BusinessMagazin

Tag: capitalism

  • 500 de oameni şi de momente care au marcat cei 25 de ani de capitalism

    Problema este că respectiva informaţie nu este sistematizată şi se pierde în marea de zgomot orb a internetului, a lipsei de timp sau a nepăsării.Aşa că priviţi demersul Business Magazin de a prezenta 500 de oameni şi de momente care au marcat businessul românesc în cele două decenii şi jumătate scurse de la Revoluţie ca pe un act firesc. Cu suişuri şi cu coborâşuri, cu eroi şi cu antieroi, cu afaceri sau cu tunuri, este o perioadă pe care trebuie să ne-o asumăm şi să o cunoaştem pentru a nu repeta greşelile făcute deja.

    Priviţi acest demers ca o restituire pe care publicaţia noastră o face societăţii; veţi înţelege ce spun dacă veţi compara rezultatele pe care le obţineţi pe Google căutând decretul-lege 54 din 1990 – circa 5.000, multe mult prea seci şi oficiale, cu numărul de pagini disponibile pentru oricare dintre vedetele autohtone de ordinul sutelor de mii.

    Unii vor spune că este o comparaţie nepotrivită; eu spun că succesul vedetelor, cum şi reuşitele de astăzi ale unora şi nereuşitele altora, poveştile de succes sau eşecurile, au rădăcini în acel prim act normativ care a permis constituirea primelor companii private, care a permis coagularea de idei, de bani şi de talent care înseamnă astăzi mediul de afaceri şi societatea. Sigur, nu oferim o privire completă, care să includă toate evenimentele şi oamenii şi momentele interne şi internaţionale care au marcat un sfert de veac, dar oferim o imagine cuprinzătoare, fie ea şi concisă, a acestei perioade.

    Numărul 500 al Business Magazin capătă astfel o semnificaţie aparte şi pentru noi, şi, sperăm, pentru cititorii noştri. Aş vrea să le mulţumesc tuturor colaboratorilor, partenerilor şi clienţilor revistei, care au făcut posibili cei 10 ani de existenţă şi cele 500 de numere ale revistei.

    Începând din 17 septembrie 2012, revista Business Magazin se distribuie în exclusivitate în reţelele Inmedio şi Relay sau pe bază de abonament.

    Descarca editia electronica la pretul de 5,9 lei

    Comanda

     

  • Sistemul zombi: cum a sărit capitalismul de pe şine?

    UN NOU CUVÂNT DE ORDINE CIRCULĂ ÎN ULTIMA PERIOADĂ ÎN SĂLILE DE CONFERINŢĂ ŞI REUNIUNILE INTERNAŢIONALE. S-a făcut auzit la Forumul Economic Mondial de la Davos şi la reuniunea anuală a Fondului Monetar Internaţional. Bancherii îl strecoară în prezentările lor, iar politicienii îl folosesc pentru a face impresie. Cuvântul este ”incluziune„ şi se referă la o trăsătură pe care naţiunile occidentale par să fie pe cale să o piardă: capacitatea de a permite cât mai multor categorii sociale să beneficieze de progresele economice şi să participe la viaţa politică, se arată într-o analiză realizată de publicaţia Der Spiegel.

    Termenul este folosit şi la reuniuni cu un caracter mai exclusivist, aşa cum s-a întâmplat în luna mai, la Londra, unde 250 de personalităţi cu averi mari şi foarte mari, de la preşedintele Google, Eric Schmidt, la directorul general al Unilever, Paul Polman, s-au strâns într-un venerabil castel de pe malul Tamisei pentru a deplânge faptul că, în capitalismul de astăzi, oferta pentru cei cu venituri mici este insuficientă. Fostul preşedinte american Bill Clinton a remarcat ”distribuţia inegală a oportunităţilor„, în timp ce directorul general al FMI, Christine Lagarde, a criticat numeroasele scandaluri din lumea financiară.

    Gazda reuniunii, investitoarea Lynn Forester de Rothschild, a spus că este îngrijorată în legătură cu coeziunea socială, remarcând faptul că oamenii şi-au pierdut încrederea în guverne.

    Nu este necesar, desigur, să participi la o conferinţă la Londra pe tema incluziunii pentru a realiza că ţările industrializate au o problemă. La căderea Zidului Berlinului, acum 25 de ani, ordinea economică şi socială liberală occidentală părea că se află într-un marş triumfal de neoprit. Comunismul se prăbuşise. Politicienii de pretutindeni lăudau pieţele dereglementate, iar specialistul american în ştiinţe politice Francis Fukuyama invoca sfârşitul unei ere.

    Astăzi, nimeni nu mai vorbeşte despre efectele capitalismului liber. Subiectul zilei este ”stagnarea seculară„, aşa cum a numit-o Larry Summers, fost secretar al Trezoreriei SUA.

    Economia americană nu creşte nici la jumătate faţă de anii 1990. Japonia a devenit bolnavul Asiei, în timp ce Europa se afundă într-o recesiune care a început să încetinească maşinăria de export a Germaniei, punându-i în pericol bunăstarea.

    Capitalismul secolului XXI este unul al incertitudinilor, aşa cum a devenit evident în această lună, când a fost nevoie doar de câteva date dezamăgitoare din comerţul SUA pentru a provoca scăderea puternică a burselor la nivel global, de la piaţa americană a obligaţiunilor şi piaţa petrolului şi până la obligaţiunile mult încercatei Grecii.

    Politicienii şi liderii din afaceri cer noi iniţiative de creştere, dar arsenalele guvernelor sunt goale. Miliardele de dolari cheltuite pe pachete de stimulare economică, în urma crizei financiare, au creat munţi de datorii în majoritatea statelor industrializate, care duc acum lipsă de fonduri pentru noi programe de cheltuieli.

    Băncile centrale rămân şi ele fără muniţie. Au coborât dobânzile aproape de nivelul zero şi au cheltuit sute de miliarde pentru achiziţia de obligaţiuni guvernamentale. Cu toate acestea, sumele uriaşe de bani pompate în sistemul financiar nu îşi fac loc în economie.

    În Japonia, Europa şi Statele Unite, companiile abia dacă mai investesc în echipamente sau fabrici. În schimb, preţurile explodează pe pieţele de acţiuni, obligaţiuni şi imobiliare, un boom periculos generat de banii ieftini şi nu de creşterea economică durabilă.

    Pe lângă crearea unor noi riscuri, politicile occidentale de criză amplifică conflictele din interiorul naţiunilor industrializate. În timp ce salariile muncitorilor stagnează, iar formele tradiţionale de economisire aproape nu aduc câştiguri, clasele bogate, formate din cei care îşi pun banii să lucreze pentru ei, profită din plin. Potrivit celui mai recent Raport al Bunăstării Mondiale (Global Wealth Report) realizat de Boston Consulting Group, averea privată la nivel mondial a crescut cu circa 15% în 2013, aproape de două ori mai rapid faţă de anul anterior.

    Datele ilustrează o disfuncţie periculoasă a motorului capitalismului. Băncile, fondurile mutuale şi companiile de investiţii erau folosite pentru ca economiile cetăţenilor să fie transformate în progres tehnic, dezvoltare şi noi locuri de muncă. În prezent, aceste entităţi organizează redistribuirea bunăstării sociale de jos în sus. Clasa de mijloc a fost şi ea afectată. În ultimii ani, mulţi membri ai clasei de mijloc au văzut că prosperitatea lor scade în loc să crească.

    Larry Kats, economist la Harvard, spune că societatea americană seamănă cu o clădire de apartamente deformată şi instabilă, în care penthouse-ul din vârf devine tot mai mare, în timp ce nivelurile inferioare sunt supraaglomerate, cele de mijloc sunt pline de apartamente goale, iar liftul nu mai funcţionează.

    Nu este de mirare că oamenii nu mai înţeleg prea multe din acest sistem. Potrivit unui sondaj realizat de Allensbach Institute, doar unul din cinci germani consideră că actualele condiţiile economice din Germania sunt echitabile şi aproape 90% simt că decalajul dintre bogaţi şi săraci se amplifică din ce în ce mai mult.

    În aceste condiţii, criza capitalismului s-a transformat într-una a democraţiei. Mulţi consideră că ţările lor nu mai sunt guvernate de parlamente, ci de lobby-urile bancare, care aplică logica bombelor suicidale pentru a-şi asigura privilegiile, cu alte cuvinte fie sunt salvate, fie trag după ele, până la moarte, întreg sistemul.

  • Lucruri neştiute despre dolar, simbolul capitalismului

    Imprimeria americană produce 35 de milioane de bancnote zilnic, cu o valoare de circa 635 de milioane de dolari. 95% din bancnotele produse sunt folosite pentru înlocuirea celor aflate deja în circulaţie. 45% din bancnote sunt de un dolar.

    Dolarii sunt imprimaţi pe un material compus din 25% in şi 75% bumbac şi nu pe hârtie, aşa cum s-ar crede. În plus, imprimarea se face prin presare şi nu prin tipărire. Fiecare bancnotă are exact un gram.

    În aprilie 2004 în jur de 700 de miliarde de dolari se aflau în circulaţie. Între jumătate şi două treimi din aceştia, în cea mai mare parte în bancnote de 100 de dolari, nu se aflau pe teritoriul SUA.

    Bancnota de un dolar are o durată de viaţă de 22 de luni, în timp ce 10 dolari trăiesc numai 18 luni. Banconta de 100 de dolari are o durată de viaţă de cinci ani. Monede por circula până la 30 de ani.

    Costurile de producţie a unei bancnote sunt de 5,7 cenţi, indiferent de valoarea acesteia.

    Un teanc de bancnote de un dolar ar cântări exact o tonă şi ar avea înălţimea de 110 metri. În bancnote de 100 de dolari, milionul ar cântări numai 10 kilograme. În monede de un cent, un milion de dolari cântăreşte 246 de tone.

  • Un deceniu de afaceri

    Zece ani, două perioade diferite: din 2004 până în 2008 economia a mers bine, consumul era la cote înalte, iar România părea că a înţeles secretul capitalismului. A urmat însă criza din 2009, care a dus la ani de recesiune economică şi nesiguranţă.

  • Crapitalism. Poporul român se va maturiza când va fi în stare să judece cu mintea proprie

    Aşa că, în momentul în care am primit un mesaj pe pager – telefonul mobil încă nu apăruse! – despre faptul că ministrul, întors dintr-un voiaj care privea tocmai respectivul contract, vrea să stea de vorbă cu mine, am zbughit-o instantaneu din casă; eram jurnalist de agenţie de presă la momentul acela, mereu sub presiunea timpului. Ajuns în cabinetul ministerial, am băgat rapid nişte politeţuri, în pregătirea întrebărilor binecunoscute – cine, cum, când, unde etc. Dar omul a început să îmi povestească despre cât de frumos era acolo unde a fost şi despre ce şi-a cumpărat de acolo, ceva mare şi tehnic, să zicem. Am răbdat un pic, pe urmă am revenit la ale mele – cine, cum… Omul o ţinea pe a lui, îşi cumpărase ceva deosebit şi ţinea musai să îmi detalieze. „Bine, bine, dar contractul?“, am întrebat după altă rundă de detalii tehnice. „…a, da, şi contractul. Îl facem, îl facem“, a replicat ministrul meu.

    Am obţinut o ştire de trei rânduri, lipsită de entuziasm; pe drum m-am gândit că omul pur şi simplu nu avea nimic în comun cu contractul în cauză şi nu-i păsa de cine, cum, când, unde, decât în măsura în care respectivul document îi slujea interesele directe – achiziţia aceea minunată şi poate şi altele. Abordare de politician.

    Despre universalitatea acestei abordări m-am convins în cabinetul unui alt ministru al vremii, martor involuntar al unei discuţii demne de un film comic-absurd, pe care nu o reproduc din raţiuni de spaţiu. Destul să spun că am avut de-a face cu un ministru şi un secretar de stat, prospăt întors şi acesta de peste ocean, care, trimis acolo să rezolve ceva, se lăuda cu ce cămaşă de blugi a primit. Cu numele brodat! Ba a mai pomenit şi alte daruri, aşa că finalul a fost cu un ministru vag amuzat şi un secretar de stat care mi-a rămas în minte drept tipul pe care l-am văzut albindu-se la faţă cel mai rapid şi cel mai profund vreodată în momentul în care ministrul m-a prezentat drept jurnalist. La fel ca primul ministru, omul avea nişte interese, iar restul activităţilor erau menite a-i sluji strict interesele.

    Povestesc chestiile astea gândindu-mă la episodul MTO/reducerea CAS; prim-ministrul Ponta şi ministrul finanţelor au ieşit puternic şifonaţi din poveste, indiferent de pronunţia deficitară în engleză sau de foile cu cifre secrete care nu pot fi nici văzute, nici descrise. Ce nu mi-a plăcut mie este faptul că MTO şi reducerea taxei au fost doar o parte a unui simplu joc politicianist, abil pus în scenă dar lipsit de fundamente; nici lui Traian Băsescu, nici lui Victor Ponta şi nici ministrului Ioana Petrescu nu le pasă de ce înseamnă cu adevărat reducerea taxelor sau constrângerile bugetare din acordurile cu UE.

    Momentul maturizării, spunea cineva, este cel în care copilul începe să-şi vadă părinţii aşa cum sunt în mod real; nu o zână şi un zeu atotputernic, ci oameni cu griji, cu probleme, cu riduri, cu ticuri şi enervanţi. Şi măsura unui părinte adevărat este momentul în care îi cere copilului să îşi asume responsabilităţi. Poporul român se va maturiza, dacă e să facă asta vreodată, în momentul în care va fi în stare să judece rece, cu mintea proprie, fără umori şi resentimente, prestaţia tuturor, fără idei impuse de alţii. Şi să-i pună pe fiecare în colţul potrivit.

    Americanii au un termen pentru capitalismul dictat de interesele unora şi altora; îi spun „crapitalism“, capitalism de cumetrie. Îl folosesc şi eu, iată.

    Ilustrez cu un tablou care se cheamă „Baloane de săpun“ şi a fost pictat de un ins pe nume Jean Baptiste Simeon Chardin. Un balon de săpun este şi o formă de distracţie, dar şi un simbol al efemerului nostru, un lucru de care e bine să ne aducem aminte din când în când.

  • Dedeman Bacău a devenit în 2013 liderul companiilor create de antreprenori români

    Dedeman Bacău, afacerea din retailul de bricolaj a fraţilor Pavăl din Bacău, a devenit în 2013 liderul companiilor create de antreprenori români, cu afaceri de 2.679 mil. lei (606 mil. euro) şi aproape 7.000 de angajaţi, de­păşind pentru prima dată Oscar Down­stream (Alin Niculae) şi Interagro SA (Ioan Niculae).

    Interagro SA, compania din agricultură a lui Ioan Niculae, a fost liderul firmelor cu acţionariat majoritar românesc în 2012 şi 2011, poziţie pe care a mai ocupat-o şi RCS&RDS în 2010, dar şi Grup Servicii Petroliere în 2009, după cum arată datele centralizate de ZF.

    „Îndrăznim să visăm la afaceri de un miliard de euro, dar atingerea acestui rezultat depinde de cât de bine va merge economia. Pentru următorii trei ani ne propunem să terminăm extinderea în Româ­nia, în special în Bucureşti, unde vrem să ajungem la cea mai mare cotă de piaţă cu cel puţin şase magazine. Dar în următorii trei ani vom face şi un pas major în afara ţării. Extinderea reţelei este cea care ne-a permis să creştem, iar criza, prin ieftinirea terenurilor, ne-a ajutat în acest sens. A fost şansa noastră cu care probabil te întâlneşti o singură dată în viaţă“, a spus pentru ZF Dragoş Pavăl.

    Topul companiilor controlate de antreprenori este un demers pe care ZF îl realizează încă din 2008 pe baza datelor de la Registrul Comerţului şi care ia în calcul doar entităţile fiscale şi nu grupurile.

  • Cartea care m-a făcut invidios

    Lumea presei economice din ultimele două decenii este mică şi, într-un fel sau altul, toată lumea a lucrat cu sau a cunoscut pe toată lumea. Aşa că, înainte de orice laudă, trebuie să spun că Mona a condus Business Magazin o perioadă bună de vreme, iar pe Andreea Roşca o cunosc şi i-am respectat şi îi respect munca de jurnalist.

    Înapoi la carte, care, pentru cine nu ştie, prezintă şpte istorii antreprenoriale: este vorba de Dragoş Petrescu (City Grill, Carul cu Bere); Mihai Marcu (MedLife); Vasile Armenean (Betty Ice); Dragoş şi Adrian Pavăl (Dedeman); Adrian Mihai, Felix Pătrăşcanu şi Neculai Mihai (Fan Courier); Dan Şucu (Mobexpert); Florin şi Măriuca Talpeş (Bitdefender şi Softwin). Spuneam că m-a facut invidios pentru că: unu, cartea este scrisă bine. într-un stil alert, modern, direct, lipsit de inhibiţii şi de şabloane, o să vă prindă negreşit. Ba, la un moment dat, s-ar putea să vă întrebaţi, aşa, ca mine, cum de nu aţi aflat, atâta amar de vreme, de unele amănunte care dau culoare cărţii – de şedinţele de familie ale lui Dragoş Petrescu, de exemplu.

    Doi la mână, cred că antreprenoriatul românesc avea nevoie de o astfel de carte, pentru că doar cu Marius Ghenea nu se face primăvară. Ba chiar vine la momentul potrivit, când antreprenoriatul local este atacat atât din exterior, pe căi fiscal-birocratice, cât şi din interior, dat fiind numărul de figuri de carton care s-au prăbuşit sau se prăbuşesc. Aşa că ajungem la punctul trei, cel mai important: “Cei care schimbă jocul” demonstrează că se poate. Că se pot construi şi impune modele reale, care să inspire şi să formeze.

    Titus Leber, un regizor austriac care face filme bazate pe opere muzicale clasice, vorbea la un moment dat, într-un text despre Berlioz şi Marcel Duchamp, despre magia posterului. “Femeia de hârtie se născuse: ieftină, obiect de plăcere inofensivă, domină astăzi lumea noastră vizuală şi mass-medială. Nu visăm noi oare la posesia acestor frumoase, la nuditatea lor fără probleme, care devine, tocmai datorită intangibilităţii sale, sursa fantasmelor autodestructive, a atâtor frustraţii şi agresivităţi?”.

    Veţi regăsi frustraţiile şi agresivităţile lui Leber în modul în care partea activă a vulgului reacţionează la orice tentativă de a impune un exemplu antreprenorial, într-o naţie care preferă de cele mai multe ori să se lase măcinată de neputinţe şi fatalism. Ce lipseşte majorităţii clasei avute din România sunt posterele, reprezentări care să pară reale, tangibile, să excite, să impună, să işte aspiraţii. Asta dacă vrem capitalism adevărat. “Cei care schimbă jocul” este o astfel de întreprindere. Sunt invidios!

    Mona Dîrţu, Andreea Roşca – “Cei care schimbă jocul”, Editura Publica, Bucureşti, 2014

  • Noul Marx, capitalul în secolul 21 şi disputele legate de averi

    Lucrarea lui Thomas Piketty, intens analizată şi comentată în ultimele luni, a revigorat dezbaterea globală privind inegalitatea socială, stârnind reacţii energice. Autorul neobişnuitului best-seller, care propune drept soluţie introducerea unei „taxe pe avere“ la nivel global, care să asigure redistribuţia, a fost descris drept „un Karl Marx moden“ sau „Marx 2.0“. Unii comentatori cred că noul avânt al dezbaterii ar putea conduce la o schimbare fundamentală a modului de gândire în zona politicilor economice.

    „Capitalul în Secolul 21“ se bazează pe mai mult de 10 ani de muncă de cercetare depusă de Piketty şi alţi câţiva economişti şi prezintă în detaliu variaţiile istorice ale ratelor de concentrare a veniturilor şi averii. Pe baza acestor date, Piketty schiţează evoluţia inegalităţii de la începutul revoluţiei industriale. În secolele 18 şi 19, societatea vest-europeană era puternic stratificată, iar averea era controlată de câteva familii bogate care formau casta dominantă asupra unei structuri sociale rigide.

    Situaţia a persistat, deşi industrializarea a generat încetul cu încetul creşterea veniturilor muncitorilor. Haosul declanşat de Primul şi cel de-Al Doilea Război Mondial şi Marea Depresiune economică au perturbat acest model social. Instituirea unor taxe mai mari, accelerarea inflaţiei, falimentele în cascadă şi ascensiunea statului social au redus dramatic influenţa marelui capital şi au asigurat, pentru o perioadă, distribuţia relativ egalitară a veniturilor. Însă efectul şocurilor din prima parte a secodului 20 s-a stins, iar averea concentrată caută din nou să se impună, crede Piketty. Economistul susţine că, din multe puncte de vedere, importanţa marelui capital în economia modernă se apropie de nivelul din perioada premergătpare Primului Război Mondial.

    Pornind de la aceste premise istorice, Piketty dezvoltă o teorie a capitalului şi inegalităţii, explicând că, de regulă, marile averi cresc într‑un ritm mai rapid decât economia. Astfel, într-un sistem izolat, o rată de expansiune economică mai rapidă decât ritmul de creştere a averilor concentrate reduce importanţa acestora în societate, în timp ce o creştere economică mai slabă o consolidează. În opinia cercetătorului francez, situaţia nu mai poate fi răsturnată decât intervenţia guvernului sau de o perioadă de boom economic generată de progresul tehnologic sau de creşterea populaţiei.

    Astfel, Piketty recomandă guvernelor să adopte o taxă globală asupra averii pentru a preveni tensiuni economice şi sociale generate de inegalitate.

    Cartea a atras numeroase critici. În teorie, obţinerea unui randament bun al capitalului devine tot mai difcilă pe măsură ce averea se extinde. De asemenea, superbogaţii de azi îşi datorează bunăstarea predominant muncii şi inovării, şi mai puţin moştenirilor. Unii comentatori acuză că concluziile lui Piketty ar fi motivate mai degrabă ideologic decât ştiinţific. Cu toate acestea, chiar şi scepticii apreciază contribuţia „Capitalului în Secolul 21“ la dezbatere, având în vedere volumul uriaş de date procesate de echipa economistului francez.

    Cel mai vizibil atac la lucrarea lui Piketty a venit din partea prestigioasei publicaţii Financial Times, care acuză erori de transcriere a cifrelor, manipularea datelor pentru a ajunge la concluzia preferată sau descrierea inexactă a surselor citate. Ziarul britanic susţine că, odată corectate aceste neajunsuri, concluziile privind inegalitatea ar fi diferite.

    În replică, Piketty admite că există imperfecţiuni în colectarea datelor analizate, însă nu sunt suficient de grave pentru a submina concluzia principală, că inegalitatea socială se lărgeşte.

    „Cei de la FT sunt ridicoli, deoarece toţi comentatorii contemporani admit că cele mai mari averi au crescut mai repede (decât economia). Sugestia Financial Times că aceste imperfecţiuni schimbă cu ceva concluzile pe care le-am tras nu este onestă, deoarece în fapt nu schimbă nimic. Alte studii mai recente, realizate din surse diferite, îmi confirmă concluziile“, susţine economistul francez într-un interviu acordat AFP. FT a respins acuzaţiile lui Piketty.

    Inegalitatea socială este una dintre cele mai controversate caracteristici ale capitalismului, iar dezbaterea privind distribuţia averii a revenit în actualitate după criza mondială declanşată în 2008 de falimentul Lehman Brothers. „Capitalul în Secolul 21“ aduce, la momentul potrivit, o contribuţie importantă la discuţie. Piketty reuşeşte să demonstreze o problemă persistentă a sistemului, însă nu propune o soluţie realistă. „Reforma“ gândită de economistul francez presupune o taxă globală pe capital fără a lua în calcul alte căi de ieşire, precum accelerarea creşterii economice.

    Autorul nu dezbate pe larg avantajele şi dezavantajele soluţiei propuse, ignorând posibilele efecte negative asupra investiţiilor sau inovării. De asemenea, Piketty se concentrează pe taxarea superbogaţilor, fără a lua în calcul posibile măsuri care ar lărgi baza de deţinători ai capitalului. Taxele asupra capitalului îşi au locul într-un sistem coerent de politici economice, însă nu pot reprezenta principalul pilon al unui sistem care să asigure prosperitatea la scară largă.

  • Povestea fondatorului Fiat, omul care a controlat 4% din PIB-ul Italiei

    Prin controlul Fiat, a ajuns la un moment dat să deţină 4,4% din PIB-ul Italiei şi 3,1% din forţa de muncă a ţării. Agnelli s-a născut în oraşul Torino, aflat în nordul Italiei şi considerat un important centru cultural şi de afaceri. Tatăl său, Edoardo Agnelli, a fost un puternic industriaş, iar mama sa, Virginia Bourbon del Monte, descendenta unei familii nobiliare.

    Agnelli i-a călcat pe urme bunicului său, Giovanni Agnelli (după al cărui nume a fost şi botezat), cel care a fondat compania producătoare de maşini Fiat în 1899. Agnelli a studiat mai întâi la Pinerolo Calvary Academy, iar apoi şi-a luat licenţa în Drept la Universitatea din Torino. Nu a practicat niciodată meseria de avocat, iar în 1940, când Italia a intrat în Al Doilea Război Mondial, s-a alăturat armatei. A luptat pe frontul rusesc şi a fost rănit de două ori. După predarea Italiei, a devenit ofiţer de legătură cu trupele americane de ocupaţie, datorită fluenţei sale în limba engleză.

    Gianni Agnelli a devenit preşedintele Fiat în 1966, după moartea bunicului său. De-a lungul anilor, s-a remarcat prin numeroasele achiziţii făcute prin companie: a cumpărat Lancia, în 1968; a devenit acţionar al Ferrari un an mai târziu, a preluat controlul Alfa Romeo de la guvernul italian în 1986 şi a cumpărat Maserati în 1993. A deschis numeroase fabrici, inclusiv în Rusia (Uniunea Sovietică în perioada respectivă) şi în America de Sud. În 1970, în perioada crizei mondiale de petrol, a vândut o parte din companie către Lafico, o companie libaneză deţinută de colonelul Kaddhafi, acţiuni pe care le-a răscumpărat ulterior.

    Agnelli s-a făcut remarcat şi prin faptul că, în conflictele sociale ale companiei, deţinea mereu controlul. În 1980, într-o perioadă când sindicatele au organizat o grevă ce bloca toată producţia, a reuşit să oprească marşul celor 40.000 de muncitori şi să îi convingă să intre din nou în fabrici. Acest eveniment a marcat scăderea puterii uniunilor sindicale, care până în ziua de azi nu şi-au recuperat influenţa asupra mediilor politic şi economic italiene. În 1991, Agnelli s-a înscris într-un grup parlamentar independent, a fost numit senator, iar apoi membru al comisiei de apărare a Senatului.

    În 1996, Agnelli a părăsit conducerea companiei, dar a rămas preşedintele onorific al acesteia până la moartea sa. În 2009, după moartea lui Agnelli, Fiat a făcut o alianţă globală cu grupul Chrysler, prin care, în schimbul tehnologiei şi platformelor pentru realizarea autovehiculelor mici, eficiente din punctul de vedere al consumului, a primit 20% din companie. La începutul anului, Fiat S.p.A. şi Chrysler Group au fuzionat într-o nouă întreprindere, Fiat Chrysler Automobiles.

  • Sergiu Oprescu, CEO Alpha Bank: „Indiferent de ceea ce faceţi, faceţi cu mândrie, pasiune şi dedicaţie acest lucru” VIDEO