În unele părţi ale Rusiei persistă teama că ţara va fi invadată de armata chineză deoarece China ar râvni la bogăţiile ei naturale. Cui îi mai este frică de China? Sau cine ar trebui să se teamă?
Dintre toate problemele Beijingului – declinul demografic, un climat politic sufocant, blocarea sau inversarea reformelor economice -, epuizarea resurselor naturale poate fi cea mai presantă, scrie Bloomberg.
Natura şi geopolitica pot interacţiona în moduri urâte. Istoricul Geoffrey Parker susţinea că schimbarea tiparelor meteorologice a dus la război, revoluţie şi răsturnări politice şi sociale majore în timpul unei lungi crize globale din secolul al XVII-lea. Mai recent, schimbările climatice au deschis sau creat noi rute comerciale, acces către resurse şi rivalităţi în Arctica. Iar acum, China, o mare putere care pare adesea înclinată să reordoneze sistemul internaţional, rămâne fără apă în moduri care ar putea naşte conflictele în ţară şi în străinătate.
Resursele naturale au fost întotdeauna esenţiale pentru puterea economică şi geopolitică. În secolul al XIX-lea, o ţară – Marea Britanie – a luat-o înaintea turmei deoarece rezervele sale abundente de cărbune i-au permis să conducă revoluţia industrială.
Marea Britanie a fost în cele din urmă depăşită de SUA, care şi-au exploatat suprafeţele uriaşe de teren arabil, rezervele masive de petrol şi alte resurse pentru a deveni un gigant al economiei.
Acelaşi lucru este valabil şi pentru ascensiunea Chinei. Reformele capitaliste, un sistem comercial global primitor şi o demografie bună au contribuit, toate, la o creştere economică atât de rapidă încât a propulsat China în elita globală în doar trei decenii. Faptul că China era aproape autosuficientă în pământ, apă şi multe materii prime – şi că forţa de muncă ieftină i-a permis să exploateze aceste resurse în mod agresiv – a ajutat-o, de asemenea, să devină atelierul lumii. Fabrica de chinezării ieftine a planetei a ajuns acum să cucerească spaţiul cosmic. Cu toate acestea, abundenţa în resurse naturale a Chinei este de domeniul trecutului. După cum este argumentat în viitoarea carte „Zona de pericol”, Beijingul a exploatat o bună parte din resursele sale. În urmă cu un deceniu, China a devenit cel mai mare importator de produse agricole din lume. Suprafaţa sa arabilă s-a micşorat din cauza degradării şi supraexploatării.
Dezvoltarea vertiginoasă a făcut din China cel mai mare importator de energie din lume: cumpără trei sferturi din petrolul consumat din străinătate, într-un moment în care America a devenit un exportator net de energie.
Situaţia apei din China este deosebit de sumbră. După cum notează Gopal Reddy, China deţine 20% din populaţia lumii, dar doar 7% din apa dulce.
Regiuni întregi, în special în nord, suferă de deficit de apă mai rău decât multe regiuni din Orientul Mijlociu deşertic.
Mii de râuri au dispărut, înghiţite de oraşe şi de agricultura intensivă, în timp ce industrializarea şi poluarea au stricat o mare parte din apa care a mai rămas.
Potrivit unor estimări, 80% până la 90% din apele subterane ale Chinei şi jumătate din apa de râu sunt prea poluate pentru a putea fi băute. Mai mult de jumătate din apele subterane şi un sfert din apa de râu nu pot fi folosite nici măcar pentru industrie sau agricultură.
Aceasta este o problemă costisitoare. China este forţată să devieze apa din regiunile relativ umede către nordul afectat de secetă, iar experţii estimează că ţara pierde cu mult peste 100 de miliarde de dolari anual ca urmare a deficitului de apă.
Penuria şi agricultura nesustenabilă provoacă deşertificarea unor suprafeţe mari de pământ. Deficienţele energetice legate de apă au devenit comune în toată ţara.
Guvernul a promovat raţionalizarea şi îmbunătăţirea eficienţei cunsumului de apă, dar nimic suficient pentru a stopa problema.
Recent, autorităţile chineze au anunţat că Guangzhou şi Shenzhen – două oraşe mari din delta râului Pearl, relativ bogată în apă – se vor confrunta cu o secetă gravă până în anul viitor.
Implicaţiile economice şi politice sunt îngrijorătoare. Făcând ca avansul economic să coste mai mult, problemele legate de resursele Chinei s-au alăturat unui şir de alte provocări — declinul demografic, un climat politic din ce în ce mai sufocant, blocarea sau inversarea multor reforme economice cheie — pentru a provoca o încetinire care avea efecte pronunţate chiar înainte de apariţia Covid.
Pactul social al Chinei va fi testat pe măsură ce resursele în scădere intensifică luptele de distribuţie a acestora.
În 2005, premierul Wen Jiabao a declarat că deficitul de apă ameninţă „însăşi supravieţuirea naţiunii chineze”.
Un ministru al resurselor de apă a declarat că China trebuie „să lupte pentru fiecare picătură de apă ori moare”. Lăsând figurile de stil deoparte, deficitul de resurse şi instabilitatea politică merg adesea mână în mână.
Pot urma tensiuni externe sporite. Observatorii chinezi se tem că, dacă Partidul Comunist Chinez se simte nesigur pe plan intern, acesta şi-ar putea ataca rivalii internaţionali.
Chiar şi pe termen scurt, problemele cu apa provoacă conflicte geopolitice. O mare parte din apa dulce a Chinei este concentrată în teritorii precum Tibet pe care guvernul comunist le-a confiscat cu forţa după preluarea puterii în 1949.
De ani de zile, China a încercat să-şi rezolve provocările legate de resurse prin constrângerea şi sărăcirea vecinilor săi.
Prin construirea unei serii de baraje uriaşe pe râul Mekong, Beijingul a declanşat secete recurente şi inundaţii devastatoare în ţări din Asia de Sud-Est, cum ar fi Thailanda şi Laos, care depind de această cale navigabilă.
Deturnarea râurilor din Xinjiang a avut efecte devastatoare în aval în Asia Centrală.
O sursă tot mai mare de tensiuni în Himalaya este planul Chinei de a bara cursuri de apă majore înainte de a ajunge în India, lăsând acea ţară (şi Bangladesh) la mila vremii şi a Partidului Comunist.
După cum spune analistul indian Brahma Chellaney: „Mărirea teritoriului Chinei în Marea Chinei de Sud şi Himalaya… a fost însoţită de eforturi mai ascunse ale Beijingului de a-şi însuşi resursele de apă din bazinele fluviale transnaţionale”.
Cu alte cuvinte, cu cât China este mai însetată, cu atât ar putea deveni mai agresivă din punct de vedere geopolitic. Despre Rusia se spune acelaşi lucru. Moscova a legat Rusia continentală de Crimeea, peninsulă ucraineană invadată şi anexată de armata rusă, printr-un pod uriaş, dar n-a rezolvat problema penuriei de apă de acolo. Peninsula are alimentată cu apă printr-un canal artificial venit din Ucraina, dar Kievul l-a blocat. Nu sunt puţini analiştii care spun că o soluţie pe care Kremlinul o are în vedere sunt noi cuceriri teritoriale în Ucraina.