BusinessMagazin

Tag: international

  • Învăţăturile despre business ale motanului Murr şi alte povestiri

    Pisicile au cucerit internetul, târgurile din Balcani, templele antice din Atena, moscheile istorice din Istanbul şi… magazinele cu de toate din New York. În marea metropolă americană, pisicile de băcănie sau „bodega cats”, cum sunt cunoscute acolo, sunt atracţia cartierului şi vedete online. Într-un mod bizar, ele, dar şi alte necuvântătoare, au devenit esenţiale şi pentru unele afaceri.

    Rolul pisicilor în business este deja evident şi cu atât mai important cu cât sunt mai pufoase şi mai prietenoase. Unde mai pui că pufoşeniile cu gheare prind, din instinct, şoriceii care altfel ar atrage amenzi din partea protecţiei consumatorului.  Un cont de Instagram dedicat pisicilor prietenoase care locuiesc în magazinele cu delicatese de la colţul străzii şi lucrează atât ca exterminatori, cât şi ca animatori are peste 400.000 de urmăritori. Dar pisicile, oricât de iubite şi adorate ar fi, nu sunt singurele animale care fac din micile afaceri de cartier casa lor. The New York Times a strâns o culegere de povestioare cu necuvântătoare (mai mult sau mai puţin, veţi vedea de ce) care au schimbat soarta businessului stăpânilor lor.

    Mai este porumbelul care a devenit mascota neoficială a unei spălătorii. Papagali exotici, dintre care unul mai comunicativ, ţin companie tuturor într-un magazin de băuturi. Apoi, cineva l-a facut vedetă pe cocoşul care ajută un frizer să-şi alunge dorul de casă. La intrare în magazinul chinezesc dai de un imens acvariu cu cărăşei aurii şi  tot timpul de câte-un copil  care-şi lipeşte pierdut în abisuri nasul de sticlă. Mai sunt şerpi îngrijiţi de patroni tatuaţi, broaşte ţestoase la raionul de mătăsuri, iepuri în colţul cu dulciuri.

    Animalele de companie pot să vină în ajutorul afacerilor mici, poate chiar şi mari sau foarte mari, dacă sunt lăsate. Au mai puţine pretenţii decât un angajat obişnuit. Nu au nevoie de concediu, nu cer majorări salariale şi pot stabili natural, fără efort, o legătură de durată cu clientul. O pisică prietenoasă poate însemna un client fidel. Un câine cu personalitate va duce departe numele magazinului. „Auzi dragă, căţelul acela pe care-l plimbă doamna nu l-am văzut cumva la aprozarul de unde am luat cartofi? Bine că mi-am adus aminte. Trebuie să luăm varză.”

    Într-un moment dificil pentru întreprinderile mici, este crucial pentru ele să rămână cu un picior sau patru, plus o coadă stufoasă sau un vârf de mustăţi înaintea concurenţei. Un pet shop poate ajuta în acest sens. Cu animale de companie, un magazin poate fi transformat într-un centru al comunităţii. Prin intermediul lor, patronul sau vânzătorul se poate împrieteni cu clienţii, un motiv în plus, pe lângă animalul în cauză, pentru client să mai treacă pe acolo. Pentru proprietari, animalele de companie aduc familia la locul de muncă şi ajută la evitarea singurătăţii în orele moarte ale zilei. Animalele pot aduce, în esenţă, publicitate gratuită.

    „Clientul primeşte o experienţă de neuitat, iar interacţiunea îi poate inspira pe clienţi să-şi împărtăşească experienţele pe canalele sociale”, spune Lisa Apolinski, expert în strategie digitală care lucrează cu întreprinderi mici.

    De obicei animalele de magazin au mulţi fani şi oferă un impuls de marketing, însă nu toată lumea este încântată să dea de o pasăre pe culoarul 3. Dezavantajul: „Unul dintre angajaţii mei are fobie de orice are pene”, a povestit ea. Oamenii cu fobiile lor faţă de animale sunt ciudaţi, iar unele temeri, cum este cea de şerpi, sunt ancestrale, vin din instinct, fără să fi existat vreo situaţie de pericol sau conflictuală.

    De când Fausto Stilo şi-a deschis frizeria în Sunset Park, Brooklyn, în 2000, cocoşii au găsit o casă şi acolo. Fiecare pasăre, spune el, este un omagiu adus răposatului său frate mai mare, care a crescut cocoşi şi i-a dăruit prima sa pasăre când era copil. Actualul rezident-cocoş se numeste Dulce De Leche.

    Profesorii de la Şcoala intermediară Charles O. Dewey 136 de peste drum îi folosesc pe domnul Stilo şi pe cocoşul Dulce De Leche ca subiecte pentru proiectele de clasă. „Mă face fericit când copiii vin la fereastră”, a spus domnul Stilo. „Chiar şi după orele de clasă, ei vin primii să vadă pasărea sau să mă salute.”

    Oamenii din cartier trec şi ei să-i admire păsările. „După ce vin şi văd găinile, duc ceva de povestit pentru acasă, o nostalgie”, se mândreşte domnul Stilo.

    Imigranţi din lumea întreagă – din Puerto Rico, de unde este el, din Rusia sau Polonia – i-au spus că animalele le amintesc de locurile de unde au venit.

    „Dacă îmi spun asta, este ca şi cum eu le-aş face ziua”, a spus el. „Şi de aceea sunt şi mai fericit când mă complimentează pentru păsări.” Lumea păsărilor este infinită şi fascinantă.

    The Crest Hardware & Urban Garden Center din Williamsburg, Brooklyn este un loc pentru iubitorii de animale. Şi casă pentru porcul Franklin.

    „Oamenilor le place să facă cumpărături acolo unde se simt bineveniţi”, spune Joe Franquinha, care deţine magazinul împreună cu soţia sa, Liza. „Este ceva în genul: «Oh, îmi pot lua câinele cu mine şi pot să-mi fac şi micile cumpărături acolo pentru că şi Crest iubeşte animalele.»” Şi clienţii, la rândul lor, iubesc un animal în special: pe Franklin. „El şi-a format în jurul său un cult propriu, ciudat, al clienţilor care sunt fericiţi să vină şi să-l vadă sau să îl întrebe cum se descurcă”, spune domnul Franquinha. „Când am organizat Crest Hardware Art Shows, am avut întotdeauna o lucrare de artă despre sau realizată cu hardware. El a fost muza multor oameni.” Păcat că Franklin nu ştie să vorbească decât pe limba lui de neînţeles. Dar cu papagalii este o cu totul altă poveste. „Sparky este ca însoţitorul meu pentru că vorbeşte toată ziua”, a spus John Youngaitis despre papagalul său de companie, care îşi petrece timpul cu el la studioul de taxidermie din Queens. „Ea stă tot timpul cu mine. Eu lucrez, ea stă pe umărul meu. Deci da, cu siguranţă există o legătură.” Sparky este mai vorbăreţ decât Pablo. „Şarpele este doar de decor”, a spus domnul Youngaitis. „Este ceva exotic şi cool şi cam funcţionează.” Pablo se potriveşte bine cu orice altceva într-un magazin de taxidermie: „Îmi plac toate animalele, vii şi moarte”, a spus domnul Youngaitis. „Pentru mine, totul este natură.” Sparky este viu, desigur.

    Eli Mashieh vinde vin şi băuturi spirtoase la magazinul său din Great Neck, Long Island. De asemenea, conduce o misiune de salvare a papagalilor în aceeaşi locaţie.

    Domnul Mashieh postează frecvent pe Craigslist căutând mai mulţi papagali, întotdeauna cu un disclaimer: „Vă rog să nu mă contactaţi în legătură cu achiziţionarea păsărilor mele. Păsările mele sunt copiii şi viaţa mea.”

    „Papagalii sunt animale foarte sociale şi inteligente”, a spus el. „La fel ca la un copil mic, ei trebuie să fie cu părinţii lor când nu dorm. Acest lucru le ţine mintea activă şi îi face fericiţi.” Apoi a adăugat: „De când salvez  păsări, am văzut papagali care stau singuri în casă în cuşcă toată ziua.” Domnul Mashieh nu face asta nici măcar în magazin. „Nu îmi ţin păsările în cuşti. Îi pun în cuşcă doar când ei dorm.”

    Porumbelul Petra a ajuns la Spălătoria de haine Glo din Ridgewood, Queens, când era pui. A venit rănit, iar acum este vedetă. „Şi aşa a adus mai mulţi turişti şi clienţi la punctul nostru de lucru fără să ştie că face reclamă”, a spus Juan Carlos Salgado, care lucrează la spălătoria deţinută de mama sa, Maria Gomez. Unii oaspeţi trec doar ca să o vadă pe Petra sau să facă poze cu ea. Doamna Gomez este cunoscută în cartier ca „doamna cu porumbeii” şi îi sunt trimise adesea păsări pentru reabilitare. „Când găsiţi un  porumbel care nu poate zbura, aduceţi-l aici”, a dat Juan Carlos de veste în sat. Petra este „parte din familie. Ea întotdeauna ne supraveghează”, explică domnul Salgado. „Mama îi spune: «Când nu sunt eu aici, Petra, tu eşti femeia de afaceri»”.

    Un porumbel alb, bolnav, a apărut şi în faţa magazinului de cadouri din Brooklyn. Acum îl cheamă Gertie, pentru că este fată, şi locuieşte în magazin. „Îmi place să vorbesc cu ea”, spune Gale Mayron, patroana de la Jao Social Club. „O să-i facem o baie pentru păsări. Ne vom asigura că este bine hrănită. Este liberă – nu este închisă într-o cuşcă”, ţine ea să explice. Apoi se uită drăgăstos spre pasăre, adăugând: „Pare fericită şi tocmai m-am îndrăgostit de ea”. După ce a făcut ceva cercetări, doamna Mayron a aflat că Gertie este un tip de porumbel crescut pentru a fi eliberat la nunţi sau înmormântări. „Acestea nu sunt păsări sălbatice. Va fi ucisă afară.”

    Pentru cine nu ştie, motanul Murr nu se ocupa de afaceri, ci cu scrisul. Prin intermediul lui E.T.A. Hoffmann, un autor romantic german de poveşti fantastice şi gotice, şi-a publicat acum mult-mult timp, lăudăros, propriile învăţături despre viaţă. Acestea au fost scrise pe foi din nepreţuitul jurnal al lui Johannes Kreisler, un geniu al muzicii. Părţi bune din memoriile acestuia au fost astfel pierdute, dar, desigur, a meritat pentru că motanul Murr a reuşit să dea lumii mult mai mult. A fost un motan special fiind, după cum chiar el se recomandă, „etudiant en belles lettres”.

  • Doriţi, urâţi, chiar invidiaţi, refugiaţii ucraineni sunt un fenomen social şi economic care nu poate fi ignorat.

    Într-o Europă îmbătrânită, refugiaţii ucraineni sunt de folos tuturor. Polonia vrea să-i păstreze. Dar îşi va mai reveni Ucraina fără ei?

     

     

    Anton Voinescu este un om bun care-şi face datoria de cetăţean şi de om. Când a izbucnit războiul şi ucrainenii au început să se reverse puhoi în România şi Polonia, a făcut ceea ce mai toţi românii de felul lui au făcut – a donat bani şi haine. Este obişnuit să ajute în situaţii care impresionează. A donat sânge atunci când a fost cu Colectiv şi a cărat un rucsac plin cu tot ce trebuie într-un cătun izolat din Mehedinţi de care a aflat dintr-o emisiune la televizor. De data aceasta a făcut şi ceva în plus. A găzduit o tânără din Ucraina, cu acordul proaspetei sale soţii, cât a trebuit pentru ca aceasta să-şi găsească drumul spre Japonia, ajutată de agenţia de turism la care Anton lucrează.

    Firma în sine pare să se fi specializat pe cazuri de ajutor altfel fără de speranţă. Mama Mariana este bătrână. În cătunul ei, Sălişte, n-o mai vizitează decât din când în când cei doi băieţi ai ei. Dar nu rămân acolo. Ea a rămas, a plecat de la oraş şi se luptă cu liniştea şi singurătatea în satul în care s-a născut. „Oamenii aceia din Ucraina? Păi să vină. Muncitori să fie. Fără om să-l muncească, pământul se strică”, spune mama Mariana cu regret. Pământul din Sălişte se strică. Bătrânii au murit, tinerii au plecat, satul este pustiu şi invadat de pădure. Casele, câte au mai rămas în picioare, îşi aşteaptă stăpânii. „Aştia ne mai trebuiau nouă”, exclamă într-o discuţie aprinsă un navetist în trenul spre Ploieşti. „E vorba de bani, îţi zic eu. E vorba că mai împuşcă ei nişte bani, organizaţiile astea, primăriile. Şi Putin nu face el de prost ce face. Pe ai noştri de ce nu-i ajută nimeni? Şi-ţi zic, că ştiu pe cineva care transportă ucraineni, refugiaţii aştia sunt plini de bani. Să-i vezi cum sunt îmbrăcaţi!”

    Eliza este poloneză şi trăieşte în Polonia. Lucrează cu copiii, dar pretinde că urăşte oamenii. A învins cancerul şi a fost decorată de preşedintele ţării pentru munca ei cu… oamenii. Până la război, ucrainenii i se păreau o ciudăţenie. Dădea de ei unde nici nu se aştepta. Odată a fost uimită când i-a cerut informaţii şoferului de autobuz, iar acesta i-a răspuns în ucraineană. S-au înţeles până la urmă în engleză. Eliza a plâns când urmărea la televizor ştirile despre războiul din Ucraina şi valurile de refugiaţi. Polonia a fost prima care s-a mobilizat pentru a-i ajuta, iar Eliza n-a ezitat – bani, haine şi mâncare, aşa cum au făcut jumătate dintre adulţii din Polonia în primele săptămâni ale crizei. Dacă Rusia a invadat cu armata Ucraina, Polonia a mobilizat o armată de voluntari care să-i ajute pe refugiaţi.

    Stoian Bogdanov este bulgar. Cât e ziua de lungă, măsoară din scaunul lui din faţa cârciumii săteşti strada pustie în lung şi în lat. Nici pisicile întinse leneşe pe trotuar nu se mai mişcă. „Ucraineni?” spune el. „N-am văzut. Nimeni nu mai ajunge pe aici. Şi dacă vin, ce să facă? Bulgarii au plecat că n-aveau de muncă. Aici nu mai vine nimeni.” Bulgaria, cea mai săracă economie est-europeană, suferă cel mai dramatic declin al populaţiei din UE. Sate întregi zac depopulate chiar la periferia celor câteva oraşe mari.

    Polonia are şi deficit de profesori. Din sistemul de învăţământ lipsesc peste 13.000 de profesori (posturi vacante), iar în realitate ar trebui chiar 20.000 de profesori. Din toamnă vor fi 400.000 de elevi ucrainieni înscrişi la şcoală în Polonia. Cu toate acestea, ucrainienii nu vor să se angajeze în învăţământ pentru că ei câştigă mai bine la Biedronka (Buburuza), un mare lanţ de magazine universale.

    Înainte ca Rusia să invadeze Ucraina, Polonia voia cât mai mulţi muncitori ucraineni. Aceştia au ajutat cea mai mare economie est-europeană să nu simtă criza forţei de muncă din regiune atât de acut precum o simt ţările vecine. După invazie, refugiaţii au ajutat cu banii lor consumul intern, ultimul bastion de creştere economică în faţa perturbărilor cauzate de război, de criza energetică şi de inflaţie. Guvernul polonez şi populaţia au adunat miliarde de euro pentru a-i ajuta pe refugiaţii ucraineni, o încurajare pentru aceştia să rămână acolo definitiv. Dar cât de corect este acest lucru faţă de Ucraina, stat considerat prieten special?

    În casa familiei Truşcenkov, apelul telefonic a venit pe 24 februarie la ora 6:30 dimineaţa, la doar câteva ore după ce Rusia a invadat Ucraina. A fost un colac de salvare, scrie Bloomberg. „Haideţi încoace, apartamentul nostru va fi al vostru de la începutul lunii viitoare”, le-a spus un prieten, telefonând de la sute de kilometri distanţă, din Varşovia. Era o ofertă bună de subînchiriere. Aşa a început călătoria care a adus 11 oameni purtând numele Truşcenkov – şase adulţi şi cinci copii – din toată Ucraina într-un apartament înghesuit la parter din capitala Poloniei. „Am ajuns doar cu periuţele de dinţi şi ceva din aurul familiei”, spune Olga, în vârstă de 38 de ani, mamă a doi copii. Au fost patru zile obositoare pe drumuri. În Polonia, familia s-a bazat pe bunătatea unui popor străin. Hainele second-hand au ajuns rapid la uşa lor.

    Au primit câte 500 de zloţi (107 euro) de fiecare copil în fiecare lună de la guvern. Dar chiria lor era de 6.000 de zloţi (1.300 euro) şi cheltuiseră cei mai mulţi bani în timpul fugii din Ucraina. „Toate economiile noastre s-au scurs ca apa prin sită în primele zile deoarece a trebuit să plătim la hoteluri şi pentru combustibil”, spune Zoia, bunica, în vârstă de 67 de ani. Aveau nevoie de locuri de muncă, şi asta cât mai repede. Indiferent dacă familiile precum Truşcenkov îşi găsesc de muncă, se întorc acasă sau merg mai departe, miza este enormă pentru Polonia. A ieşit din precaritatea din epoca comunistă pentru a atinge unul dintre cele mai înalte standarde de viaţă din Europa de Est. Astăzi, ţara se confruntă cu lipsă de forţă de muncă şi are o populaţie îmbătrânită. Rata şomajului în luna mai a fost de doar 2,7%, a doua cea mai scăzută din Uniunea Europeană, după Cehia.

    Oricât de crud ar fi, războiul din Ucraina ar putea supraalimenta cu populaţie  economia Poloniei de 660 de miliarde de euro. Ţara găzduieşte peste 2 milioane de refugiaţi, un număr uimitor pentru o naţiune de 38 de milioane. Este ca şi cum un oraş mediu şi-ar dubla populaţia. În primele săptămâni de război, numai populaţia Varşoviei a crescut cu peste 15%. Şi guvernul Poloniei, şi angajatorii polonezi doresc ca un număr cât mai mare de oameni să rămână definitiv în ţară. Nou-veniţii au calităţi căutate. În familia Truşcenkov, Olga predă engleza, mama ei este medic pensionar, iar nepoata este contabil. Însă Polonia este mai scumpă decât Ucraina, şi are propriile probleme.

    Înainte de război, Polonia avea un deficit de aproximativ 2 milioane de apartamente, potrivit think tankului Heritage Real Estate din Varşovia. Chiriile au crescut cu 20% de atunci. La gara centrală din Varşovia, panouri în engleză şi ucraineană îi avertizează pe refugiaţi că cele mai mari oraşe ale Poloniei sunt supraaglomerate şi le spun că au şanse mai mari de a găsi locuri de muncă şi locuinţe în oraşele mai mici. Şcolile sunt copleşite. Polonia are şi deficit de profesori. Din sistemul de învăţământ lipsesc peste 13.000 de profesori (posturi vacante), iar în realitate ar trebui chiar 20.000 de profesori. Din toamnă vor fi 400.000 de elevi ucrainieni înscrişi la şcoală în Polonia. Cu toate acestea, ucrainienii nu vor să se angajeze în învăţământ pentru că ei câştigă mai bine la Biedronka (Buburuza), un mare lanţ de magazine universale. Apoi, există o barieră lingvistică; deşi ucraineana poate fi folosită în conversaţii ocazionale cu vorbitori de poloneză, poloneza este necesară la locul de muncă. „Iniţial am fost ca un câine – doar înţelegeam, nu puteam vorbi”, spune Olga despre poloneza ei.

    Ca mai tot timpul, spaţiul şi banii sunt puţini pentru cei din familia Truşcenkov – o străbunică doarme pe o canapea în sufragerie – dar ei ştiu cât de norocoşi sunt. „Este un lux în comparaţie cu oamenii care trebuie să locuiască împreună în centrele pentru refugiaţi amenajate în săli de expoziţie”, spune Zoia. „Avem un acoperiş sigur deasupra capetelor noastre.”

    Oricât de crud ar fi, războiul din Ucraina ar putea supraalimenta cu populaţie  economia Poloniei de 660 de miliarde de euro. Ţara găzduieşte peste 2 milioane de refugiaţi, un număr uimitor pentru o naţiune de 38 de milioane. Este ca şi cum un oraş mediu şi-ar dubla populaţia. În primele săptămâni de război, numai populaţia Varşoviei a crescut cu peste 15%.

    Totuşi, sunt sfâşiaţi de gândul la viitor. Câştigul Poloniei este pierderea Ucrainei. Economia ţării lor de origine va scădea probabil cu cel puţin 40% în acest an şi nu-şi va reveni până când refugiaţii nu se vor întoarce, potrivit lui Oleg Ustenco, consilier al preşedintelui Ucrainei. Soţul Zoiei, Volodimir, îşi aminteşte de aşteptarea de 48 de ore a familiei la punctul de trecere a frontierei din Zosin-Ustiluh din Ucraina. Imaginile îl bântuie: femei cu copii, paporniţe şi rucsacuri în cărucioare, trecând cu greu prin ploaie şi zloată. „Am simţit că viitorul Ucrainei pur şi simplu pleacă”, spune el.

    În bucătării, pensiuni, clinici şi birouri de asistenţă socială, societatea poloneză nu face economii pentru a-i face pe ucraineni să se simtă bineveniţi. În primele trei luni ale războiului, cetăţenii au cheltuit 2 miliarde de euro pe ajutor, estimează Institutul Economic Polonez, iar guvernul a promis 3,3 miliarde euro pentru acest an. Peste 1,2 milioane de ucraineni au primit numere de securitate socială, ceea ce le oferă acces la asistenţă medicală, educaţie şi beneficii sociale. În iulie, guvernul a lansat un site web în poloneză, ucraineană şi engleză pentru refugiaţii care îşi caută locuri de muncă. Şcolile oferă cursuri de poloneză; agenţiile neguvernamentale oferă îngrijire pe timp de zi pentru ca părinţii cu copii mici să poată lucra. Până la sfârşitul lunii iulie, 385.000 de refugiaţi ucraineni şi-au găsit locuri de muncă de când au ajuns în Polonia, potrivit ministerului muncii.

    Cercetătorii şi grupurile de afaceri estimează că 20% până la 50% dintre refugiaţii ucraineni ar putea rămâne după război. Aceasta ar însemna 1 milion de oameni, tot atâţi ucraineni câţi s-au reinstalat în Polonia în cei opt ani de dinaintea războiului. Pawel Dobrowolski, economist-şef la Fondul polonez de dezvoltare, numeşte tehnic afluxul un „şoc pozitiv mare pe partea ofertei”. El spune că migranţii, în principal din Ucraina, au contribuit la a menţine economia Poloniei la unul dintre cele mai rapide ritmuri de creştere din Europa în ultimii ani. În primul trimestru, PIB-ul a crescut cu 8,5% faţă de anul precedent.

    Firmele agăţă semne în care arată că fac angajări. Compania austriacă de construcţii Strabag estimează că sectorul de profil are nevoie de 100.000 de muncitori. „Sperăm că majoritatea refugiaţilor care au ajuns în ţara noastră vor rămâne aici”, spune Wojciech Trojanowski, CEO al subsidiarei din Polonia. Compania a acordat concediu plătit câtorva zeci de lucrători ucraineni care s-au întors acasă pentru a lupta în război. Şi se aşteaptă ca aceştia să se întoarcă.

    Şi profesiile fac angajări. În oraşul Lodz, la 70 de kilometri vest de Varşovia, BZB Projekt, un studio de proiectare în construcţii, are acum trei ucrainence – doi arhitecţi şi un contabil – printre cei 45 de angajaţi. „Această afacere are un rol de jucat în construirea de poduri unde nimeni altcineva nu poate”, spune Bartlomiej Zgorzelski, care conduce firma. JPMorgan Chase & Co. intenţionează să angajeze până la 50 de refugiaţi în Varşovia pentru poziţii în finanţe, resurse umane şi operaţiuni. De asemenea, îi va ajuta pe noii salariaţi să găsească locuinţe şi îngrijire pentru copiii preşcolari. Concurenţa este acerbă; 1.400 de persoane au aplicat.

    În primele săptămâni de după invazie, 51% dintre adulţii polonezi au cumpărat articole pentru refugiaţi, potrivit unui sondaj publicat în iulie de Institutul Economic Polonez, un think-tank finanţat de stat. Dar, în decurs de două luni, proporţia din populaţie care făceau acest lucru a scăzut la 39%, în timp ce ponderea celor care făceau donaţii în numerar a scăzut la 33%, de la 46% înainte.

    „Dacă vrem cu adevărat ca ucrainenii să rămână, trebuie să încercăm să-i ajutăm mai mult să-şi facă o viaţă aici”, spune Anna Rulkiewicz, CEO la Lux Med, o reţea de clinici de sănătate deţinută de compania din Marea Britanie Bupa. „Refugiaţii ucraineni ar putea fi o mană cerească pentru Polonia, având în vedere provocările demografice ale ţării.” Pentru a uşura criza locuinţelor, corporaţiile donează camere de hotel şi clădiri. Colosul industrial german Siemens a transformat 28.000 de metri pătraţi de birouri din Varşovia într-un adăpost pentru 160 de ucraineni. În iulie, Volodimir şi Zoia au primit un răgaz temporar din apartamentul lor multigeneraţional prin amabilitatea oraşului Varşovia. Primăria plăteşte pentru ca ei să poată sta trei luni într-un hotel de trei stele, o locuinţă temporară pentru 200 de ucraineni. „Nu am mai dormit atât de bine de pe vremuri”, spune Volodimir.

    Există semne peste tot că Polonia se adaptează la nou-veniti. Anunţul  „Vorbim ucraineană” în alfabetul chirilic a apărut în magazine. Bancomatele şi casele automate din supermarketuri afişează instrucţiuni în limba ţării vecine. Au apărut restaurante noi, cu meniuri ucrainene – mirosuri şi gusturi de acasă. Olga şi-a pierdut apartamentul de acasă, din Irpin, de lângă Kiev. Pereţii s-au prăbuşit iar unde era baia acum se cască un gol imens. Mamă a doi copii, ea a fost prima care şi-a găsit de lucru în Varşovia.  În Irpin, Olga preda engleză. Soţul ei a rămas acolo pentru a lupta. La două săptămâni după sosirea în capitala Poloniei,  ea a devenit asistentă într-o şcoală primară, unde a ajutat elevii ucraineni să se pregătească pentru cursuri. Ea se aşteaptă să înceapă să predea limba engleză cu normă întreagă când va începe anul şcolar în septembrie. Nu după mult timp, şi mama ei şi-a găsit de lucru datorită pregătirii medicale. Lux Med, operator de clinici sanitare, făcea angajări. O mie de medici şi asistenţi ucraineni au aplicat pentru 150 de posturi. La două zile după ce a văzut o postare online, Zoia s-a angajat la unul dintre centrele companiei din Varşovia, care deserveşte gratuit 200 de refugiaţi ucraineni pe zi. Contractul ei este valabil până la sfârşitul lunii septembrie. Când trebuie, traduce pentru pacienţii ucraineni, ajutându-i să completeze chestionare şi să stabilească programări.

    La aproape 70 de ani, după o viaţă de pregătire în profesie, reporneşte la drum ca asistent medical. Ea speră că odată ce acreditările ei ucrainene vor sosi, ea va putea renunţa la statutul de pensionar pentru a face ceea ce îi place – să salveze vieţi ca medic de urgenţă. Lux Med îi ajută pe medici să treacă peste birocraţie în a obţine o licenţă pentru a practica medicina. Cu tot ajutorul oferit de Polonia, Zoia vede dovezi că ucrainenii se îndreaptă spre alte ţări. Pe mulţi ea îi ajută cu examenele medicale necesare pentru cererile de viză pentru SUA sau Canada. Oksana Drahan, nepoata ei în vârstă de 38 de ani, lucra pe post de contabil în Ucraina.  La Varşovia n-a reuşit să-şi găsească un loc de muncă stabil pentru că nu vorbeşte poloneză. Cu doi copii mici, ea se descurcă cu veniturile din curăţarea caselor, din vânzarea unor păpuşi pe care le face singură şi din croşetarea unor hăinuţe, vândute online.

    Fiica Zoiei, Tetiana, 46 de ani, care are un băiat de 18 ani, se gândeşte să se mute în Italia. Acolo se va reîntâlni cu cealaltă soră a ei, Irina, care locuieşte în Bologna alături de cei cinci copii ai ei şi soţul italian. Soţul Zoiei s-a chinuit şi el să-şi găsească de lucru. Volodimir a rezistat doar patru ore la primul său loc de muncă, unde instala izolaţie pe ţevile din clădiri. Era prea solicitant din punct de vedere fizic pentru un bărbat de 67 de ani. Apoi a aplicat pentru a fi curier la serviciul de livrare DHL, dar nu cunoştea Varşovia suficient de bine pentru a naviga pe străzi. La patru săptămâni de la sosire şi încă şomer, începea să-şi piardă speranţa. Căutând pe internet, a dat peste o slujbă care i-a stârnit interesul – să ajute refugiaţii la Centrul de Asistenţă pentru Familie din Varşovia, o clădire cu patru etaje în centrul oraşului, care găzduieşte 132 de ucraineni. Şi s-a angajat. Multe din astfel de poveşti n-ar fi fost posibile dacă Polonia n-ar avea o armată de voluntari şi oameni plătiţi care să ajute. A ajutat enorm şi populaţia, arată Financial Times.

    În primele săptămâni de după invazie, 51% dintre adulţii polonezi au cumpărat articole pentru refugiaţi, potrivit unui sondaj publicat în iulie de Institutul Economic Polonez, un think-tank finanţat de stat. Dar, în decurs de două luni, proporţia din populaţie care făceau acest lucru a scăzut la 39%, în timp ce ponderea celor care făceau donaţii în numerar a scăzut la 33%, de la 46% înainte. Cu toate acestea, polonezii au donat aproape 10 miliarde de zloţi (2 miliarde de euro) pentru a-i ajuta pe ucraineni între sfârşitul lunii februarie şi sfârşitul lunii iunie, depăşind contribuţiile lor caritabile pentru întregul an 2021, arată sondajul. Acesta a atribuit declinul recent unor factori care variază de la „epuizare morală” la sentimentul că, pe măsură ce refugiaţii s-au instalat, au nevoie de mai puţin ajutor. Reducerea sprijinului vine pe măsură ce gospodăriile poloneze se confruntă ele însele cu neajunsuri. Ţara are una dintre cele mai ridicate rate ale inflaţiei din Europa – 15,6% în iulie – cauzată parţial de războiul din Ucraina.

  • Unul dintre cei mai importanţi oameni ai Fondului Monetar Internaţional lansează un avertisment cutremurător: Economia globală se confruntă cu cea mai provocare din ultimele decenii. Coşmarul inflaţiei prinde rădăcini

    Băncile centrale se confruntă cu o situaţie economică globală mult mai complicată şi periculoasă decât tot ceea ce au înfruntat în ultimele decenii. Cei mai importanţi oameni din economie şi factori de politică monetară avertizează că problema inflaţiei devine din ce în ce mai greu de eradicat, scrie Financial Times.

    FMI, unul dintre cele mai importante autorităţi economice din lume, a atras atenţia asupra dificultăţilor cu care se confruntă atât Rezerva Federală cât şi Banca Centrală Europeană. Analiştii sunt de părere că economia globală a intrat într-o nouă eră, mult mai dificilă şi imprevizibilă.

    „Dacă este să vorbim despre următorii cinci ani, elaborarea politicii monetare va fi mult mai greu de realizat decât a fost în cele două decenii de dinaintea pandemiei şi a războiului. Ne aflăm într-un moment în care şocurile economice vor fi mult mai explozive decât am fost obişnuiţi, iar asta va genera compromisuri greu de făcut pentru factorii de politică monetară.”, a declarat Gita Gopinath, director general adjunct al Fondului Monetar Internaţional.

    Ritmul de creştere al preţurilor a avansat puternic pe măsură ce lanţurile de aprovizionare globale au suferit tot mai multe blocaje pe fondul pandemiei, lovindu-se în acelaşi timp de o cerere foarte ridicată din partea consumatorilor. Cererea a fost alimentată de sprijinul fiscal şi monetar fără precedent lansat la începutul pandemiei.

    Problemele cauzate de pandemie au fost puternic amplificate de război, pentru că lanţurile de aprovizionare cu produse de bază au fost lovite puternic, ceea ce a dus la o creştere şi mai severă a preţurilor.

    Pe fondul acestor dinamici, băncile au fost forţate să înăsprească agresiv politica monetară pentru a se asigura că inflaţia nu va afecta şi mai mult economia globală. Cu toate acestea, băncile au o capacitate limitată de a aborda problemele legate de cerere şi ofertă, iar mulţi economişti avertizează că pentru a restabili stabilitatea preţurilor băncile ar putea fi forţate să mărească dobânzile din ce în ce mai mult.

    „Majorarea este decisă în speranţa de a reduce inflaţia, însă ea este contracarată de ceea ce se întâmplă cu lanţurile de aprovizionare şi cu ciclurile de producţie”, a declarant David Malpass, preşedintele Băncii Mondiale.

    Atât Fed cât şi BCE au declarat război inflaţiei, însă acest război vine după sine cu efecte negative pentru economie. Jay Powell, preşedintele Fed, a avertizat recent că majorarea dobânzilor ar putea determina o slăbire semificativă a pieţei muncii.

    Potrivit lui Isabel Schnabel, unul dintre oamenii cheie ai BCE, următorii ani vor fi cunoscuţi în economie drept „Era Volatilităţii”, un nume care atrage atenţia asupra şocurilor economice pe care economia europeană le va suferi. Până la război şi pandemie, ultmele două decenii au fost cunoscute în economie drept „Era Moderaţiei”, pentru că dinamica economică a fost în general stabilă.

    Cei mai sceptici economişti sunt de părere că băncile centrale nu vor fi capabile să elimine definitiv o inflaţie atât de ridicată şi înrădăcinată în economie, aceasta urmând să dea bătăi de cap întregii lumi şi în anii următori.

  • Cât de birocratică e România? Economia locală se află pe locul 33 în lume, fiind trasă în jos de cerinţele legislative stufoase. Totuşi, stă bine când vine vorba de imaginea la nivel internaţional

    ♦ The Global Business Complexity Index (GBCI) este studiul anual efectuat de grupul TMF, o companie internaţională din sfera serviciilor profesionale.

    România se află pe locul 33 în lume într-un clasament realizat de grupul TMF privind complexitatea de a face business în diferite ţări de la nivel mondial. Prezenţa pe o poziţie aparent fruntaşă indică de fapt con­trariul, şi anume că ţara e foarte bi­ro­cratică şi e dificil de făcut business aici.

    Piaţa locală se află în prima parte a clasamentului, dintr-un total de 77 de state analizate, deşi departe de „lideri“ precum Brazilia. La polul opus se află adevărate paradisuri fis­cale, precum Insulele Cayman.

    În regiune, Ungaria stă mai bine decât România, fiind pe locul 38, la fel şi Cehia, pe 63, în timp ce Polonia, care e cea mai dezvoltată economie din Europa Centrală şi de Est, ocupă un deloc onorabil loc 10. Asta în­seamnă că este foarte dificil de operat aici ca investitor. Chiar şi în Germania e mai complex să faci business decât în România, arată raportul The Global Business Complexity Index (GBCI). Acesta este un studiu anual efectuat de grupul TMF, o companie in­ter­naţională din sfera serviciilor pro­fesionale.

    În top se remarcă Danemarca şi Norvegia, care sunt la coada cla­samentului, deşi sunt cunoscute ca ţări cu un nivel ridicat al fiscalităţii. Totuşi, autorităţile sunt dispuse să colaboreze cu investitorii şi reuşesc astfel să îi atragă.

    În ceea ce priveşte România, piaţa locală este trasă în jos de cerinţele legislative foarte stufoase şi de standardele de raportare neconforme, conform TMF. O birocratie stufoasă, cu fiscalitate complicată, poate îngreguna misiunea unui investitor străin de a veni într-o ţară.

    Nici când vine vorba de planificare şi respectarea timeline-ului, România nu stă bine, cu un rating „ridicat“ şi un scor de 7 din 10. În cazul raportului TMF, ca o economie să fie cât mai atrăgătoare pentru investitori, ea trebuie să obţină un scor cât mai scăzut la această analiză privind complexitatea de a face business într-o anumită ţară. Mai exact, investitorilor trebuie să le fie uşor să comunice cu autorităţile, să obţină autorizaţiile. Iar statul trebuie să se ţină de cuvânt când vine vorba de planificare sau de asumarea unor promisiuni.

    „Birocraţia la noi este mai mare decât în peste jumătate din ţările în care a fost realizat studiul. Totuşi, în clasament, avem o evoluţie bună, am coborât versus locul 29 ocupat anul trecut“, spunea recent Gabriel Sincu, country director pentru România în cadrul TMF.

    Conform lui, România atrage investitori deoarece oferă oportunităţi de dezvoltare a afacerilor, pe când multe alte pieţe sunt deja saturate, mature. Totodată, există ideea de proximitate şi astfel focusul companiilor nu mai este Asia, ci se îndreaptă către Uniunea Europeană.

    Raportul TMF mai arată că România stă bine când vine vorba de nivelul de descentralizare şi de imaginea la nivel internaţional. De altfel, şi când vine vorba de prezenţa corporaţiilor pe piaţa locală, România a primit un calificativ favorabil, respectiv „foarte scăzut“. Asta înseamnă că piaţa locală e bine văzută peste hotare, fapt ce a atras multe nume străine de-a lungul anilor.

    TMF Group este o companie internaţională din sfera serviciilor profesionale, cu prezenţă în 85 de jurisdicţii şi cu peste 9.000 angajaţi. Sfera de activitate cuprinde servicii de contabilitate şi fiscalitate, salarizare şi resurse umane precum şi servicii de management al entităţilor globale. TMF nu acoperă zona de consultanţă.

    În Romania, firma este prezenta din anul 1999 şi are circa 140 de salariaţi în două birouri, la Bucureşti şi Craiova. În 2021, TMF România a obţinut afaceri de 28,5 mil. lei şi un profit net de 4,1 mil. lei.

    În România, compania are aproximativ 300 de clienţi, e vorba mai ales de grupuri mari, internaţionale, dar şi de unele afaceri antreprenoriale.

     

     

  • Cum a ajuns Germania în situaţia ingrată în care este dependentă de gazul şi petrolul rusesc şi cât de tare suferă ţara acum

     Germania a fost forţată să recunoască că dependenţa de energia rusească este o greşeală tragică. I s-a spus de multe ori că petrolul şi gazele naturale cumpărate de la Moscova sunt toxice sau că sunt arme geopolitice, dar n-a vrut să asculte. A insistat că Rusia îi este un partener de încredere. Acum, întreaga Europă plăteşte pentru această greşeală, Ucraina mai scump decât toţi.

     

    Duminică, 1 februarie 1970, politicieni de rang înalt şi directori din sectorul gazelor din Germania şi URSS s-au adunat la luxosul Hotel Kaiserhof din Essen, scrie The Guardian.

    Ei s-au strâns acolo pentru a sărbători semnarea unui acord pentru prima mare conductă de gaze între Rusia şi Germania, care urma să aducă combustibil din Siberia până la graniţa cu Germania de Vest, la Marktredwitz, în Bavaria. Contractul a fost rezultatul a nouă luni de negocieri intense privind preţul gazului, costul a 1,2 milioane de tone de ţevi germane care urmau să fie vândute Rusiei şi condiţiile creditelor oferite Moscovei de un consorţiu de 17 bănci germane. Conştient de riscul ca Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, adică Rusia, să ajungă în incapacitate de plată, negociatorul financiar şef al băncilor germane, Friedrich Wilhelm Christians, şi-a luat măsura de precauţie de a cere un împrumut de la guvernul federal, explicând: „Nu fac nicio săritură fără plasă, în special nu pe un trapez”.

    Relaţia ar aduce beneficii ambelor părţi: Germania ar furniza maşini şi bunuri industriale de înaltă calitate; Rusia ar furniza materia primă pentru alimentarea industriei germane. Conductele de înaltă presiune şi infrastructura lor de sprijin pot lega ţările, deoarece proiectul necesită încredere, cooperare şi dependenţă reciprocă. Dar aceasta nu a fost doar o afacere comercială, aşa cum a arătat prezenţa la hotel a ministrului german al economiei, Karl Schiller. Pentru susţinătorii Ostpolitik – noua „politică estică” de apropiere de Uniunea Sovietică şi aliaţii săi, inclusiv Germania de Est, lansată în anul precedent sub cancelarul Willy Brandt – acesta a fost un moment cu consecinţe politice formidabile. Schiller, economist de pregătire, urma să o descrie ca parte a unui efort de „normalizare politică şi umană cu vecinii noştri estici”.

    Sentimentul a fost lăudabil, dar pentru unii observatori a fost o mişcare posibil periculoasă. Înainte de semnare, NATO scrisese în mod discret ministerului german al economiei pentru a se interesa despre implicaţiile pentru securitate. Norbert Plesser, şeful departamentului de gaze din cadrul ministerului, a asigurat NATO că nu există niciun motiv de alarmă: Germania nu se va baza niciodată pe Rusia nici măcar pentru 10% din aprovizionarea cu gaze.

    O jumătate de secol mai târziu, în 2020, Rusia va furniza mai mult de jumătate din gazul natural al Germaniei şi aproximativ o treime din tot petrolul pe care germanii l-au ars pentru a încălzi casele, pentru a alimenta uzinele de energie şi vehiculele care merg cu carburanţi. Aproximativ jumătate din importurile de cărbune ale Germaniei, care sunt esenţiale pentru combinatele sale de oţel, veneau din Rusia.

    Un aranjament care a început ca o deschidere pe timp de pace faţă de un fost inamic s-a transformat într-un instrument de agresiune. Germania finanţează acum războiul Rusiei. Se estimează că în primele două luni de la declanşarea atacului Rusiei asupra Ucrainei, Germania a plătit aproape 8,3 miliarde de euro pentru energia rusească – bani folosiţi de Moscova pentru a susţine rubla şi pentru a cumpăra obuzele de artilerie care explodau în poziţiile ucrainene din Doneţk. De asemenea, se estimează că în acest timp ţările UE au plătit un total de 39 de miliarde de euro pentru energia rusească, mai mult decât dublu faţă de suma pe care au dat-o pentru a ajuta Ucraina să se apere. Ironia este dureroasă. „Timp de treizeci de ani, germanii le-au ţinut prelegeri ucrainenilor despre fascism”, a scris recent istoricul Timothy Snyder. „Când fascismul chiar a venit, germanii l-au finanţat, iar ucrainenii au murit luptând cu el.”

    Germania finanţează acum războiul Rusiei. Se estimează că în primele două luni de la declanşarea atacului Rusiei asupra Ucrainei, Germania a plătit aproape 8,3 miliarde de euro pentru energia rusească – bani folosiţi de Moscova pentru a susţine rubla şi pentru a cumpăra obuzele de artilerie care explodau în poziţiile ucrainene din Doneţk. De asemenea, se estimează că în acest timp ţările UE au plătit un total de 39 de miliarde de euro pentru energia rusească, mai mult decât dublu faţă de suma pe care au dat-o pentru a ajuta Ucraina să se apere.

    Când Putin a invadat Ucraina în februarie, Germania s-a confruntat cu o problemă deosebită. Respingerea energiei nucleare şi îndepărtarea de cărbune au însemnat că Germania avea foarte puţine alternative la gazul rusesc. Berlinul a fost forţat să accepte că a fost o eroare cataclismică să devină atât de dependent de energia rusească – oricare ar fi motivele din spatele ei. Ministrul de externe, Annalena Baerbock, spune că Germania nu a ascultat avertismentele venite din partea ţărilor care au suferit cândva sub ocupaţia Rusiei, cum ar fi Polonia şi statele baltice. Pentru Norbert Röttgen, fost ministru al mediului şi membru al Uniunii Creştin Democrate (CDU) a Angelei Merkel, guvernul german s-a înclinat în faţa forţelor industriei care presează pentru gaz ieftin „cu prea multă uşurinţă”, în timp ce „ignoră complet riscurile geopolitice”.

    În luna februarie a acestui an, ministrul german al afacerilor economice verzi şi al acţiunii pentru climă, Robert Habeck, a declarat că instalaţiile de stocare a gazelor deţinute de Gazprom în Germania au fost „golite sistematic” în timpul iernii pentru a creşte preţurile şi pentru a exercita presiuni politice. A fost o recunoaştere uluitoare a puterii Rusiei de a perturba aprovizionarea cu energie.

    „M-am înşelat”, spune simplu fostul ministru german de finanţe Wolfgang Schäuble. „Ne-am înşelat cu toţii.”

    În ultimele săptămâni, chiar şi Frank-Walter Steinmeier, preşedintele german, o figură emblematică a social-democraţilor şi cel mai mare susţinător german al „punţii” comerciale dintre est şi vest, s-a căit. El admite că a interpretat greşit intenţiile Rusiei în timp ce urmărea construcţia unei noi conducte de gaz pe sub mare. „Sprijinul meu pentru Nord Stream 2 a fost în mod clar o greşeală”, a declarat el presei germane în aprilie. „Ne-am ţinut de poduri în care Rusia nu mai credea şi despre care partenerii noştri ne-au avertizat.” Aceasta este o recunoaştere extraordinară din partea unui bărbat care a acţionat ca şef de cabinet al lui Gerhard Schröder, cancelarul social-democrat din 1998 până în 2005 şi, ulterior, un lobbyist mult insultat dar generos recompensat de către Vladimir Putin. Steinmeier a fost, de asemenea, ministru de externe în timpul cancelarului Merkel şi un mare evanghelist al Wandel durch Handel, conceptul că prin comerţ şi dialog pot fi aduse schimbări sociale şi politice.

    Cum a ajuns Germania să facă o asemenea gafă? Unii susţin că Merkel ar fi trebuit să vadă că Putin duce Rusia într-o direcţie autoritară când şi-a anunţat revenirea la preşedinţie în 2011. După invadarea Ucrainei de către Rusia în 2014, Germania nu a făcut nicio mişcare pentru a opri importul de gaz rusesc şi, deşi Merkel a ameninţat că va introduce sancţiuni comerciale paralizante, industria germană a convins-o să se abţină. Unii dau vina pe o judecată greşită mai persistentă în timp, formată acum 50 de ani şi bazată pe idea greşită că ţările autoritare pot fi aduse pe calea cea bună prin comerţ.

    Când Putin a invadat Ucraina în februarie, Germania s-a confruntat cu o problemă deosebită. Respingerea energiei nucleare şi îndepărtarea de cărbune au însemnat că Germania avea foarte puţine alternative la gazul rusesc. Berlinul a fost forţat să accepte că a fost o eroare cataclismică să devină atât de dependent de energia rusă – oricare ar fi motivele din spatele ei.Când Putin a invadat Ucraina în februarie, Germania s-a confruntat cu o problemă deosebită. Respingerea energiei nucleare şi îndepărtarea de cărbune au însemnat că Germania avea foarte puţine alternative la gazul rusesc. Berlinul a fost forţat să accepte că a fost o eroare cataclismică să devină atât de dependent de energia rusă – oricare ar fi motivele din spatele ei.

    Social-democraţii analizează acum dacă politica Ostpolitik – prezentată pentru prima dată într-un discurs de referinţă din iulie 1963 de Egon Bahr, apoi de cel mai apropiat consilier al primarului Berlinului de Vest şi viitor cancelar, Willy Brandt – a devenit deformată de-a lungul timpului, mai ales după ce şi-a asigurat marea sa realizare, căderea Zidului Berlinului.

    Ceea ce este extraordinar este cât de des şi de hotărât a fost avertizată Germania de la Henry Kissinger încoace că făcea un pact pe care avea să-l regrete. Kissinger i-a scris lui Richard Nixon pe 9 aprilie 1970: „Puţini oameni, fie în Germania, fie în străinătate, îl văd pe Brandt ca fiind vândut către Est; ceea ce îngrijorează este dacă poate controla ceea ce a început.” Timp de 50 de ani Germania a purtat numeroase bătălii cu o serie de preşedinţi americani pentru a-şi apăra dependenţa sa crescândă de energia rusească. În acest proces, biroul de externe al Germaniei a dezvoltat o viziune despre anticomunismul american ca fiind naiv şi convingerea că numai Germania înţelege cu adevărat Uniunea Sovietică.

     

         —-

     

    De la sfârşitul anilor 1960, Republica Federală Germană a încercat să-şi deschidă propria linie directă de comunicare cu conducerea sovietică, chiar dacă interesul său pentru reunificare a creat tensiuni cu SUA. Când se confrunta cu critici din partea SUA, Germania obişnuia să citeze statutul său unic. „Nu pot să-mi imaginez că există cineva mai interesat să i se permită să continue să lucreze pentru destindere şi echilibru în Europa decât poporul german, care este forţat să trăiască în două state”, a declarat Hans-Dietrich Genscher, pe atunci ministru de externe, în Bundestagul german în ianuarie 1980, în aplauzele furtunoase ale politicienilor.

    Dar după căderea Zidului Berlinului, în 1989, de ce era Germania încă atât de reticentă în a-i asculta pe ceilalţi? Un sentiment de vinovăţie pentru atrocităţile comise împotriva Uniunii Sovietice în timpul celui de-al Doilea Război Mondial ar fi putut juca un rol. De asemenea, mândria că – prin Ostpolitik – şi-a reparat relaţiile cu Moscova. Germania, într-un fel, a devenit un dublu prizonier al trecutului său – legat atât de ororile pe care le comisese, cât şi de convingerea că răspunsul său la acele orori a fost corect.

    Conflictele dintre Germania şi SUA din anii ’70 şi ’80, în care au fost implicaţi doi preşedinţi foarte diferiţi, Jimmy Carter şi Ronald Reagan, au fost unele dintre cele mai atroce bătălii transatlantice de după cel de-al Doilea Război Mondial. „Toate disputele făceau parte din efortul Germaniei de Vest de a-şi arăta independenţa în politica externă în timpul războiului rece şi asta a devenit inconfortabil pentru unii lideri americani”, spune istoricul Mary Elise Sarotte.

    Carter şi cancelarul german Helmut Schmidt au avut foarte puţin respect unul pentru celălalt. Carter l-a găsit pe Schmidt capricios, în timp ce cancelarul, în autobiografia sa, l-a criticat ca fiind un predicator idealist, care nu ştia nimic despre Europa şi „nu era suficient de mare pentru acest joc”. Cei doi lideri nu s-au mulţumit doar la insulte personale, ci au fost în dezacord cu privire la chestiuni de fond – inclusiv cum să protejeze drepturile omului în Rusia. În 1979, Schmidt şi Carter s-au întâlnit pentru a adopta în comun aşa-numita decizie cu două căi, prin care NATO îşi va îmbunătăţi armele nucleare din Europa în timp ce căuta în mod activ un acord de control al armelor cu Rusia. Dar în alte privinţe abordarea lor a fost foarte diferită.

    De la sfârşitul anilor 1960, Republica Federală Germană a încercat să-şi deschidă propria linie directă de comunicare cu conducerea sovietică, chiar dacă interesul său pentru reunificare a creat tensiuni cu SUA. Când se confrunta cu critici din partea SUA, Germania obişnuia să citeze statutul său unic.

    Lui Schmidt nu i-a lipsit niciodată încrederea în sine, dar, la fel ca mulţi germani din acea epocă, avea un sentiment profund de ruşine care decurgea din amintirile dureroase din război. El credea, de asemenea, că stabilitatea blocului estic este în interesul Germaniei de Vest, având în vedere capacitatea nucleară a Rusiei. În autobiografia sa, el a scris că a dorit să dezvolte relaţii comerciale cu Rusia, pentru a promova „o dependenţă mai mare a sovieticilor de importurile din Europa”, conducând la rândul ei la „mai multă influenţă europeană” asupra politicilor Moscovei. Iar în urma crizei petrolului din 1973,
    Schmidt a devenit convins că Uniunea Sovietică reprezintă un furnizor de energie de mai mare încredere pentru Germania decât statele din Golf.

    Carter, dimpotrivă, a considerat că menţinerea comerţului este cea mai bună modalitate de a-i influenţa pe sovietici. În iulie 1978, ca răspuns la aruncarea în închisoare de către Moscova a doi dizidenţi sovietici, Aleksandr Ginzburg şi Anatoli Şcearanski, Carter a restricţionat exporturile americane de tehnologie pentru explorarea şi dezvoltarea industriilor de petrol şi gaze naturale sovietice.

    Cu toate acestea, afacerile europene au mers în direcţia opusă. Chiar şi după invazia sovietică a Afganistanului în 1979, o mare delegaţie de afaceri germană a continuat cu o vizită la Moscova. Sovieticii (Soyuzgazexport) şi europenii din vest (în special Ruhrgas şi Gaz de France) au încheiat la sfârşitul anului 1980 negocierile pentru un nou proiect gigant de gaze, o conductă specială de 4.500 km care începe la zăcământul gigant Urengoy din Siberia de Vest. Se estima că această înţelegere va creşte dependenţa Germaniei de gaz rusesc de la 15% la 30%. Când miniştrii germani au analizat implicaţiile în materie de securitate, au ajuns la concluzia că nu exista niciun pericol ca Rusia să-şi folosească abuziv controlul. Raţionamentul lor a fost simplu. „Perturbarea pe termen lung ar fi împotriva interesului propriu al Uniunii Sovietice”, a decis guvernul.

    Într-un apel telefonic cu Carter pe 5 martie, Schmidt şi-a explicat sprijinul pentru conductă spunându-i preşedintelui SUA: „Cei care fac comerţ între ei nu se împuşcă unii în alţii”. A fost o reafirmare a celebrei teorii a lui Norman Angell de dinainte de Primul Război Mondial, potrivit căreia noua interdependenţă a economiilor ar face războiul neprofitabil şi, prin urmare, iraţional. Potrivit unei note din jurnalul său, Carter a răspuns: „Nu este benefic pentru europeni să se aştepte să le oferim băţul şi să concureze între ei pentru a aduce cel mai mare morcov”.

    În 1980, Schmidt scria: „A vorbi despre dependenţa economică a Republicii Federale de Moscova într-o măsură suficient de mare pentru a afecta politica externă indică ignoranţă sau răutate”. Având în vedere situaţia dificilă a Germaniei de acum, aceste cuvinte par iremediabil o judecată greşită.

    Schmidt s-a confruntat cu un adversar mai competitiv în succesorul lui Carter, iremediabilul anticomunist Ronald Reagan. În ochii lui Reagan, comerţul german cu Rusia era în conflict direct cu securitatea Occidentului. Opinia lui Reagan s-a bazat pe o evaluare a CIA prezentată în iulie 1981, care a remarcat o tendinţă clară: din 1970 până în 1980, exporturile de gaze sovietice către Europa de Vest au crescut de la 1 miliard de metri cubi (bcm) pe an la 26,5 miliarde de metri cubi anual. CIA l-a avertizat pe Reagan că proiectul de gaze Urengoy nu numai că va accelera creşterea economică sovietică, dar va oferi sovieticilor 8 miliarde de dolari în valută, facilitând o nouă consolidare militară. Departe de a oferi Germaniei stăpânire asupra gândirii sovietice, „ar oferi sovieticilor un punct de presiune suplimentar pe care l-ar putea folosi ca parte a unei ofensive diplomatice mai ample pentru a-i convinge pe vest-europeni să accepte punctul lor de vedere asupra problemelor Est-Vest”.

    În argumentele care fac ecou dezbaterilor de astăzi, ambasadorul SUA la ONU, Jeane Kirkpatrick, s-a plâns: „În discuţiile noastre constatăm în mod constant că aliaţii sunt deja semnificativ dependenţi: Franţa pentru 15% şdinţ gaz, Germania pentru 30%. Schmidt i-a asigurat pe americani că Germania „poate face faţă şase luni în cazul unei întreruperi a gazelor sovietice”. Prognoza acum este că, într-o asemenea eventualitate, Germania ar trebui să treacă direct la o formă de raţionalizare energetică.

     

        —-

     

    În ciuda diferitelor eforturi ale SUA de a convinge Europa să adopte o interdicţie voluntară, inclusiv oferirea de surse alternative de energie, în 1981 Ruhrgas AG şi Soyusgazexport au continuat colaborarea şi au semnat un contract pentru importuri anuale de 10,5 miliarde de metri cubi de gaz sovietic pe o perioadă de 25 de ani. Şomajul în Europa era aproape de 9% la acea vreme, iar industria europeană trebuia să-şi mărească aprovizionarea cu energie. În acelaşi timp, argumentul SUA cu privire la securitate a fost respins ca un mod voalat de promovare a industriei petroliere americane.

    Când Moscova a susţinut impunerea legii marţiale în Polonia pe 13 decembrie 1981, Reagan a crezut că un astfel de eveniment şocant ar putea convinge Germania să pună în aşteptare conducta. Într-o notă privată către Margaret Thatcher, trimisă la 19 decembrie 1981, acesta a îndemnat-o să susţină sancţiuni dure împotriva sovieticilor, afirmând că „acesta ar putea fi un punct de cotitură în istoria omenirii. O provocare din interior la adresa tiraniei.” Neobişnuit pentru ea, Thatcher a şovăit, spunându-i lui Reagan că germanii „nu pot şi nu vor renunţa la proiectul gazoductului”.

    SUA au răspuns intervenţiei sovietice interzicând companiilor americane să ajute la realizarea proiectului conductei. În vara anului 1982, Reagan a încercat să forţeze firmele europene să nu mai lucreze la aceasta, impunându-le sancţiuni. Astfel de sancţiuni sunt acum ceva obişnuit în arsenalul de politică externă al SUA, în special asupra Iranului, dar apoi, au fost văzute ca o incursiune în suveranitatea europeană. Thatcher a pus beţe în roate, spunând parlamentarilor britanici că „este greşit” ca „o naţiune foarte puternică să împiedice îndeplinirea contractelor existente”.

    Până în noiembrie, Reagan a abandonat efortul de a impune sancţiuni. Într-o demonstraţie de forţă în care Europa a fost de partea Germaniei, superputerea mondială a pierdut. Noua conductă a început să pompeze la 1 ianuarie 1984.

    Susţinătorii germani ai schimbării prin comerţ câştigaseră. Poziţia SUA faţă de Rusia a fost şi mai slăbită când Zidul Berlinului a căzut în 1989. Prăbuşirea paşnică a comunismului a fost trâmbiţată ca o justificare pentru cei care susţinuseră dialogul şi angajamentul prin comerţ. Într-un discurs adresat Fundaţiei Brandt în martie 2008, Stein­meier a exprimat clar acest punct de vedere: „Ceea ce a realizat Ostpolitik de fapt – aşa cum recunosc acum şi cei care au criticat-o la acea vreme”, a spus el, „a fost să facă pacea din Europa, în ciuda dificultăţilor, un pic mai sigură. Pentru mişcările pentru democraţie din estul Europei a creat noi posibilităţi, un nou spaţiu de acţiune. A fost un factor cheie în încheierea confruntării dintre cele două blocuri.”

    Olaf Scholz, actualul cancelar al Germaniei, rămâne un adept al acestui punct de vedere, argumentând anul trecut că Ostpolitik a contribuit la căderea Uniunii Sovietice şi a pus bazele democraţiei şi aderării la UE pentru o mare parte din Europa de Est.
    Co-liderul SPD, Lars Klingbeil, a insistat, de asemenea, că Ostpolitik „a fost baza pentru reunificare şi sfârşitul războiului rece. Drept urmare, în Republica Federală există un consens de zeci de ani că conflictele pot fi dezamorsate prin dialog. Nu vom lăsa să se vorbească de rău despre asta.”

    Cu toate acestea, un număr de istorici şi scriitori cred că această imagine roz a Ostpolitikului este înşelătoare. „Ideea că politica de destindere a lui Willy Brandt faţă de Moscova a dus în linie dreaptă la căderea cortinei de fier şi la unitatea germană este cel puţin o simplificare excesivă”, spune istoricul Jan Behrends. Jurnalistul german Thomas Urban, autorul unei noi cărţi care critică Ostpolitik, consideră că rolul său în căderea zidului şi reunificarea Germaniei a fost exagerat: „A fost consolidarea militară realizată de Reagan şi inundarea pieţei cu petrol ieftin care a dus la prăbuşirea Uniunii Sovietice”, a spus el. Bugetul guvernului rus a devenit atât de dependent de energie pentru veniturile sale, a explicat scriitorul, încât, când preţul petrolului a scăzut la mijlocul anilor 1980, linia de salvare a Rusiei pentru capitalul extern a secat. „Gorbaciov nu mai putea finanţa războaiele de peste mări şi republicile sovietice”, a spus el. „Dar acest argument a lipsit cu desăvârşire în dezbaterea germană, în special în partea de stânga”.

    Urban susţine că teoria schimbării prin Ostpolitik suferă de două concepţii greşite de bază: convingerea că schimbarea politică în Europa de Est ar putea veni doar din implicarea cu elita la putere, mai degrabă decât din mişcările civile şi, în al doilea rând, că „securitatea trebuie să fie cheia pentru orice”.

    Până la începutul secolului, susţinătorii schimbării prin comerţ au fost în sărbătoare. Cancelarul Schröder, cu o încredere tot mai mare, a promovat ideea unui parteneriat strategic cu Rusia. El l-a invitat pe noul preşedinte rus, Vladimir Putin, să se adreseze Bundestagului în 2001, unde acesta şi-a cucerit audienţa ţinând discursul într-o germană fluentă şi declarând că „războiul rece s-a încheiat”.

    Schröder, la momentul discursului lui Putin, a văzut o confluenţă perfectă de interese între Europa, Germania şi Rusia: pace, stabilitate, multilateralism şi creştere economică. Putin, a fost convins Schröder, „doreşte să transforme Rusia într-o democraţie”.

    În acest climat politic favorabil, lobbyiştii germani proruşi, cum ar fi Klaus Mangold, preşedintele puternicului Comitet german pentru relaţii economice est-europene, au urmărit construirea a încă unei conducte de gaze, de data aceasta aducând gaz de la Vyborg pe sub Marea Baltică în Germania – primul Nord Stream. Schema a fost deosebit de controversată, deoarece ocolea Polonia, Belarus şi Ucraina, reducându-le veniturile din tarifele de tranzit şi slăbind puterea lor de negociere. Costurile de construcţie a conductei de 7,4 miliarde de euro urmau să fie suportate de companiile private germane BASF şi E.ON şi de Gazprom, colos controlat de statul rus.

    De data aceasta, protestele împotriva conductei nu au venit doar din SUA, ci din statele care ieşiseră recent de sub dominaţia sovietică, precum Polonia şi Lituania. Radosław Sikorski, pe atunci ministrul polonez al apărării, a comparat în mod notoriu planul cu pactul de neagresiune Molotov-Ribbentrop din 1939 dintre Germania nazistă şi Uniunea Sovietică, care a deschis calea pentru invadarea Poloniei.

    Totuşi, la 8 septembrie 2005, cu 10 zile înainte de alegerile în care social-democraţii lui Schröder au pierdut în faţa conservatorilor Angelei Merkel, contractul pentru Nord Stream 1 a fost semnat la Berlin de reprezentanţii Gazprom, E.ON şi BASF. Putin a stat alături de Schröder la ceremonia de semnare.

    În ciuda diferitelor eforturi ale SUA de a convinge Europa să adopte o interdicţie voluntară, inclusiv oferirea de surse alternative de energie, în 1981 Ruhrgas AG şi Soyusgazexport au continuat colaborarea şi au semnat un contract pentru importuri anuale de 10,5 miliarde de metri cubi de gaz sovietic pe o perioadă de 25 de ani. Şomajul în Europa era aproape de 9% la acea vreme, iar industria europeană trebuia să-şi mărească aprovizionarea cu energie. În acelaşi timp, argumentul SUA cu privire la securitate a fost respins ca un mod voalat de promovare a industriei petroliere americane.

    Schröder a fost de atunci remarcat pentru rolul său în crearea dependenţei Germaniei de energia rusă şi pentru că a devenit foarte bogat în acest proces. Dar distinsul fost diplomat german Wolfgang Ischinger a susţinut recent că Schröder nu ar trebui să-şi asume vina pentru că a dat aprobarea pentru Nord Stream în urmă cu 20 de ani: majoritatea politicienilor germani, a spus el pentru New York Times în aprilie, nu s-au întrebat dacă intră într-o dependenţă nesănătoasă de energia rusă. În articol, Schröder a susţinut aceeaşi idee: „Nimănui nu i-a trecut prin cap că acest lucru ar putea deveni o problemă. A fost doar o modalitate de a procura gaze pentru germani, pentru industria grea a Germaniei şi, de asemenea, pentru industria chimică, cu mai puţine probleme şi întreruperi.”

    După aceea, se părea că, indiferent de eşecurile din relaţiile germano-ruse, nimic nu ar fi putut schimba încrederea în comerţ – nici „operaţiunea de aplicare a păcii” a Rusiei în Georgia din august 2008, nici întreruperea livrărilor de gaze prin conducte de către Moscova într-o dispută cu Ucraina în ianuarie 2009, nici vestea că Putin plănuia să revină la preşedinţie în 2012, înlocuindu-l pe Dmitri Medvedev, în care
    Frank-Walter Steinmeier îşi pusese credinţa. În 2011, anul în care Nord Stream s-a deschis în sfârşit, exporturile comerciale totale germane către Rusia au crescut cu 34%, până la 27 de miliarde de euro.

    Apoi a urmat invazia rusă a Ucrainei în februarie 2014. Iniţial, incursiunea Rusiei părea să marcheze un punct de cotitură. Condamnarea de către Merkel a fost clară: anexarea Crimeei a fost contrară dreptului internaţional. Au fost impuse sancţiuni în mod corespunzător, iar exporturile germane în Rusia au scăzut.

    După invazia din 2014, mass-media germană serioasă, cum ar fi Frankfurter Allgemeine Zeitung, a publicat articole lungi care analizează opţiunile pentru modul în care Germania şi-ar putea reduce dependenţa periculoasă de energia rusă. Multe dintre propuneri, cum ar fi noi terminale de gaz lichefiat pentru a permite Germaniei să importe combustibil din alte ţări precum Qatar şi SUA, sunt aceleaşi în discuţie acum, ceea ce arată cât de puţină diversificare reală a fost realizată. Un oficial din Qatar din domeniul energiei a povestit recent cum a pierdut cinci ani încercând să pătrundă pe piaţa energetică din Germania, doar pentru a găsi ruta blocată la fiecare cotitură.

    Unele sancţiuni germane asupra Rusiei au continuat mulţi ani, dar susţinătorii schimbării prin comerţ şi-au restabilit treptat terenul. Părea că nimic din ce ar putea face Rusia nu le-ar zgudui încrederea. La 4 septembrie 2015, la forumul economic de la Vladivostok, în prezenţa lui Putin, a fost semnat un acord pentru construirea gazoductului Nord Stream 2, care ar fi crescut considerabil dependenţa Germaniei de gazele naturale ruseşti. Gazprom ar fi preluat, de asemenea, activitatea de stocare a gazelor din Germania, predându-se astfel controlul rezervelor de energie germane unei puteri străine.

     

        —-

     

    Diverse teorii – unele murdare, altele metafizice – au fost propuse pentru a explica refuzul Germaniei de a vedea pericolul dependenţei sale de Rusia. Un argument pune vina pe politicienii SPD şi funcţionarii publici cărora li sa permis să se deplaseze fără probleme între funcţiile publice şi funcţiile oferite de Putin şi care au muncit din greu pentru a manipula mediul de reglementare al UE şi al Germaniei pentru a se potrivi intereselor Gazprom.

    Apoi, este problema lobbyului industrial germano-rus, aşa cum este simbolizat de Forumul germano-rus, care a fost strâns legat şi parţial finanţat de companiile germane active în Rusia. (Forumul a fost suspendat după invazia Ucrainei.) Consiliul său de administraţie era format în principal din oameni de afaceri, adesea cu interese economice în Rusia. Preşedintele acestuia, Matthias Platzeck, fostul preşedinte SPD al Brandenburgului, părea cu adevărat şocat de invazia lui Putin: „M-am înşelat pentru că până de curând credeam că ceea ce s-a întâmplat este de neconceput”.

    Istoricul Sarotte a spus că nu există dovezi clare că afacerile ar fi exercitat o influenţă mai mare în politică în Germania decât în alte ţări. Cu toate acestea, de-a lungul anilor, Rusia a demonstrat o capacitate de a supune, şi în unele cazuri de a corupe, clasa politică germană. Ministrul polonez de externe Zbigniew Rau, aflat într-o vizită la Berlin la sfârşitul lunii mai, a numit Ostpolitikul german un „fiasco”. Retorica germană din jurul valorii politice a interdependenţei, a spus el, s-a rezumat la obţinerea unui avantaj competitiv prin energie ieftină.

    Thomas Urban, examinând rădăcinile psihologice ale Ostpolitik, evidenţiază două emoţii în relaţia Germaniei cu Rusia: nostalgia şi vinovăţia. El a descris „amintirea lui Bismarck, care a văzut alianţa cu Rusia ca pe o ancoră a stabilităţii în Europa. Dar apoi a existat şi sentimentul de vinovăţie din cauza atacului german asupra Uniunii Sovietice din 1941, cu milioane de morţi. Însemna că era dificil să critici Armata Roşie sau represiunea sovietică, deoarece a face asta înseamnă că nu recunoşti cele mai mari crime din istorie. Orbeşte Germania faţă de partea neagră a Uniunii Sovietice. De asemenea, permite propaganda lui Putin vorbind doar despre morţii ruşi în război, şi nu despre cei care au fost ucişi în Ucraina şi Belarus”. O mare parte din credinţa Germaniei în comerţul cu Rusia s-a născut din iluzii. Aceasta l-a determinat pe Steinmeier, ca ministru de externe, de exemplu, să caute în mod constant semne de reformă, ignorând sfaturile biroului de externe conform cărora ar avea nevoie de un plan B în cazul în care încrederea Germaniei în Rusia s-ar dovedi a fi nefondată. În 2016, Steinmeier a ţinut un discurs profund sincer la Universitatea Ekaterinburg, întrebând dacă Germania şi Rusia sunt încă capabile să se asculte una pe cealaltă. El a recunoscut că anexarea Crimeei a fost un punct de cădere, dar a sperat că dialogul este încă posibil, îndemnând ambele părţi să nu-şi întoarcă spatele una celeilalte.

    Era discursul unui om care simţea că valul se stinge şi care se temea că credinţa lui în dialog nu mai corespunde spiritului vremurilor mai grele. Acum, în calitate de preşedinte şi şef de stat al Germaniei, oficialii ucraineni i-au spus lui Steinmeier că palmaresul său ca promotor al intereselor ruse în Germania înseamnă că nu este binevenit la Kiev în acest moment. Nu ar fi nevoie ca el să cadă în genunchi – aşa cum a făcut Willy Brandt la Varşovia în 1970, cerându-şi scuze pentru crimele de război ale naţiunii sale – dar ar putea să reflecteze sobru asupra a ceea ce a mers prost cu politica pentru est a Germaniei atât de mult timp. Pentru că, până la urmă, trebuie încheiate nişte socoteli.

  • Producătorul de ţigarete Philip Morris International a plătit taxe de peste 2,5 mld. lei la bugetul de stat în 2020, echivalentul a 1,7% din încasările fiscale totale ale guvernului în anul respectiv

    Producătorul de ţigarete Philip Morris International (PMI), de al cărui nume se leagă brandurile Marlboro şi noul dispozitiv de încălzire a tutunului IQOS, anunţă că vânzările de produse Philip Morris pe piaţa din România au generat în 2020 accize în valoare de 1,9 miliarde lei şi TVA în cuantum de 0,6 miliarde lei.

    Sumele virate de companie la bugetul de stat, cu titlu de taxe şi impozite, reprezintă echivalentul a 1,7% din încasările fiscale totale ale guvernului în anul respectiv. Totodată, accizele plătite de PMI în România reprezintă 13% din veniturile bugetare din accizele pe tutun în 2020, arată datele transmise miercuri de oficialii companiei.

    Impactul total al activităţii economice desfăşurate în 2020, impact direct, indirect şi indus, a fost estimat la 4,4 de miliarde lei, clasând compania drept al doilea cel mai mare jucător de pe piaţa FMCG din România în anul respectiv.

    „Dacă ne raportăm doar la anul 2020, impactul economic total al companiei este estimat la 4,4 miliarde lei. Aceasta face ca PMI să fie al doilea cel mai mare jucător de pe piaţa FMCG din România. Investiţiile de aproape 500 de milioane dolari realizate în perioada 2017-2021 au făcut posibile aceste rezultate. Pe parcursul acestor ani, am transformat fabrica din Otopeni într-o unitate de producţie de ultimă generaţiei pentru consumabilele pentru IQOS şi alte produse fără fum. În momentul de faţă mai mult de 90% din producţia fabricii PMI din Otopeni este exportată în peste 50 de ţări”, spune Daniel Cuevas, Managing Director, Philip Morris România.

    El estimează că până la finalul anului 2023 compania va mai investi încă 100 de milioane de dolari în business-ul local.

    În ceea ce priveşte numărul de locuri de muncă create de companie în România,  în perioada 2016-2021, numărul angajaţilor a crescut de la 858 la 1.178 – o rată anuală de creştere de 7%.

    “Procentul este foarte important în contextul în care sectorul industrial în ţara noastră înregistrează un declin de 1%. Per ansamblu, efectul total produs de companie pe piaţa forţei de muncă, inclusiv efectele indirecte şi induse, este mult mai mare. Compania generează, astfel, un nivel total estimat de 2.945 de locuri de muncă în 2020”, notează un raport al Strategic Thinking Group, care analizează impactul economic al Philip Morris în România.

    Un aspect calitativ important, referitor la contribuţia companiei la economia locală, este reprezentat de salariile medii plătite angajaţilor săi, situate la un nivel ridicat, cu mult peste media naţională.

    În 2020, salariul mediu brut în cadrul celor două companii era de 1,7 ori mai mare decât salariul mediu brut pe economie. Femeile câştigă cu 13% mai mult decât bărbaţii, invers faţă de situaţia la nivel naţional, în care femeile au salarii cu 2% mai mici decât bărbaţii. În plus, o parte importantă din angajaţii companiei sunt tineri, 19% dintre aceştia au 30 de ani sau chiar mai puţin, raportat la media naţională de 15%.

    În 2020, Philip Morris a avut la nivel global venituri nete de 28,7 miliarde de dolari, iar aproape un sfert din venituri au fost generate de produsele „fără fum“, potrivit datelor din raportul financiar pe 2020 al companiei. În România, Philip Morris are două companii (Philip Morris România şi Philip Morris Trading) cu afaceri cumulate de peste 3,4 miliarde de lei (809 milioane de dolari) în 2020, potrivit datelor raportate în bilanţul depus la Ministerul de Finanţe.

     

  • De ce îşi cumpără China insule în Pacific şi mai nou chiar au început sa construiască insule artificiale în locurile unde nu reuşesc să cumpere

    În martie, documente confidenţiale, dar ajunse în mâinile cui trebuie, iar apoi o confirmare oficială, arătau ceva ce a înfuriat Australia: Insulele Solomon lucrau la un acord cu China care ar fi permis forţelor de securitate şi marinei chineze să aducă oameni şi nave în aparent neînsemnatele teritorii din Pacific. Însă acolo se întâmplă la nivel redus ceva ce se conturează a fi o tendinţă globală la care Occidentul trebuie să ia aminte.

    Scena politică locală din Solomon este zguduită de câţiva ani de revolte izbucnite după ce guvernul a decis să renunţe la prietenia cu Taiwanul în favoarea Chinei.

    Forţele de securitate chineze ar asigura ordinea în Insulele Solomon, în virtutea unui acord de securitate. Însă un astfel de acord există şi cu Australia care, cel mai probabil, nu întâmplător pentru decizia Chinei, se învecinează cu Insulele Solomon. Australia şi China nu sunt state prietene şi concurează pentru influenţa economică în regiune. În ultimii ani, relaţiile dintre cele două ţări au fost tensionate de tot felul de lovituri comerciale reciproce. Stabilirea unei baze militare chineze în Insulele Solomon ar fi un avertisment clar pentru australieni, dar şi pentru aliaţii lor, SUA şi Noua Zeelandă. N-ar fi doar o ameninţare militară, ci şi un levier de control al unor rute de transport principale prin Pacific.

    Însă, China se pare că încearcă să pună stăpânire pe multe alte insule din mai multe colţuri ale lumii. Financial Times a investigat chestiunea şi a găsit că unele manevre ale Chinei ţintesc clar proximitatea de baze militare americane sau de rute de transport maritime. Beijingul duce astfel la un alt nivel ceea ce a început prin construirea la propriu a unor insule artificiale în ape disputate cu potenţial militar sau economic. Unul dintre cele mai de preţ trofee ar fi Taiwanul, sprijinit de SUA şi de câteva guverne europene şi nerecunoscut ca stat independent de China.

    Alte manevre sunt doar o paradă a puterii financiare a unora dintre oamenii de afaceri bogaţi ai Chinei. Şi ei or vrea să se retragă la bătrâneţe pe vreo insulă exotică.

    În urmă cu trei ani, Xu Changyu a făcut prima încercare de a pune mâna pe o insulă din Pacificul de Sud. Vicepreşedintele China Sam Enterprise Group a negociat în linişte un contract de închiriere pe 75 de ani pentru Tulagi, o insuliţă cu un port natural de adâncime din Insulele Solomon. Acordul a fost blocat după ce procurorul general l-a declarat ilegal, dar nu fără a declanşa suspiciunea publicului şi aliaţilor tradiţionali occidentali ai ţării că China urmărea să construiască o bază militară într-un loc care a găzduit cândva forţele navale britanice, japoneze şi americane. Xu s-ar întoarce. Când prim-ministrul Insulelor Solomon, Manasseh Sogavare, a vizitat China în octombrie 2019, el l-a însoţit pe oficial pe toată durata călătoriei. În aprilie 2020, el a înregistrat firma China Sam, care produce arme şi are legături cu Ministerul Chinez al Apărării, ca investitor străin în Insulele Solomon, eliminând unul dintre obstacolele legale care au blocat primul acord. Cinci luni mai târziu, compania sa a fost implicată într-o propunere şi mai îndrăzneaţă. Premierul unei provincii din Insulele Solomon a primit o scrisoare care se pretindea a fi de la AVIC International Project Engineering, o subsidiară a unui grup aerospaţial şi de apărare de stat chinezesc. Scrisoarea spunea că AVIC şi China Sam Enterprise Group intenţionează să studieze „oportunităţile de a dezvolta proiecte navale şi de infrastructură pe terenuri închiriate pentru Marina Armatei Populare de Eliberare cu drepturi exclusive pe 75 de ani”. Informaţiile din scrisoare s-au scurs pe reţelele de socializare în iulie anul trecut şi l-au forţat pe şeful guvernului local să nege că s-a convenit ceva.

    Unele manevre ale Chinei ţintesc clar proximitatea de baze militare americane sau de rute de transport maritime. Beijingul duce astfel la un alt nivel ceea ce a început prin construirea la propriu a unor insule artificiale în ape disputate cu potenţial militar sau economic. Unul dintre cele mai de preţ trofee ar fi Taiwanul, sprijinit de SUA şi de câteva guverne europene şi nerecunoscut ca stat independent de China. Foto: Hepta

    Însă această uvertură a companiilor chizeşti s-a dovedit a fi un precursor pentru ceva mai mare. După cum a fost dezvăluit printr-o nouă scurgere de documente în martie, Beijingul şi autorităţile din capitala Honiara au elaborat un acord de securitate care ar permite marinei chineze să viziteze porturile din Insulele Solomon pentru logistică, reaprovizionare şi rotaţie de personal. Proiectul şi eforturile lui Xu care l-au precedat au dezvăluit două lucruri. În primul rând, nu este nicio îndoială că China caută să stăpânească un punct strategic naval în Pacificul de Sud în timp ce încearcă să conteste dominaţia SUA şi a aliaţilor săi în regiune. Şi în al doilea rând, demonstrează modul complicat în care companiile chinezeşti acţionează uneori în sincronizare cu guvernul şi ambiţiile geopolitice ale acestuia.

    China Sam Enterprise Group este doar una dintr-o specie în creştere de companii chinezeşti care mătură globul în efortul de a asigura Chinei fâşii strategice de pământ. În zeci de cazuri examinate de Financial Times, cei mai mulţi investitori chinezi, puţin cunoscuţi, au propus contracte de închiriere pe termen lung sau au încercat să cumpere bucăţi mari de teren, adesea în locaţii sensibile. În unele cazuri, terenul este aproape de aliaţii SUA sau de instalaţii militare, pe insule de-a lungul căilor maritime cheie sau cu vedere la strâmtori şi canale importante. Motivele şi conexiunile guvernamentale ale acestor companii sunt adesea deschise la interpretare. În unele cazuri, acestea par a fi exemple autentice de antreprenoriat din sectorul privat amestecat cu oportunism, în timp ce în altele există legături evidente cu statul. Oricum ar fi, impresia pe care multe guverne au început să şi-o facă este că aceste companii private deschid calea intereselor statului chinez care vine în urma lor. Ele au făcut comparaţii cu ceea ce în epoca imperiului britanic era uneori cunoscut sub numele de „comerţul urmează steagul”, cu legăturile strânse care existau între comerţ şi expansionismul colonial. „Aţi putea spune că aceste companii chinezeşti sunt un fel de Compania Britanică a Indiilor de Est din zilele noastre”, spune un diplomat din Asia de Sud-Est. „Ei sunt avangarda marşului naţiunii lor către noi pieţe şi noi sfere de influenţă.”

    Pe măsură ce competiţia geopolitică dintre China şi Occident se intensifică, SUA şi aliaţii săi se luptă să răspundă la această simbioză unică dintre Beijing şi sectorul său corporativ cu tentacule peste mări. În timpul războiului rece, puterile occidentale şi-au păstrat dominaţia asupra Pacificului, cerând naţiunilor insulare din regiune să se abţină de la asistenţă sau de a permite ambasade ale Uniunii Sovietice. „Acea abordare strategică a negării, care a funcţionat cu Uniunea Sovietică, nu funcţionează cu China şi asta pentru că firmele lor erau acolo chiar înainte de venirea statului chinez”, spune Tarcisius Kabutaulaka, profesor asociat la Universitatea din Hawaii. Una dintre trăsăturile izbitoare ale eforturilor de a achiziţiona terenuri de către oamenii de afaceri chinezi este că unele dintre companii s-au lansat în tranzacţii în ţări care nu au nici măcar ambasadă chineză deoarece menţin relaţii diplomatice cu Taiwanul. China revendică Taiwanul ca făcând parte din teritoriul său, iar zdrobirea independenţei sale de facto şi a legăturilor internaţionale este unul dintre interesele centrale ale Beijingului. Insulele Solomon, de exemplu, au trecut de la recunoaşterea Taiwanului ca stat la legături cu Beijingul abia în 2019. Însă China devenise cel mai mare partener comercial cu mult mai devreme, iar companiile importante chinezeşti, inclusiv contractorii de stat, erau pe teren şi cultivau relaţii cu ani înainte de schimbare.

    În El Salvador, Asia-Pacific, Xuanhao, un conglomerat chinez, şi-a propus în 2018 să închirieze La Union, un port construit iniţial din bani japonezi, pentru 50 de ani şi să-l extindă. În acelaşi timp, guvernul chinez negocia ca ţara să renunţe la prietenia cu Taiwanul în favoarea celei cu Beijingul. Ulterior, APX şi-a extins propunerea pentru a include construirea unui şir de zone economice speciale, care ar necesita închirierea pe 100 de ani a aproape o şEsime din teritoriul ţării şi jumătate din coasta acesteia, potrivit prezentărilor APX analizate de FT. Foto: Hepta

    China Civil Engineering Construction Corporation, un antreprenor de stat, şi-a înfiinţat o reprezentanţă locală în 2015. Un model similar poate fi observat în America Centrală şi Caraibe, unde Taipei are unii dintre ultimii parteneri diplomatici rămaşi. În El Salvador, Asia-Pacific Xuanhao, un conglomerat chinez, şi-a propus în 2018 să închirieze La Union, un port construit iniţial din bani japonezi, pentru 50 de ani şi să-l extindă. În acelaşi timp, guvernul chinez negocia ca ţara să renunţe la prietenia cu Taiwanul în favoarea celei cu Beijingul.

    Ulterior, APX şi-a extins propunerea pentru a include construirea unui şir de zone economice speciale, care ar necesita închirierea pe 100 de ani a aproape o şasime din teritoriul ţării şi jumătate din coasta acesteia, potrivit prezentărilor APX analizate de FT. Deşi preşedintele de atunci al El Salvador, Salvador Sánchez Cerén, a promovat o legislaţie personalizată pentru a permite propunerea, marile planuri s-au blocat repede. În timp ce guvernul SUA făcea campanie împotriva influenţei chineze în America Latină, parlamentul El Salvador a interzis vânzarea insulelor către investitori străini, blocând controlul asupra zonelor cheie din largul coastei Golfului Fonseca.

    Cu toate acestea, alţi investitori chinezi au încercat să contribuie la promovarea proiectului zonei economice. Potrivit documentelor guvernamentale şi ştirilor locale, Yang Bo, un comerciant şi investitor născut în China, care a venit în El Salvador după suprimarea sângeroasă de către Beijing a mişcării studenţeşti din 1989 din Piaţa Tiananmen, a achiziţionat mai mult de jumătate din uscatul de pe Isla Perico, o insulă aflată aproape de portul acoperit teoretic de interdicţie.

    Insistenţa diferiţilor actori chinezi pe ceea ce ar fi controlul pe termen lung asupra unor mari suprafeţe de teren a stârnit o dezbatere aprinsă despre ceea ce vor cu adevărat aceste companii. „Am văzut actori nonstatali chinezi mişcându-se la unison pentru a ajuta China să câştige influenţă economică şi politică în America Centrală”, spune Evan Ellis, profesor la Institutul de Studii Strategice al Colegiului de Război al Armatei SUA. El vede abordările precum cele ale APX şi Yang ca parte a planurilor strategice ale Chinei de a dezvolta rute comerciale în America Centrală ca alternative la Canalul Panama. Cu toate acestea, alţi analişti, directori şi diplomaţi spun că a vedea companiile chinezeşti ca o simplă faţadă pentru interesele geopolitice sau militare ale Beijingului este mult prea simplist şi adesea complet greşit. „Cum faci diferenţa între ce este intenţia şi ce este accidentul?” întreabă Graeme Smith, un cercetător la Australian National University care construieşte o bază de date despre companiile chinezeşti active în Pacific. El spune că multe companii private chinezeşti încearcă să-şi croiască acces spre afacerile profitabile ale proiectelor de dezvoltare străine finanţate din banii guvernului chinez prin ceea ce el numeşte „inginerie inversă” – propunând o înţelegere pentru teren care ar putea atrage ţara gazdă şi căutând apoi sprijin de la Beijing. „Companiile chinezeşti găsesc un politician local sau un birocrat cu putere de decizie căruia îi propun un proiect. Ei fac să pară că există un interes local.

    Apoi se întorc la China Eximbank, la o mare întreprindere de stat sau la guvern, iar uneori lucrurile se concretizează.” O altă trăsătură izbitoare sunt planurile uimitor de ambiţioase pe care le-au propus unele dintre aceste companii – chiar dacă majoritatea nu au experienţă în dezvoltarea unor proiecte similare. Câteva dintre ele au eşuat foarte repede. În august 2019, Fong Zhi, o societate mixtă între un conglomerat imobiliar chinezesc şi investitori etnici chinezi din Filipine, s-a oferit să dobândească controlul asupra insulei Fuga din strâmtoarea Luzon şi să construiască acolo un „oraş inteligent” – un proiect care implică tehnologia informaţiei ce poate fi folosită pentru servicii publice precum supravegherea sau controlul traficului.

    Situată pe canalul care separă vârful sudic al Taiwanului de cele mai nordice teritorii filipineze, Fuga este un punct extrem de strategic, deoarece atât navele marinei filipineze, cât şi cele ale SUA şi ale aliaţilor săi trec pe acolo pe ruta Marea Chinei de Sud – Pacific. Încurajată de cererile parlamentarilor filipinezi pentru pornirea unei investigaţii, armata a solicitat o revizuire a investiţiei propuse şi de atunci are propriile planuri pentru construirea unei staţii navale pe Fuga. Alte două companii chinezeşti intenţionau să dezvolte zone economice speciale pe Chiquita şi Grande, două insule de lângă coasta de vest a Filipinelor în Marea Chinei de Sud, apele pe care atât Manila, cât şi Beijing şi le revendică. Îngrijorările privind securitatea din Filipine au pus şi aceste planuri în aşteptare. La sfârşitul anului 2020, o companie chinezească a propus crearea unei zone de pescuit în jurul insulei Daru, o insulă din cea mai îngustă parte a strâmtorii Torres, care separă Papua Noua Guinee de nordul Australiei. Câteva luni mai târziu, un grup listat la Hong Kong, cu legături cu China continentală, a propus să construiască un oraş inteligent în aceeaşi zonă săracă. Ambele planuri s-au evaporat.

    „Ei doar aruncă cu paie în perete şi speră că unul se va lipi”, spune Smith. „Nu există bani mai uşori de făcut decât cu un proiect de construcţii în străinătate cu finanţare chinezească şi de aceea atât de mulţi dintre ei încearcă să o facă.”

    În zeci de cazuri examinate de Financial Times, cei mai mulţi investitori chinezi, puţin cunoscuţi, au propus contracte de închiriere pe termen lung sau au încercat să cumpere bucăţi mari de teren, adesea în locaţii sensibile. În unele cazuri, terenul este aproape de aliaţii SUA sau de instalaţii militare, pe insule de-a lungul căilor maritime cheie sau cu vedere la strâmtori şi canale importante.

    FT a examinat peste 30 de rapoarte privind propunerile chinezilor pentru proiecte de dezvoltare la scară largă în întreaga lume în ultimul deceniu şi a efectuat o investigaţie mai detaliată cu analiştii de la Janes, grup de informaţii cu surse deschise, pe baza a nouă proiecte propuse sau implementate în ultimii patru ani. Eventualii contractori chinezi din acel eşantion mai mic sunt companii private controlate de un număr redus de acţionari, adesea membri ai unei singure familii. „Un model pe care îl puteţi observa este că aceştia sunt oameni cu o puternică tendinţă antreprenorială”, spune Claire Chu, analist senior la Janes. China Sam Enterprise Group, de exemplu, este controlat de două persoane – Xue Dongping şi Guo Siying – printr-o reţea de entităţi acţionare intermediare.

    Investitorul chinez al Fong Zhi, compania care a propus acordul pentru Fuga, este Hongji Yongye, un grup din Xiamen ai cărui investitori privaţi, doi la număr, mai deţin diverse alte afaceri mici în domenii precum comerţul cu electronice şi catering în China. Un alt exemplu tipic este o companie chinezească care conduce o zonă de dezvoltare economică de 3,8 miliarde de dolari în Cambodgia, care ocupă o cincime din zona de coastă a ţării şi include un aeroport cu o pistă militară. UDG, compania de proiect înregistrată în Cambodgia, este deţinută de Tianjin Union Group, a cărui companie-mamă, dezvoltatorul imobiliar Wanlong Group, este controlată de o familie formată dintr-un părinte şi patru fraţi alături de alţi doi asociaţi.

    Proprietatea privată însă, nu înseamnă că statul este absent. Mai multe dintre companiile private chinezeşti analizate de FT pentru această poveste au avut legături strânse cu forţele de securitate ale Chinei sau cu alte părţi ale aparatului de stat. Potrivit documentelor de licitaţie şi rapoartelor din media chineză, APX este un furnizor de ochelari de vedere pe timp de noapte, telescoape şi echipamente de ascultare pentru Armata Populară de Eliberare (APE) şi Poliţia Armată Populară, o organizaţie paramilitară. Când compania a înfiinţat o filială pentru Partidul Comunist – ceva solicitat de la toate întreprinderile din China – a făcut acest lucru cu Universitatea Naţională de Apărare, o instituţie a APE. În China, unor companii private le place să-şi etaleze legăturile cu armata pentru a-şi demonstra patriotismul şi pentru a urmări afaceri de stat. Şi China Sam Enterprise Group are legături profunde de stat şi militare. În ciuda acţionariatului privat, China Sam se descrie ca o companie „la nivel de stat” – o etichetă care nu are nicio semnificaţie oficială, dar evocă asociaţii de întreprinderi de stat. Una dintre principalele sale filiale, China Jing’an, a fost deţinută de Ministerul Securităţii Publice înainte ca un transfer de active din 2017 să o transforme în subsidiară a China Sam. China Jing’an este un contractant de securitate privat şi are o licenţă pentru importul şi exportul de arme, inclusiv muniţii, vehicule blindate, roboţi, drone şi explozibili, potrivit Janes. Analiştii spun că, în cursul trecerii generalizate a Beijingului către un control mai mare al statului asupra societăţii şi economiei chineze, guvernul instruieşte companiile de stat să acţioneze mai strict în sprijinul obiectivelor sale de politică externă. „Timp de 30 de ani – ciudaţi –, au trăit într-o lume fără ideologii – au avut această atitudine ca şi cum ar fi venit pentru a face bani şi a lua mineralele”, spune Smith despre câteva întreprinderi de stat, inclusiv China Civil Engineering Construction, Shanghai Construction Group şi China Harbour Engineering, care preiau o mare parte din proiectele de construcţii finanţate cu împrumuturi de dezvoltare chinezeşti în străinătate. „Dar acum este aşteptat în mare măsură ca aceştia să care apa pentru statul chinez.”

    Chiar şi etnicii chinezi din străinătate, care nici măcar nu sunt cetăţeni ai Republicii Populare Chineze, pot fi atraşi în diplomaţia economică de către Beijing. „Celălalt model pe care îl vedem este că membrii comunităţii locale chineze de peste mări sunt atraşi şi pot juca un rol crucial”, spune Chu, referindu-se la Yang din El Salvador. Pe lângă achiziţionarea de terenuri pentru zona economică specială propusă, Yang a primit în numele ambasadei chineze şi delegaţii comerciale sau de investiţii din China. Pentru guvernele occidentale care monitorizează cu atenţie fiecare mişcare a chinezilor, nu este surprinzător că văd aceste companii chinezeşti printr-o lentilă geopolitică simplă.

    Însă, având în vedere acest amestec complex de actori, este mult mai dificil pentru guvernele din multe dintre ţările în curs de dezvoltare pe care companiile chinezeşti le vizează cu propunerile lor.

    Kabutaulaka avertizează că oficialii Insulelor Solomon nu au suficiente cunoştinţe despre responsabilităţile şi puterile financiare ale diferitelor instituţii chinezeşti, atât private, cât şi publice, pentru a înţelege cu cine au de-a face. Politicienii de opoziţie din Solomon merg şi mai departe. Matthew Wale, un parlamentar şi lider al Partidului Democrat de opoziţie, susţine că unii membri ai parlamentului „au fost cumpăraţi de companii chinezeşti. Elita noastră este captivă”.

    Trebuie amintit aici că o mare companie chinezească deţine, legal şi printr-o tranzacţie binecuvântată de autoritaţile greceşti, un mare port în Grecia şi caută şi alte locaţii la extremităţile continentului european. Ruşii acţionează mai brutal. Au invadat şi anexat peninsula Crimeea de la Uncraina în 2014 şi acum încearcă să cucerească întreaga regiune de costă a acestei ţări. Dacă Marea Neagră ar fi avut insule strategice, probabil că pe cele ale Ucrainei le-ar fi invadat mult mai din timp. Dar şi aşa, Marea Neagră, o regiune bogată în resurse de gaze naturale, a devenit în mare parte lac rusesc.

  • Cine este oligarhul preferat al lui Putin. Are acţiuni la Facebook şi cel mai mare vas de agrement din lume, pe care l-a cumpărat cu 600 de milioane de dolari

    …Iahturile negre morţii-şi debarcară;

    Pe când cele albe

    Şi cu cele roşii

    Ancorele grele greu le ridicară

    Şi din port plecară

    Dimineaţa-n clipa când cântau cocoşii.

    Încotro?

    Spre care ţărmuri depărtate?

    Încotro?

    Spre care zări însângerate?…

    Încotro?

    Spre care lupte-apropiate?…

    (Ion Minulescu, Romanţa iahturilor, Flacăra 1912)

     

     

    Iahturile au fost dintotdeauna un simbol al luxului, o cale de etalare a bogăţiei şi puterii.

    Poate şi a nepăsării. Lumea capitalistă abundă de ele. Dar pe lume există şi superoligarhii ruşi şi megaiahturile lor. Sau acum, mai degrabă, arce private ale opulenţei care fug acum de mânia Occidentului faţă de apropiaţii lui Putin. Un top precis ale celor mai scumpe iahturi este greu de găsit şi greu de făcut. Însă în cele mai multe încercări oligarhii ruşi sunt prezenţi cu cele mai scumpe. Prieteni sau nu cu Putin, aceştia sunt prigoniţi patrimonial în Occident de când Rusia a pornit război de de ocupaţie şi denazificare contra Ucrainei. Iahturile lor au devenit un simbol al luptei SUA, UE şi aliaţilor cu pretenţiile de expansiune teritorială ale Kremlinului.

    Era în 2015, la un an după ce Rusia şi-a anexat peninsula ucraineană Crimeea şi şi-a instalat trupele separatiste în două judeţe din estul acestei ţări. Occidentul a reacţionat cu sancţiuni financiare. Preţul petrolului era în scădere, iar economia rusească se îndrepta spre o criză financiară şi recesiune severă. Atunci miliardarul rus Andrei Igorevici Melnicenko, fondatorul producătorului de îngrăşăminte chimice EuroChem – deci un oligarh –, şi-a prezentat noua achiziţie, un iaht de 600 de milioane de dolari şi de aproape 90 de metri înălţime împopoţonat cu o cameră de observare submarină. O operă de artă cu o lungime de peste 140 de metri. Cel mai mare iaht cu pânze din lume, din clasa „Sailing Yacht A”. Vasul a fost construit la un şantier naval din Germania şi a reprezentat un “upgrade” de la un iaht de „doar” 250 de milioane de dolari. Ultima locaţie cunoscută – Trieste, Italia. Dar oriunde în lumea occidentală s-ar afla iahturile superbogaţilor Rusiei, acestea nu sunt în siguranţă. În prima săptămână de la invadarea Ucrainei, poliţia italiană a confiscat vile şi iahturi de 143 de milioane de euro de la cinci oligarhi ruşi puşi de aliaţi pe lista sancţiunilor, scrie Reuters.

    În Toscana, o regiune pitorească italiană, autorităţile au pus sechestru pe două iahturi. Cel mai preţios, „Lady M“, cu un preţ de 65 de milioane de euro, aparţine celui mai bogat om din Rusia, Alexei Mordaşov. Celălalt vas, Lena, costă 50 de milioane de euro şi îi aparţine lui Ghennadi Timşenko, considerat unul dintre cei mai apropiaţi asociaţi ai lui Putin. Autorităţile fraceze au blocat iahtul „Amore Vero” cu care se lăuda oligarhul Igor Secin, nimeni altul decât şeful Rosneft, una din companiile prin care Kremlinul face rost de bani prin vânzarea de petrol şi de gaze naturale. Agenţii vamali francezi au intervenit când au observat că vasul, lung de 88 de metri şi al cărui nume în traducere înseamană „Dragoste adevărată”, se pregătea grăbit de plecare, sub acoperirea nopţii. În portul francez ajunsese pentru reparaţii. Secin este de anul acesta pe lista personajelor sancţionate în contextual invaziei ruse din Ucraina, iar Rosneft este acolo încă din 2014.

    Există iahturi şi există superiahturi, aşa cum există pătura oligarhilor şi elita oligarhilor. Un superiaht a cărui poveste face vâlvă zilele acestea este Dilbar, de aproape 160 de metri, aflat în proprietatea lui Alişer Usmanov. Dilbar fost până nu demult cel mai mare vas privat de agrement din lume.

    Există iahturi şi există superiahturi, aşa cum există pătura oligarhilor şi elita oligarhilor. Un superiaht a cărui poveste face vâlvă zilele acestea este Dilbar, de aproape 160 de metri, aflat în proprietatea lui Alişer Usmanov. Dilbar fost până nu demult cel mai mare vas privat de agrement din lume. Usmanov , magnat al oţelului, prin Metalloinvest, şi investitor la Facebook când aceasta era o companie tânără, a fost cel mai bogat om din Rusia până în 2015. Este considerat oligarhul preferat al lui Putin şi deţine pachetul majoritar de acţiuni la MegFon, al doilea cel mai mare operator de telefonie din Rusia. Usmanov a investit în Facebook când reţeaua de socializare, devenită cea mai mare din lume, avea probleme în a accesa finanţare din cauza crizei financiare globale.

    La un moment dat ajunsese să deţină 10% din firmă mulţumită unor injecţii de capital de aproape un miliard de dolari. Un efort mic dacă este comparat cu valoarea pe care a avut-o Dilbar în momentul cumpărării şi banii cheltuiţi apoi de oligarh pentru schimbări aduse iahtului. Şi Usmanov a fost pus pe lista sancţiunilor aplicate Rusiei după invadarea Ucrainei, iar în presă au apărut ştiri cum că megaiahtul acestuia a fost confiscat în Germania.

    Autorităţile germane au negat acest lucru. În afară de Dilbar, Usmanov mai are şi alte iahturi mai mici şi un Airbus A340 de 200 de milioane de dolari. Megaoligarhul a cumpărat megaiahtul în 2016 pentru 600-650 de milioane de dolari. Suma exactă nu este cunoscută. Usmanov se pare că n-a fost mulţumit de achiziţie şi a trimis vaporul în şantier pentru modificări, care ar costa încă 200 de milioane de dolari. În ultima configuraţie cunoscută, iahtul avea două heliporturi şi putea găzdui peste 130 de oameni.

    Avea şi o piscină de 25 de metri cu o suprafaţă suficient de mare pentru primi un iaht mai mic. Dilbar a fost trimisă pentru modificări la şantierul naval din Hamburg, iar autorităţile de acolo au explicat că nu au confiscat vasul pentru că nu au reuşit să stabilească cine este proprietarul. Dilbar este numele mamei lui Usmanov. Iahtul poartă steagul Insulelor Caiman şi este înregistrat pe numele unei companii fantomă din Malta. Când lista cu sancţionaţi a fost făcută publică, mai multe iahturi deţinute de oligarhi ruşi erau andocate într-un port din Barcelona, inclusiv Solaris, asociat cu numele Roman Abramovici, miliardarul care a anunţat că va vinde clubul de fotbal Chelsea şi că va dona veniturile unei fundaţii pentru persoanele afectate de invazia Ucrainei. Abramovici nu a fost sancţionat. Galactica Super Nova, deţinută de Vagit Alekperov, directorul companiei petroliere ruse LUKOIL, a părăsit Barcelona şi a traversat Marea Mediterană spre Tivat, Muntenegru, înainte de a naviga spre sud, în Marea Adriatică. Deşi Alekperov nu a fost sancţionat, el este preşedintele unei companii care a fost lovită de sancţiunile americane în trecut. Alte iahturi cu conexiuni cu Rusia se află în Caraibe, inclusiv Eclipse, un alt vas deţinut de Abramovici. Eclipse este printre cele mai mari din lume şi include o piscină care poate fi transformată într-un ring de dans. În Caraibe s-ar afla Anna, care ar fi deţinută de oligarhul Dmitri Ribolovlev.

    Acesta a cumpărat mai demult un conac din Florida de la fostul preşedinte american Donald Trump. Ribolovlev nu a fost sancţionat. Mai multe iahturi legate de oligarhii ruşi au sosit în ultimele săptămâni în Maldive, o ţară-arhipelag din Oceanul Indian. Printre acestea se numără Clio, care ar fi deţinută de oligarhul Oleg Deripaska. Vasul a părăsit Sri Lanka la începutul lunii februarie şi de atunci navighează între diferiţi atoli din Maldive, potrivit MarineTraffic. Deripaska a fost sancţionat de SUA în 2018. Entuziaştii iahturilor au observat în ultimele săptămâni un exod al vaselor de lux deţinute de ruşi spre locaţii exotice sigure şi cu legislaţii permisive. La începutul invaziei ruse, cele mai mari patru iahturi de lux din Maldive erau deţinute de ruşi, potrivit unei analize realizate de Bloomberg News. Cel mai mare, Ocean Victory, de 140 de metri, aparţine magnatului oţelului Victor Raşnikov, în timp ce un altul, Clio, este cel al lui Deripaska. Nord, al lui Alexei Mordaşov, un alt miliardar al oţelului, se află în Seychelles după ce a plecat din Maldive. Sea Rhapsody al bancherului rus Andrei Kostin se îndrepta către lanţul de insule după ce a părăsit Turcia pe 18 februarie. Se estimează că 7-10% din flota globală de superiahturi este deţinută de ruşi. Iahtul cu cea mai controversată poveste rusească are pavilion rusesc şi se numeşte Graceful. Specialişti şi jurnalişti speculează că nava îi aparţine lui Putin însuşi, deşi nu există dovezi concrete că aşa ar fi. Graceful a plecat din Hamburg la începutul lunii februarie – cu aproximativ două săptămâni înainte de invadarea Ucrainei – şi a pornit în viteză spre Kaliningrad, Rusia, arată datele MarineTraffic. Nu au fost înregistrate alte date despre locaţie de când a sosit în oraşul rusesc pe 9 februarie. Romanţa oligarhilor ruşi cu iahturile scumpe a început în deceniul tumultuos de după prăbuşirea Uniunii Sovietice în 1991, când industriile de stat centrate în jurul petrolului şi metalelor au fost vândute la preţuri mici, de cele mai multe ori oamenilor de afaceri şi bancherilor ruşi cu conexiuni politice care au acordat noului stat rus împrumuturi la schimb pe acţiuni, scrie Fortune.

    Noii bogaţi ai Rusiei au început să cumpere iahturi de lux după modelul celor deţinute de miliardarii, şefii de stat, prinţii şi regii din Occident. Iahtul a devenit un simbol al statutului pe scenele de putere de la Moscova şi la Sankt Petersburg, iar în marea Rusie dimensiunea contează. „Niciun oligarh rus care se respectă nu ar sta fără un superiaht”, a spus William Browder, un finanţator născut în Statele Unite care a lucrat ani de zile la Moscova înainte de a deveni unul dintre cei mai gălăgioşi critici străini ai regimului lui Putin. „Iahtul este parte din ritul de trecere pentru a deveni oligarh. Este o condiţie prealabilă.” Pe măsură ce averile au crescut, s-a conturat o cursă a înarmării printre oligarhi, cei mai bogaţi dintre ei acumulând flote personale de vapoare din ce în ce mai luxoase şi impunătoare. De exemplu, se crede că Roman Abramovici a cumpărat sau a comandat cel puţin şapte dintre cele mai mari iahturi din lume, dintre care unele le-a vândut altor oligarhi. Samsar de iahturi de lux? În 2010, Abramovici a lansat la apă Eclipse, sub pavilion Bermude. Cu o lungime de 163 de metri, la acea vreme era cel mai lung superiaht din lume. Caracteristicile includ un şemineu cu lemne şi celebra piscină care se transformă într-un ring de dans. Eclipse se mândreşte şi cu propriul hangar pentru elicoptere şi cu o cameră submarină în care se pare că este parcat un minisubmarin. Dennis Cauiser, un specialist în superiahturi la VesselsFinder, a spus că vapoarele oligarhilor includ adesea măsuri secrete de securitate demne de răufăcătorii din filmele cu James Bond: trape de evacuare subacvatice, ferestre antiglonţ şi camere blindate pentru caz de atac sau dezastru. „Eclipse este echipat cu un întreg arsenal special, inclusiv lansatoare de rachete şi sisteme de autoapărare la bord”, a spus Cauiser.

    „Are şi o zonă secretă de evacuare a submarinelor.” Eclipse a fost eclipsat de Azzam, care ar fi deţinută de emirul din Abu Dhabi. Nava şi-a revendicat titlul de cel mai lung iaht când a fost lansată în 2013. La trei ani după aceea, Usmanov a lansat Dilbar, pe atunci cel mai mare iaht din lume ca volum de apă dislocuit. Abramovici, a cărui avere este estimată la 12,4 miliarde de dolari, a ripostat lansând anul trecut Solaris. Deşi nu este la fel de lungă ca Eclipse sau la fel de mare ca Dilbar, ambarcaţiunea de 600 de milioane de dolari sub pavilionul Bermudelor este posibil să fie mai luxoasă. Cu o înălţime de opt etaje, Solaris are o palisadă elegantă de punţi late acoperite cu lemn de tec, potrivite pentru a găzdui o hoardă întreagă de petrecăreţi de prin păturile de sus. Pentru ca cineva să-şi poată face o idee ce înseamnă luxul de mai sus în Rusia, trebuie spus că PIB-ul celei mai sărace regiuni din Federaţia Rusă este de nici 900 de milioane de dolari. Adică ceva mai mare decât valoarea pe care o va avea Dilbar după îmbunătăţirile comandate de Usmanov. Regiunea cu pricina este Inguşeţia.

  • (P) Primul spital stomatologic din regiune, DENTERRA International Dental Hospital by DENTAL ALEX s-a deschis astăzi la Braşov

    Înregistrând peste 22 de ani de activitate în Braşov, clinicile de Medicină Dentară DENTAL ALEX, inaugurează astăzi primul spital stomatologic din regiune numit DENTERRA International Dental Hospital by DENTAL ALEX.

    Proiectul companiei cu capital 100% românesc, s-a derulat pe parcursul a doi ani şi a presupus o investiţie de peste 2 milioane de euro. DENTERRA International Dental Hospital este a patra locaţie deţinută de DENTAL ALEX în Braşov, reprezentând cel mai mare proiect de acest gen din regiune.

    Localizat în inima Braşovului, în centrul civic, DENTERRA International Dental Hospital by DENTAL ALEX are o suprafaţa utilă de peste 1000mp. Clădirea spitalului  integrează în cele 4 etaje blocul operator cu două săli de chirurgie dotate cu echipamente de ultima generaţie, două săli post operatorii ATI, zece săli de tratament, trei săli de sterilizare, două săli de radiologie dentară dotate cu computer tomograf 3D CBCT, studio foto, laborator propriu de tehnică dentară digital dotat cu roboti CAD CAM, imprimante 3D şi scannere 3D, sală de conferinţe şi cursuri cu o capacitate generoasă şi sisteme de transmisie live/online pentru participarea de la distanţă. Sala de aşteptare ultra modernă este dotată cu multiple facilităţi destinate unui confort ridicat al pacienţilor. De asemenea, un etaj individual este dedicat personalului. Acesta include sala de mese, vestiare, zona de recreere şi terasa cu vedere panoramică asupra oraşului de la poalele Tâmpei.

    „O componentă importantă a activităţii noastre o reprezintă specializarea continuă a echipei noastre şi implementarea tehnologiilor digitale.  În cadrul DENTERRA International Dental Hospital ne-am propus să răspundem nevoilor celor mai exigente ale doctorilor parteneri, specialiştilor din domeniu precum şi ale studenţilor de a-şi perfecţiona abilităţile profesionale. De aceea, am creat facilităţi destinate exclusiv organizării de cursuri, traininguri şi conferinţe precum şi colaborării, inclusiv de la distanta, cu specialişti internaţionali. Astfel, pe lângă serviciile medicale, ne propunem să contribuim la sporirea gradului de specializare şi şcolarizare a medicilor stomatologi, a laboranţilor şi tehnicienilor dentari din regiune”, Ion Cojocaru, Medic Stomatolog, Specialist Implantologie dentară, Chirurgie, Radiologie Dentară, Medic coordonator VIZIODENT-xray diagnostic imaging services by DENTAL ALEX, Managing Director DENTERRA.

    Cu o echipa medicală interdisciplinară formată din 40 de membri cu multiple specializări şi supraspecializări, DENTERRA devine un landmark pentru regiunea Braşov în domeniul serviciilor stomatologice de înaltă performanţă.

    Spitalul este dotat atât cu circuite de siguranţă medicală, cât şi principii de utilizare a energiei verzi. Clădirea este încălzită şi răcită prin sisteme cu pompe de căldură, contribuind astfel la păstrarea ecologiei oraşului Braşov şi la implementarea soluţiilor verzi din cadrul directivelor la nivel european. Totodată, pentru siguranţa personalului DENTERRA şi a pacienţilor, aerul din circuitul de ventilaţie este în permanenţă sterilizat.

    „Industria stomatologică se dezvoltă într-un ritm accelerat, integrând know-how, dar şi tehnologie de vârf, iar noi, o familie de medici stomatologi, împreună cu angajaţii şi colaboratorii noştri, ne-am propus sa nu facem vreun compromis în calitatea serviciilor, alegerea locaţiei, dar mai ales dotarea clinicii DENTERRA şi specializarea multidisciplinară a personalului medical. În acest prim spital stomatologic din regiune am integrat, şi acesta este un proces pe care punem accent continuu, viziuni multiple, inovatoare, preluate de la specialişti internaţionali precum şi dotări de ultima generaţie pentru ca pacienţii ce necesita tratamente stomatologice complexe sa poată beneficia de ele sub un singur acoperiş“, Alexei Cojocaru, Medic Stomatolog, Specialist implantologie dentară, Chirurgie, Ozonoterapie, Radiologie Dentara, Medic coordonator DENTERRA International Hospital by DENTAL ALEX, Director General DENTERRA.

    www.denterraclinic.ro

     

     

     

     

     

  • Producătorul de ţigarete Philip Morris International mai investeşte 100 de milioane de dolari în fabrica din Otopeni, unde produce consumabile pentru IQOS

     

    • Philip Morris a investit deja 500 de milioane de dolari în fabrica din Otopeni din 2017 încoace
    • 350 de noi locuri de muncă au fost create de companie în ultimii 4 ani
    • Investiţia a vizat transformarea producţiei de ţigarete tradiţionale în producţie de consumabile pentru sistemele de tutun încălzit

     

    Producătorul de ţigarete Philip Morris International (PMI), de al cărui nume se leagă brandurile Marlboro şi noul dispozitiv de încălzire a tutunului IQOS, investeşte 100 de milioane de dolari în fabrica din Otopeni în perioada 2022-2023.

    Anul acesta, compania a mai investit 100 de milioane de dolari în aceeaşi unitate de producţie, unde produce consumabilele pentru IQOS, sistemul electronic de încălzire a tutunului dezvoltat de companie.

    ”Din 2017, când a început procesul de transformare a fabricii din Otopeni, până în prezent, 500 de milioane de dolari au fost investiţi în dezvoltarea capacităţilor de producţie, formarea angajaţilor şi implementarea unor soluţii care vizează sustenabilitatea. Din această sumă, aproape 100 de milioane de dolari au fost investiţi doar în 2021. În perioada 2022-2023, PMI va mai investi peste 100 de milioane de dolari şi va continua să dezvolte capacităţile de producţie a consumabilelor pentru IQOS pentru piaţa internă şi externă, cât şi pentru a avea un impact cât mai redus asupra mediului – obiectivul final este ca fabrica să devină neutră din punct de vedere al emisiilor de carbon până în 2024”, se arată într-un comunicat transmis de companie.

    Decizia companiei vine în contextul unei schimbări de strategie la nivel global care prevede ca, până în 2025, peste 50% din veniturile Philip Morris International să fie generate de produsele ”fără fum”. În 2020, Philip Morris a avut la nivel global venituri nete de 28,7 miliarde de dolari, iar aproape un sfert din venituri au fost generate de produsele ”fără fum”, potrivit datelor din raportul financiar pe 2020 al companiei. În România, Philip Morris are două companii (Philip Morris România şi Philip Morris Trading) cu afaceri cumulate de peste 3,4 miliarde de lei (809 milioane de dolari) în 2020, potrivit datelor raportate în bilanţul depus la Ministerul de Finanţe.

    Grupul are opt fabrici la nivel global în care se produc consumabile pentru IQOS, dintre care trei sunt în state din Uniunea Europeană (România, Grecia şi Italia).

    Dacă înainte de 2017 compania producea în fabrica de la Otopeni ţigarete tradiţionale, din 2017 încoace produce consumabile pentru IQOS. Fabrica are în prezent 950 de angajaţi, cu 300 mai mulţi decât în 2017.

    ”Cele 500 de milioane USD  investite până acum şi accentul pus pe dezvoltarea categoriei produselor fără fum au făcut ca valoarea totală a exporturilor acestor consumabile  să fie comparabile cu exporturile de ţigarete ale României (…) ”, a spus Daniel Cuevas, Managing Director, Philip Morris România.

    Potrivit datelor centralizate de Philip Morris, în 2020, exporturile de bunuri aparţinând grupei de produse „Alte tutunuri şi înlocuitori de tutun” au fost în valoare de 669 de milioane de euro. Acestea sunt constituite preponderent din produse din tutun încălzit şi au crescut de aproape 20 de ori de la începutul investiţiei în transformarea fabricii din Otopeni, adaugă reprezentanţii companiei.

    ”Această categorie de produse se situează în top 5 produse agroalimentare exportate din România, depăşind în anul 2020 valoarea exporturilor de seminţe de floarea-soarelui”, se mai arată în comunicatul Philip Morris.

    92% din producţia fabricii este exportată în 54 de pieţe de pe cinci continente, iar 8% acoperă consumul intern, unde Philip Morris România deţine o cotă de piaţă de aproximativ 80% din categoria produselor din tutun încălzit, la nivelul celui de-al treilea trimestru al anului 2021. În România, în aceeaşi perioadă, consumabilele pentru IQOS au reprezentat 3,4% din piaţa totală a ţigaretelor şi a produselor din tutun.

    „Pentru a continua investiţiile, avem nevoie de predictibilitate legislativă, precum şi de un cadru fiscal echilibrat care să favorizeze inovaţia. Produsele din tutun şi cu nicotină ar trebui taxate în funcţie de riscurile la care acestea îi expun pe consumatori”, a adăugat Dragoş Bucurenci, Director External Affairs, Philip Morris România.

    În perioada 2022-2023, investiţiile în fabrica din Otopeni vor continua cu scopul de a dezvolta şi mai mult capacitatea de producţie şi de a extinde portofoliul de produse, care va include consumabile pentru IQOS ILUMA, dispozitivul de ultimă generaţie lansat recent de Philip Morris International. De asemenea, investiţiile vizează ţinte strategice din domeniul sustenabilităţii: fabrica îşi propune să atingă o amprentă de carbon neutră până în 2024. 

    Industria de ţigarete se pregăteşte de tranziţia completă spre dispozitivele ”fără fum”.