare a lui Miguel de Cervantes, jurnalul lui Cristofor Columb, dar şi bula papală “Inter caetera” prin care Alexandru al VI-lea împărţea lumea între Spania şi Portugalia.

    Atât palatul regal, cât şi catedrala şi arhivele sunt monumente aleUNESCO, aceasta dacă mai era nevoie de un argument în plus în ceea ce le priveşte. O informaţie pe care o regăseşti frecvent în textele de prezentare a oraşului Sevilla este aceea că oraşul, parte din provincia romană Baetica, a dat Romei pe împăraţii Hadrian şi Traian. Alta menţionează cele patru opere muzicale localizate în oraş: „Nunta lui Figaro“ şi „Don Giovanni“ de Mozart, „Bărbierul din Sevilla“ de Giaccomo Puccini şi Carmen“ de Bizet. Pentru cel ce are doar două-trei zile pentru a-l cunoaşte, oraşul se concentrează în atracţiile turistice menţionate şi câteva restaurante de tapas şi nu numai.
    O experienţă aproape perfectă atât gastronomică dar şi oenologică se petrece la Az Zait, unde coada de viţel în sandviş de vafă oferăun moment memorabil, iar ospătarul este şi un somelier desăvârşit. Enslava este un alt loc cu mâncare bună, dar fără rezervare ajungi să stai pe trotuar cu un cocktail în mână şi cu ochii pe lista de aşteptare de pe perete. Nu-i rău nici aşa, însă.

    Şi dacă este ceva de luat acasă din Sevilla portocalilor în floare, acel lucru trebuie să fie vino naranja (vinul de portocale), obţinut prin macerarea cojii de portocală în vin dulce alb şi maturat prin metoda solera, cunoscută celor pasionaţi de vinul de Jerez şi care presupune maturarea prin amestecarea fracţionată a unor vinuri de vârste diferite.

    Text de Adriana Sohodoleanu

  • Cine sunt câştigătorii celei de-a doua ediţii a Galei Premiilor Brâncoveanu

    Oameni de cultură, reprezentanţi ai Academiei Române, diplomaţi, oameni de afaceri şi reprezentanţi ai mass-media au participat la Gala de aseară şi au fost alături de cei nouă laureaţi şi de membrii juriului.

    Cele şapte categorii premiate au fost Muzică, Arhitectură, Arte Plastice, Istorie, Literatură, Teatru şi Sculptură. Acestora li s-au adăugat două premii speciale, acordate de Fundaţia Alexandrion unor oameni remarcabili, care au pus o amprentă importantă asupra domeniilor în care activează.

    Astfel, premiul pentru Secţiunea Muzică a fost acordat domnului Marin Cazacu, muzician eminent, violoncelist, solist concertist al Filarmonicii George Enescu, membru al Trio-ului Pro Arte, cu activitate concertistică în Româia, Europa, Asia şi cele două Americi.

    Arhitectul şi profesorul universitar Emil Barbu Popescu este laureatul Secţiunii Arhitectură. La cei 77 de ani, este arhitect cu proiecte pe planşetă şi profesor şi are, în portofoliu, lucrări de reper în arhitectura românească: Academia de Fotbal de la Mogoaşoaia, Casa Olimpismului, Sediul Federaţei Române de Fotbal sa Stadionul Sportul Studenţesc.

    Câştigătorul Secţiunii Arte Plastice este pictorul şi graficianul român Sorin Dumitrescu, discipol al părintelui Constantin Galeriu, profesor universitar la Academia de Arte din Bucureşti şi membru corespondent al Academiei Românie, din 2006.

    Fundaţia Magazin Istoric a prmit prmeiul pentru categoria Istorie. Magazin Istoric este una dintre cele mai longevive reviste din România. Apărută în anul 1967, a împlinit 48 de ani şi a ajuns publicarea a 583 de numere.

    Profesor, dramaturg, eseist şi poest, Dumitru Radu Popescu a fost laureatul Secţiunii de Literatură, în timp ce Mihai Măniuţiu a câştigat premiul la Teatru. Cea de-a 7-a categorie – Sculptura – l-a avut drept câştigător pe cunoscutul sculptor Ştefan Râmniceanu.

    Premiilor speciale au fost acordate de Fundaţia Alexandrion istoricului Ladislau Gyemant, pentru contribuţiile originale la dezvoltarea şcolii de istorie a Transilvaniei şi o carieră închinată cercetărilor istorice, dar şi col. (rtr.) ing. Dorin Petruţ, care a luptat în Irak şi s-a sacrifcat pentru protejarea vieţii colonelului Allen Brown, şeful de stat major al NTM-I (NATO Training Mission Irak).

    “I-am onorat, astfel, pe cei care cred în puterea minţilor strălucite şi a spiritelor înalte, aducând un tribut uriaşei moşteniri istorice lăsate de Constantin Brâncoveanu, una dintre figurile emblematice ale spiritualităţii noastre naţionale. Credem cu tărie că este datoria noastră morală să păstrăm acest model în lumina şi atenţia societăţii române şi de aceea ne-am luat angajamentul de a organiza în fiecare an această Gală prin care onorăm valorile culturii române. Faptul că am avut alături de noi atât de muţi oameni este un semnal clar al faătului că încă mai există o şansă pentru cultură şi pentru cei care şi-au pus viaţa şi cariera în slujba ei”, a declarat dl. Nawaf Salameh, preşedintele Fundaţiei Alexandrion.

    Ca şi anul trecut, nominalizările, selecţia listei scurte şi decizia asupra câştigătorilor finali au aparţinut unui juriu extern, independent, format din reprezentanţi ai Academiei Române şi condus de Acad. Dan Berindei, Preşedintele Academiei Române. Din juriu au mai făcut parte: Marina Constantinescu, prof. univ. Dana Duma, prof. Filaret Acatrinei, prof. univ. dr. Ioan Scurtu, prof. arh. Dorin Ştefan, prof. univ. dr. Eugen Negrici, prof. univ. dr. Grigore Constantinescu, Magdalena Popescu-Bedrosian şi Dumitru Constantin (secretarul juriului).

    Premiile au constat într-o diplomă onorifică şi o statuie care reprezintă imaginea lui Constantin Brâncoveanu, realizată de sculptorul Ioan Bolborea.

    Gala Premiilor Constantin Brâncoveanu a fost prezentată de actriţa Maia Morgenstern, iar momentele artistice au fost asigurate de ansamblul de copii Muguraşii Brâncoveni, Casandra Maria Hausi şi grupul Anton Pann.

    Înfiinţată în anul 2003, Fundaţia Alexandrion şi-a pus amprenta în susţinerea artei, culturii şi sportului românesc. Sute de proiecte din aceste domenii, dar şi sponsorizări punctuale şi activităţi de într-ajutorare s-au concretizat cu sprijinul fundaţiei.

  • Mai multe firme de arhitectură dezvoltă proiecte de locuinţe sociale

    Atunci când nu lucrează la sedii pentru mari companii, clădiri pentru aeroporturi din metropolele lumii sau proiecte rezidenţiale de lux, unele firme renumite de arhitectură îşi îndreaptă atenţia spre locuinţe sociale.

    O firmă care şi-a pus imaginaţia şi experienţa la bătaie în asemenea scop este Rogers Stirk Harbour & Partners, scrie The Guardian, care a lucrat de-a lungul timpului pentru clienţi ca Daimler, Lloyd’s, CEDO sau aeroportul Heathrow din Londra.

    Proiectul de locuinţe sociale aflat în desfăşurare presupune proiectarea şi construirea unor mici blocuri prefabricate de formă cubică reunite în complexul Y:Cube şi destinate în special tinerilor care nu-şi permit să închirieze altfel un apartament.

  • O fabrică fondată în 1877 s-a transformat într-un centru cultural inedit

    Clădirile fostelor uzine Steaua Roşie, aflate în apropierea parcului Carol, poartă în continuare inscripţia „fondat la 1877“, ce „înnobilează blazonul comercial al noii societăţi“, potrivit descrierii de pe site-ul companiei Hesper, ce deţine în prezent fostele spaţii ale fabricii. Uzinele cu o istorie de peste 130 de ani au trecut de la producţia de focoase necesare armatei române, la grinzi şi şerpante pentru extinderea castelului Peleş în jurul anului 1900 şi furnizarea de construcţii metalice pentru rafinării, cazane cu abur, rezervoare şi aparate speciale pentru industria petrolieră la începutul secolului XX.

    În 1912, fabrica avea 500 de angajaţi. În anii ‘50, încep să se producă aici şi instalaţii pentru industria construcţiilor, în 1974 se trece la producţia de aparatură şi instalaţii hidraulice, iar, ulterior, la pompe de vid şi echipamente pentru centrale nucleare. În 1991, unitatea se transformă în societate pe acţiuni, iar vechea denumire se schimbă în Hesper, aceasta fiind o companie cu capital 100% românesc. Potrivit celor mai recente informaţii publicate pe site-ul Ministerului de Finanţe, Hesper SA, cu clasificarea CAEN „fabricarea de motoare hidraulice“, a avut anul trecut o cifră de afaceri de aproximativ 20 de milioane de lei (circa 5 milioane de euro), profit net de 1,4 milioane de lei şi un număr mediu de 233 de salariaţi.

    Sala Galvanizare (cu o suprafaţă de 650 de metri pătraţi), Sala Compresoare (180 de metri pătraţi) şi Centrala Termică (360 de metri pătraţi), precum şi terasele adiacente – sunt câteva din spaţiile fostei uzine Steaua Roşie în care, de anul trecut şi până acum, au avut loc evenimente din cele mai diverse, predominant din zona culturală: de la proiecţii de film, conferinţe, lansări şi petreceri private până la concerte şi festivaluri de muzică, în special electronică, dar şi rock, precum şi alte evenimente.

    Lângă acestea, există aproximativ 1.300 de metri pătraţi de spaţii care ar putea deveni ateliere pentru design şi alte industrii creative, iar o hală de aproximativ 2.500 de metri pătraţi va fi amenajată pentru a adăposti evenimente mai mari, potrivit iniţiatorilor proiectului Halele Carol. La mică distanţă de evenimentele culturale îşi desfăşoară în continuare activitatea de producţie de motoare hidraulice Hesper SA, unde, potrivit celor mai recente informaţii publicate pe site-ul Ministerului de Finanţe, lucrează circa 230 de angajaţi.

    Proiectul Halele Carol aparţine Zeppelin, o asociaţie fondată în 2008 de arhitecţii Cosmina Goagea, Constantin Goagea şi Ştefan Ghenciulescu, care lucrau împreună de dinainte de anul 2000. Asociaţia publică revista de arhitectură şi cultură urbană Zeppelin, a publicat 12 cărţi şi organizează constant expoziţii şi conferinţe. Potrivit celor trei fondatori ai asociaţiei, proiectul Halele Carol a fost iniţiat împreună cu organizaţia dedicată cercetării şi acţiunii în domeniul urbanismului şi al activării oraşelor Eurodite, dar şi cu al treilea partener, compania Hesper SA, proprietara fabricii ce funcţionează în vecinătatea Halelor Carol şi a vechilor spaţii industriale.
    „Ştiam despre acest spaţiu din 2007 şi ni se părea că valoarea sa ca patrimoniu industrial, dar şi potenţialul său pentru a deveni un loc public viu şi un focar de dezvoltare în zona parcului Carol erau imense“, povestesc cei trei fondatori ai Asociaţiei Zeppelin.

    În 2011, asociaţia a organizat un tur ghidat de arhitectură industrială în situri puţin cunoscute din capitală, tur care a inclus şi fabrica Hesper. Ulterior, partenerii lor de la Eurodite i-au invitat să participle la un workshop cu experţi olandezi pentru a găsi utilizări viabile ale locului. Parteneriatul s-a construit apoi în timp, cei trei arhitecţi asumându-şi elaborarea metodologiei de transformare pas cu pas în spaţii pentru industrii creative şi evenimente, care să prezerve identitatea arhitecturii industriale şi toată patina istorică a locului. Cei trei arhitecţi spun că au avut de la început în vedere un proces de transformare a spaţiului în paşi mici, cu scopul de a demonstra că nu e nevoie neapărat de operaţiuni grandioase pentru a mişca lucrurile.

    „Nu este vorba despre un proces standard – investiţie în reconversie, realizarea operaţiei, punerea în funcţiune şi recuperarea investiţiei, eventual dezvoltare. Ar fi fost nevoie de o investiţie uriaşă, în condiţiile în care, în România, spre deosebire de Occident, administraţiile nu se implică deloc în astfel de operaţii“, spun arhitecţii, care descriu cum peste tot în lume astfel de proiecte încep să funcţioneze şi pentru astfel de locuri în forma unor „operaţii de tip proces“: proiecte care încep cu ţeluri ambiţioase însă cu intervenţii propriu-zise cu costuri foarte mici şi care evoluează treptat, bazându-se pe colaborare şi pe atragerea de noi parteneri.

    Concret, proiectul a demarat anul trecut, în mai 2014, cu un eveniment prin care au deschis în mod oficial spaţiul pentru public şi la care au participat peste 2.000 de vizitatori, dar şi sponsori şi parteneri, şi s-a ţinut şi o conferinţă româno-olandeză pe tema reconversiilor vechilor spaţii industriale în fabrici culturale, o expoziţie de biciclete şi o terasă pop-up. Au continuat apoi cu atragerea de parteneri care au organizat până în prezent peste 20 de evenimente – concerte, petreceri, ateliere. „Am arătat astfel că există piaţă pentru locul respectiv“, spun arhitecţii.

    Cel mai important proiect de anul acesta, care a relansat şi programul de transformare şi a reconfigurat faţa şi curtea fabricii, este Design Post-Industrie @ Halele Carol – o expoziţie cu instalaţii de artă şi design realizate de artişti norvegieni şi români, care suprapune depărtările culturale într-o grădină postindustrială, este un proiect al Zeppelin realizat în parteneriat cu USF Bergen (la rândul său o fostă fabrică de sardine, transformată în centru de artă). Iar ambiţiile lor continuă: „Ne pregătim pentru intervenţii mai importante asupra clădirilor şi spaţiilor halelor“.

  • Cine sunt cei trei tineri care au primit titlul de „Studentul Anului“

    Gabriel Ioan Stavre, student la ASE, Alexandru Tifrea, student la Universitatea Politehnica Bucureşti, şi Patricia Anita Erimescu, studentă la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“, au câştigat titlul de „Studentul Anului” în domeniile Economie, IT şi Arhitectură, în cadrul competiţiei cu acelaşi nume organizate de ONG-ul Voluntari pentru Idei şi Proiecte (VIP).

    Ajunsă la a 12-a ediţie, Gala Stu­dentului îşi pro­pune „să ofere mo­­de­le ti­nerilor” şi să îi mo­ti­veze să-şi do­vedească abilităţile, inclu­siv prin oferirea unor premii în bani, ce ajung până la 1.500 euro, spune Dia­na Ologeanu, manager de proiect al VIP.

    Cine sunt cei trei tineri care au primit titlul de „Studentul Anului“

  • Până în urmă cu o lună, Duncan ştia doar că Bucureştiul este un oraş de care trebuie să te fereşti. După ce a aterizat pe Otopeni a avut o mare surpriză

    Duncan Rhodes a ajuns la Bucureşti cu prejudecăţile pe care le are aproape orice străin: un oraş mare, urât, cu o arhitectură şi infrastructură comuniste, plin de câini vagabonzi şi mizerie. Asta îi spuseseră oamenii care ajunseseră aici. Cu toate acestea a decis să vină să-l viziteze, iar acum nu regretă câtuşi de puţin. Dimpotrivă. Îl recomandă şi spune că va reveni în România pentru a vizita şi alte oraşe.  

    Ce l-a convins pe britanicul Rhodes că Bucureştiul înseamnă mai mult decât Casa Poporului, iar acum îl promovează ca destinaţie turistică

  • Un român a fost desemnat ”Fotograful Anului” la secţiunea Arhitectură de juriul celei mai mari competiţii de fotografie din lume

    Cosmin Bumbuţ, fotograf profesionist din Bucureşti, a fost selectat dintr-un grup de peste 87.000 de participanţi pentru a participa la categoria ”Professional”, secţiunea Arhitectură, cu seria sa numită “Camera intimă”. Lucrarea artistului român prezintă o serie de imagini copleşitoare realizate în celulele a 35 de închisori din România.

    „Premiul de la Sony World Photography este cel mai important pe care l-am câştigat până acum”, a declarat Bumbuţ. “Din 2008, de când am început această serie, m-am întrebat cum va fi primită şi înţeleasă.”

    Seria de fotografii câştigătoare va fi expusă în cadrul expoziţiei Sony World Photography Awards 2015, din cadrul Somerset House, Londra şi va fi publicată în catalogul Sony World Photography Awards 2015. Fotograful român va primi premiul şi un echipament foto Sony de ultimă generaţie în cadrul galei de deschidere a expoziţiei. 

  • Arhitectul care s-a specializat pe o nişă inedită: face case tradiţionale româneşti la comandă

    „În vechime, când oamenii îşi făceau case în stilul arhitectural popular, le făceau astfel încât să se simtă bine în acestea. În casele moderne, oamenii se simt în general copleşiţi de ceea ce se întâmplă în jurul lor“, explică arhitectul Liliana Chiaburu câteva dintre diferenţele dintre proiectele de locuinţe de inspiraţie occidentală şi cele de arhitectură tradiţională românească, o nişă pe care îşi concentrează o parte din proiecte de câţiva ani, de când câţiva prieteni au început să îi solicite astfel de locuinţe.

    Chiaburu a finalizat studiile Facultăţii de Arhitectură în 1986, apoi, după o perioadă în care a profesat la Slobozia, s-a angajat într-un institut de proiectări din Bucureşti. În 1992 a lucrat în echipa arhitectului Nicoale Goga, specialist renumit al generaţiei vechi de arhitecţi, la restaurarea casei memoriale Constantin Joja, arhitect pasionat de restaurarea clădirilor istorice şi, potrivit Lilianei Chiaburu, singurul teoretician al arhitecturii tradiţionale româneşti.

    S-a familiarizat astfel cu arhitectura tradiţională, domeniu pe care nu l-a studiat în cadrul facultăţii şi care, potrivit ei, nici acum nu este studiat de tinerii arhitecţi. Uterior a renunţat la arhitectură şi s-a angajat la revista Patriarhiei, ca redactor ce avea ca principală activitate interviurile luate personalităţilor din lumea culturală. La începutul anilor 2000 Lilianei Chiaburu i s-a solicitat un proiect de casă la ţară în stil tradiţional românesc. De atunci, proiectele au continuat să sosească, ajungând la o ritmicitate de 3-4 proiecte anuale, concentrate în zona de sud a ţării. Printre acestea se află Casa La Dudu (comuna Ruşu, Ilfov), Notariatul din Periş (Ilfov) sau Casă la Gogeasca (Prahova).

    „Caracteristicile arhitecturii româneşti sunt pridvorul şi acoperişul în patru ape, care dau greutate şi aşază casa, arhitectura occidentală este arhitectura plinului, arhitectura românească este singura arhitectură vernaculară din Europa care are caracteristicile arhitecturii clasice prin ritm, proporţii“, explică Chiaburu în termeni specifici câteva caracteristici ale arhitecturii româneşti.

    Un element de culoare în plus este soba, cerută de majoritatea clienţilor ce solicită proiecte de locuinţe de arhitectură tradiţională. „Soba este şi un obiect de decoraţiune interioară care dă foarte multă intimitate unei camere, ştii că de acolo vine căldura, te simţi ca la mama acasă.“ În ce priveşte costurile pentru aceste proiecte, Chiaburu spune că sunt la nivelul proiectelor de locuinţe clasice. Preţul pentru construcţia unei case porneşte de la 250 euro/mp şi poate ajunge la 700 de euro, însă preţul corect pentru proiectele pentru care nu se fac compromisuri se plasează în intervalul 450-500 de euro, sume care se aplică atât la construirea caselor obişnuite, cât şi pentru cele cu arhitectură românească. Contribuţia arhitectului reprezintă, potrivit Lilianei Chiaburu, între 4 şi 6% din valoarea totală a investiţiei într-un proiect.

    A observat că românii sunt în general deschişi la a-şi construi arhitectură românească, însă costurile aduse de detaliile acestui stil şi gradul de implicare a arhitectului îi determină deseori să aleagă variantele clasice. „Cei care doresc o locuinţă în stil tradiţional sunt persoane care au trăit în străinătate şi au văzut că în alte ţări acest tip de arhitectură este foarte apreciată şi cultivată, au văzut că este un semn de nobleţe să ai o casă cu arhitectură tradiţională şi sunt în general persoane care se simt foarte confortabil în pielea lor, cu venituri medii“, este profilul pe care îl conturează Liliana Chiaburu persoanelor care îşi construiesc locuinţe tradiţionale.