BusinessMagazin

Tag: ferma

  • Traseul peştelui din supermarket: “Peştele prins la câţiva kilometri de coasta de nord a Scoţiei a văzut China, Coreea de Sud şi probabil încă vreo două ţări”

    Chris Elliott a crescut la o fermă din ţinutul Antrim. „Toţi din Irlanda au ferme”, râde el. „Este obligatoriu. Muţi dintre noi au rădăcini rurale.“ La ferma din Antrim, din apropierea oraşului cu acelaşi nume, sunt „câteva vaci de lapte, câteva vaci de carne, culturi de cartofi şi de căpşuni şi zmeură. Ceva destul de tipic”. La început interesat de biologia marină, Elliott s-a ocupat apoi de ştiinţele veterinare. „La sfârşitul anilor 1980 şi începutul anilor 1990 era acel interes pentru folosirea incorectă a medicamentelor pentru animale – şi eu am devenit foarte interesat“. A lucrat timp de 20 de ani la Serviciul de Ştiinţe al Irlandei de Nord, o agenţie guvernamentală, înainte de a ajunge la Universitatea Reginei din Belfast ca profesor în siguranţa alimentară.

    Când familia are fermă, ştii sigur de unde vine mâncarea. Elliott crede că provenienţa alimentelor va sta la rădăcina viitorului mare scandal privind consumul alimentar din Marea Britanie.“ La un moment dat vei afla că ceva ce credeai că este produs în Marea Britanie este adus din afară – vei fi şocat.“

    Apoi, este peştele. „Norvegia şi Rusia domină industria mondială a pescuitului – au investit masiv şi au construit un număr mare de vapoare-fabrici. Acum, ce se întâmplă cu peştele?” (Lui Elliott îi plac întrebările retorice.) „Ce fac ei se cheamă «C şi M», adică taie capul peştelui şi îi scot maţele. Apoi duc peştii în altă ţară. Cea mai mare parte a operaţiunilor de tranşare se întâmplă în China deoarece acolo angajează zeci de mii de femei ca să taie peştele – femeile sunt mai bune la făcut file decât maşinile, şi sunt mai ieftine“. Apoi peştii sunt îngheţaţi în unităţi de 7,5 kilograme şi trimişi în Coreea de Sud, „deoarece are cele mai multe depozite frigorifice din lume”. Au depozite masive, de dimeniunea stadionului Wembley. Cumpărătorii se duc în Coreea de Sud, la fel şi traderii, care cumpără diferite cantităţi din diferite specii pentru a le vinde altor traderi, care vând mai departe către companii.

    După ce peştele este cumpărat sub forma acestor grămezi, se pierde controlul lanţului de aprovizionare. Aşa că „peştele prins la câţiva kilometri de coasta de nord a Scoţiei a văzut China, Coreea de Sud şi probabil încă vreo două ţări. Ce ajunge înapoi în porturile scoţiene este o ladă de 7,5 kilograme de peşte îngheţat despre care ţi se spune că este cod”. Se pot comite multe fraude aici. Elliott le spune „păcatele peştelui marin”:  înlocuirea speciilor, îngroşarea fileurilor cu apă sărată, etichetarea peştelui prins cu năvod ca peşte capturat cu undiţa, notarea incorectă a proporţiilor. „Dacă ne gândim la Marea Britanie, aproape tot peştele procesat care intră în produse gata de consum sau îngheţate vin prin acest lanţ de aprovizionare“.

    Un „obsedat“ de frauda alimentară – aşa se descrie chiar el -, Elliott urmăreşte cu atenţie ce se întâmplă prin lume în legătură cu clima. „Schimbările climatice perturbă sever cererea şi oferta. Spre exemplu în Asia de Sud-Est au fost probleme mari cu recolta de chimion la sfârşitul anului 2014. Chimionul este vândut prin lanţuri de aprovizionare foarte complexe. Este recoltat în diferite ţări din regiune, precum Vietnam şi India, apoi transportat la facilităţi masive de procesare din Turcia – un mare procesator de condimente. Am aflat de oameni care s-au îmbolnăvit în Canada pentru că au consumat chimion. Intraseră în şoc anafilactic. Chimionul fusese mărunţit cu coji de alune. Retailerii mici care vând condimente în cantităţi mai mari pot cumpăra direct din ţara lor de origine  – ceea ce asigură încă o breşă prin care crima organizată poate pătrunde în lanţuri de aprovizionare insuficient reglementate, spune Elliott. El povesteşte că a respins, din teamă, o invitaţie de la un procesator turc pentru vizitarea facilităţilor sale. „Mi-am zis: «Nu cred că mă voi duce pentru că probabil nu mă voi mai întoarce acas㻓. Este o diferenţă între infractorii şi fraudatorii din comerţul cu alimente. „Infractorii sunt chiar proşti şi sunt prinşi. Fraudatorii sunt în general foarte deştepţi şi nu sunt prinşi. În general la fraudatori ne gândim aici“.

  • Un galop prin lumea sporturilor ecvestre, a oligarhilor putred de bogaţi şi a banilor murdari

    Echitaţia este o pasiune foarte scumpă şi de aceea pentru jochei, ca suedezul Rolf-Göran Bengtsson, este important să-şi găsească un patron cu bani dacă vor să facă performanţă. Heartfelt, pe care suedezul Rolf-Göran Bengtssonşi-a pariat viitorul, ar costa un milion de euro pe o piaţă în care de regulă nimeni nu întreabă de unde vin banii sau cine sunt patronii campionilor. Nimeni în afară poate de procurori. Revista germană Der Spiegel face o incursiune în această lume închisă, unde urmele banilor sunt şterse repede şi prin care se perindă personaje adesea fără scrupule, exotice, precum oligarhii cu portofele adânci din Rusia, Azerbaidjan şi Ucraina.

    Bengtsson, 53 de ani, este un campion. La Jocurile Olimpice din China din 2008 a câştigat medalia de argint la sărituri individuale. Calul său favorit, Casall, are acum 16 ani, o vârstă care nu-i mai permite să concureze la marile turnee. Heartfelt, venită de la Gestüt Eichenhain, sau Dumbrava cu Stejari, o hergelie din Saxonia Inferioară, ar trebui să-i ia locul lui Casall, dar la centrul de echitaţie din Oliva Nova, Spania, iapa se lasă cu greu antrenată să sară peste obstacole.

    „Heartfelt este foarte încăpăţânată“, spune  Bo Kristoffersen, managerul călăreţuluişi partenerul de afaceri al acestuia. „Încă n-a învăţat că îi va fi mai bine dacă i se supune lui Rolf“.

    Era previzibil că Bengtsson va trebui să înceapă să caute un nou cal pentru a concura la marile campionate. Însă suedezul nu şi-ar fi putut găsi un partener fără ajutorul unui patron, care să-i cumpere calul – aproape toţicălăreţii de elită din lume se bazează pe sponsori putred de bogaţi deoarece în ultimii ani preţurile au ajuns la niveluri absurd de mari.

    Bengtsson a descoperit iapa în urmă cu doi ani în Belgia. De atunci, Heartfelt trăieşte în grajdurile lui din Schloss Breitenburg, un castel din Schleswig-Holstein, Germania. Castelul este căminul ancestral al familiei de nobili Rantzau.

    De asemenea, Bengtssonşi-a găsit şi un sponsor. Calul i-a fost cumpărat de Dumbrava cu Stejari, reprezentată de un ins care se prezintă drept proprietarul fermei. Acesta cheltuie milioane de euro pe sporturi ecvestre şi face tot ce poate pentru a-şişterge urmele.

    Povestea acestui sponsor şi a iepei Heartfelt din Dumbrava cu Stejari este şi povestea lumii în care se învârt jocheii. O lume în care puţini oameni pun serios întrebări despre originea banilor cu care patronii lor le cumpără caii, dacă procurorii îi urmăresc sau dacă nu cumva patronii şi-au obţinut averea prin fraudă. 

    Adesea, aceşti iubitori de cai dubioşişi cu portofele pline vin din Rusia, Azerbaidjan şi Ucraina. Unul dintre cei mai exuberanţi dintre ei este oligarhul Aleksander Onişcenko, care şi-a făcut averea din afaceri cu petrol, materii prime şi terenuri. Ucraineanul a fost căutat mulţi ani de autorităţile belgiene, care l-au suspectat de evaziune fiscală şi de spălare de bani. Se crede că Onişcenko a fost membru al unei organizaţii infracţionale din Ucraina, ceea ce milionarul neagă. În pofida reputaţiei sale dubioase, jochei multimedaliaţi, inclusiv din Germania, continuă să apeleze la el.

    Omul cu care Bengtsson s-a înţeles să i-o cumpere pe Heartfelt şi cu care încă ţine legătura este căutat de procurorii americani, care au emis un mandat de arestare pe numele său. Numele: Munir Uwaydah. Vârsta: 50. Profesia: chirurg ortoped.

    Procurorul regiunii Los Angeles l-a acuzat pe medic că este autorul „uneia dintre cele mai mari scheme de fraudă în asigurări din istoria statului California“. Cu ajutorul altor zece acuzaţi, Uwaydah, care a avut mai multe clinici în California, ar fi furat prin fraudă de la companiile de asigurare peste 150 de milioane de dolari.

    Cercetările în privinţa lui Uwaydah au început în urmă cu cinci ani. Pe 25 februarie 2015, procurorii şi-au înaintat acuzaţiile Curţii Superioare a statului California pentru Los Angeles. Numărul de înregistrare al cazului: BA425397. Acuzaţii: printre altele, fraudă şi uneltire. Însă Uwaydah n-a mai fost în SUA de mult timp. Datele oficiale arată că a plecat din această ţară la sfârşitul lunii iunie 2010, probabil prin Mexic, şi a ajuns în Liban, stat unde deţine, de asemenea, cetăţenie.

    Uwaydah este în Liban la adăpost de procurorii americani deoarece această ţară nu are acord de extrădare cu SUA. Însă se pare că Uwaydah a venit de mai multe ori în Germania pentru a-şi satisface pasiunea faţă de cursele de sărituri cu obstacole pentru cai. Şi pentru interesul pe care-l are în herghelia Gestüt Eichenhain din Saxonia Inferioară.

    În urmă cu mai mult de zece ani, o companie înfiinţată de Uwaydah a cumpărat ferma de 42 de hectare din districtul Verden. Terenurile sunt aproape de orăşelul Blender, de lângă Bremen. Pas cu pas şi cu mai multe milioane de euro, herghelia a fost extinsă pentru a deveni a deveni o crescătorie profesionistă de cai şi un centru de echitaţie pentru jochei profesionişti.
    Ori de câte ori este posibil, Uwaydah se opreşte la fermă împreună cu mult mai tânăra sa soţie Kadri, o fostă regină a frumuseţii din Estonia. Scopul său, spune un fost angajat care a participat alături de Uwaydah la multe licitaţii, era „de a fi proprietarul unui cal care realizează ceva cu adevărat măreţ“. Un cal pentru un călăreţ precum Rolf-Göran Bengtsson.
    Herghelia, elaborat renovată, are acum peste zece angajaţi, inclusiv propriul bucătar, iar cele zece grajduri adăpostesc aproape 150 de cai. Uwaydah face achiziţie după achiziţie după achiziţie. Mai bine spus: îi lasă pe alţii să-i facă cumpărăturile.

    Uwaydah se prezintă asociaţilor de afaceri de pe piaţa ecvestră sub titlul care nu lasă loc de interpretare de „proprietarul“ crescătoriei de cai Eichenhain. Mulţi dintre foştiiangajaţi ai fermei, dealeri de cai, participanţi la licitaţii, crescători de cai de rasă şi proprietari de grajduri care au avut de a face cu Uwaydah, confirmă aceasta.

     

  • Cum ajunge laptele de la 80 de bani litrul la poarta fermei la 4 lei litrul în supermarket

    Preţul laptelui creşte de 4-5 ori de la poarta fermei până în frigiderul consumatorului din România, iar cres­cătorii de bovine afirmă că afacerea este din ce în ce mai puţin rentabilă şi sunt ameninţaţi cu închiderea.

    Din 2007 până în prezent şeptelul de bovine a scăzut cu 30%, până la 2,07 milioane de capete de animale în 2014, potrivit celor mai recente informaţii disponibile.

    Preţul mediu de achiziţie al litrului de lapte la poarta fermei, de către procesator, a fost 1,18 lei pe litru în octombrie 2015, la care se adaugă costurile de procesare care variază între 0,3 lei şi 1 leu, preţ care include analize, costul de procesare, ambalajul, costuri care sunt mai mari la laptele fără lactoză sau la ambalaje „ultrasecurizate“, diferenţa fiind reprezentată de TVA şi marja de venit a supermaketurilor, potrivit lui Dorin Cojocaru, preşedintele Asociaţiei Patronale Române din Industria Laptelui. El mai afirmă că supermaketurile refacturează multe servicii către furnizor, cum ar fi servicii de marketing, manipulare, apariţii în cataloage de promoţii etc.

    „Îl găseşti la raft cu 4,5 lei, dar eu vând litrul de lapte cu 1,5% grăsime cu 2,7- 3,2 lei litru. Preţul la raft e făcut de comerciant. Acesta este format 50% din TVA plus comerciant, iar 50% se împarte între procesator şi fermier. Deci dacă dumneavoastră găsiţi laptele la raft cu 4 lei, 2 lei reprezintă TVA plus servici­ile comerciantului, iar 2 lei se împart între fermier şi comerciant“, a declarat pentru ZF Dorin Cojocaru, care explică că supermarketul pune la dispoziţie spaţiul, iar procesatorul plăteşte serviciul. „Nu poţi să comentezi pentru că te delistează, dacă te delistează nu mai poţi să vinzi marfa“, a adăugat el.

    Citiţi continuarea pe www.zf.ro

  • Cum ajunge laptele de la 80 de bani litrul la poarta fermei la 4 lei litrul în supermarket

    Preţul laptelui creşte de 4-5 ori de la poarta fermei până în frigiderul consumatorului din România, iar cres­cătorii de bovine afirmă că afacerea este din ce în ce mai puţin rentabilă şi sunt ameninţaţi cu închiderea.

    Din 2007 până în prezent şeptelul de bovine a scăzut cu 30%, până la 2,07 milioane de capete de animale în 2014, potrivit celor mai recente informaţii disponibile.

    Preţul mediu de achiziţie al litrului de lapte la poarta fermei, de către procesator, a fost 1,18 lei pe litru în octombrie 2015, la care se adaugă costurile de procesare care variază între 0,3 lei şi 1 leu, preţ care include analize, costul de procesare, ambalajul, costuri care sunt mai mari la laptele fără lactoză sau la ambalaje „ultrasecurizate“, diferenţa fiind reprezentată de TVA şi marja de venit a supermaketurilor, potrivit lui Dorin Cojocaru, preşedintele Asociaţiei Patronale Române din Industria Laptelui. El mai afirmă că supermaketurile refacturează multe servicii către furnizor, cum ar fi servicii de marketing, manipulare, apariţii în cataloage de promoţii etc.

    „Îl găseşti la raft cu 4,5 lei, dar eu vând litrul de lapte cu 1,5% grăsime cu 2,7- 3,2 lei litru. Preţul la raft e făcut de comerciant. Acesta este format 50% din TVA plus comerciant, iar 50% se împarte între procesator şi fermier. Deci dacă dumneavoastră găsiţi laptele la raft cu 4 lei, 2 lei reprezintă TVA plus servici­ile comerciantului, iar 2 lei se împart între fermier şi comerciant“, a declarat pentru ZF Dorin Cojocaru, care explică că supermarketul pune la dispoziţie spaţiul, iar procesatorul plăteşte serviciul. „Nu poţi să comentezi pentru că te delistează, dacă te delistează nu mai poţi să vinzi marfa“, a adăugat el.

    Citiţi continuarea pe www.zf.ro

  • Cum să faci mii de dolari vânzând sticle cu aer. Un britanic de 27 de ani vinde o sticlă cu 115 dolari

    Leo De Watts, antreprenor britanic, în vârstă de 27 de ani, a făcut mii de dolari vânzând chinezilor sticle cu aer din Marea Britanie, scrie CNN.

    De Watts a spus că mai multe sticle au luat drumul Chinei, dar fără a preciza un număr sau veniturile totale. Acesta a înfiinţat „ferma de aer” Aethaer anul trecut şi de atunci a vândut sute de containere cu aer colectat din mai multe zone din Marea Britanie. „Am avut clieţi care au cerut un anumit tip de aer. Câteodată poate fi din vârful unui munte, alteori dintr-o vale”, spune De Watts.

    În urmă cu o lună, o companie canadiană a profitat de nevoia chinezilor  de aer curat şi a început să le vândă aer proaspăt îmbuteliat în sticle. Canadienii vindeau o canistră cu un preţ între 14-20 de dolari, mult mai ieftin decât Leo De Watts.

    Poate ar trebui şi românii să vândă aerul din zona cu cel mai pur aer din ţară, care în curând ar putea redeveni staţiune turistică.

  • Cum a reuşit un tânăr de 24 de ani să transforme 311 dolari şi un chioşc de hot dog într-un imperiu de 1.000 de restaurante

    În 1941, Carl N. Karcher, un tânăr de 24 de ani care renunţase la şcoală pentru a lucra la o fermă avea în buzunar doar 15 dolari (echivalentul de azi a 241 de dolari). Alături de soţia sa a mai obţinut un împrumut de 311 dolari, garantând cu maşina, şi a folosit toţi banii pentru a cumpăra un chioşc de hot dog.

    Nu părea o mare afacere, iar şansele de reuşită erau extrem de mici; cu toate acestea, ei au reuşit să strângă banii necesari pentru a cumpăra un al doilea chioşc. Doi ani mai târziu, soţii Kercher operau patru chioşcuri de hot dog.

    Afacerea mergea extrem de bine, iar la scurt timp cei doi şi-au permis să cumpere un restaurant pe care l-au numit Carl’s Drive-In Barbecue. Au început să vândă şi burgeri, decizie care s-a dovedit a fi una înţeleaptă. La începutul anilor ’50, soţii Karcher au cumpărat un al doilea restaurant, specializat în servicii de tip fast-food.

    30 de ani mai târziu, în 1981, Carl Karcher schimba denumirea companiei în Carl Karcher Enterprises, deţinând la acel moment peste 300 de restaurante. Compania s-a extins în continuare, iar astăzi operează mai bine de 1.000 de locaţii Carl Jr.

    Soţii Karcher au murit în anii 2000, iar în 2013 compania pornită cu 311 dolari a fost cumpărată de fondul de investiţii Thomas H. Lee Partners pentru suma de 928 de milioane de dolari.

  • Dezvăluirile pe care le-a făcut Joaquin “El Chapo” Guzman într-un interviu cu actorul Sean Penn

    Celebrul interlop mexican Joaquin “El Chapo” Guzman i-a acordat un interviu actorului Sean Penn după ce a evadat, în timpul unei întâlniri secrete în jungla mexicană, şi urmează să fie extrădat în Statele Unite, după ce a fost arestat vineri în timp ce îşi pregătea filmul biografic, relatează CNN.

     

    Cum a fost copilăria ta?
    Îmi aduc aminte că mama făcea pâine şi eu o vindea. Vindeam portocale, sucuri, bomboane. Mama mea a muncit din greu. Am cultivat porumb, fasole. Am avut grijă de vacile bunicii şi am tăiat lemn

    Şi cum ai ajuns în industria drogurilor?
    De la 15 ani m-am implicat în asta. Unde am crescut eu, pe o fermă numită La Tuna, în municipiul Badiraguato, nu existau, nici azi, oportunităţi pentru alt fel de job. A fost singura cale prin care puteam face bani pentru a cumpăra mâncare, pentru a supravieţui.Am crescut mac (pentru opiu), marijuana şi am început să vând.

    Cum ai reuşit să pleci de acolo? Cum ai realizat expansiunea?
    Am plecat de la fermă la 18 ani, m-am dus la Culiacan apoi la Guadalajara, însă tot timpul reveneam la fermă să o vizitez pe mama mea.


    Cum s-a schimbat viaţa ta de familie de atunci?

    Foarte bine. Copii mei, fraţii mei, nepotţii mei, ne înţelegem bine, cu toţii.

    Acum că eşti liber, cum te-a afectat?
    Sunt fericit, libertatea este foarte bună şi presiunea pentru mine este normală deoarece a trebuit să am grijă în anumite oraşe de câţiva ani încoace. Mă simt bine.

    Este adevărat că drogurile distrug omenirea şi aduc numai rău pe lume?
    Este adevărat că drogurile distrug. Din păcate, după cum am zis, unde am crescut eu nu exista o altă alternativă. A fost o metodă de supravieţuire pentru mine.

    Crezi că este adevărat că tu eşti responsabil pentru volumul mare de droguri din lume?
    Nu, asta este fals pentru că atunci când eu nu o să mai fiu traficul de droguri nu o să se oprească.

    Afacerea ta a scăzut sau a crescut cât timp ai fost în închisoare?
    Din câte ştiu eu nici nu a crescut, nici nu a scăzut. A rămas la fel.

    Eşti o persoană violentă. Eşti dispus către violenţă?
    Nu, nu sunt o persoană violentă. Doar mă apăr.

    Consideri că organizaţia ta este un cartel?
    Nu, domnule, deloc. Deoarece oamenii care-şi dedică viaţa acestei activităţi nu depind de mine.

    Cine este de vină? Persoanele care vând droguri, persoanele care consumă sau persoanele care creează o cerere pentru astfel de produse?
    Dacă nu ar exista consum, nu ar exista nci vânzare. Consumul devine din ce în ce mai mare. Aşa că şi vânzările cresc.

    Ai vise? Visezi?
    Visez normal. Să visez în fiecare zi? Nu

    Foloseşti droguri?
    Nu, domnule. Am încercat cu ani în urmă, dar nu sunt dependent.Nu am mai consumat droguri în ultimii 20 de ani.

  • Procesul absurd al unui ţăran rus care a inventat o monedă ferită de inflaţie

    Nu înţeleg ce se întâmplă. Unde vor ajunge toate astea? Este prima oară în viaţa mea când am ajuns la tribunal”, s-a plâns Şliapnikov jurnaliştilor strânşi în jurul său. Explicaţia a venit partea unui prieten al său. „Mişa, eşti un ghimpe în coasta lor. Eşti o excrescenţă osoasă pentru autorităţile locale. Cred că au ordonat cazul împotriva ta. Te vor încadra la legea 58 din era sovietică, la activitate contrarevoluţionară”, a glumit Iuri Bojenov.

    Cazul împotriva lui Şliapnikov nu este atât politic cât economic. Banii sunt tipăriţi pe hârtie fotografică, sub forma unor bancnote cu o singură faţă, de 1, 3, 5, 10, 25 şi 50 de kolioni. Bancnotele sunt multicolore, au imprimate pe ele un fel de arbore, lângă care se poate citi: „Această bancnotă este proprietatea trezoreriei Kolionovo. Nu suportă inflaţie, deflaţie, stagnare sau alte falsificări. Nu este un mijloc de îmbogăţire sau speculaţie. Este susţinută de resursele din Kolionovo. Sau poate este un fals…”.

    Acesta nu este primul gest extravagant al fermierului Şliapnikov. În 2010, ţăranul a devenit faimos pentru că s-a luptat cu incendiile de vegetaţie fără ajutorul autorităţilor. Atunci, Şliapnikov a afirmat într-un interviu acordat publicaţiei Esquire că autorităţile au vrut să îl acuze că a acţionat împotriva consiliului local al satului, subminând ordinea constituţională. Situaţia s-a calmat ulterior. Şliapnikov a introdus totodată vize de intrare pentru oficialii care au dorit să îi viziteze ferma. Între documentele necesare pentru vize era şi o adeverinţă de la psihiatru. Acum, fermierul tipăreşte propria monedă, iar autorităţile locale îl urăsc.

    „Câte bancnote ai tipărit?”, l-a întrebat pe ţăran un jurnalist, Andrei Kozenko. „Şapte sau opt mii”, a răspuns nesigur Şliapnikov, în timp ce unele estimări din presă ajung la 20.000 de kolioni. Fermierul nu ştie nici cât valorează un kolion în ruble. „Pot să vă spun însă în cartofi. O tonă şi jumătate”, a adăugat el. „50 de kolioni fac o gâscă!”, a intervenit prietenul fermierului.

    liapnikov a început apoi să explice că s-a gândit la kolioni nu ca la o nouă formă de bani, ci ca la o formă de ajutor pentru tranzacţiile barter pe care le face mereu cu vecinii săi, un grup de aproximativ 100 de oameni. Unii sunt şi ei fermieri, în timp ce alţii sunt moscoviţi care au case la ţară. De exemplu, cineva împrumută altcuiva un rezervor de carburant şi primeşte în schimb nu ruble, ci 20 de kolioni. Apoi returnează bancnotele datornicului şi primeşte în schimb, de exemplu, un pui sau ceva similar. Şliapnikov îşi plăteşte angajaţii în ruble.

    Fermierul nu ascunde faptul că vrea să răspândească mai mult moneda, dar îi este teamă. „Statul nu dă bani, doar îngheaţă creditele. Aşa că am decis să devin propriul meu creditor. Nu înţeleg de ce sunt acuzat”, a spus Şliapnikov.
    Procurorul districtual adjunct Nikolai Hrebet, care instrumentează cazul, i-a explicat acuzaţiile. Potrivit constituţiei, rubla este singura monedă legală din Rusia. Politica financiară din ţară este stabilită de banca centrală. Moneda kolion nu respectă legislaţia ţării şi din acest moment trebuie interzisă, scoasă din circulaţie şi distrusă. Banca centrală a Rusiei este la rândul ei terţă parte în acest proces. Cu toate acestea, procurorul a cerut ca un reprezentant al băncii centrale să depună mărturie în calitate de expert independent şi nu ca parte implicată în proces, iar instanţa a permis acest lucru, chiar dacă oriunde în altă parte acest fapt ar fi fost o încălcare gravă a procedurilor. Şliapnikov, care a venit la proces fără avocat, nu a contestat decizia judecătorului.

    „Un lucru nu înţeleg. Pe cine am lezat cu faptele mele? Banca centrală, un grup de cetăţeni? Nu înţeleg, cum au fost transformate bancnotele mele personale într-un surogat monetar?”, a întrebat bărbatul, care susţine că este doar un fermier cinstit căruia îi place să glumească. Pentru el kolionii sunt doar o joacă. Nu sunt folosiţi în sistemul de plăţi, nu au lichiditate şi nu au elemente de siguranţă. „Nu se plătesc salarii, taxe sau mită în kolioni. Nu poţi cumpăra o cutie de chibrituri de la magazin. Un ţăran nu poate distruge sistemul bancar!” a susţinut Şliapnikov. El a acuzat apoi procuratura că nu apără interesele Rusiei, ci pe cele ale băncilor comerciale, care au ignorat mediul rural şi care acordă împrumuturi sufocante.

    Procurorul a cerut şi a obţinut dreptul de a răspunde, chiar dacă este neobişnuit din punct de vedere procedural. „Dacă cineva care foloseşte kolioni vrea să primească ceea ce îi datorezi, iar tu decizi să nu faci acest lucru, atunci nimeni nu poate obţine nimic de la tine, în mod legal. Totul depinde de reputaţia şi bunul tău renume. Din punct de vedere legal este insuficient”,  explicat procurorul, adăugând că mondele kolion reprezintă un pericol pentru unitatea sistemului de plăţi şi politica băncii centrale, tocmai într-o perioadă în care Rusia se află în criză economică.

    Este chemat în instanţă primul martor. Iuri Titov este de profesie mecanic şi locuieşte la Moscova, dar are o casă în Egorevsk. El  declarat că i-a împrumutat o dată nişte motorină lui Şliapnikov şi a primit în schimb 50 de kolioni. Martorul a susţinut că nu a fost un acord între doi oameni de afaceri, ci doar un schimb privat, între două persoane, care nu priveşte pe nimeni.

    Procurorul s-a interesat de valoarea motorinei, iar martorul a spus circa 2.000 de ruble. În acest fel a explicat curţii că un kolion valorează aproximativ 40 de ruble. Procurorul l-a întrebat apoi ce ar vrea pentru 50 de kolioni. „O gâscă, sau un pui şi nişte ouă”, a venit răspunsul. Procurorul s-a întrebat apoi dacă martorul nu ar plăti prea mult, având în vedere costul motorinei.

  • Cel mai sărac preşedinte din lume primeşte un ajutor nesperat – VIDEO

    Jose Mujica, cel mai sărac preşedinte din lume, a primit o ofertă de nerefuzat din partea unui şeic arab. Acesta din urmă i-a oferit preşedintelui din Uruguay un milion de dolari pentru maşina sa, un VW Beetle din anul 1987.

    Locuitorii din Uruguay au fost amuzaţi de propunerea primită de Mujica, dar au spus că la o asemenea ofertă preşedintele ar trebui să renuţe la automobil.

    Mujica Cordano este din 2010 preşedintele Uruguayului şi este descris drept “cel mai sărac preşedinte din lume, prentru că îşi donează circa 90% din salariul lunar de 12.000 de dolari (263.000 pesos) pentru săraci sau mici întreprinzători.

    El a refuzat locuinţa de lux pe care statul i-a pus-o la dispoziţie şi a ales să stea la ferma soţiei sale, undeva la capătul unui drum de pământ, lăngă Montevideo. Locuinţa nu are apă curentă, ci fântână, iar la momentului vizitei unei echipe de reporteri BBC ferma era păzită de doi poliţişti şi de un căţel cu trei picioare. Din salariu îşi păstrează circa 770 de dolari, un venit la nivelul mediu lunar al unui cetăţean din Uruguay.

    În 2010, anul în care a devenit preşedinte, pe declaraţia sa de avere apărea doar un Volkswagen Broscuţă, în valoare de 1.800 de dolari. În 2012 a adăugat jumătate din averea soţiei sale – pământ, utilaje agricole şi o casă – care au ajuns la 215.000 de dolari. Mujica a fost luptător de gherillă în anii ’60 şi ’70, a fost împuşcat de şase ori şi a stat 14 ani în închisoare.

    “Nu mă simt sărac”, spunea Mojica. “Săraci sunt oamenii care muncesc pentru menţinerea unui stil de viaţă costisitor şi îşi oresc mai mult şi mai mult”.

     

  • Povestea lui John Willard Marriott, fondatorul lanţului hotelier ce îi poartă numele

    Marriott s-a născut în apropierea oraşului american Ogden din Utah. A crescut, alături de încă şapte fraţi, la ferma familiei sale. La 13 ani, Marriott a început să cultive salată pe câţiva acri ai fermei, angrenându-i şi pe fraţii săi în această activitate.

    Recolta i-a adus 2.000 de dolari, pe care Marriott i-a oferit imediat tatălui său. I-a câştigat astfel încrederea, iar el i-a oferit din ce în ce mai multe responsabilităţi în gestionarea fermei. Spre exemplu, când avea doar 14 ani, a fost trimis cu 3.000 de oi într-un vagon spre San Franscico. La 19 ani, a început să fie din ce în ce mai implicat în activităţile bisericii, parte a îndatoririlor date de faptul că provenea dintr-o familie de mormoni. O misiune religioasă în New England, în care a trecut şi prin Washington D.C., i-a dat ideea pe baza căreia avea să îşi construiască afacerea: a văzut un cărucior încărcat cu îngheţată şi sucuri, devorate în câteva minute de trecătorii însetaţi din cauza caniculei.

    A realizat şi că pentru a-şi fonda o afacere similară are nevoie şi de studii, prin urmare şi-a luat diplomele în urma absolvirii Webber College, în 1923, şi, trei ani mai târziu, Universitatea din Utah. În 1927 a câştigat franciza pentru berea A&W Root pentru Washington, Baltimore (Maryland) şi Richmond (Virginia) şi s-a mutat în Washington, unde a deschis, împreună cu partenerul său de afaceri, Hugh Colton, un stand în care vindea berea A&W. Au investit aproximativ 6.000 de dolari în echipamente şi pentru închirierea spaţiului pentru operaţiunile lor. Odată cu apropierea sezonului rece şi cu introducerea mâncării mexicane în meniu, Marriott a transformat standul într-un restaurant de familie care a devenit ulterior popular.

    În 1928 a deschis primul drive-in aflat la estul fluviului Mississippi, iar în 1929 toate afacerile sale s-au reunit sub umbrela Hot Shoppes Inc. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial, afacerea a crescut pe seama managementului serviciilor de food din centrele de apărare şi clădirile guvernamentele precum Trezoreria SUA. În 1935 a fost diagnosticat cu cancer malign şi noduli limfatici şi i s-a dat de trăit mai puţin de un an. A supravieţuit însă mai bine de jumătate de secol, perioadă în care lanţul său de restaurante a crescut, iar compania a fost listată la bursă, în 1953.

    Patru ani mai târziu, a extins afacerea în zona hotelurilor prin deschiderea primului hotel Marriott – un motel la vremea respectivă –, Twin Bridges Motor Hotel în Arlington, Virginia. Compania a devenit Marriott Inc. în 1967, iar un an mai târziu în cadrul acesteia au fost integrate şi lanţurile Big Boy şi Roy Rogers. Pe parcursul anilor, compania s-a extins în mai multe domenii, Marriott inventând chiar şi serviciile de catering pe durata zborurilor, segment care continuă să fie şi o parte importantă a afacerilor companiei. A fost un muncitor energic, cunoscut pentru faptul că prefera să îşi gestioneze afacerile în defavoarea odihnei.

    Chiar şi după ce afacerea companiei a crescut suficient de mult încât să includă sute de restaurante şi hoteluri, Marriott verifica personal fiecare întreprindere de cel puţin patru ori pe an. Pe parcursul vieţii, a menţinut chiar şi relaţii de business cu influenţi oameni de afaceri ai perioadei. Unul dintre asociaţii săi a fost George W. Romney, tatăl lui Willard Mitt Romney, candidat la preşedinţia Americii în 2012. Prenumele lui Mitt Romney, Willard, a fost inspirat de omul de afaceri. După moartea sa, în 1985, afacerea a fost preluată de cei doi fii, Bill Marriott Jr. şi Richard Marriott.