BusinessMagazin

Tag: editorial

  • 1.000 de fani, mod de întrebuinţare

    În opinia lui Kevin Kelly, 1.000 de fani vă pot asigura succesul în cazul în care sunteţi un creativ, scriitor, pictor, sculptor sau muzician. Un fan adevărat conduce o mulţime de kilometri ca să-şi asculte idolul, îi vizitează blogul de trei ori pe zi, îşi cheltuie ultimul bănuţ pentru a cumpăra un roman, stă în ploaie pentru un autograf, vine la expoziţii, cumpără tricouri sau căni. Dacă fanul adevărat cheltuie într-un an 100 de dolari pentru idolul său, artistul în cauză are un venit anual de 100.000 de dolari, o sumă frumuşică. Sigur că numărul 1.000 este cumva aleatoriu luat, un pictor are nevoie de numai câteva sute de fani adevăraţi, în timp ce un cineast de câteva mii.

    Reversul medaliei este că fanii adevăraţi trebuie cultivaţi – adică trebuie să le vorbeşti, să-i ţii în priză, să îi asculţi, să îţi respecţi promisiunile şi să le respecţi preferinţele.
    Fanii adevăraţi pot fi mult mai mulţi de 1.000, dacă idealul lor este suficient de generos, iar eu aş vrea să schimb un pic scenariul. Să vă propun ca Business Magazin să devină fanul celor 1.000 de tineri de până acum şi al celor care îi vor urma.

    Timp de un deceniu Business Magazin a identificat, în catalogul Tinerilor Manageri de Top, în fiecare an, câte 100 de tineri care conduc afaceri sau care au clădit afaceri şi de fiecare dată, noi, cei de la revistă, le-am găsit câte o extraîntrebuinţare acestor tineri – au fost cei care îi vor înlocui pe dinozaurii din companii, cei cu viziuni inovatoare, cei care vor porni economia sau care ar putea face guverne mult mai eficiente şi inteligente decât cele cu care ne pricopsesc politicienii.

    Dar niciodată nu a fost chiar aşa, iar demersurile noastre au pe undeva un aer donquijotesc – trebuie o masă critică mult mai mare pentru ca România să se schimbe cu adevărat, să se transforme aşa cum ne-o dorim, să dispară dinozaurii, să duduie economia pe baze reale, să guverneze unii care au în cap şi altceva decât propriul interes sau bunul plac.

    A lipsit catalizatorul. Unii mi-ar aduce aminte că „ne-am luat ţara înapoi!” sau alte asemenea mişcări sociale; reale, ce-i drept, dar lipsite de anduranţă. Pentru o schimbare reală, trebuie platforme şi rezistenţă şi mai trebuie respectate câteva reguli simple.

    Primul îndemn ar fi „să aducem politicul acolo unde îi este locul. Suntem tentaţi să credităm politicul ca fiind mult mai puternic decât este în realitate; este adevărat că în România politicul te poate pisa cu taxe, controale, idei absurde sau legi aiurite, dar, eliminând bombardamentul media şi adoptând o postură mai zen, perspectiva se poate schimba radical, în bine.

    Doi, să nu uităm niciodată diferenţa dintre scepticism şi cinism. Scepticul pune întrebări, are îndoieli şi îngrijorări, dar rămâne mereu deschis, în timp ce cinicul are deja răspunsurile şi nu are nicio îndoială în legătură cu ele. Primul spune că nu este adevărat, dar că o să verifice, al doilea ştie că nu este adevărat şi îi este de ajuns. Gândiţi-vă de câte ori întâlniţi oameni care ŞTIU, fără să aibă niciun dubiu, fără să fie tentaţi să încerce.

    Gândiţivă cât de distrugătoare este o asemenea abordare.
    Trei, să fim conştienţi că pentru a determina schimbarea nu este nevoie de acţiuni radicale, ci de perseverenţă în aplicarea unor fapte mici; fiecare să îşi facă bine treaba, să ceară, dar să şi furnizeze competenţă şi corectitudine.

    Aş propune celor 1.000 de tineri să încerce să transforme Business Magazin în platforma lor; tehnic, sper să rezolvăm acest lucru în curând şi să transformăm www.businessmagazin.ro în platforma necesară. Să devină fanii noştri, după ce noi am devenit fanii lor; asta nu înseamnă că vrem ţipete şi fluierături când ne vedem unii pe ceilalţi pe scenă, ci să ne scriem şi să comunicăm între noi. Sintagma „generaţia de aur, aşa cum am intitulat-o, să devină o realitate palpabilă şi notabilă.

    Vă oferim tuturor un premiu “Business Magazin”.

  • Business Magazin a lansat a zecea ediţie a catalogului “100 tineri manageri de top”

    Revista Business Magazin a lansat, pe 25 mai, cea de-a zecea ediţie a catalogului “100 tineri manageri de top”. Catalogul tinerilor manageri de top este produsul-fanion al Business Magazin şi a devenit, pentru businessul local, un echivalent al Almanahului Gotha, un instrument care îţi deschide drumul spre top.

    “După afirmaţia (justificată) că, fie şi cu 100 de nume, lista tot rămâne deschisă, o altă întrebare logică ar putea fi: «Ei bine, atunci cum i-aţi ales?»“ se întrebau redactorii Business Magazin în editorialul care deschidea primul catalog „100 tineri manageri de top“ şi primul demers editorial de tip catalog al publicaţiei.

    Iniţiativa de a face un catalog a venit în contextul în care la Business Magazin apăruse ideea de a face „ceva“ despre tinerii manageri. Redactorii revistei nu ştiau dacă va fi un cover story sau o analiză de tendinţe, poate un top al celor mai bine plătiţi sau al celor mai şcoliţi tineri din afaceri.

  • Planeta se rotunjeşte la loc

    Friedman punea pe seama globalizării efectul de aplatizare a planetei: dispariţia graniţelor comerciale şi slăbirea influenţelor politice, revo-luţia digitală, o lume angrenată într-o mişcare browniană cu efecte pozitive – aşa îi părea lumea în 2005 analistului. Criza şi noua realitate economică pe care a generat-o pare să schimbe realitatea lui Friedman, şi iată şi de ce.

    La un moment dat, prin februarie, scriam că un indice economic ciudat, care a avut momentul lui de glorie cândva, ajunsese la un minim istoric. Este vorba de Baltic Dry Index, iar valoarea, oarecum emblematică, era 666, de la aproape 12.000 de puncte în 2008. Baltic Dry este emis zilnic de Baltic Exchange din Londra, ia în calcul peste 20 de rute comerciale şi reflectă evoluţia costurilor de transport din industria navală a materiilor prime – minereu de fier, oţel, ciment, cărbune. Analiştii care îl folosesc şi îl citează spun că tranzacţiile cu ma-terii prime, reflectate în evoluţia costurilor de transport, sunt direct legate de mersul viitor al economiei mondiale – creşte înaintea şi în tim-pul perioadelor faste şi scade înaintea şi în perioadele de criză. La jumătatea lunii aprilie, a fost rândul unui alt indice obscur, Shanghai Containerized Freight Index, care urmăreşte evoluţia ratelor de shipping din Shanghai spre Europa Occidentală, să scadă cu aproape 70% faţă de acceaşi perioadă a anului precedent, la un nivel minim, de break-even pentru aceste rute, la actualele costuri ale carburanţilor (pentru a înţelege cum funcţionează, trebuie să spun că în 2011, la costuri în creştere ale carburanţilor, armatorii au redus viteza navelor, de la 25 de noduri pe oră la 17 noduri, un nivel care asigura un raport cât de cât convenabil din punctul de vedere al costurilor).

    Ratele de shipping au înregistrat scăderi similare şi pe rutele dintre Asia şi Mediterană. Scăderea ratelor de shipping este influenţată în mod direct de câţiva factori, cum ar fi uriaşele nave de transport care au intrat în funcţiune sau alianţe recent stabilite între companiile de transport, dar înseamnă şi o scădere a volumului de mărfuri – materii prime spre China şi produse finite spre Europa. Dar înseamnă, cred, şi o „răcire“, o încetinire a comerţului mondial şi un semn că ritmurile globalizării se reduc.

    Purtate de evangheliştii globalizării, companiile au deschis noi şi noi linii de producţie în lume, dar acum constată că marjele de profit sunt mai mici pe pieţele internaţionale şi mai mari pe pieţele interne. Un ştab de la General Motors vorbea recent de dezamăgirea produsă de extinderea rapidă pe plan internaţional şi se întreba, retoric, dacă nu ar fi fost bine să fie mai ezitanţi, mai puţin influenţabili şi mai cu discernămînt în privinţa investiţiilor şi a eforturilor depuse. Piaţa chineză, o miză definită drept uriaşă pentru producătorul de automobile, s-a dovedit a fi mai degrabă doritoare de minivan-uri ieftine şi mai puţin de Cadillacuri, chiar dacă analiştii au tot repetat mantra miliardelor de nou-veniţi în clasa de mijloc mondială.

    Întreg volumul comerţului mondial a scăzut. Fluxurile de capital s-au redus. Performanţele companiilor în BRIC sau alte zone de tip Eldorado scade. Pieţele promise nu au apărut – consumul casnic reprezintă în China 34% din PIB, dar în SUA este de două ori mai mare (efectul politicii un copil de familie?!). Companiile naţionale se luptă, iar de cele mai multe ori şi câştigă în faţa multinaţionalelor. Un anume soi de protecţionism poate fi întâlnit la toate nivelurile, de la lupta autorităţilor ruse cu McDonald’s la disputele chinezilor cu circa 30 de multinaţionale, printre care GlaxoSmithKline, Apple, Microsoft, BMW sau Daimler. Un val de „întoarceri acasă“ este perfect posibil, alimentat de dezamăgirile de mai sus, de atitudinile protecţioniste sau de tehnologiile disruptive – printul 3D este una dintre acestea.

    Unde vreau să ajung? Nu ştiu, constat doar, şi spun: Pământul tinde să se rotunjească la loc. Şi în orice regresie se ascunde un po-tenţial câştig.
    Tabloul „Regatul paşnic“ al lui Edward Hicks ilustrează destul de bine, zic, tema.

  • Opinie Crenguţa Nicolae, redactor-şef adjunct: Deconstruiţi şi veţi fi liberi

    Evaluarea monarhistului, care ştia cum se face o campanie, e instructivă dacă ne uităm la contrastul dintre eforturile reuşite de mobilizare a opiniei publice pentru o cauză oarecare (de pildă blocarea proiectului minier Roşia Montană sau întoarcerea scorului din sondaje la prezidenţialele de anul trecut) şi eforturile nereuşite (de pildă reîmpachetarea PDL ca ARD în 2012 sau protestele contra TTIP, care în România n-au avut ecou).

    Comun eforturilor reuşite de mobilizare nu e numai ceea ce cu un termen vag este desemnat drept „profesionism“ (înţeles de obicei drept capacitatea de a pune la bătaie sume mari de bani, plus o armată de mesageri în media de toate felurile, plus persistenţa asaltului), ci intuiţia de a apăsa pe butoanele afective cele mai sensibile la un moment dat. Nu pe butoanele morale sau raţionale, ci pe butoanele afective, acelea de care de multe ori individul care citeşte ştiri, cărţi, Facebook, Twitter sau se uită la televizor nici nu-şi dă seama că mai există: cele care îl fac să vadă deodată roşu în faţa ochilor când se convinge că există un Adversar (inamicul în ordine politică, economică, socială, naţională, religioasă etc) care ameninţă supravieţuirea Familiei sale, a Ţării sale, a Etniei sau a Rasei sale, a Religiei sale, a Clasei sale, aşa încât trebuie nimicit.

    Aceste butoane funcţionează obligatoriu într-o dimensiune istorică, astfel încât agresiunea curentă sau potenţială, reală sau imaginară din partea Adversarului trebuie înţeleasă mereu drept o repetare a unor agresiuni mai vechi, a unor precedente istorice care, iată, trebuie obligatoriu readuse în actualitate „spre a nu uita lecţiile istoriei“. Efectul garantat al acestei logici afective este reîncărcarea cu ura istorică pentru evenimentele deja trecute şi, astfel, demonizarea deplină a Adversarului, care devine chintesenţa răului absolut.

    Aşa se explică gloria de care beneficiază termeni ca „fascist“, „nazist“, „comunist“, folosibili practic în orice fel de context, pur şi simplu spre a exprima resentimentul intens şi fără întoarcere faţă de cei etichetaţi astfel. Grecii furioşi o reprezintă pe Angela Merkel cu mustaţă de Hitler; propaganda rusească a descris Maidanul drept un fenomen organizat de nişte fascişti; ucrainenii îl pictează pe Putin cu şuviţa lui Hitler; toată opoziţia la PSD s-a construit pe asocierea partidului cu comunismul; adversarii lui Obama sau ai Papei Francisc îi descriu pe aceştia drept comunişti, marxişti; criticii lui Băsescu i-au făcut şi lui caricaturi în chip de Hitler.

    Aspectul cel mai grotesc al fenomenului e că asocierile se pot perpetua cu succes la infinit, ca într-un fel de „reductio ad Hitlerum“ (sau Stalinum) unde oricine poate fi în acelaşi timp acuzator sau acuzat că promovează idei sau politici naziste sau comuniste. O profesoară americană decreta zilele trecute că „trecutul fascist al Italiei se reflectă în felul cum abordează criza imigranţilor africani“, povestind cum saturaţia unor comunităţi faţă de afluxul excesiv de refugiaţi a dus la reabilitarea pe plan local a unor figuri istorice ca generalul fascist Rodolfo Graziani, autorul unor campanii sângeroase în Libia şi Etiopia dinainte de război.

    În acelaşi timp, susţinătorii partidelor extremiste de dreapta din Europa înfierează constant UE drept un nou URSS, o reîncarnare a imperiului comunist care vrea să nege diferenţele de rasă, etnie şi sex şi să primească docil toţi imigranţii din fostele colonii, ducând astfel la groapă civilizaţia Europei. Iar cea mai nouă contribuţie sunt comentariile din medii creştine sau evreieşti pe marginea aniversării genocidului din Armenia, care citează o remarcă a lui Hitler – „cine îşi mai aduce aminte azi de nimicirea armenilor?“ – menită să justifice Holocaustul. Depinzând de cine reîncălzeşte această secvenţă a istoriei, con-cluzia e fie că Vestul ar trebui să se mobilizeze la luptă spre a-i apăra pe creştinii masacraţi de ISIS, fie că „Europa iudeo-creştină“ sau „creştinătatea“ ar trebui să iasă la luptă contra „islamofascismului“ susţinut de toţi inamicii Occidentului.

    Toate acestea ilustrează cât de restrictivă, înşelătoare şi ineficientă este ideologia ca instrument de înţelegere a lumii. Şi, într-adevăr, conversaţiile de pe reţelele sociale ori pe forumurile ziarelor arată că, în timp, oamenii par să-şi fi dezvoltat un fel de rezistenţă la propaganda ideologică – dar nu atât prin efort propriu de gândire, cât prin îmbrăţişarea aproape automată a altor forme de propagandă, la fel de tare colorată ideologic.

    În unele cazuri, a scăpa de propaganda de la televizor înseamnă pur şi simplu a intra sub farmecul celei de pe net. Cunoaştem cu toţii replicile-clişeu care pot fi servite aproape pentru orice situaţie cu care se poate confrunta un cetăţean, de la „cum să mă duc la război – pentru cine, pentru hoţii care ne conduc?“ până la „de ce să-mi vaccinez copilul, ca să mi-l omoare ăştia?“. Explicarea realităţii prin lentile ideologice e ca un fast-food afectiv, oferind maximă satisfacţie emoţională. Unui individ care nu are sau nu crede că are mijloacele de a lupta să corecteze realitatea în sensul dorit, ideologia îi oferă cea mai rapidă consolare virtuală: o interpretare coerentă şi mereu capabilă să-l pună într-o lumină ideală pe el şi grupul cu care se identifică.

    Încercarea de a scăpa însă de clişeele de propagandă pe cont propriu merită făcută, iar capacitatea de a deconstrui ideologia oriunde o vedem că apare este la îndemâna oricui. Chiar dacă efortul respectiv aduce un pic cu zădărnicia lui Sisif, „deconstruiţi şi veţi fi liberi“ e un bun slogan (nepropagandistic) pentru zilele noastre.

  • Cum transformăm un loc din care oamenii vor să plece într-un loc 
unde oamenii vor să ajungă

    Dacă vă amintiţi, luna trecută făcea mare vâlvă şi isca proteste la Bucureşti şi la Londra documentarul ”Vin românii„ al unei televiziuni britanice. Business Magazin a ajuns la concluzia că unul din zece români ce pleacă legal în regat porneşte o afacere proprie, plăteşte taxe şi creează locuri de muncă şi valoare adăugată.

    Şi de ce nu ar face-o, într-o lume globalizată; nu ştiu dacă va fi război mondial, din acela cu arme şi soldaţi şi tunuri şi avioane, dar ştiu că în lume se poartă deja războaie dure – unul este cel pentru resurse, apoi cel pentru banii investitorilor şi nu în ultimul rând cel pentru competenţe. România nu excelează la niciun astfel de capitol, nici la gestion-area resurselor, nici la atragerea investitorilor şi nici la atragerea sau păstrarea sau crearea de competenţe. Iar despre sprijinul antre-prenorilor, să spunem că există intenţii, dar stăm prost la finalizare.

    Să trecem acum la ce se întâmplă la Londra: o tânără povesteşte că şi-a înfiinţat compania în zece minute, la ora 2 noaptea, pe internet, foarte simplu. Raportează la fisc o dată pe an, şi doar TVA se raportează trimestrial. ”Acasă, autorităţile vor să te prindă cu mâţa în sac, funcţionarii publici se simt frustraţi când trebuie să facă ceva pentru privat, îi fac pe oameni să se simtă datori că şi-au rezolvat problemele. În Marea Britanie, autorităţile tratează cetăţenii şi firmele ca pe clienţi şi se străduiesc să facă sistemul cât mai prietenos, ca să fie cât mai uşor şi comod pentru firme.„ Pentru comparaţie, sunt 55 de zile ale anului în care contribuabilii din România trebuie să depună, la Fisc, 379 de declaraţii, situaţii centralizatoare, jurnale, cereri, plăţi sau solicitări aferente anului în curs. Reducând un pic lucrurile la absurd, contribuabilul român stă aproape două luni la coadă la Fisc şi are de întocmit/plătit mai multe documente şi taxe decât sunt zile într-un an.

    Economia românească are nevoie de investiţii, de locuri de muncă, de productivitate sporită şi de un mediu de afaceri prietenos, din care să dispară, printre altele, frustrarea de care vorbeşte tânăra antreprenoare. De o politică fiscală care să susţină dezvoltarea com-paniilor şi care să nu determine întreprinzătorii să se refugieze în evaziune; Consiliul Fiscal estima că evaziunea fiscală din munca la negru s-a dublat între 2007 şi 2013, de la 8 miliarde de lei la 16 miliarde de lei.

    Unii îmi vor spune că există programe de sprijinire a tinerilor, de genul ”Primul loc de muncă„; astfel de programe or fi binevenite, în opinia unora, dar le văd ca pe nişte limitări, pentru că oferă nişte bani, pe o perioadă limitată de timp, şi nu ca un sprijin real – acesta nu implică bani, ci mai degrabă politici şi strategii pe termen lung şi bunăvoinţă. Avem nevoie de programe care să nu limiteze, ci să folosească talentul tinerilor, puterea lor de muncă şi de inovare. Trebuie să ne propunem să facem din România un loc unde oamenii vor să vină şi nu să rămână un loc din care oamenii vor să plece. Altfel, o să privim în continuare cum tinerii îşi înfiinţează companii în străinătate. Şi o să ne supărăm, mai mult sau mai puţin justificat, pe televiziunile străine.

    Paul Neagu (1938 – 2004), cu a cărui lucrare ilustrez, a fost un artist născut la Bucureşti şi care s-a stabilit la Londra, fiind socotit unul dintre cei mai importanţi sculptori, după Brâncuşi; una din lucrările sale, ”Edgerunner„, este expusă în parcul londonez Owen’s Fields din cartierul Islington – un caz rarisim printre artiştii români.

  • Cum transformăm un loc din care oamenii vor să plece într-un loc 
unde oamenii vor să ajungă

    Dacă vă amintiţi, luna trecută făcea mare vâlvă şi isca proteste la Bucureşti şi la Londra documentarul ”Vin românii„ al unei televiziuni britanice. Business Magazin a ajuns la concluzia că unul din zece români ce pleacă legal în regat porneşte o afacere proprie, plăteşte taxe şi creează locuri de muncă şi valoare adăugată.

    Şi de ce nu ar face-o, într-o lume globalizată; nu ştiu dacă va fi război mondial, din acela cu arme şi soldaţi şi tunuri şi avioane, dar ştiu că în lume se poartă deja războaie dure – unul este cel pentru resurse, apoi cel pentru banii investitorilor şi nu în ultimul rând cel pentru competenţe. România nu excelează la niciun astfel de capitol, nici la gestion-area resurselor, nici la atragerea investitorilor şi nici la atragerea sau păstrarea sau crearea de competenţe. Iar despre sprijinul antre-prenorilor, să spunem că există intenţii, dar stăm prost la finalizare.

    Să trecem acum la ce se întâmplă la Londra: o tânără povesteşte că şi-a înfiinţat compania în zece minute, la ora 2 noaptea, pe internet, foarte simplu. Raportează la fisc o dată pe an, şi doar TVA se raportează trimestrial. ”Acasă, autorităţile vor să te prindă cu mâţa în sac, funcţionarii publici se simt frustraţi când trebuie să facă ceva pentru privat, îi fac pe oameni să se simtă datori că şi-au rezolvat problemele. În Marea Britanie, autorităţile tratează cetăţenii şi firmele ca pe clienţi şi se străduiesc să facă sistemul cât mai prietenos, ca să fie cât mai uşor şi comod pentru firme.„ Pentru comparaţie, sunt 55 de zile ale anului în care contribuabilii din România trebuie să depună, la Fisc, 379 de declaraţii, situaţii centralizatoare, jurnale, cereri, plăţi sau solicitări aferente anului în curs. Reducând un pic lucrurile la absurd, contribuabilul român stă aproape două luni la coadă la Fisc şi are de întocmit/plătit mai multe documente şi taxe decât sunt zile într-un an.

    Economia românească are nevoie de investiţii, de locuri de muncă, de productivitate sporită şi de un mediu de afaceri prietenos, din care să dispară, printre altele, frustrarea de care vorbeşte tânăra antreprenoare. De o politică fiscală care să susţină dezvoltarea com-paniilor şi care să nu determine întreprinzătorii să se refugieze în evaziune; Consiliul Fiscal estima că evaziunea fiscală din munca la negru s-a dublat între 2007 şi 2013, de la 8 miliarde de lei la 16 miliarde de lei.

    Unii îmi vor spune că există programe de sprijinire a tinerilor, de genul ”Primul loc de muncă„; astfel de programe or fi binevenite, în opinia unora, dar le văd ca pe nişte limitări, pentru că oferă nişte bani, pe o perioadă limitată de timp, şi nu ca un sprijin real – acesta nu implică bani, ci mai degrabă politici şi strategii pe termen lung şi bunăvoinţă. Avem nevoie de programe care să nu limiteze, ci să folosească talentul tinerilor, puterea lor de muncă şi de inovare. Trebuie să ne propunem să facem din România un loc unde oamenii vor să vină şi nu să rămână un loc din care oamenii vor să plece. Altfel, o să privim în continuare cum tinerii îşi înfiinţează companii în străinătate. Şi o să ne supărăm, mai mult sau mai puţin justificat, pe televiziunile străine.

    Paul Neagu (1938 – 2004), cu a cărui lucrare ilustrez, a fost un artist născut la Bucureşti şi care s-a stabilit la Londra, fiind socotit unul dintre cei mai importanţi sculptori, după Brâncuşi; una din lucrările sale, ”Edgerunner„, este expusă în parcul londonez Owen’s Fields din cartierul Islington – un caz rarisim printre artiştii români.

  • Iarba înaltă de acasă, ediţia a doua

    Cei de la Telegraph sunt conştienţi că Marea Britanie este o destinaţie favorită a investiţiilor, că engleza este limba de business a lumii, că în Londra sunt mai mulţi bancheri francezi decât la Paris sau că dispun de sisteme legislative şi fiscale bine puse la punct sau de infrastructură în regulă. Dar competitivitatea înseamnă mai mult, înseamnă şi timp liber, scenă artistică, şcoli; mai mult, spu-nea jurnalistul britanic, tot sistemul trebuie upgradat, adus la nivelul secolului XXI, alături de oameni şi sisteme care încurajează inovaţia şi creativitatea. Sincer, mi s-a părut exagerat să ai astfel de probleme, dar de fapt asta se cheamă luciditate şi viziune.
    Tânărul cu care m-am întâlnit mi-a scris, iar istoria lui a apărut în revistă la un moment dat. A lucrat de-a lungul şi de-a latul lumii, din Asia până în nordul Europei, pe mare şi pe uscat, pentru mari companii. Cel mai recent a lucrat pentru un gigant al transportului mondial, o companie cu tradiţie şi proceduri stricte – a dat în jur de 15 interviuri pentru a obţine postul, faţă în faţă sau la telefon. A reuşit să obţină postul şi, din ce mi-a povestit, a fost o perioadă bună pentru el. Acum a decis să se întoarcă acasă şi îşi căuta un job; şi, ce să vezi, ce a funcţionat în Asia sau în Europa nu mai funcţiona în România, iar oamenii de aici decideau rapid, nu după câteva întâlniri, că omul nu se potriveşte cu compania lor. Ba era supracalificat, ba ce dacă vânduse avioane, dacă nu a vândut carton pre-sat nu e în regulă, ba banii erau o problemă, ba cine mai ştie ce ieşea din normele locale şi nu se lega nimic.

    Înţeleg că ceea ce trăieşte tânărul de care povestesc este un fenomen real – povestea de multe ori tulbure a celor care se întorc din străinătate şi descoperă că nu se mai potrivesc cu societatea de aici. În ciuda competenţelor acumulate, în ciuda cunoştinţelor căpătate, în ciuda numelor de companii de pe fostele cărţi de vizită, aceşti oameni îşi găsesc cu greu locul, de multe ori făcând compromisuri nedrepte. Şi nu este numai cazul celor care au lucrat, ci şi al tinerilor care au mers la studii în străinătate. Îmi cer scuze pentru generalizare, unii chiar nu-şi au locul în ce o să spun mai departe, dar trebuie să zic: în alienata societate românească, prinşi într-o competiţie absurdă şi în jocuri pe care nu mai vrem şi nu mai putem să le desluşim, marcată freudian de un complex de infe-rioritate cleios, mulţi nu mai au loc. Uite o temă interesantă pentru ştabii acestei naţii, după ce vor fi rezolvat cele câteva diferenţe care ne separă de Marea Britanie – climatul politic, economic şi social, infrastructura, legile, taxele, sistemul de învăţământ. Avem nevoie de competenţe şi de oameni care să ştie să facă lucruri şi care să le şi facă, nu doar de politruci care au răspunsuri la orice, dar nu mişcă un pai. Oameni care să fi lucrat în lume, care să ştie ce înseamnă responsabilitatea şi corectitudinea şi colaborarea. Ce le oferim, cum îi primim, cum inversăm exodul creierelor?

    În urmă cu şapte ani am scris un text pe aceeaşi temă, care se chema „Iarba înaltă de acasă“ în care am povestit un banc; îl reiau, pentru că rămâne de actualitate:

    Un ministru vede într-o seară, după ce iese din instituţia pe care o conduce şi urcă în maşina de serviciu, doi bărbaţi care mâ-ncau iarbă pe marginea drumului. Îi spune şoferului să oprească, coboară şi se îndreaptă spre cei doi.

    „De ce mâncaţi iarbă?“, îl întreabă pe primul.

    „Nu avem bani, suntem şomeri şi săraci şi suntem nevoiţi să mâncăm iarbă“, răspunde cel întrebat.

    „Păi veniţi la mine acasă şi vă dau eu suficientă mâncare“, răspunde ministrul.

    „Oh, domnule, am soţie şi trei copii. Sunt acolo, sub copac“, arată primul om.

    „Să vină şi ei“, răspunde ministrul. „Şi tu poţi veni“, continuă el, întorcându-se spre al doilea om.

    Umil, acesta răspunde că are nevastă şi şase copii. „Îi luăm pe toţi“, spune ministrul, hotărât.

    Intră cu toţii în maşină, o mulţime de oameni într-o maşină altfel încăpătoare, dar care se dovedeşte, acum, prea mică. Pe drum, unul din cei doi zâmbeşte recunoscător: „Domnule, vă mulţumim pentru bunătate şi pentru că ne-aţi luat pe toţi!“.

    Ministrul, zâmbitor şi el: „Mă bucur şi eu. O să vă placă la mine acasă. Am o curte mare şi iarba are un metru înălţime!“.

    Ilustrez cu o „Pieta“ a maestrului Corneliu Baba.

  • De ce e mai bine să angajezi o femeie pe postul de director

    Motiva prin forţa femeilor de a aduce rezultate, prin capacitatea acestora de a vedea ansamblul şi prin faptul că femeile nu se sperie de muncă sau de volumul mare de tasku-ri, deoarece, după cum spunea – mai în glumă sau mai în serios – şi Ken Robinson în celebrul său discurs de la Ted, „multitaskingul a fost inventat şi cu siguranţă dus la perfecţiune de femei“. CEO-ul care conduce compania antreprenorului de aproape cinci ani este una dintre cele mai puternice femei din businessul românesc şi livrează rezultate într-una dintre industriile ante-rior specifice bărbaţilor, care au ajuns să fie însă dominate de femei. Retailul de cosmetice sau de fashion sunt industrii care se pliază pe profilul femeilor şi sunt şi dominate de acestea. Dar tot câteva doamne conduc industrii ca asigurările, petrolul şi energia, avocatura sau distribuţia de produse IT.

    Alături de colegii mei, am vorbit cu zeci de doamne din businessul românesc pentru realiza-rea acestui catalog. La una dintre întâlniri, teoretizând şi filosofând despre forţa femeilor de a face multitasking şi de a livra rezultate atât în business, cât şi în educaţia copiilor sau în mi-cromanagementul familiei, am realizat că România din ultimii 25 de ani a integrat femeile în afaceri fără prea multă vorbă. Vestul Europei a muncit mai mult să scoată femeile din casele bine întreţinute de bărbaţi, a tratat mai mult despre integrarea lor pe piaţa muncii şi despre ne-voia de a aduce cât mai multe femei în consilii de administraţie, în management sau la cârma unor afaceri care să şi atragă finanţări. La nivel european au fost propuse soluţii, strategii şi penalizări pentru companiile care nu respectă diversitatea de gen.  În România, unde multitu-dinea de alte probleme nu a lăsat timp pentru astfel de discuţii, lucrurile s-au întâmplat de la sine. Femeile au ajuns o forţă în businessul local fără ca nimeni în afară de ele însele să fi in-tenţionat asta. Iar parcursul lor în business continuă.

    Lista cu cele 200 de doamne pe care o veţi răsfoi în continuare este finalul unui proces de de-liberare, care a presupus nu numai prezentarea unor nume care contează cu adevărat în busi-nessul local, dar şi realizarea unui pariu cu viitorul. Multe dintre doamnele apărute în ediţiile trecute ale catalogului au devenit expatriate, fiind promovate în afara ţării, multe antreprenoare au depăşit etapa romantică a businessului şi au devenit femei de afaceri în toată puterea cu-vântului, la fel cum multe dintre ele au reuşit să păstreze businessul în formă şi în forţă şi acordat cu piaţa. Pentru că femeile aduc „îmbunătăţirea performanţei financiare, stimularea cre-ativităţii şi soluţionarea mai eficientă a problemelor“, dar şi pentru că analizează toate faţetele unei probleme, pentru că se gândesc la viitorul companiei şi pentru că se bucură frumos de re-zultate pariem încă o dată pe 200 de nume în businessul românesc feminin.

  • Opinie Crenguţa Nicolae, redactor-şef adjunct: Politica pe tocuri


    Într-un discurs ţinut vara trecută la Congresul Femeilor Populare, pe atunci preşedintele Traian Băsescu le recomanda participantelor să atragă femei de afaceri, în aşa fel încât să nu rămână dependente de banii şi voinţa bărbaţilor din par-tid. Băsescu se declara solidar cu cauza femeilor în politică, pentru că ştie „din trăirile fiicelor“ lui cât de greu este pentru o femeie „în ziua de azi“.

    Argumentaţia părea mai curând ironică, întrucât fiica cea mică a ex-preşedintelui, fostă europarlamentar, a exemplificat tocmai dependenţa de banii şi voinţa tatălui, iar preşedinta de atunci a PMP exemplifica dependenţa de banii soţului şi de voinţa protectorului ei politic. Între timp, EBA şi Udrea au ieşit din politică, iar în spaţiul rămas după plecarea lor rămân deloc puţine tinere care au încercat să le imite, de la stilul vestimentar la clişeele verbale. Una dintre aceste tinere, fiică de primar, îi dădea o replică unei rivale care îi acuzase tatăl de troc politic cu un fruntaş al altui partid, încheindu-şi pledoaria cu un citat din Elena Udrea: „Să te ferească Dumnezeu de femeile frustrate în politică“.

    Evocarea acestor lucruri într-o revistă care promovează atâtea exemple de femei cu cariere clădite pe inteligenţă, muncă şi specializare profesională pare nelalocul ei; diferenţa dintre femeile din politică şi afaceri este însă o realitate. Ea are şi n-are legătură cu subreprezentarea femeilor în funcţii de conducere. În mediul de business, reprezentarea femeilor în boardurile companiilor cotate la bursă varia, la nivelul lunii octombrie 2014, între 2,7% în Malta şi 32,4% în Franţa, conform CE, în timp ce România era pe locul al optulea din coadă, cu 11%, sub media UE de 20,2%.

    Interesant este însă că, faţă de datele din octombrie 2010, ponderea femeilor a crescut cel mai mult în Franţa (cu 20%), dar a scăzut cel mai mult în România (cu 10,4%), în timp ce media UE a urcat cu 8,3%. Faptul că, alături de România, ţările unde această pondere a scăzut sunt exclusiv din Est – Cehia, Ungaria şi Slovacia, plus Estonia unde a stagnat, confirmă o constatare a experţilor în resurse umane, respectiv faptul că, atât ca efect al crizei financiare, cât şi al schimbărilor de generaţie şi educaţie, începe să se disipeze moştenirea culturală a egalităţii de gen din perioada comunistă. În sfera politică, acest gen de disipare nu pare să se fi simţit la nivel statistic: ca reprezentare în parlamentele naţionale, ponderea femeilor a variat anul trecut în Europa între 10% în Ungaria şi 44% în Suedia, media UE fiind 27%; România ocupa locul al doilea din coadă, cu 12%, conform Eurostat (faţă de 10-11% în 2000-2013).

    Ceea ce s-a disipat însă în ultimii câţiva ani are de-a face însă cu substanţa culturală. Elena Udrea a definit acest gen de schimbare: „Când am intrat în politică, încă mai era la moda femeia îmbracată în costum cenuşiu, care umbla în pantofi fără toc şi-şi purta părul prins în coc. Şi asta era nu mai departe de acum zece ani. Suntem într-un partid în care faptul că purtăm tocuri nu ne va opri cariera politică“.

    Din punctul de vedere al emancipării femeii, schimbarea descrisă de Udrea a fost însă nulă, întrucât noul model co-lorat a devenit la fel de opresiv precum cel al activistei cu coc, tinzând să considere automat femeile care nu se încadrează în el drept şterse, insuficient de femei, neeligibile pentru succes. Ierarhia calităţilor demne de apreciat la o femeie nu pare să mai privilegieze capacitatea de a produce idei proprii, ci loialitatea faţă de un partid/lider.

    Cei care promovează femei după acest criteriu o fac însă fiindcă prin loialitate înţeleg docilitate: e o reţetă pe care au aplicat-o în Siria Muammar Gaddafi, în Bulgaria premierul Boiko Borisov, în România preşedinţii Traian Băsescu cu Elena Udrea şi Klaus Iohannis cu Alina Gorghiu. Iar specificul unei cariere politice întemeiate pe „loialitate“ faţă de un mentor e că atunci când acesta îşi termină mandatul sau averea, aventura în politică a discipolei se termină. În lipsa unei schimbări reale în bine faţă de modelul activistei cu coc, clişeul stupid cu „Elenele nefaste din politica României“ (care traduce de fapt ideea „atâta pot femeile în politică“) se va tot repeta.

    Şi probabil va mai trece o vreme până ce stilul udrist de a reduce atât succesul, cât şi insuccesul unei femei în politică la ideea de victorie, respectiv înfrângere în faţa bărbaţilor inamici va ceda locul unei abordări mai puţin caricaturale.

    Ceea ce se întâmplă cu generaţia (sau „lotul“) Elenei Udrea este într-adevăr o înfrângere pentru toate femeile care s-ar simţi atrase de politică, dar în niciun caz una pentru care să poată fi dată vina rapid pe misoginii patriei.

     

  • Lecţia de stil personal: ceasuri şi bijuterii care întorc privirea

    1. 
Ceasul scafandrilor (foto sus)

    Pentru că unii dintre noi vor să petreacă iarna departe de frig, în destinaţii exotice, numai bune pentru experimentat un sport precum scufundările, Carl F. Bucherer propune o echipare adecvată, începând cu ceasul de la mână. Brandul orologer elveţian a prezentat anul trecut cel mai recent produs din colecţia Patravi, prin modelul Patravi ScubaTec, dedicat scafandrilor. Ceasul cu carcasă de 44,6 mm are un bezel ce se roteşte doar în sensul acelor de ceasornic, astfel încât să îl ferească pe purtător de grija unei eventuale manipulări greşite a ceasului. Ora se poate citi uşor chiar şi în ape tulburi datorită vopselei Super-LumiNova de pe cadran. Cadranul negru este protejat de un cristal safir gros de 4 mm.  Ceasul  este  echipat cu un mecanism automatic CFB 1950.1, iar designul şi culorile amintesc de nuanţele de albastru de pe fundul oceanului, în ton cu paleta de culori a unei vacanţe pe insulă.

    2. 
Din pasiune pentru un sport nobil

     

    Cu scopul de a marca Anul Calului, brandul de orologerie elveţian Longines a lansat în 2014 Longines Equestrian, o reinventare a ceasului de buzunar Lépine din 1927, expus în prezent la muzeul Longines din Saint-Imier, Elveţia. Prin intermediul acestei piese, Longines aduce un tribut animalului nobil care i-a fascinat dintotdeauna pe oameni. Impozant şi mândru, calul semnifică atât prestigiu, cât şi eleganţă şi performanţă – caracteristici de bază ale brandului elveţian cunoscut prin logoul său înaripat. Modelul are un diametru de 49,50 mm, iar spatele carcasei este încrustat cu un cal ce sare peste un obstacol, simbol al valorilor pe care brandul vrea să le transmită.

    3. 
Vintage şi inovaţie 
la un loc

    Lansată în 2012, colecţia Circo a brandului Movado este caracterizată de un design vintage, caracterizat de cadrane simple completate cu cifre arabe argintii şi de curele din piele. În 2014, două piese sofisticate pentru bărbaţi s-au alăturat colecţiei, având ca element distinctiv brăţarile inovative, cu o textură de plasă, cu legături detaşabile şi o încuietoare sub formă de fluture care oferă un aspect neted şi o potrivire reglabilă. Primul ceas din această linie este un model din oţel inoxidabil, cu o carcasă de 44 mm, iar cel de-al doilea, negru în întregime, cu aspect sportiv, are o carcasă de 42 mm. Fiecare dintre cele două piese aduce un aer proaspăt şi modern colecţiei.

    4. 
Luxul meşteşugurilor uitate

    Pentru a celebra frumuseţea efemeră a florilor şi a o păstra pentru eternitate, Cartier a iniţiat o nouă procedură în orologeria de lux: încrustaţiile florale, care împodobesc cadranul ceasului Ballon Bleu de Cartier de 42 mm. Ballon Bleu de Cartier se află la intersecţia a două meşteşuguri: imortalizarea florilor şi talentul bijutierului. Ore de muncă stau în spatele unei astfel de piese, concepute pentru a reda alchimia unei explozii de culori: petalele de flori sunt adunate şi culese, fiecare dintre ele este lipită de o bucată de lemn şi tăiată după forma dorită, iar odată transformate devin pene care contrastează cu strălucirea ciocului din onix şi ochiul din smarald ale modelului.

    5. 
Artă romană

    Inspirat de Imperiul Roman, ceasul din colecţia Imperial a Chopard este caracterizat de un luciu nobil al caboşoanelor din ametist. Piesa din aur roz, cu o dimensiune a cadranului de 28 mm, îl trimite pe purtător cu gândul la perioada de glorie a imperiilor bizantine.