BusinessMagazin

Tag: cristian hostiuc

  • BNR forţează băncile să majoreze dobânzile la depozite pentru a aduce/readuce banii în bănci şi a creşte economisirea. Dar dacă oamenii nu mai au bani să economisească?

    BNR  a decis miercuri majorarea, pentru a şaptea oară în acest an, a dobânzii de referinţă de la 5,5% la 6,25%, peste aşteptările analiştilor.

    În comunicatul oficial de după şedinţa Consiliului de Administraţie, BNR a menţionat: „Deciziile CA al BNR urmăresc ancorarea anticipaţiilor inflaţioniste pe termen mediu, precum şi stimularea economisirii prin creşterea ratelor dobânzilor bancare, în vederea readucerii durabile a ratei anuale a inflaţiei în linie cu ţinta staţionară de 2,5% plus/minus 1 punct procentual, într-o manieră care să contribuie la realizarea unei creşteri economice sustenabile.“

    Pentru a scădea inflaţia, care este la 15%, dar care fără compensările din energie ar fi undeva la 20-25%, BNR strânge lichiditatea din piaţă şi pune presiune pe bănci să majoreze dobânzile la depozite pentru a readuce banii în bănci, care au fugit începând cu luna februarie, odată cu atacul Rusiei asupra Ucrainei şi declanşarea războiului la graniţa noastră.

    Dar în acelaşi timp, BNR vizează încetinirea creditării, care contribuie la creşterea inflaţiei.

    Conform ultimelor date pe luna august, soldul depozitelor populaţiei în lei din bănci a fost de 158 miliarde de lei, faţă de 164 de miliarde de lei, la finalul lunii februarie, deci o scădere de 6 miliarde de lei.

    În valută depunerile au crescut, dar nu au compensat scăderea pe lei, soldul în valută al populaţiei fiind la finalul lunii august de 124 de miliarde de lei (în valută), faţă de 121 de miliarde de lei (în valută) la finalul lunii februarie. Dacă luăm în considerare şi depozitele companiilor, atât în lei cât şi în valută, depozitele totale în sistemul bancar au fost la finalul lunii august de 486 de miliarde de lei, faţă de 481 de miliarde de lei în februarie.

    La polul opus, creditele populaţiei în lei au crescut de la 138 miliarde de lei în februarie la 146 de miliarde de lei în august, deci cu 8 miliarde de lei.

    Per total creditarea, atât a populaţiei cât şi a companiilor, în lei şi valută, a crescut în august la un sold de 359 de miliarde de lei, faţă de 330 de miliarde de lei în februarie, adică un plus de 29 de miliarde de lei.

    Ca o concluzie, din februarie până în august depozitele bancare (populaţie şi companii, lei şi valută) au crescut cu numai 5 miliarde de lei, în timp ce creditele au crescut cu nu mai puţin de 29 de miliarde de lei. În acest ritm, băncile nu vor mai avea bani de credite. Ori cresc economiile, ori scade creditarea.

    Şi în faţa acestor date, BNR strânge politica monetară, chiar dacă acest lucru a ridicat tensiunea pe piaţa interbancară la cote care nu s-au mai văzut din septembrie şi octombrie 2008, atunci când a izbucnit criza anterioară.

    Băncile ridică dobânzile la depozite de la săptămână la săptămână, în speranţa că îşi vor reface lichiditatea în lei de pe urma economisirilor populaţiei.

    CEC Bank, care este una dintre băncile care atrag sume mari de bani de la populaţie, tocmai a majorat dobânda la depozite la 8,2% pe an, cu scadenţa la 1 an (la depozitele online) şi 8,7% pe an, pe scadenţa de 3 ani (depozite online).

    BCR, a doua bancă din sistem, a ieşit pe piaţa bursieră cu o emisiune de obligaţiuni pe 6 ani în valoare de 334 de milioane de lei, pentru care plăteşte o dobândă de 9,6% pe an. Aceste obligaţiuni au funcţia de a susţine capitalul băncii (MREL).

    Vom mai vedea bănci care vor majora dobânzile şi vor încerca să ridice bani de pe piaţă, atât în lei cât şi în valută, prin toate formele posibile.

    Spre exemplu, Banca Transilvania, cea mai mare bancă, a anunţat un plan privind o serie de emisiuni de obligaţiuni în valoare totală de 1 miliard de euro.

    Băncile au nevoie de bani pentru a-şi susţine indicatorii de lichiditate care s-au deteriorat în ultimul timp, mai ales după ce valoarea portofoliului de titluri de stat a scăzut ca urmare a creşterii dobânzilor. Băncile din România, atât cele cu capital românesc dar şi cele cu capital străin, sunt lovite în plin de scăderea valorii titlurilor de stat româneşti, care se reflectă direct în capital.

    Auditorii de pe piaţă nu au fost încântaţi atunci când băncile au încercat să reclasifice portofoliul de titluri de stat din poziţia “mark to market”, în poziţia “hold to maturity”. În prima poziţie titlurile de stat trebuie marcate la piaţă în funcţie de preţul curent de tranzacţionare, iar diferenţa faţă de valoarea nominală trebuie reflectată în bilanţ/capital. În a doua poziţie titlurile de stat sunt declarate netranzacţionabile până la scadenţă, aşa că nu trebuie marcate cu minus, în funcţie de scăderea valorii curente.

    Toată această marcare la piaţă, care acum este cu minus, are un impact destul de mare în bilanţul băncilor, care sunt la limită cu îndeplirea cerinţelor de capital şi de lichiditate. Şi încă nu au început creditele neperformante.

    Aşa că trebuie să facă rost de bani, în special de lei, la un cost din ce în ce mai mare. Dacă pe euro au suficientă lichiditate şi s-au redeschis liniile de finanţare de la băncile-mamă, pe lei situaţia este destul de critică.

    Deşi este o întrecere între bănci pe creşterea dobânzilor la depozitele populaţiei, s-ar putea ca oamenii să nu mai aibă ce să economisească, deşi o dobândă de peste 8%, dacă nu chiar de 10% nu este de lepădat.

    Tare mă tem că economisirea, pe care mizează şi BNR, s-ar putea să nu se întâmple sau să fie marginală, în cel mai bun caz.

    Explozia preţurilor a reînviat inflaţia, iar salariile nu pot să crească în acelaşi ritm. Companiile încep să fie în aceeaşi suferinţă ca populaţia, dacă nu chiar mai rău, în special firmele româneşti.  

    Scăderea puterii de cumpărare într-un ritm atât de rapid şi atât de abrupt nu mai permite acum populaţiei să economisească. Banii de-abia ajung de la o lună la alta. Iar acum urmează creşterea dobânzilor la credite şi apariţia primelor facturi cu noile preţuri la energie, care nu mai sunt compensate în totalitate. IRCC-ul a crescut de la 1 octombrie de la 2,56% la 4,06%, iar de la 1 ianuarie va creşte din nou.

    În această vară, toţi banii care s-au strâns în perioada Covid au fost cheltuiţi. Spre exemplu în turism, până în iulie, cheltuielile externe au fost ofical de 3,83 de miliarde de euro, faţă de 2,2 miliarde de euro în aceeaşi perioadă a anului trecut, deci avem un plus de 1,6 miliarde de euro pe ieşiri externe.

    Faţă de acum un deceniu, în România suntem mai puţini cu cel puţin 1 milion de români, aşa că au dispărut o parte din banii de economii. Este adevărat că românii care lucrează în afară trimit bani în ţară, ceea ce contribuie la creşterea depozitelor cel puţin pentru o perioadă limitată, până când aceşti bani sunt cheltuiţi sau se duc pe achiziţia unui apartament care ulterior să fie dat în chirie.

    Dar acum, având în vedere că inflaţia loveşte şi ţările occidentale, nici cei care muncesc în afară nu vor mai avea bani de economisit, pentru că peste tot se înregistrează scăderea puterii de cumpărare, având în vedere că salariile nu acoperă explozia preţurilor.

    Un alt trend care va impacta economisirea este cel legat de modul cum noua generaţie se raportează la viaţa socială şi la economisire. Mulţi tineri nu mai vor să fie ca părinţii şi bunicii lor, care făceau eforturi să pună bani deoparte retezându-şi o parte din vise, aşa că preferă să-şi cheltuiască banii acum pe city-break-uri, pe vacanţe, pe haine sau pe ieşiri în oraş. Terasele sunt pline şi de multe ori tse întrebi unde este criza despre care toţi vorbim.

    Economisirea din ultimul deceniu s-a bazat pe creşterea salariilor (salariul minim a crescut de trei ori iar salariul mediu s-a dublat), dar şi pe stabilitatea cursului valutar leu/euro. Pentru că salariile au crescut, mulţi au putut să pună nişte bani deoparte, ceea ce a contribuit per total la creşterea depozitelor din bănci.

    Acum nu ştiu dacă se va întâmpla acelaşi lucru, mai ales că salariile nu vor avea acelaşi ritm de creştere.

    În aceste condiţii, tare mă tem că oamenii/populaţia nu vor mai avea bani de economisit, de pus deoparte, fiecare dintr-un alt motiv.

    Economisirea poate să crească doar dacă românii care au banii în afară (în băncile elveţiene sau în alte bănci) vor reveni cu banii în ţară, atraşi de diferenţialul de dobândă dintre dobânzile la lei mari şi dobânzile la euro, care sunt în continuare mici.

    Dacă cursul valutar rămâne stabil – iar Mugur Isărescu, guvernatorul BNR, a promis acest lucru -, pot să aibă randamente mai mari dacă îşi plasează banii în lei (fie în depozite, fie în titluri de stat), decât să-i ţină în euro sau chiar în dolari. Dar pentru asta trebuie să-i aducă în ţară sau să-i scoată de la saltea. Şi nu multă lume vrea să facă acest lucru, mai ales că războiul nu s-a terminat, ci chiar a trecut la un nivel de tensiune superior – ameninţări cu arma nucleară în Marea Neagră.

    Datele lunare ale BNR pentru următoarele luni ne vor arăta dacă oamenii vor economisi sau îşi vor readuce banii în bănci de unde îi ţin, ca urmare a creşterii dobânzilor.

  • OPINIE Crisian Hostiuc: Unde vezi tu criză?

    Cei din management, directorii, patronii, antreprenorii, cei care au pe mână o companie, se uită în jur şi se întreabă unde-i criza: preţurile cresc într-un ritm nemaivăzut de foarte mult timp, mulţi chiar nu s-au confruntat cu o asemenea situaţie (spre exemplu, preţurile producţiei industriale au crescut cu 53% în perioada ianuarie-august, iar inflaţia, măsurată la preţurile de consum, este oficial de 15%, dar neoficial, dacă s-ar elimina plafonarea din energie, ar depăşi cu mult 20%), preţurile la energie sunt în aer, dobânzile s-au triplat (ROBOR), vânzările încep să scadă, dar… Acest dar vine din tensiunile de pe piaţa muncii cu care se confruntă managerii.

    Deşi totul din jur pare să indice o criză, ca să nu mai vorbim de război, angajaţii continuă să plece de pe o zi pe alta sau chiar nu se mai prezintă la muncă, fluctuaţia de personal este în continuare mare – 25%-35%, chiar 40% –, presiunile pentru majorarea salariilor există în fiecare zi. Dacă cineva vrea să plece nu găseşti altul în loc sau dacă îl găseşti costă mult mai mult. Şomajul corporatist aproape că nu există. Dacă este criză ar fi trebuit ca angajaţii să tragă de job, să se teamă să nu fie daţi afară, să nu se mai plimbe de la o companie la alta. Dar nu se întâmplă aşa. Dacă o companie nu-i măreşte salariul, sigur altă companie din jur face acest lucru, dacă vine la ea. Bineînţeles că aici nu este vorba de dublarea salariului peste noapte.

    Aceasta este o situaţie din Bucureşti, dar probabil că la fel este în Cluj, Timişoara, Iaşi, poate Sibiu, Braşov. În celelalte oraşe care nu sunt în prim-plan, s-ar putea ca situaţia să fie puţin diferită. Toţi, adică managerii şi proprietarii companiilor, se întreabă de unde vine această tensiune de pe piaţa muncii, unde sunt oamenii pe care să-i angajeze. Mulţi cred că dacă renunţă la un angajat acesta nu-şi găseşte un alt job imediat, dar nu este aşa. La un moment dat, cineva spunea că vrea să vină odată criza, ca să mai tempereze fluctuaţia de personal! Criza a venit, se întinde în business, dar tensiunile de pe piaţa muncii nu s-au redus. De foarte multe ori se uită că România este parte a unei pieţe globale, deschise, iar oamenii se pot mişca cum vor. Dacă nu-ţi găseşti în România de lucru, s-ar putea să-ţi găseşti în afară.

    Site-urile de recrutare de la noi sunt pline de anunţuri pentru joburi în Germania, Franţa, Italia, Anglia etc. În timpul pandemiei s-a deschis piaţa muncii remote, respectiv să poţi să lucrezi din România pentru o companie din afară fără niciun fel de problemă, ca şi cum ai fi lucrat în New York, Londra, Paris, Viena. Nu toată lumea primeşte un salariu ca acolo, dar oricum oferta este mult mai bună decât ceea ce se găseşte pe piaţa românească. De asemenea, se uită că numărul de oameni disponibili pentru piaţa muncii scade în fiecare an şi poţi să măreşti salariile în fiecare zi şi tot s-ar putea să nu găseşti oameni.

    Bineînţeles că această criză economică va lovi cumva în piaţa muncii, dar s-ar putea să nu fie ca în criza anterioară, când companiile au tăiat salariile şi au dat oameni afară. Acum, mai important este să ai oameni cu care să lucrezi, pentru că este de lucru, contând mai puţin marja de profitabilitate sau rezultatul final. Foarte mulţi cred că această criză legată de inflaţie, de explozia preţurilor la energie, de triplarea dobânzilor, este doar o situaţie temporară, iar dacă războiul din Ucraina se va opri, lumea îşi va reveni foarte repede. Aşa că toţi trag de angajaţi, atât cât pot. Cel mai bine rezumă situaţia actuală Voicu Oprean, cel care a înfiinţat AROBS Cluj, o companie de software listată la Bursă, cu o capitalizare bursieră de 795 mil. lei (4 octombrie 2022). El a spus că mottoul companiei este: People first, customers second.

     

     

     

    Cristian Hostiuc

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

     

  • Atenţie la ce sistem de educaţie ne dorim!

    Toată lumea vorbeşte despre educaţie, începând de la cea clasică, şcolară, până la educaţia financiară, ca fiind principala problemă sau a doua, după infrastructură, dar şi principala soluţie pentru viitorul României. Când vorbim despre educaţia clasică şcolară toată lumea se uită la educaţia superioară, adică să fi terminat o facultate, şi dacă se poate să ai o medie peste 9, cum cer multe companii la angajare. Educaţia medie, adică cel mult liceul sau liceu fără bac, este considerată o educaţie de mâna a doua.

    Toţi părinţii ar vrea ca urmaşii lor, copiii lor să fie IT-işti – uite ce salarii sunt acum –, medici, cărora PSD le-a mărit salariile, dar în continuare sunt tentaţi să ia şi plicul, avocaţi, procurori, judecători, bancheri, ingineri, poate profesori (dar aici lumea fuge de învăţământ pentru că salariile sunt mici), ca să dau doar câteva exemple. Toţi părinţii ar vrea ca fetele sau băieţii lor să lucreze într-un birou de la 9.00 la 17.00, îmbrăcaţi frumos, cu Starbucks la parter, cu un calculator în faţă. Niciun părinte nu ar vrea ca fata sau băiatul lui să ajungă prelucrător prin aşchiere, electrician, instalator, şofer, chelner, femeie de serviciu, doar ca să dau câteva exemple. Aici ar fi putut intra bucătarii şi frizerii, dar datorită show-urilor TV, transformarea lor în chefi şi hairstylişti a schimbat percepţia asupra lor.

    Nimeni nu ar vrea ca urmaşii lor să lucreze ca ei într-o fabrică, să intre în schimburi, să aibă o viaţă industrială, cu mâinile pătate de ulei, să se îngrămădească în autobuze arhipline şi să-şi numere banii de la un salariu la altul. Problema este că economia, companiile au nevoie şi de astfel de salariaţi/angajaţi, nu numai din prima categorie. Poate chiar mai mult, după cum arată situaţia concretă din piaţă. Dacă IT-iştii, medicii, inginerii etc. au nevoie de un anumit nivel de educaţie superioară, celelalte categorii profesionale nu au neapărat nevoie să termine o facultate, poate chiar nici să ia bacul. Când fac angajări, companiile, directorii, antreprenorii cer angajaţi cu un nivel ridicat de educaţie, dar nu şcolară, ci mai degrabă profesională. Şcoala nu poate livra direct angajaţi care să ştie cum să se lucreze într-o companie, într-o fabrică, într-un proiect.

    Dacă îi întrebi pe cei care conduc companiile cum ar vrea să fie sistemul de educaţie din România astfel încât educaţia să livreze ceea ce piaţa forţei de muncă cere, foarte multă lume nu are un plan concret. De bine, de rău, preşedintele Iohannis a propus ceva la care ne putem raporta. În acest moment România, piaţa muncii are mai multă nevoie de o şcoală practică, de licee practice, care să livreze oameni de middle management şi nu neapărat de top management. 

    De multe ori companiile au nevoie doar de cineva fără niciun fel de pregătire dincolo de şcoala generală pentru a lucra pământul, pentru a lucra într-o fermă, pentru a conduce un tir care transportă marfă. Ca să serveşti la masă, adică să fii chelner sau ospătar, nu-ţi trebuie neapărat studii superioare, dar în acest moment, cei care au acest job câştigă mult mai mult decât cineva care a terminat o facultate şi care a ajuns într-un birou, fără să fie IT-ist. Un chelner poate cere şi chiar poate primi peste 1.000 de euro pe lună net, salariu minim plus bacşiş, în timp ce unui absolvent de facultate nu i se oferă acest salariu când intră în companie.

    În America există o dezbatere intensă legată de ştergerea datoriilor şcolare făcute de americanii care  s-au împrumutat la bănci sau prin diverse programe speciale pentru a-şi plăti studiile superioare. Se consideră că aceste datorii şcolare reprezintă următoarea bombă pentru sistemul financiar american. Biden a şters acum datorii în valoare de 400 de miliarde de dolari şi tot nu a rezolvat problema.

    Americanii, în dorinţa de a avea o şcoală superioară care să le asigure accesul la un job mai bine plătit, s-au împrumutat şi şi-au plătit studiile. Problema este că economia americană, cea mai puternică din lume, nu are suficiente joburi şi salarii mari pentru aceşti studenţi, care să le permită plata acestor credite care s-au transformat în datorii neplătite.

    În spatele visului american se află şi această dramă şcolară – sunt prea mulţi americani care au studii superioare şi care nu pot să-şi găsească un job pe măsura acestor studii, cu salarii aferente. În schimb, joburile de chelner, femei de serviciu, şoferi, bodyguarzi, muncitori în construcţii sunt pe toate drumurile. Dar nimeni nu vrea să se îndrepte către aceste poziţii. Bineînţeles că educaţia este importantă, dar nu toate ţările pot fi Luxemburg. Chiar şi Austria are nevoie de joburi de „mâna a doua”, poate chiar mai mult decât de joburi care necesită studii superioare. Aşa că trebuie să vedem ce fel de educaţie ne dorim şi mai ales cum vrem să arate sistemul de educaţie, astfel încât să nu existe o ruptură între ceea ce livrează şcoala, visurile părinţilor şi realitatea din piaţa muncii.

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • OPINIE Cristian Hostiuc: Băncile se confruntă cu o presiune teribilă pe lichiditatea în lei, aşa că dobânzile nu vor scădea, ci vor creşte şi mai mult: dacă depozitele bancare nu cresc, băncile nu au lei să finanţeze companiile. Pe partea de retail, la persoanele fizice, creditarea s-a prăbuşit

    Miercuri, 5 octombrie, Consiliul de Administraţie al BNR va avea o nouă şedinţă de politică monetară, unde va decide din nou majorarea dobânzii de referinţă.

    Dacă în vară Mugur Isărescu, guvernatorul BNR, era destul de sigur că din toamnă inflaţia va intra pe un trend descendent vizibil astfel încât anul viitor să scadă la 7,5% de la 13,9% (estimarea BNR pentru acest an), ultimele date indică că presiunea pe inflaţie rămâne în continuare ridicată şi că este nevoie de mai mult – măsuri şi timp – pentru ca această creştere a preţurilor să se mai domolească.

    Războiul din Ucraina a revenit din nou în prim-plan după anexarea unor teritorii de către Rusia şi ameninţările cu folosirea armelor nucleare.

    Problema aprovizionării cu gaze a Europei în această iarnă atinge noi cote de tensiune după explozia conductei Nord Stream care practic taie gazul către Europa.

    BNR şi-ar fi propus, poate, să închidă anul cu o dobândă de referinţă de 6,5%, adică în cele două şedinţe de acum să majoreze dobânda de la 5,5% la 6,5%, dar s-ar putea să fie nevoie de o creştere mai mare. Nu de alta, dar toate băncile centrale din lume au intrat acum într-o cursă a majorărilor de dobândă, în încercarea de a mai reduce inflaţia. În zona euro inflaţia a ajuns la 10%, ceea ce era de neconceput la începutul anului. Ca să nu mai vorbim că în Germania inflaţia a ajuns la 10,9% în septembrie, cel mai ridicat nivel din ultimii 70 de ani, de la terminarea celui de-Al Doilea Război Mondial, când economia era prăbuşită.

    În America, Fed – banca centrală – este presată să crească dobânda peste 4%, dacă nu chiar 5%, de la 3,2% acum, pentru a stopa creşterea preţurilor. În Europa, Banca Centrală Europeană trebuie să ridice dobânda de referinţă la 3% de la 0,75% acum. Orice dobândă inferioară faţă de cât se aşteaptă piaţa va aduce o reacţie negativă a pieţelor financiare. Aşa cum s-a întâmplat în Marea Britanie, când lira sterlină a scăzut la cel mai redus nivel din ultimii 40 de ani, după ce noul guvern şi mai ales noul ministru de finanţe au promis tăieri de taxe şi injectări de bani în economie.

    Pieţele financiare nu mai vor relaxare ci dimpotrivă, cer majorarea dobânzilor. Nici nu mai contează că recesiunea economică începe să se instaleze peste tot.

    BNR va fi presată să majoreze dobânzile poate mai mult decât ar fi vrut având în vedere noul context internaţional. Ungaria a ajuns cu dobânda la 13%, iar Polonia are deja 6,25% şi urmează o nouă sau mai multe creşteri.

    Dacă pe piaţa valutară interbancară lucrurile sunt mai stabile (Isărescu a declarat că stabilitatea cursului este obiectivul principal al BNR), pe piaţa monetară interbancară în lei, acolo unde tranzacţionează băncile între ele, există o presiune teribilă, care în loc să scadă creşte tot mai mult.

    Având în vedere seceta indusă de BNR (ţinerea sub control a lichidităţii pentru oprirea creşterii inflaţiei dar şi pentru ţinerea cursului sub control), toate băncile au nevoie de lei şi sunt în căutare de lei.

    Deficitul de lei este mare şi tinde să devină din ce în ce mai mare, iar acest lucru are şi va avea implicaţii destul de mari  în următoarea perioadă în asigurarea finanţării companiilor. Având în vedere că au nevoie de lei şi nu prea au de unde să îi ia, băncile sunt nevoite să frâneze finanţarea.

    Odată cu izbucnirea războiului din Ucraina, cu inflaţia, cu creşterea dobânzilor, cu scăderea puterii de cumpărare, având în vedere că salariile nu prea acoperă creşterea preţurilor, populaţia nu mai pune bani deoparte.

    În această vară a consumat surplusul acumulat în perioada Covidului şi, cel mai important lucru, nu mai are de unde să pună pună bani deoparte. Aşa că băncile nu mai au surplus de lei, ci dimpotrivă, au trecut pe deficit.

    Chiar dacă creşterea creditării a mai încetinit pentru că băncile au pus frână, pe fondul scăderii depozitelor dar şi necesităţii finanţării tot mai mari a bugetului, băncile sunt pe minus pe lei. Au surplus de valută, dar nu au unde să-l plaseze având în vedere că nu mai dau credite în valută populaţiei, iar la nivelul companiilor împrumuturile în euro nu sunt generalizate, deşi dobânzile sunt mai mici decât Robor.

    Cu portofoliul de titluri de stat acumulat, băncile se duc zi de zi la BNR ca să se împrumute la Lombard, la 6,5%, dar tot nu este de ajuns.

    Pe piaţa interbancară dobânda medie este de 6,61%, iar în tranzacţiile bilaterale băncile oferă companiilor care au bani şi clienţilor persoane fizice cu bani dobânzi mult mai mari. Spre exemplu, Banca Românească i-a oferit companiei Nuclearelectrică o dobândă de 9,6% ca să îi ia bani în depozit. În aprilie dobânda era de 6,35%.

    Având în vedere situaţia din piaţă şi faptul că BNR nu pare dispusă să mai scadă presiunea pe lichiditate, băncile vor mai majora dobânzile către populaţie spre 8%, dacă nu chiar spre 9% în cazuri particulare.

    Pe piaţa swap-urilor, acolo unde se tranzacţionează euro contra lei, dobânzile la lei au ajuns chiar la 12%.

    ROBOR, care are în spate mai mult o percepţie decât dobânzi tranzacţionate efectiv, este cotat la 7,93%, sub 8%, mai mult de frica BNR decât de faptul că băncile ar vedea o stabilizare a situaţiei.

    Pe piaţa titlurilor de stat, Ministerul Finanţelor reuşeşte să se împrumute destul de greu, iar randamentele (dobânda efectivă) continuă să fie ridicate. Vineri, pe scadenţa de 10 ani, randamentul era de 8,76%.

    Confruntate cu acest deficit de lichiditate, băncile nu mai finanţează atât de mult deficitul prin achiziţia de titluri de stat. Băncile aşteaptă ca titlurile cumpărate anterior să ajungă la scadenţă şi să-şi ia banii pentru a face rost de lichiditate. Aşa că la noile emisiuni de vânzare de titluri de stat cererea din partea băncilor a scăzut vizibil.

    De fapt, băncile şi-au modificat şi strategia, preferând să-şi plaseze euro în eurobondurile scoase la vânzare de Ministerul Finanţelor, având în vedere că au excedent de euro.

    Leii preferă să îi ţină pentru vremuri grele.

    În aceste condiţii, presiunea pe lei se menţine ridicată, la cote nemaivăzute de foarte, foarte mult timp, iar majorările de dobândă de peste tot în lume vor complica şi mai mult situaţia.

    Inflaţia nu va scădea aşa de uşor nicăieri ci dimpotrivă, dacă războiul din Ucraina ia acum o întorsătură dramatică, pieţele financiare vor reacţiona imediat. Peste tot există o presiune pentru creşterea preţurilor, iar această situaţie nu poate fi temperată decât prin recesiune, scădere economică şi şomaj, respectiv darea oamenilor afară.

    BNR are viaţă foarte grea având în vedere situaţia internaţională dar şi situaţia din România. Inflaţia nu are cum să scadă conform estimărilor, bugetul de stat are nevoie de din ce în ce mai mulţi bani, băncile au nevoie de lei, toată lumea aşteaptă ca în orice moment cursul valutar să crească, economia încetineşte, băncile nu mai oferă linii de finanţare atât de uşor ci dimpotrivă, creditarea de retail, în special cea ipotecară, a frânat brusc, iar companiile încep să simtă scăderea încasărilor.

  • La fel ca în Germania, creşterea salariului minim trebuie să devină o politică de stat şi ar fi trebuit să aibă loc de la 1 octombrie, nu de la 1 ianuarie, pentru a proteja forţa de muncă din România în faţa presiunii tuturor statelor occidentale de a atrage angajaţi

    De la 1 octombrie, Germania majorează salariul minim pe economie de la 10,45 euro/oră, adică 1.621 de euro brut pe lună, la 12 euro/oră, adică 2.016 euro brut pe lună. Asta înseamnă o creştere de 15% practic peste noapte, ceea ce, până nu demult, era de neconceput în Germania, unde creşterile salariale erau de 2-3% pe an.

    Germania, cea mai puternică economie a Europei, se confruntă cu un deficit de forţă de muncă, la fel ca toate marile economii. În urmă cu 50 de ani nemţii au deschis piaţa muncii către turci, iar acum practic au piaţa deschisă pentru toată lumea.

    Creşterea salariului minim a devenit cea mai bună arma pentru a atrage forţă de muncă, în condiţiile în care toate ţările europene se luptă pentru fiecare angajat. Imigranţii sunt de obicei plătiţi cu salariul minim pe economie, şi doar cei care au specializări, cum ar fi medicii sau IT-iştii, de exemplu, pot obţine salarii mai mari.

    Guvernul social-democrat Scholtz nu mai ţine cont de productivitate, ci încearcă să-şi protejeze forţa de muncă în faţa inflaţiei, în faţa globalizării care permite mişcarea liberă a oamenilor şi mai ales în faţa viitorului când Germania, alături de Japonia, se va confrunta cu un val mare de pensionari, flux care trebuie susţinut de oameni activi. Toată lumea se grăbeşte să introducă roboţi şi aplicaţii, dar cine plăteşte taxele din care să plătească pensiile?

    În România, cele două partide – PSD şi PNL, care formează guvernul Ciucă, încă mai discută pe tema salariului minim pe economie de anul viitor.

    Prima propunere de la 1 ianuarie, de a creşte salariul minim de la 2.550 de lei brut la 3.000 de lei brut, adică de la 1.524 de lei net la 1.780 de lei net, ar fi trebuit să intre în vigoare de la 1 octombrie pentru a ţine pasul cu nemţii, care încearcă să aspire salariaţi din toate colţurile lumii. Nici nu mai contează naţionalitatea.

    Cea mai bună decizie economică care s-a luat în România în ultimul deceniu a fost creşterea salariului minim într-un ritm accelerat, poate prea puţin accelerat.

    La 1 ianuarie 2012 salariul minim a fost de 700 de lei brut, adică 530 de lei net, adică 120 de euro. După 10 ani, salariul minim a ajuns la 2.550 de lei brut, adică 1.524 de lei net, ceea ce înseamnă o creştere de 187%. În euro, salariul a crescut de la 120 de euro la 310 euro, adică cu aproape 160%.

    Salariul mediu net a crescut de la 1.507 lei net în 2012, la 3.975 lei net, adică avem o creştere de 163%. În euro salariul mediu net a crescut de la 342 de euro, la 805 euro în acest moment, adică o majorare de 135% în euro.

    PIB-ul, care reprezintă valoarea adăugată în economie într-un an, a crescut de la 596 de miliarde de lei în 2012 la 1.372 miliarde de lei, estimat pentru acest an, adică avem o creştere de 130% într-un deceniu. În euro, PIB-ul creşte de la 135 de miliarde de euro la 280 de miliarde de euro, adică o creştere de 107%.

    În ciuda crizei, statistic România va înregistra în acest an cel mai mare PIB din istorie.

    Creşterea salariului minim pe economie a fost şi este criticată de către economişti şi de către organizaţiile patronale ale companiilor private, care consideră acest lucru ca fiind o intervenţie a statului în economie şi mai ales în relaţia dintre firme şi angajaţi. Mai mult decât atât, despre creşterea salariului minim din economie din ultimul deceniu din România s-a spus că nu are o bază legată de productivitate, ci este o creştere din pix.

    Din fericire, creşterea salariului minim a fost cea mai bună decizie economică luată de guvernele care s-au perindat pe la palatul Victoria fie conduse de PNL, fie conduse de PSD, pentru că au contribuit la creşterea PIB, la creşterea consumului, la îmbunătăţirea cât de cât a nivelului de trai şi la o anumită protecţie a salariaţilor fără putere de negociere în faţa firmelor.

    Conform datelor statistice, în acest moment o treime din forţa de muncă din România, de 5 milioane de salariaţi, este plătită, este legată de salariul minim, adică 1,2 milioane de oameni se uită în fiecare an la decizia guvernului.

    Cei care fac recrutare pe piaţa muncii spun că în realitate salariul minim de 1.524 de lei net în mână este doar în acte, pentru că în realitate angajaţii câştigă mult mai mult fie prin bani la negru, fie prin diverse bonusuri, începând de la numărul de prezenţe la muncă până la performanţă.

    În continuare România are o piaţă gri şi neagră a forţei de muncă pentru că impozitul pe muncă este ridicat. Chiar dacă impozitul pe venit este de numai 10%, impozitul pe asigurări sociale şi pe sănătate de 35% este mult prea mare.

    România are taxe pe companii scăzute, dar are taxele pe muncă ridicate. Şi de aceea multe firme, în special cele româneşti, încearcă să se descurce prin plata unui salariu minim cu tot cu taxe, iar restul banilor să fie la plic.

    De la 1 ianuarie, o primă propunere ar fi ca salariul minim să crească la 3.000 de lei brut, adică 1.780 de lei net, dar mai există o propunere a PSD ca o parte din creştere, adică 250 de lei brut să nu fie taxată, astfel încât salariul net, per total, să ajungă la 1.850 de lei, adică 375 de euro.

    România a avut o masă salarială totală de 91 de miliarde de euro în anul 2021, adică 38% din PIB. În ţările occidentale masa salarială ajunge chiar şi la 60% din PIB.

    În ciuda percepţiei pe care noi o avem despre starea economiei, mai ales în situaţia de astăzi cu explozia preţurilor la energie şi creşterea inflaţiei, economia poate să crească susţinut în următorii ani, ceea ce ar permite şi o majorare salarială mai alertă. Asta bineînţeles dacă măcar jumătate din banii din PNRR şi din noul ciclu european, care înseamnă aproape 100 de miliarde de euro, s-ar lua nu integral, ci numai în proporţie de 50%.

    Creşterea salariului minim care să antreneze creşterea tuturor salariilor trebuie să fie o politică de stat, în încercarea de a proteja forţa de muncă, care devine din ce în ce mai rară peste tot în lume, şi mai ales în Europa. Toate statele încearcă să-şi protejeze forţa de muncă cu orice preţ – unde s-a mai văzut ca nemţii să crească salariul minim „din pix“ cu 15%! – iar acest lucru va deveni din ce în ce mai prezent în noul context de inflaţie şi de scădere a puterii de cumpărare. Productivitatea muncii va trece pe planul trei.

    Dacă cei de la Palatul Victoria, adică PNL şi PSD, care au 60% din voturi şi care vor să mai guverneze încă patru ani după alegerile din 2024, nu vor veni cu un plan mai accelerat de creştere a salariului minim, nu vor putea să ţină pasul nu cu aşteptările românilor, ci cu ceea ce se va întâmpla în lumea occidentală.

    În euro, datorită stabilităţii cursului valutar din ultimul deceniu, care a crescut cu numai 12%, salariul minim şi salariul mediu au înregistrat o creştere consistentă.

    România trebuie să ajungă mult mai rapid la un salariu mediu de 1.000 de euro net, faţă de 800 de euro acum, şi la un salariu minim de cel puţin 500 de euro net, faţă de 310 euro acum. Asta pentru a ne proteja cât de cât forţa de muncă.

  • Cum este să primeşti o bursă pentru a renunţa la şcoală?

    Acum câţiva ani, Peter Thiell, unul dintre cei mai cunoscuţi investitori de venture capital din America (Facebook, de exemplu), a venit cu o idee – să ofere burse în bani celor care erau dispuşi să renunţe la şcoală pentru a se dedica 200% afacerilor, pentru a încerca să-şi pună ideile în aplicare. Peter Thiell considera că şcoala retează din ambiţiile tinerilor de a face lucruri măreţe şi că mai degrabă poţi să ai succes cu un produs sau un serviciu, dacă nu eşti prizonierul unor concepte deja stabilite.

    În 2022, unul dintre cei care au luat sute de mii de dolari de la Peter Thiell ca să renunţe la şcoală a dat lovitura: Dylan Field, creatorul unei firme de design software – Figma, a primit o ofertă de la Adobe, cunoscutul gigant american, ca să-şi vândă compania pentru nu mai puţin de 20 de miliarde de dolari. Şi când te gândeşti că firma a fost începută în 2018. Bineînţeles că astfel de exemple sunt nişte excepţii. Nu toată lumea care renunţă la şcoală ar putea să aibă acelaşi succes.

    Dylan Field, acum la 30 de ani, a renunţat la Universitatea Brown pentru a se dedica 100% ideii de a crea ceva mare. Prima dată a eşuat, a avut o afacere cu drone, dar acum a dat lovitura, iar toată lumea din America vorbeşte despre el, în condiţiile în care Figma nu a fost niciodată în prim-plan şi nici nu părea să aibă o creştere stelară. Totuşi, ideea lui Peter Thiell, care nu este neapărat nouă, că şcoala, în forma ei clasică, poate să-ţi taie din elanul creator, cel puţin în business, rămâne valabilă.

    Păstrând proporţiile, în România programul multinaţionalelor din IT de a angaja studenţi încă din primul an are o parte pozitivă, dar are şi o parte negativă, în sensul că toţi aceşti copii, în momentul în care vor avea un salariu bun, chiar foarte bun, vor înceta să mai viseze, să fie creatori, să încerce să facă un produs sau un serviciu prin care să schimbe lucrurile şi lumea.

    Mentorii, adică cei care încearcă să îi înveţe pe alţii din experienţa lor în business, sunt extrem de furioşi pe ceea ce fac multinaţionalele, pentru că pur şi simplu le fură studenţii, le dau bani, eliminându-i în mod inconştient din acest joc al ideilor de afaceri. Pentru cineva care încă din primul an de facultate încasează 2.000 de euro net pe lună poate fi foarte greu apoi să renunţe la acest confort financiar şi să se aventureze în propriul start-up sau al altora pe un salariu minim, de zece ori mai puţin, şi fără să aibă un viitor financiar sigur. Exemplul din America cu Dylan Field, care în numai patru ani a creat o companie de 20 de miliarde de dolari, nu cred că poate fi multiplicat atât de uşor. Dar cred că crearea unei culturi de incubatoare de afaceri de toate tipurile este o idee care trebuie testată continuu, pentru a atrage tineri către antreprenoriat, către business.

    Multiplicarea din IT nu poate fi regăsită în alte sectoare, dar nu ştii niciodată cum dintr-un incubator poate porni o idee care să schimbe lucrurile. Dacă astăzi se poate spune că în România există un ecosistem de IT este şi pentru faptul că în ultimii ani s-au dezvoltat tot felul de incubatoare unde tinerii, studenţii, pot să-şi testeze ideile şi să se confrunte cu experienţa unor investitori. În acest moment multinaţionalele, în încercarea de a-şi păstra talentele, încep să dezvolte intern modelul de intra-entrepreneurship, respectiv posibilitatea de a dezvolta o idee sau un serviciu în interiorul şi pe banii companiei.

    Odată ce companiile devin globale, odată ce se extind şi trec de la o simplă unitate la mai multe unităţi, companiile, devenite multinaţionale, nu mai vor să experimenteze idei noi, nu prea mai vor să rişte bani decât dacă o idee a testat-o altcineva şi produce bani. Adobe, ca să mă refer la exemplul de mai sus, nu a reuşit să facă intern ceea ce a făcut Dylan Field, aşa că a fost nevoit să-i cumpere nu neapărat dintr-un sens economic, ci mai mult pentru a închide piaţa, pentru a nu-i lăsa pe alţii să facă ceva care să le ameninţe poziţia. Dacă cineva ridică mintea şi capul, este imediat cumpărat, exact cum s-a întâmplat cu Figma.

    Exemplul de mai sus este o excepţie şi un reprezintă o invitaţie adresată tinerilor de a-şi abandona şcoala pentru a testa ideea de a fi antreprenor. Este nevoie şi de şcoală, dar este nevoie şi de idei noi, care să mişte şi să schimbe lumea.

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • Urmează cele mai dificile două trimestre – T4 şi T1 – pentru cei care au credite ipotecare/imobiliare legate la IRCC. În T1/2023 DAE ajunge la nu mai puţin de 8%, o dobândă care va fi destul de greu de plătit. Creşterea accelerată a ratelor care va urma poate fi acoperită doar printr-o majorare salarială de 20%, fără a include inflaţia

    Totul a pornit de la o discuţie pe care am avut-o săptămâna trecută cu cineva care avea un credit ipotecar luat anul trecut în septembrie şi care a pornit cu o rată de 1.450 de lei pe lună, iar acum plăteşte 1.700 de lei. De la 1 octombrie va plăti mai mult (banca încă nu i-a comunicat noua rată), iar de la 1 ianuarie va plăti şi mai mult. Întrebarea a fost ce să facă, cum poate plăti această creştere, dacă băncile au soluţii şi care ar fi ele. Greu de răspuns, mai ales că nu poate jongla din scadenţă, pentru că nu are suficienţi ani de plată pentru ca banca să-i poată majora scadenţa cu anii pe care i-a plătit deja, astfel încât rata să-i rămână aproape la fel şi să nu fie lovit atâ de mult de creşterea IRCC.

    Nu ştiu dacă multă lume este pregătită pentru şocul creşterii IRCC din trimestrul al IV-lea şi trimestrul I al anului viitor, care implică o majorare substanţială a ratei de plată la bancă.

    Acum IRCC este 2,56%, de la 1 octombrie creşte la 3,9%, iar la de 1 ianuarie se va duce la 5,7%, pe baza calculelor de până acum privind dobânzile tranzacţionate pe piaţa interbancară (în iulie dobânda medie a fost de 4,72%, în august a fost de 6,21%, iar până pe 15 septembrie dobânda medie de tranzacţionare a fost de 6,05%).

    Pentru cineva care a luat un credit ipotecar anul trecut în perioada octombrie-noiembrie-decembrie, când a fost cel mai mic IRCC, de 1,08%, creşterea de acum şi mai ales ce va urma este ucigătoare.

    Ca un exemplu: pentru un credit de 60.000 de euro cu un IRCC, 1,08% în momentul acordării creditului, plus marja băncii de 2%, plus taxele şi asigurările aferente de 0,3%, a rezultat un DAE de 3,38%, cu o rată lunară de 1.678 de lei.

    Acum, IRCC este de 2,56% plus marja băncii de 2%, plus 0,3% taxele, rezultă DAE de 4,86%, care implică o rată de 2.048 lei pe lună.

    De la 1 octombrie, odată cu noul IRCC de 3,9%, cu marja băncii şi taxele, rezultă DAE de 6,2%, care implică o rată lunară de plată de 2.383 de lei.

    De la 1 ianuarie, cu noul IRCC de 5,7%, plus marja băncii, plus taxele, rezultă DAE de 8%, ceea ce implică o rată de 2.833 de lei pe lună.

    Este foarte greu de acomodat o asemenea creştere în numai un an, mai ales în condiţiile actuale, cu explozia inflaţiei, creşterile generalizate de preţuri şi facturile la energie.

    În momentul în care a fost luat creditul de 60.000 de euro, salariul net era de 5.600 de lei pe lună, un salariu destul de bun. Rata reprezenta 30% din salariu, rămânând disponibili 3.900 de lei.

    De la 1 ianuarie, care este numai peste trei luni şi două săptămâni, noua rată de 2.833 de lei înseamnă 50% din salariu, rămânând disponibili 2.760 de lei. O bună parte din bani sunt deja mâncaţi de creşterea preţurilor, aşa că ceea ce va rămâne disponibil este mult mai puţin.

    Va fi un şoc pentru mulţi corporatişti care anul trecut, când au luat creditul la cea mai mică dobândă, nu puteau să-şi închipuie ce va fi în doar un an. Foarte mulţi îşi calculau că după plata ratei rămân cu 3.900 de lei, bani care puteau acoperi utilităţile, benzina, şi mai rămâneau bani pentru city-break, ieşit la restaurant şi achiziţia de haine.

    După cele două majorări de IRCC, de la 1 octombrie şi de la 1 ianuarie, suma care ar rămâne disponibilă va fi mult mai mică şi va implica o reducere dramatică a city-break-urilor, ieşirilor la restaurant/terase şi a schimbării hainelor.

    Nimeni nu este pregătit pentru acest lucru.

    Ceea ce va urma va fi o frustrare extraordinară, care se va îndrepta către bănci (deja profiturile pe care le obţin băncile încep să atârne greu, într-un sens negativ), împotriva guvernului şi a partidelor, iar politicienii vor da vina pe Banca Naţională pentru modul în care a gestionat inflaţia şi politica de dobânzi. Explicaţiile logice legate de evoluţiile economice şi financiare din lume şi de la noi nu vor mai ţine.

    În urmă cu un an, când a fost cea mai bună perioadă de IRCC, băncile au dat credite ipotecare/imobiliare cu toate mâinile. Nimeni nu lua în considerare această creştere de dobândă, care va da toate bugetele celor care au luat împrumuturi peste cap.

    Problema corporatiştilor cu credite ipotecare/imobiliare este că nici nu prea au marjă de manevră, pentru că au numai un an de plată la credit, care nici nu s-ar vedea dacă banca ar prelungi scadenţa în încercarea de a menţine rata la fel.

    Pentru cei care au luat credite în urmă cu mai mulţi ani, o soluţie ar fi majorarea scadenţei cu anii care s-au plătit deja, astfel încât să se păstreze rata, iar creşterea care va urma în T4 şi T1 să fie mai uşor de suportat.

    Pentru exemplul de mai sus soluţia ideală ar fi ca angajatorul celui care a luat creditul să-i majoreze salariul cu 20% numai pentru a-i acoperi creşterea ratei. Dar este greu de crezut că sunt companii care pot majora salariile de la anul cu 20% în condiţiile actuale. Iar acest lucru nu implică şi o majorare care să acopere creşterea preţurilor, adică a inflaţiei.

    Aşa că vor urma două trimestre de şoc pentru care lumea nu este pregătită, dar care vor aduce o nemulţumire generală, mai ales în rândul corporatiştilor.

  • Companiile româneşti încep să ridice glasul: Dacă avem cel mai bun an economic din istorie (PIB va atinge 280 de miliarde de euro), de ce dobânzile – ROBOR-ul – sunt aşa mari, de ce cresc taxele şi impozitele?

    Marţi, 6 septembrie, la Brăila, am avut Conferinţa ZF România irigabilă, organizată împreună cu Banca Transilvania, unde au fost cei mai importanţi fermieri din Brăila, Galaţi, Constanţa, Călăraşi, Ialomiţa, Buzău, Tulcea, adică zona de sud-est a ţării.

    Tema principală a fost legată de cum se poate dezvolta sistemul de irigaţii din România astfel încât anii secetoşi, cum este cel de acum, să nu aducă pierderi atât de mari.

    Pentru cei care şi-au dezvoltat sisteme de irigaţii proprii, anul agricol 2022 a fost bun, chiar foarte bun, pentru că au avut recolte iar preţurile au crescut foarte mult, astfel încât la finalul anului vor avea mai mulţi bani în conturi. Bineînţeles, au crescut şi inputurile, ceea ce înseamnă că vor avea şi o creştere de cheltuieli, dar şi aşa rezultatul este pozitiv.

    Pentru cei fără irigaţii anul agricol 2022 a fost foarte prost, aproape nu au recoltat nimic, mai ales cei care au avut porumb, care a fost cea mai afectată cultură.

    Estimările indică că în 2022 România va avea 23-24 de milioane de tone de cereale, sub anul 2021, care a fost cel mai bun din istoria agricolă a României, cu 33-34 milioane de tone de cereale, dar peste 2020, care a fost cel mai prost an agricol din ultimul deceniu, cu numai 19 milioane de tone de cereale.

    Irigaţiile revin în atenţie atunci când este secetă, cum este în acest an. După distrugerea sistemului de irigaţii creat în comunism s-a pus prea puţin în loc, iar cine este de vină pentru acest lucru revine tot timpul în atenţie. Nici acum nu se ştie clar ale cui sunt canalele, cine trebuie să aducă apa, ce facem cu energia, cine o plăteşte, unde sunt pompele etc.

    În acest moment România are sisteme de irigaţii pentru numai 500.000-600.000 de hectare de teren agricol. Într-un mod realist, se poate crea un sistem de irigaţii pentru numai 2 milioane de hectare din cele 9-10 milioane de hectare de suprafaţă arabilă pentru simplul fapt că există apă numai pentru 2 milioane de hectare.

    Conferinţa ZF România Irigabilă. România poate iriga doar două din cele zece milioane de hectare din suprafaţa arabilă, însă efectiv doar 500.000 de hectare văd apa pe canalul de irigaţii

     “Visăm să irigăm 3 milioane de hectare în sezon, dar dacă fiecare fermier foloseşte minimum 200 ml/mp, nu ne ajunge debitul. N-au fost irigate niciodată 3 milioane de hectare, 2 milioane de hectare sunt fezabile la debitele din România de astăzi. Şi dacă nu facem lacuri de acumulare, nu putem iriga. Dacă vrem să irigăm 2 milioane de hectare cu 6 ml pe zi, o să ne speriem ce costuri avem”, a spus Nicuşor Şerban, de la Grup Şerban Holding, unul dintre cei mai mari fermieri din România, care exploatează peste 13.000 de hectare.

    El a venit cu ideea ca ANIF – Agenţia Naţională de Îmbunătăţiri Funciare – să devină o societate comercială de stat, să fie listată la Bursă ca să poată să atragă capital şi credite, astfel încât să dezvolte infrastructura de irigaţii din România, aşa cum face Transelectrica cu reţeaua de energie electrică sau Transgaz cu reţeaua de gaze, iar fermierii să cumpere apă de la ea, ca oricare alt produs. Ideea lui nu prea a fost împărtăşită de toată lumea. De ce să plătim pentru apă, dacă apa vine din ploaie?

    Până să se facă o strategie naţională în domeniul sistemului naţional de irigaţii (irigaţiile nu sunt incluse în PNRR şi lumea întreabă de ce), fiecare fermier încearcă să-şi rezolve problemele pe cont propriu.

    Inevitabil, discuţiile au ajuns şi la partea financiară, respectiv la dobânzile din piaţă, la liniile de finanţare acordate de bănci, la asigurări (companiile de asigurări nu prea vor să facă asigurări la secetă), la subvenţiile pe care statul ar trebui să le acorde fermierilor care produc mâncare (omul poate trăi fără energie, dar fără apă şi mâncare nu), la preţurile produselor agricole şi nu în ultimul rând la procesare (Noi suntem fermieri, noi nu ştim să facem procesare, aici trebuie să vină cineva care ştie acest lucru).

    Având credite în spate, fermierii sunt loviţi de creşterea dobânzilor – ROBOR a crescut de la sub 3% anul trecut la 7-8% în acest an, deci suma plătită pe dobânzi este de trei ori mai mare. Spre exemplu, Banca Transilvania acordă credite cu o marjă de 3-3,5% peste ROBOR.

    În ultimii 4-5 ani dobânzile nu erau o temă la aceste conferinţe pentru că erau mici, dar acum au revenit în prim-plan, iar lumea este foarte nervoasă.

    Tiberiu Moisă, director general adjunct (vicepreşedinte) la Banca Transilvania a încercat să explice că ceea ce se întâmplă acum cu această creştere exponenţială a dobânzilor reprezintă un dezechilibru care vine de fapt dintr-un dezechilibru anterior, când dobânzile au fost mult prea mici faţă de cât ar fi trebuit să fie, iar ceea ce se întâmplă acum este o încercare de a se ajunge al un echilibru. Dobânzi de referinţă ca acum doi ani, de 1-2%, nu vor mai fi, iar dobânzile reale, de echilibru, ar trebui să fie între 5-6%.

    Dacă răspunzi că dobânzile la ROBOR ţin cont de dobânda la care se împrumută statul, de peste 8%, imediat întrebarea este de ce statul se împrumută la o dobândă atât de mare? Pentru că are deficit bugetar şi are nevoie de bani cu care să-l acopere, si îi ia din piaţă. Dar de ce are deficit? Pentru că dă subvenţii în agricultură ca să acopere anul agricol secetos!

    Mai toată lumea se gândeşte mai degrabă la o conspiraţie mondială, locală, care a dus la această creştere a dobânzilor, decât la un rezultat care vine dintr-o situaţie din piaţă.

    Bineînţeles că toată lumea se întreabă unde este BNR în acest peisaj şi de ce permite creşterea atât de mult a dobânzilor, pentru că firmele nu pot să să plătească aceste creşteri de dobândă.

    O parte dintre fermieri se uită către euro şi văd că acolo dobânzile sunt mult mai mici, chiar foarte mici comparativ cu ROBOR şi se întreabă de ce România nu a adoptat euro, că oricum toţi folosim şi calculăm în euro.

    Aceleaşi întrebări retorice sunt şi pe partea de energie: dacă noi avem gazul nostru de ce preţurile trebuie să crească, dacă noi producem energie de ce preţurile trebuie să crească?

    Inevitabil, remarca este că ne-am vândut energia şi gazele şi băncile la străini, care fac preţurile, şi noi nu mai avem nicio putere. La fel şi în agricultură, noi muncim, dar traderii, care sunt străini, fac jocurile pe piaţă.

    Unde este statul român?

    În ciuda anului agricol secetos, pentru mulţi fermieri nu este un dezastru, mai ales pentru cei care au sisteme de irigaţii, iar conturile lor sunt pline, la fel cum parcările sunt pline de maşini străine din import, care contribuie la creşterea deficitului comercial.

    Paradoxal, în plină criză, cu cea mai mare inflaţie din ultimii 20 de ani, 2022 va fi cel mai bun an economic din istoria României, cu un PIB care va atinge 280 de miliarde de euro, de şapte ori mai mult ca în urmă cu 20 de ani, şi cu 150% mai mare faţă de momentul intrării în Uniunea Europeană.

    Dar fermierii, ca de altfel toată lumea, au întrebări simple: dacă avem cel mai bun an economic din istorie, de ce cresc dobânzile, de ce ROBOR-ul este aşa mare, de ce cresc taxele şi impozitele?

    Băncile, BNR, economiştii explică mult prea puţin care este situaţia actuală, de ce am ajuns aici şi ce se poate face astfel încât situaţia să se îmbunătăţească. Adică cum pot să scadă dobânzile, cum poate să scadă inflaţia, cum vom ieşi din această criză.

  • Pe cine ştii, cu ce clienţi poţi să vii, ce business îmi aduci, cât de repede poţi obţine rezultate. Restul nu contează

    În România, la nivel de top management, contează mai puţin cunoştinţele, CV-ul, şcolile făcute, MBA-ul, ci mai mult pe cine cunoşti, cu ce clienţi poţi să vii, cu ce echipă poţi să vii – mai nou, ce business poţi să aduci, cât de repede poţi obţine rezultate şi, nu în ultimul rând, cine te recomandă. 

    George Butunoiu, unul dintre cei mai cunoscuţi headhunteri de pe piaţă, spune că în România, businessul se face într-o măsură mult mai mare pe relaţii personale, pe relaţii dintre colegi, pe relaţii dintre manageri şi subordonaţi, decât în Germania sau Olanda, unde competenţa tehnică primează.

    „Acolo unde aduci un manager cu aceeaşi competenţă tehnică, în afară, rezultatele sunt previzibile în proporţie de 90% şi sunt aceleaşi, pe când în România este o loterie să schimbi pe cineva.“

    Concluzia este că rezultatele companiilor din România depind de relaţiile personale ale managerilor. De aceea sunt mult mai greu de schimbat managerii din România, pentru că nimeni nu vrea să rişte nişte rezultate. În anii ’90 şi 2000, când pe piaţă au apărut investitorii străini, multinaţionalele, care achiziţionau fabricile  comuniste sau deschideau ceva de la zero, surpriza a fost că, de cele mai multe ori, păstrau directorii vechi din linia a doua, despre care se spunea că nu sunt buni. Cu aceştia, multinaţionalele au obţinut rezultate şi încă foarte bune. Unii erau păstraţi pentru competenţele tehnice, iar alţii erau menţinuţi pentru relaţiile pe care le deţineau, pentru uşile pe care le deschideau şi, nu în ultimul rând, pentru lucrurile pe care le făceau. Expaţii nu trebuiau să se murdărească, la propriu şi la figurat.

    Economia românească este plină de astfel de exemple. Anii au trecut, lucrurile s-au mai schimbat în management. Au venit alte generaţii, dar alte lucruri au rămas la fel, doar au fost perfecţionate şi occidentalizate. Dacă vrei să recrutezi un manager de top şi dacă apelezi la un headhunter, acesta nu îţi va aduce cel mai bun un candidat (idealul nu există), ci mai degrabă va încerca să-l promoveze pe cel pe care trebuie „să-l vândă” din diverse motive. Managerii din eşaloanele 2 şi 3, care susţin companiile şi afacerile, se întreabă de foarte multe ori cum de nu reuşesc să intre în top management. Ei văd cum sunt manageri de top care dintr-odată pleacă dintr-o companie „din motive personale” sau pentru că „au găsit alte oportunităţi de carieră”, dar apoi reuşesc să îşi găsească joburi de top destul de repede în alte companii, cu toate că nu-i recomandă performanţele anterioare.

    Procesele de recrutare independente sunt o loterie în găsirea unui manager de top care să se potrivească într-o companie din prima şi să aibă rezultate. De multe ori, multinaţionalele nu riscă şi preferă să angajeze pe cei care pot obţine rezultate imediate, care vin cu clienţi, care au relaţii personale. Nimeni nu are nevoie de viziune sau de strategie, concepte frumoase, dar care sunt făcute la sediile centrale şi trebuie implementate la nivel local. Nicio multinaţională nu vrea să facă experimente în management. La polul opus, companiile antreprenoriale româneşti de abia încep să capete experienţă în recrutarea managerilor de top. Dar, de cele mai multe ori, dacă nu există chimie cu principalul acţionar, dacă nu există rezultate imediate, dacă cel care este pus într-o poziţie nu face cum spune acţionarul, este aruncat este bord imediat. Nimeni nu are răbdare.

    Aşa se face că în companiile româneşti, organigrama este extrem de închisă şi foarte rar vine cineva din afară. Patronii români se plâng că nu găsesc manageri, că nu sunt manageri aşa cum sunt ei şi de aceea, de multe ori, companiile se blochează din creştere. Nu ştiu cum va fi peste câţiva ani în management, dar, până una-alta, totul se bazează pe relaţii personale, iar schimbarea şi angajarea altcuiva este o loterie.

    cristian.hostiuc@zf.ro

     

  • Scăderea cursului valutar leu/euro produce victime: cei care şi-au plasat economiile în euro mizând pe creşterea cursului, mai ales după invadarea Ucrainei de către Rusia, dar şi cei care au preţurile de vânzare în euro şi care sunt legate de evoluţia cursului leu/euro. Câştigătorii din acest an sunt cei care au mizat pe dolar, având până acum o creştere de 10%

    Cu preţurile la energia electrică şi gaze şi cu inflaţia (15% în România; 8-9% în Europa) nu a putut să se bată nimeni în acest an, aşa că le scoatem din calcul. Dar au rămas investiţiile în euro, preţurile în euro şi dolari.

    Vineri la Bucureşti BNR a stabilit un curs oficial de 4,8344 lei pentru un euro şi 4,8383 pentru un dolar. Anul a început cu un euro la 4,9481 lei şi un dolar la 4,3707 lei. Euro a scăzut cu 2,2%, iar dolarul a crescut cu 10%.

    Duminică, la casele de schimb din centrul Capitalei euro era cotat la 4,79 lei la cumpărare şi 4,81 lei la vânzare.

    Puţină lume s-a aşteptat la o asemenea evoluţie a cursului valutar leu/euro după toate crizele prin care trecem şi mai ales după atacul militar al Rusiei asupra Ucrainei, care a început în noaptea de 24/25 februarie.

    La BNR cursul a urcat spre 4,95 lei pentru un euro, o creştere invizibilă. Probabil că BNR a vândut câteva miliarde de euro în primele săptămâni de după invazie pentru a nu scăpa cursul de sub control, în condiţiile în care lumea îşi retrăgea leii şi euro din bănci sau îşi schimba leii în euro.

    La casele de schimb valutar, acolo unde populaţia se duce să schimbe banii, euro a urcat la 5,1 lei la cumpărare şi 5,2-5,4 lei la vânzare. În prima săptămână de după invazie aproape nimeni nu mai vindea euro la casele de schimb, iar băncile, prinse pe picior greşit, nu prea aveau suficient euro ca să liniştească piaţa.

    Acel episod a trecut iar piaţa a început să se liniştească, dar toată lumea a continuat să mizeze pe creşterea cursului valutar leu/euro, considerând că era doar o chestiune de timp până când cursul se va duce la BNR şi va trece de 5 lei pentru un euro.

    Toate prognozele CFA – Asociaţia Analiştilor Financiari – indicau o creştere a cursului peste 5 lei pentru un euro.

    Nimeni nu a prevăzut ce se întâmplă acum, când în ultimele săptămâni cursul valutar a scăzut de la 4,94 la 4,83 lei pentru un euro, la BNR.

    Intrările investitorilor străini de protofoliu pe piaţa titlurilor de stat în lei a adus mai multă valută în ultimele săptămâni. Investitorii străini pariază pe faptul că dobânzile la titlurile de stat în lei, de 7-8%, le aduc un randament mult mai mare decât dacă ar cumpăra titluri de stat în euro sau chiar în dolari.

    Mai sunt intrările de valută ale românilor care lucrează în străinătate, mai sunt vânzările de valută ale exportatorilor agricoli, mai sunt vânzările de valută ale Ministerului de Finanţe fie din obligaţiunile vândute în euro, fie din banii din PNRR.

    BNR nu prea a intervenit în piaţă prin cumpărarea de valută, pentru că acest lucru ar fi însemnat să injecteze lichiditate în lei în piaţă, dereglând programul monetar de control a lichidităţii prin care încearcă să ţină inflaţia sub control şi chiar să o scadă începând cu această toamnă.

    Pe de altă parte, analiştii nu văd cu ochi buni această scădere a cursului valutar leu/euro, în condiţiile în care România se confruntă cu un deficit comecial imens, diferenţa dintre exporturi şi importuri urmând să depăşească 30 de miliarde de euro la finalul acestui an, chiar 32 de miliarde de euro, conform previziunilor Comisiei de Prognoză. Deficitul de cont curent, care include deficitul comercial atenuat de excedentele din servicii, este estimat să ajungă la 22 de miliarde de euro, un deficit dublu faţă de 2020.

    Banca Naţională pare destul de relaxată când se uită la scăderea cursului valutar şi la aceste deficite pe care la un moment dat România va trebui să le plătească cumva.

    Mugur Isărescu, guvernatorul BNR, crede că dacă guvernul îşi va reduce deficitul bugetar de 7-8%, acest lucru va însemna şi o reducere a deficitului de cont curent. Până una alta, deficitul bugetar nu se reduce, ci doar este ţinut pe perfuzii, să nu sară în aer prin neplata plafonărilor din energie.

    În privinţa cursului valutar, BNR crede că această scădere este doar de moment, iar pe măsură ce vom intra în toamnă cursul va reveni imediat la 4,95 lei/euro.

    BNR judecă macroeconomic evoluţia cursului, uitându-se la inflaţia din România şi Europa plus creşterea economică din România faţă de cea din Europa. La o inflaţie de 15% în România comparativ cu 10% în Europa, rezultă o diferenţă de 5%, dar dacă se ia în considerare creşterea economică din România, estimată la 5%, versus creşterea economică din Europa de 1%, aceşti indicatori se egalizează, deci cursul ar trebui să rămână pe loc, la 4,94-4,95 lei/euro.

    Între timp, evoluţia cursului leu/euro produce “victime”.

    Cei care au mizat pe creşterea cursului şi şi-au plasat leii în euro au pierderi în acest an. O dată prin scăderea cursului: la cursul oficial de la BNR avem o scădere de 2,2% faţă de începutul anului, iar pe piaţa caselor de schimb valutar avem o scădere de 8% dacă luăm în considerare că foarte mulţi s-au repezit să cumpere euro în primele zile de război în Ucraina, iar atunci cursul ajunsese la 5,2-5,4 lei/euro. Iar a doua oară prin faptul că dobânzile la lei au crescut cu mult peste dobânzile la euro.

    Dobânda la euro este între 0-1%, într-un caz fericit, iar dobânzile la lei sunt cuprinse între 6-7%.

    Pe lângă cei care îşi numără pierderile prin plasarea banilor în euro, mai sunt şi cei care au preţurile de vânzare ale produselor şi sericiilor în euro şi sunt legaţi de evoluţia cursului valutar leu/euro de la BNR.

    Foarte multe contracte din România au la bază euro şi sunt plătite în lei, în funcţie de evoluţia cursului la BNR.

    Preţurile de vânzare la apartamente, la case, la maşini, la telefonie mobilă, ca să dau doar câteva exemple, sunt în euro. Multe companii înregistrează acum pierderi pentru că plăţile se fac în lei la cursul BNR şi primesc astfel mai puţini lei. Nimeni nu s-ar fi gândit la o asemenea situaţie.

    Este mai uşor să creşti preţurile produselor şi serviciilor în lei decât să le creşti în euro.

    Multinaţionalele au preţurile în euro pentru că le este mult mai uşor să raporteze la centru şi să nu sunt legaţi de evoluţia cursului. Dar acum euro a scăzut, iar multinaţionalele au multe costuri în lei care au crescut, mai ales că inflaţia este de 15% şi toată lumea profită de acest lucru, creşterile procentuale în România fiind duble faţă de creşterile din Europa.

    Istoric, preţurile din România sunt legate la euro. Pe asta mizează şi BNR în scăderea inflaţiei, dar să nu ne trezim ca în toamna lui 2008 şi în primăvara lui 2009, când cursul valutar a crescut cu 30% din cauza pierderii liniilor de finanţare externe şi a deficitului comercial şi de cont curent foarte mari. Este adevărat că acum finanţarea în România este în proporţie de 70% în lei, iar pentru ce este în valută nu sunt probleme. Dar rămân deficitul comercial şi de cont curent, care nu vor fi rezolvate atât de uşor şi, la un moment dat, tot vor presa pe cursul valutar.

    Dacă cei care au mizat pe plasamentele în euro sau au preţurile în euro sunt pierzătorii acestui an, cel puţin până acum, cei care au fost legaţi de dolar sunt marii câştigători.

    De la începutul anului dolarul a crescut cu 10% la Bucureşti, de la 4,37 lei până la 4,83 lei, ceea ce a însemnat că cei care au avut banii în dolari au câştigat cu mult peste cei care şi-au ţinut banii în euro, depăşind chiar şi pe cei care au mizat pe lei şi pe dobânzile în creştere la lei.

    Dacă pe plan extern dolarul mai creşte faţă de euro, aşa cum sunt analizele, există şansa ca cei care au avut banii plasaţi în dolari să ajungă la nivelul inflaţiei şi să nu piardă.

    Cei care au avut preţurile produselor şi serviciilor în dolari şi legate de evoluţia cursului leu/dolar au câştigat mult mai mult decât au câştigat prin creşterea vânzărilor. Dacă ai o creştere a vânzărilor de 2%, prin creşterea cursului dolarului cu 10% poţi să raportezi o creştere a cifrei de afaceri cu 12% în lei. Dar sunt foarte puţine companii care au preţurile legate de dolar, aşa că nu avem prea muţi câştigători.

    La finalul anului, când tragem linie, vom vedea cine sunt câştigătorii şi pierzătorii acestui an, dar până acum cei care au mizat pe creşterea euro au piedut. Ar trebui ca euro să crească mult prea mult la Bucureşti pentru a recupera pierderile.