BusinessMagazin

Tag: atelier

  • La doar 20 de ani a pus bazele propriului atelier, iar acum numele său este cunoscut în toată lumea

    Edouard Heuer este numele orologierului elveţian care a pus bazele companiei TAG Heuer, ce produce ceasuri şi accesorii fashion, precum şi ochelari şi telefoane mobile sub brandul TAG. Sloganul TAG Heuer este „avangardă elveţiană din 1860“, iar compania pare să păstreze sensul acestuia şi în prezent: pe 8 noiembrie, TAG Heuer va lansa la New York „Ceasul conectat“, la care a lucrat împreună cu Intel şi Google, potrivit presei internaţionale.

    TAG Heuer îşi are rădăcinile în 1860, când Edouard Heuer a pus bazele Uhrenmanufaktur Heuer AG în Saint-Imier, Elveţia. Heuer s-a născut în 1840, în familia unui pantofar din Brügg, cantonul elveţian Berna. La doar 20 de ani, Edouard Heuer a pus bazele propriului atelier în Saint-Imier. Abordarea lui era să vândă cronografe mai uşor de realizat din punct de vedere tehnic şi, prin urmare, mai ieftine, aşa că s-a concentrat pe simplificarea procesului de fabricaţie a acestora, dat fiind faptul că producţia, finisajele şi asamblarea reprezentau un cost major.

    Edouard Heuer a devenit astfel primul producător de ceasuri care a introdus producţia în serie a cronografelor. În 1864, Heuer şi-a mutat compania la Biel, iar în 1876 şi-a extins afacerea în Londra. În 1882, Heuer a patentat primul cronograf, iar şase ani mai târziu, un pinion oscilant, folosit în continuare de majoritatea producătorilor de ceasuri pentru cronografele mecanice. A murit în 1892, iar fiii săi, Charles-Auguste şi Jules-Edouard Heuer, au preluat managementul companiei. Ulterior, Charles-Edouard Heuer a dus mai departe moştenirea familiei, iar în 1910 a creat cronograful medical, ce avea o scară de măsurare a pulsului, iar un an mai târziu a lansat pe piaţă primul ceas de maşină.

    În 1964, producătorii de ceasuri Heuer şi Leonnidas au fuzionat, formând Heuer-Leonnidas, cu Jack W. Heuer, fiul lui Charles, ca managing director. Compania a fost achiziţionată de Techniques d’Avant Garde în 1985, când brandul Heuer a devenit TAG Heuer. În anii următori, Jack W. Heuer a devenit responsabil de dezvoltarea noilor modele şi direcţionează marca în direcţia modelelor sport. În 1999, grupul TAG Heuer a vândut grupul către conglomeratul de bunuri de lux LVMH. În prezent, compania are sediul central în La Chaux-de-Fonds, în Elveţia, şi este condusă de preşedintele şi CEO-ul Jean-Claude Biver, iar Jack Heuer, nepotul fondatorului, este preşedinte onorific al companiei.

  • Antreprenoarea care îşi lasă angajaţii să vină şi să plece de la muncă la ce ore vor ei

    Diana Nedea are 32 de ani, a renunţat în urmă cu patru ani la statutul de angajată în corporaţie şi a pornit o afacere cu pantofi pentru femei. Acum are 17 angajaţi care produc 1.000 de perechi de încălţări pe lună, iar vânzările din 2015 au înregistrat un avans de 10% faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut. Antreprenoarea povesteşte ce a făcut-o să renunţe la multinaţională, cum a ajuns Diane Marie, firma care îi poartă numele, la vânzări de 1,5 milioane de lei pe an şi ce planuri are.
     

    Se trezeşte în fiecare dimineaţă la 5.30, iar la 7 îşi începe programul la atelier (şi nu e prima care ajunge, sunt doi angajaţi care preferă să înceapă lucrul înainte de ora 6), nu pentru că ar avea vreo constrângere anume, ci pentru că este o persoană matinală, povesteşte Diana Nedea, care din când în când însoţeşte cuvintele de gesturi enegice, pentru a sublinia parcă ideile. Spune că îi place să poarte cel mai mult sandale şi cizme  (dovadă că a potrivit la blugi şi cămaşă albă sandale argintii), că nu are multe perechi de încălţări, „doar vreo 40“, şi ştie asta pentru că le-a numărat recent, a mai întrebat-o cineva.

    Nici n-ar avea unde să ţină mai multe perechi, pentru că spaţiul este limitat; locuieşte într-o garsonieră şi nu păstrează încălţările mai mult de doi ani. Are câteva perechi preferate pentru fiecare anotimp, iar cel mai adesea alege încălţări fără toc, deşi e minionă, pentru că merge foarte mult pe jos. „Am un telefon nou şi am instalat o aplicaţie care spune că merg pe jos, doar în fabrică, 8 km pe zi. Poate nu este foarte precisă măsurătoarea, dar 5 or fi!“ În primele luni ca antreprenoare, mergea la atelier pe pantofi cu toc şi îmbrăcată în deux pieces, până când a alunecat pe scări şi a decis că e mai bine să îşi adapteze ţinuta la mediu. În fond, nu mai era într-o corporaţie.

    Aşezată la terasa din Centrul Vechi al Capitalei, la doar o aruncătură de băţ de magazinul Diane Marie pe care l-a deschis în 2012, pare mai degrabă o studentă decât o antreprenoare care la patru ani de la înfiinţarea afacerii a ajuns la o cifră de afaceri de 1,5 milioane de euro. Urmăreşte din priviri trecătorii şi identifică lejer un grup de englezi care, în mod surprinzător, pentru că era o zi însorită, nu aveau şlapi, ci încălţăminte sport. Pesemne este efectul mediului, pentru că a fost înconjurată mai mereu de încălţări; părinţii ei, ingineri de profesie, au absolvit o facultate cu profil de prelucrare a pielăriei, lucrează în domeniu „de o viaţă“ şi au o fabrică pentru export, în sistem lohn, cu 60 de angajaţi.

    Diana Nedea nu are diplomă de inginer, ci este absolventă de ASE şi spune că a lucrat înainte de a înfiinţa atelierul de producţie în ceea ce numeşte „joburile standard de absolvent de ASE, în multinaţionale, în vânzări“, mai întâi la Vodafone şi apoi la LG. S-a hotărât să meargă pe alt drum în 2011, după un concediu de două săptămâni, pentru că s-a implicat în acest proiect, care iniţial ar fi fost o divizie a afacerii părinţilor săi, antreprenori din 1996. În momentul de apogeu al afacerii fabrica părinţilor avea 400 de angajaţi. „Cochetau cu ideea de a face ceva pentru piaţa internă, însă sunt foarte încărcaţi, ca volum de muncă, şi au renunţat la idee.“

    Povesteşte că la întoarcerea din concediu s-a aşezat la birou şi nu şi-a mai găsit locul, a fost un moment în care şi-a dat seama că nu mai rezonează cu multinaţionala. Se implicase mult în proiectul afacerii, avea multe idei – a studiat şi pictura ani de zile, pentru că „părinţii au investit în mine şi sora mea destul de mult“; spune că în întreaga familie se regăseşte un pic de spirit artistic, dar ea se pricepe şi la cifre, statistici şi matematici. Îşi aminteşte că în vacanţele de vară mergea în fabrica părinţilor şi împreună cu sora sa căutau resturi de piele din producţie ca să facă botoşei pentru păpuşi. Începutul afacerii n-a fost însă o joacă de copil, chiar dacăa avut o întreagă serie de avantaje.
    Unul dintre avantaje a fost sprijinul părinţilor, care i-au împrumutat utilajele cu care a pornit producţia şi i-au pus la dispoziţie şi un spaţiu. Aşa că investiţia de pornire, în 2011, a fost de 8.000 de euro, bani proprii.

    Ulterior, a schimbat utilajele, iar bugetul de investiţii a ajuns până la 20.000 de euro în 2012, când a deschis şi primul magazin, la o aruncătură de băţ de Lipscani. Un alt avantaj au fost toate informaţiile la care a avut acces de-a lungul vieţii, pentru că fabricarea pantofilor are dichisul său; pielea, de pildă, se întinde pe o direcţie, motiv pentru care este dublată la interior cu o pânză care contracarează acest efect, altminteri încălţările „se fac bărcuţă“. De mare folos a fost şi girul pe care l-a avut în faţa furnizorilor, care lucrau de ani buni cu părinţii săi. „Au fost probleme financiare, inclusiv cu sume neîncasate pe mărfuri pe care le-am livrat la magazine, pe care le-am depăşit tot mulţumită furnizorilor. Istoria familiei m-a ajutat mult, ar fi fost mult mai greu şi la început, şi pe parcurs.“ Un moment hotărâtor în existenţa firmei a fost cel în care a marcat o pierdere de 80.000 de lei de la un singur client, care pur şi simplu nu a plătit marfa. „Cadrul legislativ este groaznic, este foarte greu să recuperezi banii din piaţă.

     

  • La doar 29 de ani a fondat o afacere bazată pe reguli SEO, iar încasările lunare depăşesc 10.000 de euro

    Între 600 şi 700 de rochii vinde în fiecare lună Carmen Dascălu, care a fondat o afacere bazată pe reguli SEO. De la momentul în care o clientă lansează o comandă pe net şi până la livrare trec maximum 48 de ore, iar tânăra antreprenorare se aşteaptă pentru anul în curs la o cifră de afaceri de două ori mai mare decât anul trecut, ajungând la 300.000 de euro. „Am ajuns la nouă angajaţi şi am externalizat o parte din producţie“, spune antreprenoarea despre afacerea fondată în urmă cu câţiva ani, dar care de anul trecut şi-a schimbat strategia şi încasările.

    Înainte de a începe efectiv să croiască şi că coasă rochii, a făcut o cercetare de piaţă legată de competiţie, chiar şi magazinele offline, şi a constatat că sunt două categorii de rochii de ocazie: „cele ieftine, până în 300 de lei, care sunt făcute din materiale foarte proaste, şi rochiile de peste 1.000 de lei“. Preţul rochiilor de ocazie, pe care mizează de la jumătatea anului trecut, este de 500 de lei, iar încasările lunare depăşesc acum 10.000 de euro, cu un profit net de 2.500-3.000 de euro.

    Carmen Dascălu ştie exact ce are cerere şi îi spune precis designerului ce fel de rochii de ocazie au căutare. De pildă, „pe Google, într-o singură lună, s-au înregistrat 30.000 de căutări pentru «rochie de seară lungă, neagră, cu spatele gol». Designerul propune şi alte modele, mereu am discuţii cu el şi îi spun că încă nu a venit vremea pentru idei de acest fel“. Adică pentru modele gândite, realizate şi impuse de casele de modă.

    Ideea atelierului a existat dintotdeauna, povesteşte Carmen Dascălu. „Ultimele pagini din caiete aveau mereu schiţe de rochii“, spune ea, deşi a urmat cursurile Academiei de Studii Economice. În urmă cu câţiva ani a făcut un calcul despre ce însemna investiţia într-un atelier de producţie-creaţie şi a ajuns la o sumă despre care spune că este enormă, adică 20.000 de euro, pentru a porni, cu utilajele necesare, chiria spaţiului şi salariile a doi oameni pentru trei luni. Bani pe care nu-i avea. „Am decis să fac altceva pentru a face rost de bani şi m-am angajat.“

    Carmen Dascălu are o imagine clară şi a viitorului mai îndepărtat. Peste zece ani, crede ea, afacerea sa va fi suficient de mare pentru a „face producţie la nivel înalt şi pentru a livra în întreaga lume“. Primul pas peste hotare ar putea fi făcut în toamnă, pe piaţa din Italia, pe care tânăra o urmăreşte cu atenţie şi pentru care pregăteşte o colecţie specială.

  • Povestea lui Wilhelm Maybach, unul dintre pionierii automobilismului

    Motoarele create de Maybach sunt considerate cele mai sofisticate motoare ale secolului XIX, invenţiile lui fiind indispensabile pentru orice model al producătorilor de automobile din toată lumea. Wilhelm Maybach s-a născut în 1846, în Heilbronn, din regiunea germană Baden-Württemberg, într-o familie de tâmplari.

    Opt ani mai târziu, s-a mutat împreună cu familia în apropiere de Stuttgart. Ambii săi părinţi au murit şi instituţia filantropică Reutlingen l-a luat pe Maybach ca student. Fondatorul acesteia, Gustav Werner, a descoperit înclinaţiile tehnice ale lui Maybach şi l-a trimis ca ucenic într-un atelier de inginerie. Până la vârsta de 19 ani, devenise inginer calificat. Managerul atelierului, Gottlieb Daimler, în vârstă de 29 de ani, a observat eforturile lui şi l-a luat drept asistentul său principal.

    În 1869, Maybach şi Daimler s-au angajat într-o companie producătoare de locomotive, unde Daimler ocupa funcţia de membru al comitetului executiv. În 1972, Daimler s-a mutat într-o companie producătoare de motoare din Köln. Nikolaus Otto, unul dintre proprietarii companiei, s-a concentrat pe dezvoltarea motoarelor împreună cu Daimler, iar Maybach s-a alăturat echipei ca şef de design. În 1880, Daimler şi Otto au avut neînţelegeri ce au determinat plecarea lui Daimler din companie.

    Cu banii obţinuţi în urma plecării, Daimler şi-a cumpărat o casă, lângă care a construit un atelier. Maybach l-a urmat, iar cei doi au început să lucreze la propriile motoare. Până la sfârşitul anului 1885, Maybach şi Daimler au dezvoltat primul lor motor, privit în prezent drept un precursor al motoarelor moderne pe benzină. Câteva luni mai târziu, au instalat o versiune mai mică a motorului pe o bicicletă şi au creat prima motocicletă din lume, pe care Maybach a condus-o trei kilometri, atingând o viteză maximă de 12 km/oră. Au demonstrat ulterior că motorul lor poate fi folosit în multe moduri: pe bărci, pe maşini de stradă, în aer.

    Vânzările lor au crescut, mai ales pentru Barca Neckar cu motor. În 1889, cei doi au construit primul autovehicul pe care l-au creat de la zero, iar, un an mai târziu, au fondat Daimler Motoren Gesellshaft. În următorul deceniu, DMG s-a extins, vânzând motoare de la Moscova la New York.  Totuşi, se considera că producţia de automobile nu va fi profitabilă, astfel că DMG şi Deutz-AG au fuzionat, în pofida neînţelegerilor lui Daimler cu Otto. În 1895, Maybach a creat prototipul Daimler-Mercedes, marca Mercedes-Jellinke, după numele fiicei lui Emil Jellinek, un dealer austriac ce a cumpărat 36 de automobile de la ei, cu scopul de a-i convinge să facă designul pentru o nouă maşină de curse pentru el. 

    În 1900, Maybach a avut primul contact cu Ferdinand von Zeppelin, care voia să îmbunătăţească motorul aeronavei Zeppelin LZ1. Contele a fondat compania Luftschiffbau Zeppelin, iar Wilhelm Maybach a devenit asistent tehnic în cadrul unei subsidiare a acesteia, alături de Karl Benz, care era manager tehnic. În 1912, subsidiara a primit numele Maybach Motorenbau (Compania de construcţii de motor Maybach). În 1916, au dezvoltat o aeronavă ce s-a vândut înainte de sfârşitul Primului Război Mondial în număr de 2.000 de unităţi.

    După Primul Război Mondial, tratatul de la Versailles a interzis producţia de aeronave în Germania, aşa că Maybach s-a întors spre producţia de motoare diesel de mare viteză pentru uz naval şi rutier, cât şi către motoarele de benzină pentru automobile. Datorită unui contract nefavorabil, a început să producă şi automobile, iar primul automobil Maybach W3 a fost lansat în 1921.

  • Povestea lui Laurence Graff, “regele diamantelor”

    Laurence Graff s-a născut în 1938 în cartierul londonez Stepney, într-o familie formată dintr-un tată rus, Hary Graff, şi o mamă româncă, Rebecca Segal. Tatăl său era croitor, iar mama avea o tutungerie şi un stand de ziare. Interesul pentru bi-juterii a început pentru Graff la 15 ani, când a renunţat la şcoală şi s-a înscris ca ucenic la un atelier de bijuterii, potrivit unui interviu acordat de Graff publicaţiei Interview Magazine.

    Spălatul podelelor şi al toaletelor a fost însă singurul lucru pe care l-a făcut în primele trei luni de ucenicie, perioadă după care i s-a spus să plece. Şi-a încercat apoi norocul în cadrul unui alt atelier, unde a învăţat meşteşugul bijutierilor, mai ales reparaţii şi remodelări, populare în Anglia la vremea respectivă, când oamenii preferau să repare o bijuterie decât să cumpere una nouă.

    A lucrat în cadrul firmei respective mai mulţi ani, până când aceasta a intrat în faliment, iar tânărul a fost impulsionat să pună bazele propriei afaceri, Graff Diamonds, în 1960. S-a asociat cu un partener de afaceri mai în vârstă, ce se ocupa de meşteşugitul bijuteriilor, în timp ce el se axa pe vânzarea acestora. Au reuşit să menţină firma pe linia de plutire pe baza reparaţiilor făcute, dar şi a bijuteriilor create, vândute cu două-trei lire. Inelele făcute manual aveau iniţial în componenţă pietre semipreţioase, dar ulterior Graff a reuşit să cumpere câteva diamante. Datorită acestora, a vândut un inel cu 100 de lire, apoi altul cu 200 de lire şi al treilea cu 500.

    A preluat apoi partea de afacere a partenerului său şi şi-a asumat datoria creată prin cumpărarea diamantelor. În lipsa dezvoltării industriei bijuteriilor în Anglia, a început să călătorească în Australia şi Singapore, Orientul Îndepărtat fiind primul care i-a adus profit. Până la 30 de ani construise unul dintre cei mai mai producători de bijuterii din Marea Britanie, iar în 1974 era specializat în vânzarea de bijuterii noilor îmbogăţiţi din Orientul Mijlociu. Afacerea creştea în relaţie directă cu mărimea diamantelor din portofoliu, dar şi cu renumele clienţilor săi, între care se numără Elizabeth Taylor, sultanul din Brunei, Donald Trump, Larry Ellison.

    Graff şi-a extins compania în toată lumea, lanţul său de retail fiind în prezent format din aproximativ 50 de magazine răspândite în SUA, Orientul Mijlociu, Africa, Asia, Europa. Laurence Graff este preşedintele Graff Diamonds International, iar fiul său, Francois Graff, este CEO-ul acesteia.

    Averea lui include o afacere de tranzacţionare de diamante şlefuite în Elveţia, proprietăţi imobiliare în cartierul exclusivist Mayfair din Londra şi o parte dintr-o companie de tranzacţionare de diamante en gros sud-africană. Îşi împarte timpul între cele cinci locuinţe de lux din Londra, Cap Ferrat, New York City şi iahtul său. Averea sa mai cuprinde o podgorie, o cramă, un boutique hotel şi un restaurant în Stellenbosch, ”Napa Valley-ul„ sud-african, şi o colecţie de artă modernă şi contempo-rană ce include un tablou de Roy Lichtenstein, în valoare 56,1 milioane de dolari, cumpărat în 2013 drept cadou pentru ani-versarea sa de 75 de ani. În 2013, a început să colecţioneze şi maşini vechi ale unor mărci precum Ferrari, Aston Martin şi Mercedes.

    În 2008, a cumpărat diamantul albastru Wittelsbach Diamond în schimbul a 16,4 milioane de lire. Doi ani mai târziu, Graff a dezvăluit faptul că a angajat trei tăietori de diamante să reşlefuiască piatra pentru a îmbunătăţi claritatea acesteia, re-ducând astfel diamantul de la 35,52 de carate la 31 de carate, acţiune comparată de unii critici cu ”a o face pe Mona Lisa să arate mai frumos„, dar apreciată de alţii pentru rezultatul obţinut.

  • Capitalistul săptămânii: Jujiro Matsuda, fondatorul Mazda

    Jujiro Matsuda s-a născut în Hiroshima, Japonia, pe 8 august 1875. Tatăl său, care era pescar, l-a trimis la 14 ani la Osaka pentru a-şi face ucenicia la un atelier de fierărie.

    La 31 de ani, Jujiro Matsuda a preluat conducerea atelierului, dar a fost în cele din urmă forţat să se re-tragă, aşa că a fondat o companie specializată în prelucrarea armelor, numită Matsuda Works. Datorită repu-taţiei pe care şi-o crease, a fost angajat de ţarul Rusiei şi de armata japoneză să livreze un model de puşcă, numit Tip 99.

    În 1921, Matsuda a decis să se întoarcă la Hiroshima. Omul de afaceri avea deja o avere impresionantă, aşa că a preluat o fabrică de rumeguş aflată în faliment, Toyo Kogyo. În 1931 el a lansat tricicleta motorizată Mazdago, stabilindu-şi ca obiectiv principal producerea vehiculelor.

    Ca urmare a bombardamentelor americane din timpul celui de-al doilea război mondial, sediul Toyo Kogyo de la Hiroshima a fost puternic afectat. Fabrica, aflată la peste 5 kilometri de locul exploziei, nu a suferit daune importante. Compania condusă de Matsudo a fost principalul motor din spatele revitalizării economice a zonei, finanţând chiar şi activităţi sportive.

    Ginerele său i-a urmat la conducerea companiei începând cu anul 1951 şi s-a ocupat de dezvoltarea acesteia până în anul 1979, atunci când Ford a achiziţionat 25% din acţiuni. Tranzacţia a marcat momentul în care compania fondată de Jujiro Matsuda şi-a schimbat numele din Toyo Kogyo în Mazda Motor Corporation.

    Jujiro Matsuda a murit pe 5 martie 1972. Pentru contribuţia sa la dezvoltarea oraşului Hiroshima, munici-palitatea i-a ridicat o statuie din bronz.

    În 1981, compania a deschis reprezentanţe în America şi Europa: Mazda (America de Nord), Inc. Motors şi Mazda Representative Office (Europa). În 1991, modelul 787B a câştigat în cursa de 24 ore de la Le Mans.

    În 2012, Mazda a produs aproape 1,2 milioane de maşini. Veniturile companiei s-au ridicat, în 2014, la 23,4 miliarde de dolari. Mazda avea, la finalul anului 2013, peste 37.000 de angajaţi la nivel global.

  • Conduce o companie care a ajuns, după două decenii, la peste 400 de angajaţi

    Antreprenoarea s-a lansat în industria pantofilor de lux alături de soţul ei, Ilie Cornea, într-un atelier cu zece angajaţi din Vicovu de Sus.

    După două decenii, în 2014, compania a ajuns la 420 de angajaţi, în fabrică şi în reţeaua de magazine, şi afaceri de 10,5 milioane de euro. „Nu ne-am dat niciodată bătuţi, reţeta succesului este munca, implicarea maximă şi seriozitatea“, explică Ana Cornea reţeta supravieţuirii într-o industrie în care puţini jucători au rezistat.

  • Cum să te îmbogăţeşti din predicţii Google

    Înainte de a începe efectiv să croiască şi că coase rochii, a făcut o cercetare de piaţă legată de competiţie, chiar şi magazinele off-line, şi a constatat că sunt două categorii de rochii de ocazie: ”cele ieftine, până în 300 de lei, care sunt făcute din materiale foarte proaste şi rochiile de peste 1.000 de lei”. În segmentul de mijloc, pe palierul 300-1.000 de lei, nu există variante. ”În mediul online nu există nimic în acest segment, iar cele ieftine arată odios”, arată Dascălu.

    Aşa s-a schimbat, de trei luni, întregul focus al afacerii, care înainte se axa pe vânzarea de rochii de zi, de tip office sau pentru cocktail, la preţuri de circa 150 de lei. Preţul rochiilor de ocazie, pe care mizează de trei luni, este de 500 de lei, iar încasările lunare se plasează acum la 10.000 de euro, cu un profit net de 2.500-3.000 de euro.

    Carmen Dascălu ştie exact ce are cerere şi îi spune precis designerului ce fel de rochii de ocazie au căutare. ”Pe Google, într-o singură lună, s-au înregistrat 30.000 de căutări pentru <rochie de seară lungă, neagră, cu spatele gol>. Designerul propune şi alte modele, mereu am discuţii cu el şi îi spun că încă nu a venit vremea pentru idei de acest fel”. Adică pentru modele gândite, realizate şi impuse de casele de modă.

    Acum, în atelierul de câteva zeci de metri pătraţi de lângă biserica Sfântu Gheorge din Capitală, Carmen Dascălu lucrează între 10 şi 12 ore pe zi împreună cu doi angajaţi şi un designer pentru a onora comenzile. ”Înainte de a mai angaja pe cineva trebuie să mă asigur că numărul de comenzi se menţine suficient de mare pentru a justifica încă un salariu”, explică ea. Lista de planuri nu este scurtă, dar expune în termeni clari paşii, strâns legaţi de eficienţă, volumul investiţiilor, costuri şi profit.

  • Motivul incredibil pentru care a fost concediată: a făcut o clientă să plece din magazin plângând

    Natasha Henson lucrează la atelierul de tatuaje al soţului său, fiind pasionată de acestea. Ea are peste 50 de tatuaje pe corp, dar spune că nimeni nu ar trebui să o judece pentru acest lucru.

    Aflându-se într-un magazin Marks&Spencer, Henson s-a plâns unei casiere că un client i se adresa urât, dar reacţia angajatei a lăsat-o fără cuvinte. Aceasta i-a spus că replicile clientului i se par normale, având în vedere modul în care ea s-a automutilat şi în care şi-a distrus trupul. Casiera a continuat să o jignească, spunându-i că nu este normal să aibă atât de multe tatuaje, scrie Daily Mail.

    Henson a plecat plângând din magazin şi a cerut să discute cu un manager din cadrul companiei. Acesta a asigurat-o că va analiza incidentul şi va lua măsurile de rigoare.

    La scurt timp, casiera a demisionat pentru a nu fi nevoită să se prezinte în faţa comisiei disciplinare, iar reprezentanţii Marks & Spencer au comunicat că astfel de incidente nu vor fi tolerate, politica firmei fiind orientată spre client.

  • Cum arată astăzi Top 100 companii din 1994. Jumătate din industria românească a dispărut

     O treime dintre companiile aflate în topul celor mai mari 100 de jucători din industria prelucrătoare în anul 1994 sunt în prezent radiate sau au cifră de afaceri egală cu zero, iar 15 dintre acestea au cifra de afaceri mai mică de 10 milioane de dolari, arată o analiză a ZF pe baza datelor furnizate de Registrul Comerţului.

    Sloganul anilor ’90  „Noi nu ne vindem ţara“ , sub care privatizările au fost făcute prea târziu pentru ca firmele să mai poată fi salvate, a adus unele companii din industria prelucrătoare de la stadiul de fabrici complet funcţionale la „însemnări“ în istoria economică a ţării.

    Cele mai mari 100 de companii din industria prelucrătoare aveau în anul 1994 o cifră de afaceri cumulată de circa 8,6 miliarde de dolari, iar anul trecut afacerile cumulate ale companiilor din rândul celor care mai erau funcţionale au ajuns la circa 16 miliarde de dolari.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro