Prin intermediul internetului oamenii îşi expun viaţa pentru văzul tuturor. Aşa că nu este de neînţeles ca din ce în ce mai multe imagini cu copiii bogaţilor care-şi expun viaţa luxoasă apar pe Instagram.
Contul de Instagram @richkidslondon prezintă poze ale răsfăţaţilor alături de maşini scumpe, băuturi fine sau în locuri greu accesibile oamenilor de rând.
Cei care lucrează într-o bancă poartă cămăşi albe, bleu sau cu dungi, dar neapărat sacou. Programatorii au hanorace, jeanşi şi sneakeri. Academicienii poartă cardiganuri. Cine lucrează în modă şi PR se îmbracă în negru.
În orice companie merg să susţin cursuri de imagine profesională – chiar şi în cele în care s-a instituit Ziua Tricoului Haios sau Vinerea Bulinelor – există, oficial sau nu, o uniformă, un cod vestimentar, o ţinută cvasi-standardizată.
Pentru angajaţii din cele mai multe industrii sau domenii de activitate (cu excepţia companiilor care cer ţinute formale, corporate), această „uniformă” este cea Business Casual: pentru bărbaţi, cămăşi button-down, cu mâneci lungi şi pantaloni de costum sau semieleganţi (cravată opţională); pentru femei, diverse tipuri de bluze purtate cu fuste până la genunchi sau pantaloni, sau rochii feminine cu croieli clasicizate.
Însă pentru sectorul creativ – mai ales pentru freelanceri, antreprenori tineri, cei care sunt angrenaţi în start-up-uri, în businessuri mici şi medii -, „Business Casual” e un termen perimat. Într-un astfel de mediu profesional mai puţin convenţional, codul vestimentar adoptat cere personalitate şi personalizare. Nu exagerate, ci cât să sugereze că stilul de viaţă, domeniul ales, creativitatea individuală, bravura se reflectă în ţinuta aleasă.
E suficient să participi la evenimente legate de social media, advertising, modă& beauty, sau să te învârţi în spaţiile comune de lucru, „incubatoare” de idei, şi îi observi pe cei ale căror ţinute sunt atipice, creative, relativ nonconformiste.
Ei se îmbracă în cămăşi cu imprimeuri şi jeanşi cu turul căzut, în cămăşi albe purtate neglijent cu pantaloni coloraţi, cu bretele sau papioane retro, în costume ajustate pe corp asortate cu sneakerşi moderni. Ele poartă cu naturaleţe o fustă conică multicoloră sau din piele, o pereche de pantofi cu tocuri stiletto şi un pulover cu un desen la modă sau o fustă-pantalon retro, o helancă minimalistă şi cele mai moderne botine.
Dacă lucrezi într-un birou obişnuit şi în acest moment gândeşti „nu se aplică aici”, acordă-ţi încă un moment de gândire. La fel cum companiile tradiţionaliste preiau un trend organizaţional din industriile creative sau de dezvoltare a tehnologiilor, la fel codurile vestimentare „expresive” vor fi transferate, în diverse forme, în mainstream.
În Marea Britanie, de pildă, acest stil – o combinaţie între office, eclectic, cool, modern şi tineresc – poartă deja un nume: FunkyOffish. În restul lumii – în curând şi pe meleagurile noastre –, versiunile acestui stil sunt mult mai puţin formale şi mult mai puţin îndrăzneţe stilistic. În loc de a asorta o fustă clasică din tweed cu bascheţi din pânză imprimată, e vorba de a lua piese vestimentare cu alură Business Casual şi a le purta cu atitudine, cu asumarea ieşirii din banal, chiar de a le alege din repertoriul stilistic al unui atelier de designer în loc de a face shopping în brandurile fast-fashion.
Acest tip de îmbrăcăminte pare, la prima vedere, de birou. Sunt haine aparent clasice – cămăşi, sacouri, fuste, rochii –, dar cărora li s-au schimbat proporţiile, imprimeurile, detaliile, astfel încât au căpătat o aură evident diferită de cea a ţinutelor obişnuite corporate.
Elementele vestimentare tradiţionale ale acestor piese continuă să comunice vizual că purtătorul sau purtătoarea este competent, de încredere, are autoritate şi experienţă profesională, în timp de micile excentricităţi – imprimeurile care atrag privirea, accesoriile supradimensionate, încălţămintea în tendinţe sau ultra-casual – îl diferenţiază de angajatul tipic, rutinat. Graficianul din biroul alăturat poate că poartă o cămaşa bleu similară cu cea a colegului de la Achiziţii, dar va încălţa pantofii Oxford argintiu-mătuit din piele ai unui gânditor creativ. Colega de la Marketing pare că a îmbrăcat nişte simpli pantaloni negri şi o cămaşă albă, dar stai aşa! – pantalonii au o suprapunere neaşteptată, un fel de jumătate de fustă, care aminteşte de fotele tradiţionale.
Ca întotdeauna, femeile au mai multe opţiuni. Spre exemplu, de la AerWear, Adelina Ivan, Zarug şi Pas du Tout puteţi alege rochii conceptuale, bluze şi pantaloni ultra-moderni într-o paletă austeră de culori tradiţionale de business (negru, bleumarin, gri, alb, bleu), iar la Choices, Rhea Costa sau Lena Criveanu vă aşteaptă modele de inspiraţie clasică dar cu un „twist” modern şi cromatică variată.
Paleta de expresii stilistice ale acestor noi reguli vestimentare de birou este mai diversă, mai bogată decât v-aţi imagina. Ea face loc personalităţii proprii, gusturilor cultivate, alegerilor ieşite din tipar, posibilităţii personalizării ţinutelor şi pieselor în parte.
Însă aşa cum o masă de ping-pong nu transformă spaţiul de muncă într-un loc de joacă, nici orice piesă vestimentară din garderoba unui adult – o rochie de inspiraţie gotică, o cămaşă bărbătească cu imprimeu floral, un pantalon galben sau adidaşii verde fluorescent – nu este potrivită pentru birou. Până la urmă, ţinuta de birou trebuie să rămână „de birou”.
Sarah Correll, 36 de ani, din Liverpool a fost determintă să petreacă memorabil noaptea dintre ani şi nu s-a uitat la bani. Celebrarea de Revelion a inclus cheltuieli de 700 de lire sterline pe tratamente de înfrumuseţare, 2000 de lire sterline pe o pereche de pantofi, dar şi un şofer personal pentru a transporta prietenii şi câinii, Louis şi Coco, de la Nisa la Monaco.
Pentru rochie a scos din buzunar 1000 de lire şi 600 de lire pentru o noapte la hotelul Le Meridien. “Estimez că în total am cheltuit cel puţin 10.000 de lire sterline”, a spus Correll.
“Există tot mai puţine surprize în viaţă pe măsură ce îmbătrâneşti. E minunat să fii în centrul anteţiei măcar o dată pe an.”, a adăugat ea.
O afacere începută în anii ’90 de un antreprenor din Târgovişte a ajuns astăzi la a doua generaţie şi estimează afaceri de peste 1 milion de lei din producţia manuală de pantofi din piele. Paşii următori sunt expansiunea peste graniţe şi deschiderea primului magazin fizic în România.
Produsele Smiling Shoes realizate în atelierul de la Târgovişte au fost vândute în România prin magazinul online al companiei, promovarea fiind de asemenea făcută exclusiv pe internet. „Afacerea cu pantofi a fost începută de tata în 1994 la Târgovişte, acolo unde este şi în prezent atelierul”, îşi amintesc Corina şi Luiza Naduh, fiicele antreprenorului care a pus bazele businessului. Ele au început să se implice în business începând cu 2007 şi respectiv 2009, după ce anterior au lucrat în domenii diferite. Corina Naduh, absolventă a Academiei de Studii Economice, a lucrat în multinaţionale precum UPC sau Oracle, în timp ce sora sa Luiza este arhitect urbanist. Cele două surori au crescut însă odată cu acest business, iar astăzi amândouă se ocupă de marketing şi vânzări, în timp ce Luiza este şi designerul colecţiilor apărute sub brandul Smiling Shoes.
Compania a început să producă pantofi pentru femei în 2007, iar de atunci şi-a concentrat atenţia pe acest business. „Când a început tata acest business avea o fabrică mică, care făcea producţie de serie exclusiv pentru bărbaţi. La început, sora mea şi cu mine nu ne-am implicat direct în afacere, însă după ce am ajuns în Bucureşti lucrurile s-au schimbat, tocmai din dorinţa noastră de a ne diferenţia faţă de uniformele existente pe piaţă.”
În primăvara anului 2007, acum aproape nouă ani, a apărut prima colecţie Smiling Shoes, iar de atunci compania a continuat să scoată două colecţii principale pe an şi mai multe colecţii capsulă, axate pe trendurile principale sau dezvoltate în colaborare cu designeri sau personalităţi care le sunt aproape ca stil şi ca valori. Fiecare colecţie are câte 20-30 de modele clasice, alături de 3-4 modele în ediţie limitată, din materiale mai rare, precum piele de piton.
„În prezent producem lunar aproximativ 280-300 perechi de pantofi, iar capacitatea de producţie este acoperită în procent de 80%. Avem însă şi luni în care producţia depăşeşte 400 de perechi”, rezumă cele două surori ritmul de producţie. Anul trecut fabrica din Târgovişte a companiei Eldur Prod, care administrează brandul Smiling Shoes, şi-a dublat capacitatea. În prezent compania are şapte angajaţi permanenţi plus cele două surori, alături de o serie de colaboratori pentru diferite servicii externalizate.„Toţi pantofii Smiling Shoes sunt produşi manual. Fiecare comandă este total personalizată şi manufacturată în consecinţă.”
Luiza Naduh explică faptul că o clientă poate alege un pantof cu o platformă de 1 cm şi cu toc cui, baretele verzi, branţul mov şi tocul portocaliu, o anumită dimensiune la circumferinţă sau o ajustare la baretă. Totul este customizabil, iar un angajat al companiei stă şi manufacturează acel produs exact după aceste detalii. Pentru fiecare model există multiple combinaţii, în funcţie de dorinţele celei care îl va purta. Mai mult, compania nu lucrează cu stocuri şi producţia se face doar la comandă. Astfel, clientele comandă şi abia apoi pantofii intră în producţie, livrarea făcânduse în 10-12 zile. Ar putea livra şi mai repede, spun ele, însă acest lucru ar însemna să pericliteze produsele.
Pentru realizarea pantofilor, cele două surori şi tatăl lor au ales să folosească doar furnizori italieni, atât pentru calapoade, tocuri şi tălpi, cât şi pentru piele şi accesorii. „Decizia cea mai importantă pentru business, dar şi cea mai dificilă totodată a fost schimbarea liniei de producţie şi importul din Italia a tuturor elementelor care constituie un produs – de la calapoade, tocuri, tălpi la piele.” De altfel, ele nu sunt singurele care optează pentru acest model în contextul în care şi producători mari precum Musette sau Denis aleg furnizori din cizmă afirmând că local nu există tăbăcării sau furnizori specializaţi pe astfel de materiale. „Noi ne ocupăm de alegerea materialelor, a designului şi de creionarea colecţiei. De asemenea, noi ne ocupăm şi de stabilirea contactelor şi negocierea cu furnizorii din Italia”, explică antreprenoarele. De supervizarea producţiei se ocupă tatăl lor împreună cu echipa responsabilă pentru controlul calităţii şi inspecţia tehnică.
Uitându-se în urmă, cele două surori spun că toată această aventură a început din pasiunea pe care o împărtăşesc pentru accesorii şi combinaţii de culori. A contat şi experienţa familiei în businessul de profil, dar şi faptul că Luiza Naduh este arhitect. „Am vrut să punem în evidenţă amprenta personală acolo unde, altfel, ar domina uniformitatea.” Primii lor clienţi au fost chiar ele, urmând prietenii şi cunoştinţele. Au venit apoi alte persoane care au aflat prin recomandare de brandul Smiling Shoes, care era disponibil doar online şi care se promova doar prin reţele sociale. Astfel, extinderea bazei de potenţiali clienţi a venit în mod natural. Conceptul „Smiling“ a prins viaţă, iar lumea a început să recunoască produsele made in Târgovişte.
„Ne sunau prietenii să ne spună că au văzut pantofii noştri la cineva în club sau în mall. Brandul a început astfel să se contureze.” Cele două tinere antreprenoare spun că reţeta din spatele Smiling Shoes are câteva ingrediente-cheie, mai exact experienţa de 20 de ani în domeniu a tatălui lor, pasiunea pentru modă şi trenduri şi ideile îndrăzneţe ale celor două surori care nu aveau nici 30 de ani când s-au implicat în acest business.
„Suntem în permanentă cercetare şi reinventare a businessului, atât din punctul de vedere al produsului Smiling Shoes, dar şi punctul de vedere al shopului online.” La circa nouă ani de la lansarea primei colecţii de pantofi sub brandul Smiling Shoes, în continuare produsele sunt vândute aproape exclusiv doar online, în magazinul propriu, însă cele două surori recunosc că se gândesc să facă primul pas şi în offline.
„Momentan, produsele Smiling Shoes se vând aproape exclusiv online, în shopul propriu, care ne permite să lucrăm în fabrică aproape de capacitatea maximă de producţie. Suntem prezenţi şi în câteva magazine multibrand, însă nu în România.” Strategia de viitor a celor două surori se îndreaptă de altfel către zona de export. Ele nu oferă mai multe detalii, afirmând că sunt în curs de definitivare a strategiei pentru anul viitor. „Din păcate, din cauza lipsei unui sistem de buying corect, magazinele multibrand din România nu au reprezentat până în prezent o alternativă eficientă pentru vânzarea produselor noastre.” A existat însă un contract de colaborare cu un magazin din Rusia care a văzut colecţia pe reţeaua de socializare Instagram şi a comandat 50 de perechi. Reprezentanţii acestuia au venit şi în România să vadă pantofii şi i-au cumpărat.
Un alt plan de viitor al companiei este reprezentat de deschiderea unui magazin fizic propriu sub brandul Smiling Shoes. Luiza şi Corina Naduh spun că, pentru businessul lor, care mizează foarte mult pe produse personalizate, deschiderea unei reţele de magazine nu este justificată.
„Dacă ne gândim la specificul activităţii noastre, cu serii mici şi limitate, cu produse personalizate, cu siguranţă că, cel puţin momentan, o reţea de magazine nu are sens.”
Deşi locuiesc în Bucureşti, cele două tinere antreprenoare fac naveta între Capitală şi Târgovişte. În fiecare zi de luni sunt la fabrică să vadă cum merge businessul, iar în perioada de pregătire a colecţiilor stau acolo o lună întreagă pentru că fac probe şi realizează prototipuri.
Clienţii vin în special din multinaţionale, fiind femei cu venituri medii care doresc să iasă din „uniformele” din piaţă. Pe site sunt prezentate şi colecţiile anterioare, şi pentru că totul se face pe comandă, un client poate comanda orice model, indiferent de colecţie şi de anul în care aceasta a fost prezentată. Preţurile variază de la 60 de euro pentru o pereche de balerini şi merg până la 250 de euro pentru o pereche de cizme.
Modelul de business al Smiling Shoes nu se bazează pe reduceri, precizează cele două surori. Există un program de fidelizare şi o serie de produse de tip prototip care pot avea preţuri promoţionale, însă acesta nu este argumentul suprem în business.
Compania Eldur Prod, care operează fabrica unde se realizează brandul Smiling Shoes, a terminat anul trecut cu afaceri de 776.000 de lei, de peste 2,5 ori mai mari decât în 2013. Anul acesta businessul urmează a depăşi pragul de 1 milion de lei, iar optimismul familiei de antreprenori de la Târgovişte duce planurile brandului şi mai departe de acest prag.
Diana Nedea are 32 de ani, a renunţat în urmă cu patru ani la statutul de angajată în corporaţie şi a pornit o afacere cu pantofi pentru femei. Acum are 17 angajaţi care produc 1.000 de perechi de încălţări pe lună, iar vânzările din 2015 au înregistrat un avans de 10% faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut. Antreprenoarea povesteşte ce a făcut-o să renunţe la multinaţională, cum a ajuns Diane Marie, firma care îi poartă numele, la vânzări de 1,5 milioane de lei pe an şi ce planuri are.
Se trezeşte în fiecare dimineaţă la 5.30, iar la 7 îşi începe programul la atelier (şi nu e prima care ajunge, sunt doi angajaţi care preferă să înceapă lucrul înainte de ora 6), nu pentru că ar avea vreo constrângere anume, ci pentru că este o persoană matinală, povesteşte Diana Nedea, care din când în când însoţeşte cuvintele de gesturi enegice, pentru a sublinia parcă ideile. Spune că îi place să poarte cel mai mult sandale şi cizme (dovadă că a potrivit la blugi şi cămaşă albă sandale argintii), că nu are multe perechi de încălţări, „doar vreo 40“, şi ştie asta pentru că le-a numărat recent, a mai întrebat-o cineva.
Nici n-ar avea unde să ţină mai multe perechi, pentru că spaţiul este limitat; locuieşte într-o garsonieră şi nu păstrează încălţările mai mult de doi ani. Are câteva perechi preferate pentru fiecare anotimp, iar cel mai adesea alege încălţări fără toc, deşi e minionă, pentru că merge foarte mult pe jos. „Am un telefon nou şi am instalat o aplicaţie care spune că merg pe jos, doar în fabrică, 8 km pe zi. Poate nu este foarte precisă măsurătoarea, dar 5 or fi!“ În primele luni ca antreprenoare, mergea la atelier pe pantofi cu toc şi îmbrăcată în deux pieces, până când a alunecat pe scări şi a decis că e mai bine să îşi adapteze ţinuta la mediu. În fond, nu mai era într-o corporaţie.
Aşezată la terasa din Centrul Vechi al Capitalei, la doar o aruncătură de băţ de magazinul Diane Marie pe care l-a deschis în 2012, pare mai degrabă o studentă decât o antreprenoare care la patru ani de la înfiinţarea afacerii a ajuns la o cifră de afaceri de 1,5 milioane de euro. Urmăreşte din priviri trecătorii şi identifică lejer un grup de englezi care, în mod surprinzător, pentru că era o zi însorită, nu aveau şlapi, ci încălţăminte sport. Pesemne este efectul mediului, pentru că a fost înconjurată mai mereu de încălţări; părinţii ei, ingineri de profesie, au absolvit o facultate cu profil de prelucrare a pielăriei, lucrează în domeniu „de o viaţă“ şi au o fabrică pentru export, în sistem lohn, cu 60 de angajaţi.
Diana Nedea nu are diplomă de inginer, ci este absolventă de ASE şi spune că a lucrat înainte de a înfiinţa atelierul de producţie în ceea ce numeşte „joburile standard de absolvent de ASE, în multinaţionale, în vânzări“, mai întâi la Vodafone şi apoi la LG. S-a hotărât să meargă pe alt drum în 2011, după un concediu de două săptămâni, pentru că s-a implicat în acest proiect, care iniţial ar fi fost o divizie a afacerii părinţilor săi, antreprenori din 1996. În momentul de apogeu al afacerii fabrica părinţilor avea 400 de angajaţi. „Cochetau cu ideea de a face ceva pentru piaţa internă, însă sunt foarte încărcaţi, ca volum de muncă, şi au renunţat la idee.“
Povesteşte că la întoarcerea din concediu s-a aşezat la birou şi nu şi-a mai găsit locul, a fost un moment în care şi-a dat seama că nu mai rezonează cu multinaţionala. Se implicase mult în proiectul afacerii, avea multe idei – a studiat şi pictura ani de zile, pentru că „părinţii au investit în mine şi sora mea destul de mult“; spune că în întreaga familie se regăseşte un pic de spirit artistic, dar ea se pricepe şi la cifre, statistici şi matematici. Îşi aminteşte că în vacanţele de vară mergea în fabrica părinţilor şi împreună cu sora sa căutau resturi de piele din producţie ca să facă botoşei pentru păpuşi. Începutul afacerii n-a fost însă o joacă de copil, chiar dacăa avut o întreagă serie de avantaje.
Unul dintre avantaje a fost sprijinul părinţilor, care i-au împrumutat utilajele cu care a pornit producţia şi i-au pus la dispoziţie şi un spaţiu. Aşa că investiţia de pornire, în 2011, a fost de 8.000 de euro, bani proprii.
Ulterior, a schimbat utilajele, iar bugetul de investiţii a ajuns până la 20.000 de euro în 2012, când a deschis şi primul magazin, la o aruncătură de băţ de Lipscani. Un alt avantaj au fost toate informaţiile la care a avut acces de-a lungul vieţii, pentru că fabricarea pantofilor are dichisul său; pielea, de pildă, se întinde pe o direcţie, motiv pentru care este dublată la interior cu o pânză care contracarează acest efect, altminteri încălţările „se fac bărcuţă“. De mare folos a fost şi girul pe care l-a avut în faţa furnizorilor, care lucrau de ani buni cu părinţii săi. „Au fost probleme financiare, inclusiv cu sume neîncasate pe mărfuri pe care le-am livrat la magazine, pe care le-am depăşit tot mulţumită furnizorilor. Istoria familiei m-a ajutat mult, ar fi fost mult mai greu şi la început, şi pe parcurs.“ Un moment hotărâtor în existenţa firmei a fost cel în care a marcat o pierdere de 80.000 de lei de la un singur client, care pur şi simplu nu a plătit marfa. „Cadrul legislativ este groaznic, este foarte greu să recuperezi banii din piaţă.
Potrivit Associated Press, citată de contactmusic.com, persoana doreşte informaţii despre locul exact unde se află pantofii, precum şi despre identitatea infractorului.
În urmă cu zece ani, un hoţ a intrat prin efracţie în acest muzeu, care împrumutase celebra pereche de pantofi de la proprietarul acesteia, Michael Shaw.
La momentul respectiv, pantofii erau asiguraţi pentru suma de 1 milion de dolari, însă experţii spun că, în prezent, valorează între 2 şi 3 milioane de dolari.
John Kelsch, director executiv al Judy Garland Museum din Grand Rapids, Minnesota, spune că donatorul anonim este din statul american Arizona şi este un mare fan al actriţei şi al acestui musical.
În afară de pantofii furaţi, mai există alte trei perechi originale, inclusiv una oferită de studiourile MGM drept cadou, în 1939, la un concurs de promovare a celebrului film.
O altă pereche a fost vândută la licitaţie în mai 1970, pentru suma de 15.000 de dolari, în 1979, aceasta fiind donată Smithsonian Institution din Washington.
Anul trecut, organizatorii galei de decernare a premiilor Oscar au sărbătorit împlinirea a 75 de ani de la lansarea filmului “Vrăjitorul din Oz”, care a primit şase nominalizări la aceste trofee la gala din 1939.
“Vrăjitorul din Oz”, ce are la bază volumul omonim pentru copii scris de L. Frank Baum, a câştigat două premii Oscar – la categoria “cea mai bună coloană sonoră” şi “cel mai bun cântec” – la cea de-a 12-a gală a premiilor Academiei de film americane, pierzând însă trofeul oferit la categoria “cel mai bun film” în faţa celebrei pelicule “Pe aripile vântului”.
Această poveste fantastică spune povestea lui Dorothy, o fetiţă care ajunge în universul imaginar Oz, unde are parte de numeroase aventuri alături de noii ei prieteni, Leul, Sperietoarea şi Omul de Tinichea, sperând că va găsi o cale pentru a se întoarce în casa ei din Kansas.
De-a lungul anilor, povestea a fost de multe ori ecranizată şi adaptată în musicaluri pe Broadway. Un lungmetraj inspirat din musicalul omonim de pe Broadway este “The Wiz” (1978), regizat de Sidney Lumet, care a avut o distribuţie alcătuită exclusiv din artişti afroamericani, în care au strălucit Diana Ross şi Michael Jackson.
Cel mai recent film inspirat de romanul scris de L. Frank Baum este “Grozavul şi puternicul Oz/ Oz: The Great and Powerful”, lansat pe marile ecrane în 2013, în care rolurile principale au fost interpretate de Mila Kunis, Rachel Weisz, Michelle Williams şi James Franco.