Tag: alegere

  • O industrie care nu poate să scadă

    Valentin Stănescu a preluat la începutul anului 2017 poziţia de country general manager pentru operaţiunile noii entităţi formate prin fuziunea Dell, un business cu câteva sute de angajaţi pe plan local, care include şi un centru de servicii care lucrează pentru clienţi internaţionali, şi EMC Corporation, companie specializată în furnizarea de echipamente şi soluţii software pentru infrastructura IT. Începând cu anul 2004, Stănescu a lucrat pentru mai multe companii de IT de pe piaţa locală, printre care Star Storage şi IBM, şi a fost promovat şef al operaţiunilor locale ale EMC în 2009, după ce fusese timp de aproape patru ani director de vânzări.

    „Noi suntem furnizori de tehnologie, ne dorim să fim văzuţi ca principalul furnizor de tehnologie esenţială, însă este evident că având cel mai amplu portofoliu din industrie nu putem avea, pe toate zonele, cea mai bună prezenţă sau prestaţie. Prin urmare, alături de parteneri acoperim întreg spectrul”, explică Valentin Stănescu. „În cadrul unui eveniment precum Dell Technology Forum (desfăşurat la începutul lunii octombrie la Bucureşti – n.red.) reuşim să transmitem clienţilor finali încrederea că a lucra cu o companie ca Dell Technologies le dă posibilitatea nu doar să investească în tehnologie, ci într-o viziune pe termen lung şi le dă şi flexibilitatea de a avea opţiuni în cazul în care consideră că investiţia pe care au făcut-o a fost aliniată 100% cu ce şi-au dorit să atingă mai târziu. Multe dintre companiile cu care lucrăm astăzi ştiu că trebuie să facă schimbări, transformări, dar nu ştiu 100% unde vor ajunge făcând aceste transformări. Noi, ca furnizori de tehnologie, încercăm să le oferim această flexibilitate în timp – este, dacă vreţi, o protecţie a investiţiei. Ei ştiu că dacă au apucat-o pe o cale, au apoi posibilitatea să se replieze, nu se află pe o autostradă care nu are ieşire câteva sute de kilometri”, notează şeful Dell Technologies.

    Dell Technologies România a încheiat anul trecut cu o cifră de afaceri netă de 990 milioane lei şi un profit net de 3,83 milioane lei. Numărul mediu de angajaţi declarat la Ministerul de Finanţe era, în 2018, de 490.

    La nivelul grupului Dell, România face parte din regiunea CEE, care include 38 de ţări; acestea sunt grupate în funcţie de importanţă, fie în clustere, fie ca ţări directe. „România este una dintre cele cinci ţări directe, din prima categoria, fiind una extrem de importantă şi care raportează direct, nu prin intermediul unei subregiuni. Din punctul de vedere al prezenţei companiilor mari în regiune, România este o ţară mare”, notează Stănescu. „Aşadar, pentru businessul nostru de end user computing este o piaţă extrem de importantă, una dintre cele mai mari din Europa.”

    Pe partea de data center, România este importantă prin inovaţie, spune Valentin Stănescu, care aminteşte că de-a lungul timpului compania a reuşit să dezvolte local proiecte care apoi au fost replicate în alte state. „Reuşim, într-o piaţă care nu este atât de matură, să inovăm, putem să alegem nişte căi scurte pentru rezolvarea unui lucru. Dacă am fi în Germania sau Franţa, acolo lucrurile sunt foarte mature, sunt foarte bine stabilite din punctul de vedere al modului în care un proiect se poate desfăşura. În România încă există flexibilitate la nivelul companiilor mari, acestea pot inova, pot alege moduri alternative de a implementa un proiect.”

    Ciclurile de modernizare a infrastructurii de tehnologie au o rapiditate mai mare în ţările din sud-estul Europei faţă de ţările mature, pentru că operaţiunile pe care o companie le are în România nu sunt atât de complexe cum sunt operaţiunile pe care le are într-o ţară ca Germania, explică Stănescu. Mai mult, o schimbare în sistem sau în paradigma de abordare a unui sistem este mult mai greu de realizat în cazul acestor ţări mature: „Trebuie să faci multe teste înainte ca să poţi înţelege toate efectele unei astfel de schimbări. Pentru că operaţiunile acelor companii în România nu sunt atât de complexe, este mai simplu şi mai rapid să inovezi aici.”

    Şeful Dell Technologies România oferă următorul exemplu: „O instituţie de orice natură are în Germania o infrastructură care oferă 100 de funcţionalităţi; pentru a realiza o schimbare în infrastructură, trebuie să testezi cum vor fi afectate toate acele funcţionalităţi. În România, în general, activităţile sunt mai puţin complexe – în loc de 100 de funcţionalităţi pe care trebuie să le susţină o infrastructură, sunt doar 10, e mult mai uşor şi mai rapid să testezi 10 funcţionalităţi. Mai mult, companiile-mamă consideră că în zona complexă este mai riscant să testezi lucruri noi şi atunci se aleg ţări de test precum România, făcându-se ulterior roll-out către celelalte ţări”.

    Din punct de vedere comercial, piaţa locală este segmentată în funcţie de tehnologie şi de dimensiunea clienţilor, explică Stănescu. Luând tehnologia drept criteriu, compania desemnează două categorii mari: tehnologie de tip end user computing şi tehnologii de tip data center. „Suntem undeva la 60%-40% şi se merge către balansare, pentru că avem un potenţial foarte mare şi investiţii destul de mari în zona de data center. În general, în structura totală a veniturilor Dell, volumele cele mai mari se fac în zona de client computing; e normal, pentru că e mult mai simplu să investeşti într-un laptop sau într-un monitor decât să mergi în zona de data center, unde proiectele sunt de altă natură.”

    Legat de modelul de business Dell, şi anume oferirea unui portofoliu cât mai amplu de produse şi servicii, Valentin Stănescu spune că acesta nu e unul standard şi că principalii competitori au ales un alt model. „Orice client şi-ar dori – cel puţin aşa credem noi – să găsească un portofoliu care să îi satisfacă toate nevoile. Dacă îşi doreşte să facă o alegere diferită, spre exemplu să folosească tehnologie din alte părţi şi să o integreze, este evident alegerea sa, dar asta se întâmplă de obicei atunci când ştiu foarte bine ce îşi doresc.”

    Deocamdată, piaţa din România este încă la un nivel la care companiile îşi testează capabilităţile în era digitală; cu alte cuvinte, partea de tehnologie poate fi un suport pentru schimbare, dar şi un enabler pentru inovaţie, notează el. „Prin urmare, crede el, companiile îşi doresc să găsească în acelaşi loc atât tehnologia prin care să modernizeze ceea ce au, să-şi reducă costurile de operare şi mentenanţă, cât şi să reinvestească economiile din zona respectivă către inovaţie.“

    Deşi reticenţa pare să fi dispărut din rândul managerilor români, pe zona de educaţie este încă loc de mai bine, crede Stănescu. „În viitorul apropiat, vom avea din ce în ce mai multe sesiuni educative pentru piaţă, vom aduce la Bucureşti mulţi dintre specialiştii noştri; am pus Bucureştiul pe hartă într-o constelaţie de 10-12 oraşe importante din lume pentru a creşte awareness-ul pe partea de inteligenţă artificială şi IoT”, notează el. „Cu cât mai repede vom reuşi să educăm cât mai multe companii, cu atât mai repede ni se vor întoarce beneficiile ca cetăţeni.”
    Şeful Technologies spune că România este una dintre ţările în care inovaţia este în natura omului – „trebuie doar să le oferim românilor posibilitatea şi să le aducem tehnologiile şi platformele potrivite astfel încât să poată să îşi testeze ideile. Este una dintre cele mai inovatoare ţări, cel puţin din regiunea din care facem parte”.

    Piaţa în ansamblul ei – incluzând aici tot segmentul IT şi toate serviciile asociate – nu are cum să nu crească, crede Valentin Stănescu. „Este atât de multă nevoie de inovaţie prin tehnologie, în această ţară, iar România are un apetit atât de mare pentru tehnologie, încât nu văd vreo şansă ca piaţa să experimenteze scădere în viitor. Dacă ne apucăm şi secţionăm piaţa, evident că sunt unele zonele tradiţionale de IT care fie au o creştere mai înceată, fie au o stagnare, însă zonele noi de inovaţie care apar, proiectele noi care sunt rezultatul încercării companiilor de a fi competitive în noua eră de funcţionare şi în faţa start-up-urilor noi, agile care vin din urmă, acestea aduc un plus”, încheie el.

  • Nu au un program fix, nu au angajaţi, dar au multă libertate. În ce domenii activează şi cât câştigă freelancerii din România

    Potrivit datelor Eurostat, România ocupă un loc fruntaş în topul ţărilor europene cu cea mai mare rată a persoanelor care lucrează pe cont propriu, respectiv 17% din populaţia ocupată, fiind depăşită doar de Grecia (30%), Italia (22%) şi Polonia (18%). Mulţi dintre cei care au ales să lucreze ca freelanceri, după ce au primit „votul publicului”, devenind suficient de cunoscuţi în industria în care activează, au decis să îmbine şi meseria de antreprenor cu cea de liber- profesionist, pornind mici businessuri conexe, mai ales că cele două, în unele cazuri, sunt relativ înrudite. Iar când vine vorba de diversitate, freelancingul nu are limite.
    Pentru a afla mai multe despre cum o duc freelancerii români, cât câştigă, cu ce se ocupă şi ce i-a determinat – cel puţin pe unii – să renunţe definitiv la statutul de angajat, am intervievat câteva persoane din diferite domenii, de la care am aflat, printre altele, că uneori confortul unui salariu constant care îţi intră regulat pe card la data fixă e poate mai mare decât cel oferit de un regim de lucru flexibil, pe cont propriu, în care totuşi eşti direct responsabil de veniturile lunare pe care le obţii, dar că satisfacţia unei libertăţi de exprimare neîngrădite, de pildă, compensează din plin acest compromis. Cu ce provocări vine, aşadar, statutul de freelancer în România?


    Alex Ceauşu, 36 de ani, regizor

    De meserie regizor, Alex Ceauşu are la activ în portofoliu peste 600 de videoclipuri, cu milioane de vizualizări pe YouTube. Cu toate că, e drept, mulţi accesează un clip video pentru artistul şi hitul pe vor să îl asculte, o contribuţie nu mai puţin importantă o are şi cadrul în care este montată melodia respectivă. Puţini ştiu însă ce presupune regizarea şi montarea unui videoclip: zile sau nopţi întregi de filmare, căutarea celui mai bun cadru, a luminii sau a decorului, ba chiar şi lungi zboruri pe alte continente, pentru a crea atmosfera potrivită unei piese. Dar asta înseamnă, totodată, să îmbini utilul cu plăcutul, după cum spune chiar el.
    Încă din liceu Alex Ceauşu a urmat filiera economică, continuând cu ASE-ul şi cu un master tot în economie, însă după vreo zece ani de ştiinţe economice avea să descopere că nu cifrele sunt cele care îl pasionează cu adevărat, aşa că a devenit regizor. Drumul până aici a fost însă presărat cu multe alte încercări de a-şi găsi o carieră pe gustul său: în timpul liceului a făcut parte dintr-o trupă de hip hop; apoi, o perioadă, după ce a stat foarte mult prin studiouri, a lucrat şi ca inginer de sunet. În acest timp a învăţat singur să cânte la pian, iar mai târziu, pentru a-şi asigura un venit lunar, a început să predea pian şi canto copiilor, îmbinând meseria de profesor cu cea de inginer de sunet. „După ce am terminat cei patru ani de facultate, în timpul masterului am făcut primul business – am înfiinţat, alături de un prieten, o minicasă de discuri. Îi spun mini pentru că am avut doar un proiect, dar un proiect fantastic care s-a vândut în peste 300.000 de exemplare, ceea ce ne-a adus un profit de peste 1 miliard de lei vechi, la vremea aceea”, îşi aminteşte el. Cu toate că prima experienţă ca antreprenor a fost un succes, „durata de viaţă” a businessului nu a fost lungă. „Eram doi tineri în jurul vârstei de 22 de ani, n-am ştiut să manageriem prea bine profitul, am investit în tot felul de proiecte care s-au dovedit inutile mai târziu.” Tot în acea perioadă povesteşte că a înfiinţat şi prima televiziune online din România, dar din lipsă de oameni şi resurse nu a reuşit să o susţină. „După toate acestea, cu ceva bani rămaşi din businessul cu casa de discuri am cumpărat o cameră video profesională şi echipament de sonorizare şi mergeam la diverse evenimente ca DJ şi cameraman. Am fost într-un singur an la peste 50 de nunţi şi botezuri.” La 23 de ani, cu camera video pe care o cumpărase pentru evenimente, a filmat primul clip. „Simţeam însă că pot mai mult decât să-i filmez pe alţii pur şi simplu, tot timpul îmi venea să-i aranjez, să le zic cum să stea şi ce să facă – lucru pe care nu-l puteam face la o nuntă. În timpul liber luam camera şi mergeam cu ea pe câmp, filmam flori, insecte. Orice.”
    Într-o zi a făcut un clip în care s-a filmat singur, a montat cadrele pe o melodie a lui Robbie Williams şi spune că atunci şi-a dat seama că asta este ceea ce îşi dorea să facă pe mai departe. „Acum, că ştiam ce îmi doresc să fac, am sunat un prieten hip hopper şi i-am propus să-i fac un clip, pe gratis. A ieşit foarte bine şi de acolo a început practic cariera mea. S-a dus din vorbă-n vorbă şi în doi ani de zile ajunsesem să fac clipuri tuturor hip hopperilor din România.” Al doilea clip i-a adus şi primii bani: 700 de lei, „iar de la al zecelea deja urcasem preţul la 300 de euro, ca într-un an de zile să ajung să câştig cât regizorii renumiţi din acele timpuri”. 
    Nu a fost angajat niciodată, pentru că nu a văzut niciodată un dezavantaj la lucrul în regim de freelancing. „Tot timpul am gândit singur pentru mine, am luat singur deciziile şi mi-am asumat ce am făcut. Sunt de părere că atunci când lucrezi pentru tine dai totul, dacă lucrezi pentru vreo companie se poate merge şi pe principiul «timpul trece, leafa merge»”.
    Potrivit lui, în România un regizor, dacă are doar acest job, câştigă cât să poată avea un trai modest, dar liniştit. „Mulţi m-au întrebat de ce nu am plecat din ţară, ştiind că oriunde într-un stat dezvoltat un regizor ar câştiga mult mai bine. Am preferat să rămân aici, dar ca să câştig cât un regizor din Franţa, Anglia sau SUA a trebuit să muncesc mai mult”, şi asta, spune el, pentru că în ţările acelea un regizor îşi face doar jobul de regizor şi e mulţumit cu venitul lunar, însă aici, pentru a ajunge la acele venituri, el face şi producţie, este şi director de imagine, îşi pune singur lumina şi aleargă cu camera în mână, montează şi colorizează. „Practic fac cam 5-6 joburi în acelaşi timp.” Lunar are în jur de 6-7 proiecte şi, cu excepţia primei camere video, pe care mai târziu a dat-o la schimb pe un pian, Ceauşu spune că nu a mai investit vreodată în echipamente de filmare. „Tot ce folosesc închiriez. Echipamentele se upgradează din şase în şase luni şi nu e rentabil să cumperi, cel puţin pentru unul ca mine, care se ocupă de partea creativă a proiectului”, explică el.
    Alex Ceauşu povesteşte că a luat destul de repede contact cu proiectele internaţionale, la 3-4 ani de la debut începând să fie contactat de artişti străini. „De câţiva ani pot spune că filmez mai mult pentru artişti străini decât pentru români. De-a lungul anilor am făcut clipuri pentru artişti internaţionali precum Shaggy, David Bisbal, R City, Omi, Markus Schulz şi mulţi alţii.”
    Timp de peste 10 ani spune că s-a dedicat total meseriei de regizor. „Nimic nu a fost mai important decât filmatul, montatul, producţia. Am îmbinat utilul cu plăcutul şi ca să schimb cumva starea, să mă simt şi puţin în vacanţă, filmam clipuri în tot felul de ţări exotice. Acum încerc să mă echilibrez, să-mi aloc timp şi pentru mine, pentru nevoile de zi cu zi.” Ca planuri de viitor, spune că foarte curând va trece la film. „Îmi doresc asta şi simt că a venit momentul să fac acest pas. Voi rămâne cu siguranţă în România, pentru că pot face de aici orice proiect internaţional şi mai e şi vorba aia: «Decât codaş la oraş mai bine în satul tău fruntaş».” 


    Ovidiu Oltean, 31 de ani, speaker motivaţional

    “Eu mi-am schimbat viaţa cam de două ori în mod major”, începe Ovidiu Oltean, speaker motivaţional, povestea parcursului său profesional. Absolvent al Universităţii Politehnica din Cluj – Facultatea de Automatică şi Calculatoare, el spune că după ce a studiat cam 8 ani de informatică a realizat că nu îi place deloc domeniul acesta. Aşa a apărut prima schimbare din carieră. „Munca repetitivă şi statică la birou nu mi-a plăcut deloc. Aşa că am mers într-o zonă care îmi era foarte puţin familiară dar în care câtuşi de puţin aveam un gram de experienţă, şi anume vânzările”, şi asta pentru că pe perioada facultăţii fusese plecat de două ori în Statele Unite prin programul work & travel, unde lucrase tot în vânzări – aşa că a căutat cursuri ca să înveţe şi să devină agent de vânzări profesionist. După ce a terminat facultatea a lucrat trei ani în vânzări schimbând firmă după firmă: „Ori mă plictiseam, ori nu eram suficient de mulţumit de remuneraţie, ori nu-mi plăceau produsele sau serviciile pe care le vindeam. Nu mă regăseam deloc în domeniul respectiv”. Al doilea moment crucial din cariera sa a venit în 2012, când unul dintre clienţii săi din vânzări l-a invitat la o întâlnire a unui club de public speaking – Toastmasters. „L-am refuzat de vreo trei ori la rând, a patra oară m-am dus şi mi-a plăcut foarte mult ce se întâmpla acolo: ieşeau oameni în faţa unui amfiteatru, ţineau discursuri, erau evaluaţi. Am devenit membru şi o perioadă de vreo opt luni de zile în paralel cu a fi agent de vânzări mergeam o dată pe săptămână să ţin discursuri, să fiu evaluat de colegii mei din club.” În mai 2013 a participat la primul concurs naţional de public speaking, de la Timişoara, pe care l-a câştigat. „Pentru prima dată în viaţa mea am simţit că am găsit un domeniu care îmi place şi sunt şi bun la asta. Aşa că de ziua mea, când am făcut 25 de ani, mi-am dat demisia şi am plecat din vânzări. Am văzut că în România mai sunt şi alţii care trăiesc din training, conferinţe, speaking. Aşa că m-am gândit: De ce nu? Aş putea să fac şi eu lucrul ăsta.” A durat ceva timp până când proiectele şi evenimentele de public speaking pe care le organiza au început să funcţioneze, până când au început să vină clienţi în consultanţă şi în coaching şi până a început să ţină primele traininguri, dar spune că după ce, în 2014, a obţinut primele premii naţionale şi ulterior primele titluri europene la conferinţe internaţionale, care l-au ajutat să îşi construiască o credibilitate şi o autoritate în domeniu, lucrurile au intrat pe un făgaş normal, iar din aprilie 2014 a decis să se ocupe de această zonă full time. „Spun aprilie 2014 pentru că a durat vreo nouă luni să ajung la nivelul de venituri egal cu cel pe care îl aveam ca angajat în vânzări”, menţionează el. Primul eveniment la care a fost plătit i-a adus o remuneraţie de 75 de euro pentru un discurs de aproximativ 30 de minute. „În rest, mi-am organizat seminariile unde la final am promovat un curs sau un produs, sau am vândut ceva – asta nu intră la categoria de speech. Oamenii au venit gratuit la seminar, dar la final au cumpărat ceva.” În primele luni câştiga undeva între 500 şi 600 de euro. Între timp suma a crescut de 5-6 ori, „pentru că în momentul în care eşti angajat există un singur canal pe care vin banii, de la şef. Ca freelancer trebuie să construieşti şi să-ţi creezi câte canale financiare te duce capul, în funcţie de creativitatea ta: cursuri online, şedinţe de coaching, traininguri, cărţi, workshopuri. Depinde doar de inventivitate, să studiezi un pic piaţa, să vezi ce anume se caută, ce doresc oamenii, dar poţi să îţi construieşti oricând mai multe canale”, punctează Oltean. El spune că în rolul de freelancer are şi o serie de colaboratori şi echipe cu care lucrează, însă nu ca angajaţi. Cu toate că există numeroase avantaje când lucrezi ca freelancer, Oltean spune că există totuşi şi un mare dezavantaj: faptul că trebuie să îşi găsească singur clienţii. „Cu excepţia vânzărilor, unde este jobul tău să găseşti clienţi, dacă eşti angajat undeva nu e nevoie să-ţi baţi capul cu a aduce oameni cu care să lucrezi, pentru că se ocupă altcineva de ei, nu trebuie să te gândeşti cum ajung banii în firmă, din ce bani sunt plătiţi angajaţii. În momentul în care eşti freelancer, eşti de capul tău, e prima şi cea mai mare grijă care îţi mănâncă toţi nervii şi din cauza căreia stai şi te gândeşti încontinuu: Cum fac rost de clienţi?” Cu toate acestea, nu s-ar mai întoarce niciodată la statutul de angajat. „Libertatea pe care ţi-o dă faptul că nu eşti constrâns de nimeni şi poţi să-ţi creezi tu produsele şi serviciile cred că e cel mai mare beneficiu şi avantaj pe care l-am trăit. Este motivul pentru care nu m-aş duce înapoi în rolul de angajat, indiferent de titlul sau descrierea jobului pe care l-aş avea şi indiferent de remuneraţie. Chiar dacă ar fi mai mare, aş fi constrâns la a face ceea ce îmi dictează cineva, la un program fix şi cu anumite taskuri obligatorii.”
    Potrivit lui, în meseria pe care o practică factorii care contribuie la dobândirea succesului sunt: un marketing bun, multe recomandări şi livrarea unor servicii şi produse atât de bune încât oamenii să te recomande fără ca tu să le ceri. În cursurile de pregătire a investit în total circa 3.000-4.000 de euro. În prezent urmează o serie de cursuri din arii complementare şi s-a înscris şi la teatru, deoarece doreşte să îşi dezvolte partea de expresivitate corporală, facială, vocală. Lunar, Ovidiu Oltean moderează cam două-trei evenimente corporate sau publice. În plus, în fiecare lună are şi un training de public speaking, precum şi 3-4 întâlniri unu la unu în zona de coaching, cu clienţi pe care îi învaţă să îşi construiască discursurile. El spune că nu are un program fix, ci îl construieşte de la o zi la alta, în funcţie de evenimentele programate. Printre pasiunile sale se numără actoria, literatura şi squash-ul. Oltean crede că, dacă din punct de vedere financiar ar avea câştiguri cel puţin egale, ar fi dispus să renunţe la meseria actuală pentru teatru, însă momentan proiectele la care participă în zona de actorie sunt din pură pasiune.


    George Bonea, 30 de ani, copywriter şi speaker demotivaţional

    „Am terminat Jurnalismul, sunt copywriter de cinci ani, am activat în presă, în radio, şapte ani în stand-up comedy, am scris o carte, îmi doresc foarte mult să îmi găsesc timp să o scriu şi pe-a doua şi de ceva timp sunt speaker demotivaţional”, se descrie George Bonea într-o frază. Cu toate că toată lumea ştie ce presupune meseria de speaker motivaţional, noţiunea de speaker demotivaţional poate fi însă un element de noutate, aşa că George Bonea a venit cu explicaţia: „Un răspuns la avalanşa de speakeri motivaţionali, cinic şi serios la toate gonflările artificiale pe care le fac speakerii motivaţionali atunci când vorbesc despre viaţă”. Mai precis, a adăugat el, e un răspuns sincer la ceea ce spune un speaker motivaţional când îţi spune că tot ce ai nevoie este atitudinea. „Eu zic că atitudinea nu este tot ce trebuie să ai, nu e răspunsul neapărat la problemă, şi oricum, oricâtă atitudine ai avea, nu poţi să suplineşti alte minusuri cu atitudinea.”
    Bonea a lansat pe YouTube canalul „Speakerul demotivaţional” anul acesta în luna martie şi spune că se ocupă de el alături de o echipă care asigură partea tehnică. „Din calculele noastre, după peste 30 de episoade am ajuns să ne amortizăm investiţia tehnică – închiriatul aparaturii.” În martie, când a lansat proiectul, avea 2.000 de subscriberi „veniţi în ani de zile de activitate pe YouTube” şi în câteva luni a ajuns la peste 48.000. „A fost un boom atât pe YouTube cât şi pe Instagram şi Facebook. Şi, bineînţeles, pe Twitter, unde a ajuns la 600 de subscriberi”, spune el, amuzat, adăugând că probabil românii vor vrea să înceapă să folosească Twitterul când acesta va ţine de domeniul trecutului. „În România n-o să se conducă niciodată bine”; „Eşti pregătit să îţi pierzi locul de muncă?”; „Eşti medic în România? Pleacă” sunt câteva dintre titlurile videoclipurilor încărcate de Bonea pe canalul său de YouTube şi care au zeci de mii de vizualizări.
    Agenda sa începe la o oră mică din zi. „Mă trezesc destul de devreme, cam la 5:30, şi mă duc să alerg. Iau micul dejun, citesc presa, încerc să fiu cât mai la current. Apoi urmează munca de birou, copywritingul, după care mă întorc acasă şi rezolv celelalte proiecte.” El spune că, financiar, ar putea să trăiască din proiectele pe care le face pe lângă jobul de copywriter, „dar problema nu ţi-o pui – şi acesta e un subiect care se discută foarte puţin atunci când se discută despre freelancing – dacă poţi să trăieşti financiar din ceea ce faci pe lângă muncă, dacă munca te ajută în vreun fel pe tine ca structură umană. Pentru că, da, poate fi frustrant să te trezeşti, să te duci la birou, să stai la birou, de multe ori simţi probabil că e timp consumat, că nu faci nimic, sau poate e un colectiv care te frustrează în anumite cazuri. Dar în cazul meu, particular, munca mă structurează. Faptul că trebuie să mă duc şi să lucrez cu nişte oameni într-un colectiv şi să ţin cont de un calendar, să avem nişte şedinţe ordonate, mă ordonează pe mine şi în viaţa de dincolo de birou. Cel mai probabil, dacă nu aş avea munca de birou, aş fi foarte dezlânat în restul timpului, cu freelancingul, pentru că nu aş avea mindsetul de om ordonat.”
    Ca freelancer are lunar cam două-trei proiecte pe zona de copywriting, care spune că apar în funcţie de recomandări. Bonea spune că fiecare freelancer negociază în funcţie de experienţă şi de volum. El, de pildă, pune foarte mult preţ, atunci când negociază remuneraţia, pe timpul pe care i-l ocupă proiectul, în ideea în care nu prea are. „La cât de înghesuit e calendarul, trebuie să îmi placă foarte mult ceea ce îmi propune şi de obicei ăsta este un punct forte atunci când aleg să lucrez pentru cineva, să mi se potrivească.”
    Ca planuri de viitor spune că s-a gândit de multe ori să plece peste hotare şi crede că la un moment dat chiar se va gândi serios la asta. „Aparent toată planeta este deschisă, dacă tu eşti deschis să înveţi o altă limbă, să te adaptezi unei alte culturi şi dacă ştii ce îţi doreşti de la cultura pe care vrei s-o asimilezi.”


    Dan Frînculescu, 38 de ani, comedian şi publicitar

    Dan Frînculescu este, potrivit unei scurte autodescrieri, comedian, publicitar, ocazional DJ, pasionat de specii de păsări, muzică şi călătorii în locuri unde e mai cald decât în locul din care plăteşte călătoria. A început să facă stand-up în urmă cu un an şi jumătate: „Scriam comedie de ceva ani şi am zis ca n-ar fi rău să o şi livrez pentru un public care bea o bere şi sparge un fistic”. Primul spectacol la care a participat a fost unul caritabil, la Club 99, unde a câştigat „nişte emoţie şi nişte aplauze”.
    Frînculescu spune că în România un comedian câştigă „suficient cât să îşi permită mese calde şi mahmureli controlabile. Chiar şi la început, ca mine.”
    În prezent lucrează în publicitate, în comedie şi alte zone conexe şi, chiar dacă nu dezvăluie la cât ajung veniturile sale, spune că treaba merge. „Eu sunt fifty-fifty, freelancer în publicitate şi comedian. Nu am aşa de multe spectacole ca un comedian full time, dar destule cât să pot să-mi spun «comedian» fără să par impostor. Nu am rate şi nu plătesc chirii.”
    Avantajele lucrului în regim de freelancing, spune el, sunt că nu eşti într-o corporaţie sau companie full time, că poţi să lucrezi de la 9 la 6 alegându-ţi tu dacă AM sau PM şi că ai şanse mari să nu te bronzezi cu badge. Peste zece ani se vede livrând în continuare umor. „Şi n-ar fi rău ca umorul să fie exprimat şi în România, şi într-o ţară vorbitoare de engleză.”


    Cristi Popesco, 34 de ani, comedian

    Cristi Popesco este din Suceava, iar în Capitală a venit în 2004, la facultate. „M-am înscris la Fizică-Informatică pentru că se intra cu dosar, şi am dat şi la Relaţii Publice şi Publicitate, unde n-am reuşit să intru la zi, aşa că m-am înscris la distanţă. La Fizică am mers doar două săptămâni, că nu era de mine. Voiam să fac publicitate pentru că îmi plăcea emisiunea Marcă înregistrată cu Andi Moisescu. După un an am dat şi la ASE – Management Economic, unde am intrat la zi. Doar ASE-ul l-am şi finalizat”, povesteşte el.
    De-a lungul timpului a avut diverse joburi, care mai de care mai diverse: vânzător de spaţiu publicitar, operator calculator, traducător, trader la bursă, contabil şi media planner. Cel mai mult spune că i-a plăcut în agenţia de media, unde a stat şase ani, şi cel mai puţin i-a plăcut contabilitatea, „de care am scăpat relativ greu pentru că era fix în perioada crizei şi nu prea găseai locuri de muncă”. De stand-up a decis să se apuce prin 2010, prima interacţiune cu scena fiind pe 26 octombrie, după ce făcuse ceva research şi constatase că cel mai potrivit loc din care să înceapă ar fi Club 99. „Mi-a fost foarte greu să îmi fac curaj pentru că de fel sunt timid şi introvertit. În ziua respectivă aş fi preferat să mă lovească o maşină că să nu mai fie nevoie să urc pe scenă în faţă unor necunoscuţi. Dar nu m-a lovit nicio maşină, aşa că am urcat cu o hârtie în mână, tremurând, şi am citit glumele. Băieţii mai cu experienţă mi-au zis că a fost bine şi să mai merg. În noaptea aia nu am dormit deloc, atât de încărcat de emoţie eram”, îşi aminteşte el.
    Iniţial, la serile de open mic (seara amatorilor – n. red.) nu a fost plătit. Primii bani – 100 de lei – i-a făcut când a mers în deschiderea unui show al comedienilor Teo, Vio şi Costel. Nu îşi aminteşte ce a făcut cu banii, dar spune că „e un moment magic să fii plătit făcând ceva ce îţi place foarte mult”. De obicei, spune că încearcă să scrie texte pentru spectacolele sale dimineaţa, la cafea. „Am un target să scriu zilnic câte ceva pentru stand-up. Sunt zile în care sunt foarte productiv, dar şi zile în care nu iese nimic. Important e să rămân consecvent.”
    În prezent, focusul său principal e pe stand-up comedy şi, de când a deschis Comics Club alături de alţi trei comedieni – Toma Alexandru, Sorin Pârcălab şi Sergiu Floroaia, spune că au show-uri în fiecare săptămână, vinerea şi sâmbăta, chiar şi pe timpul verii, deoarece clubul are terasă. „Pe lângă show-urile de la club, de câteva ori pe an avem turnee naţionale. Pe lângă asta avem multe proiecte pe care le facem pentru notorietate – «Râzi ca prostu», «Una Scurtă», «Arde-mă», roast-uri, podcasturi. Încerc să filmez regulat şi podcastul meu «Popesco Show». Am constatat că lumea vine la show-urile de stand-up dacă te ştie deja din altă parte – TV sau online.”
    Popesco spune că este foarte greu de spus cât câştigă un comedian în România, acest lucru depinzând de nivelul de popularitate, de cât de des merge în turnee, câte show-uri are, câţi oameni aduce la spectacole. „Mersul în turnee ţine şi de cât de des reuşeşti să schimbi materialul, pentru că nu poţi să mergi cu aceleaşi glume”, subliniază el. Pe lângă aceste surse de venit, spune că se fac bani şi din reclame, emisiuni TV sau spectacole corporate. „Aici depinde iarăşi de nivelul de popularitate. Cu cât eşti mai cunoscut, cu atât te vor brandurile mai mult.”
    Comedianul susţine că în prima fază nu se poate trăi doar din asta şi că de regulă toţi cei care se apucă de stand-up au un alt job în paralel. „Aşa a fost şi la mine timp de şase ani. După şase ani am zis să încerc să fac asta full time. Dar aveam nişte bani puşi de-o parte pentru chirie şi mâncare pentru o jumate de an, în caz că merge greu cu stand-up-ul.” Cu toate că nu ţine o socoteală exactă a veniturilor sale, spune că acum câştigă mai bine decât în joburile anterioare. 
    „Mi-ar plăcea să pot să stau peste 8 ore, în fiecare zi, cum era la corporaţie, să scriu. Dar nu pot, mă iau cu altele. Bine, şi la corporaţie mai stai pe Facebook, YouTube, la cafele, ţigări. 8 ore nu sunt chiar 8 ore. Iarăşi e mai uşor să nu respecţi un deadline pe care ţi-l dai singur când eşti freelancer. Eşti mai indulgent cu ţine. În rest cred că sunt doar avantaje: flexibilitate, lucru de acasă, zile de concediu fără număr”, explică Popesco care sunt, în opinia sa, avantajele şi dezavantajele lucrului în regim de freelancing. E pasionat de sporturile cu multă adrenalină – parapantă, schi, snowboard şi mai nou kitesurf, scuba diving şi sailing. „În rest, ca tot omu’, seriale, călătorit, foodie, îmi plac buldogii francezi şi fetele cu părul creţ. Mi-ar plăcea să spun că hobbyul meu este cititul, dar nu e aşa. Încerc să-mi impun să citesc mai mult şi în unele zile îmi iese.”
    Cristi Popesco spune că s-ar vedea cu siguranţă făcând asta şi peste 10 ani. „Mi-ar plăcea să am totuşi şi un alt business sau sursă de venit de backup.” Adaugă şi că uneori se gândeşte alături de colegii săi că ar trebui să încerce să scrie şi în engleză în eventualitatea în care va fi tot mai greu aici. „Când avem show-uri în oraşele mai mici se simte că foarte mulţi oameni din targetul nostru au plecat din ţară.”


    Raluca Antuca, 25 de ani, fotograf

    După absolvirea Facultatăţii de Comunicare şi Relaţii Publice, Raluca Antuca, o tânără fotografă din Bucureşti, a început să lucreze în marketing pe partea de digital & social media pentru F64 şi Coca-Cola Company, timpul liber dedicându-şi-l marii sale pasiuni: fotografia. „Dintotdeauna am fost pasionată de frumos, atât pe plan emoţional, cât şi vizual. De mică am dezvoltat o sensibilitate către arte şi poezie, pictură, fotografie şi muzică. Deşi nu am practicat până în liceu, am purtat cu mine toate aceste senzaţii şi emoţii, pe care le-am transpus mai apoi în fotografie. Aş putea spune că fotografia m-a ales pe mine, şi nu eu pe ea. M-am perfecţionat în timpul facultăţii şi treptat mi-am dat seamă că asta vreau să fac de acum încolo full-time”, povesteşte ea.
    Primul său proiect plătit a fost în liceu, când a avut de fotografiat noua colecţie de rochii a unui designer local din oraşul natal, Brăila. „Nu numai eu eram la început, ci şi designerul, astfel că acel câştig nu a fost uriaş – 100 lei –, ci mai degrabă simbolic pentru tot parcursul meu de fotograf.” Proiectele mai serioase au început în urmă cu trei ani, când spune că a avut şansa de a colabora cu branduri precum Sigma şi Canon, cu ajutorul F64. „Am reuşit astfel să organizez prima expoziţie foto, Shades Of Wonderland, şi primul workshop creativ, care a atins numărul maxim de participanţi.”
    Recent a luat decizia de a se dedica fotografiei full-time, deoarece spune că şi-a dorit mult timp flexibilitatea de a alege proiectele pe care vrea să le facă şi libertatea de a-şi stabili singură agenda de lucru. Ea crede că printre avantajele lucrului în regim de freelancing se numără flexibilitatea de a-ţi face programul aşa cum îţi doreşti, libertatea de a alege proiectele care ţi se par mai atractive şi ocazia de a te dezvolta multilateral, punând în aplicare foarte multe abilităţi, dar şi faptul că eviţi monotonia. De asemenea, completează Antuca, dacă munca este susţinută, salariul poate fi mai mare decât al unui angajat. „Însă ideal ar fi să faci proiecte în regim de freelancing în timp ce ai un job stabil. Reuşeşti să ai un plus la venitul lunar, să îţi faci un renume online şi să pui la punct portofoliul. Am aplicat această metodă şi mi-a fost mult mai uşoară tranziţia de la angajat la freelancer.” Potrivit ei, în această meserie veniturile depind foarte mult de tipul de fotografie pe care îl practică fotograful (evenimente, pictoriale, wildlife, fine-art), variind destul de mult, pentru că monetizarea se face diferit în funcţie de concept, durata shootingului, postprocesarea imaginilor, copyright, deadline-uri şi nu numai. „Un alt aspect este acela că numărul proiectelor diferă de la lună la lună. Pot exista nişte perioade mai aglomerate şi altele cu mai puţină activitate. Suma de 1.000 de euro poate fi depăşită uşor în cazul unui freelancer pasionat şi dornic de proiecte noi.”
    Din perspectiva dezavantajelor, menţionează faptul că nu ai stabilitatea financiară şi nici beneficiile de angajat pe care ţi le oferă o corporaţie, dar şi că trebuie să te ocupi singur de plata taxelor la stat şi de promovarea serviciilor tale pentru a avea proiecte. „În principiu, joci şi rolul de angajat, şi cel de angajator. Este musai să te educi pe partea financiară şi să-ţi impui reguli. Îţi rezolvi singur problemele de contabilitate, dar şi pe cele care ţin de negociere.”
    Potrivit Ralucăi Antuca, fotografia nu este atât de uşoară pe cât ar putea să pară. „Deşi ai putea zice că treaba unui fotograf este să apese butonul de declanşare al aparatului, acest job implică, într-o oarecare măsură, şi alte domenii de activitate: organizare de evenimente, PR, social media, make-up, styling”, explică ea. În linii mari, agenda sa zilnică implică şedinţele foto personale şi perfecţionarea în editare foto şi retuşare, proiectele plătite, organizarea de workshopuri, precum şi crearea de conţinut pentru online. „Pe lângă acestea, ar mai fi planificarea şedinţelor foto – căutatul rochiilor, accesoriilor, locaţiei, alegera unui concept, realizarea decorurilor, care poate dura chiar şi câteva luni. Agendă diferă de la zi la zi, în funcţie de aspect, urgenţe şi oportunităţi.” În medie ea are în jur de ar 3-4 proiecte lunar. De o perioadă a început să realizeze şi diverse accesorii care să reîntregească conceptul şedinţelor foto şi să le ofere o alură magică, realizându-şi totodată de una singură inclusiv decorurile, iar acum vrea să aprofundeze şi tehnicile de machiaj, make-up-ul fiind o nouă pasiune. Până în prezent tânăra fotografă a investit peste 7.000 de euro în echipamentul pe care îl deţine şi spune că investiţia a fost făcută în timp şi a venit ca un lucru firesc, raportat la evoluţia sa.
    Ea povesteşte că a avut norocul să călătorească destul de des şi în afara ţării şi că de fiecare dată îşi propune să facă fotografii în locurile pe care le vizitează. „Am reuşit să fotografiez şapte modele din trei ţări diferite şi a fost o experienţă incredibilă, pentru că fiecare are o frumuseţe atipică, iar schimbul cultural mă face tare curioasă.” Pe viitor şi-a propus să dedice mai mult timp şi să facă şedinţe foto mai complexe în afara ţării. Cât despre posibilitatea de a pleca din România, artista nu exclude această variantă: „Fotografia vorbeşte pe limba tuturor, deci mi-ar plăcea să-mi extind bussinesul pe plan internaţional. Iau în calcul o relocare într-o altă ţară, fără să uit, însă, de unde am plecat şi legăturile pe care le am cu oamenii dragi din industrie.”


    Vlad Eftenie, 41 de ani, fotograf şi cadru universitar

    lad Eftenie este absolvent şi cadru didactic al Universităţii de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu” din Bucureşti şi titular al cursului de fotografie de specialitate; în paralel, lucrează ca fotograf în regim de freelancing. Provenind dintr-o familie de arhitecţi, unde a avut ocazia să îşi vadă părinţii lucrând la diferite proiecte „printre reviste de arhitectură şi instrumente de desen”, el a decis să meargă la rândul său pe aceeaşi cale, dar ulterior avea să descopere şi să se îndrăgostească de fotografie. După ce a susţinut o teză de doctorat având ca subiect studiul metodic al fotografiei ca instrument în arhitectură şi urbanism, spune că a avut, de-a lungul timpului, şi o serie de expoziţii în ţară şi străinătate, personale sau de grup. „Susţin multe seminarii, prelegeri, conferinţe, workshopuri având ca temă estetica vizuală, secretele fotografiei de stradă, de arhitectură, dar şi visual storytellingul, teme de larg interes, astăzi”, îşi descrie el principalele activităţi. „După ce mi-am susţinut teza de doctorat am aprofundat predarea teoretică şi practică a fotografiei de specialitate, cercetarea în domeniul acestora. E bine ca meseria să te aleagă pe tine, nu vei şti când lucrezi, totul va veni de la sine. Aşa simt eu atunci când activez în domeniul fotografiei, când pregătesc o prezentare nouă sau un nou portofoliu vizual pentru un client. Am început să profesez încă de când eram student.” Pe lângă fotografie spune că este pasionat de explorări urbane, de călătorii, de mersul la mare în orice anotimp, de contemplare şi regăsire şi de psihologie.
    Primul său proiect de fotografie, povesteşte el, este greu de uitat. „Eram în vizită la Paris, de sărbători, venind din Montpellier, unde eram student Erasmus. Un prieten, arhitect afirmat, pleca la Bucureşti, acasă, şi m-a lăsat să stau în locul lui. Dar mi-a transmis şi un mic job, nişte randări – imagini de sinteză ale unui proiect care era pe cale să se realizeze. M-am şi plimbat, dar am şi lucrat, am predat imaginile şi aşa am câştigat primii mei bani de buzunar. Fiind la Paris, în vacanţă, au picat la ţanc.” Agenda sa se împarte între activitatea universitară şi cea din zona educativă şi comercială, în care spune însă că rămâne fidel valorilor în care investeşte timp, energie şi pasiune.  De asemenea, dedică un volum mare de timp şi reţelelor de socializare. „Primesc zilnic cereri şi invitaţii. Şi sunt activităţi frumoase, de câţiva ani mi-am câştigat libertatea de a alege, de a spune nu, atunci când simt, de a accepta acele joburi sau acţiuni din care nu doar rezultă câştig material, dar care mă pot îmbogăţi şi spiritual.”
    Veniturile sale depind, potrivit lui, de ocazii, de sezon, de tipul solicitării. „Nu fac fotografie de eveniment sau de produs. Fotografiez aproape exclusiv în mediul urban, obiecte de arhitectură – fie clădiri noi, fie de patrimoniu, pentru cauze de promovare culturală. Zona educaţională reprezintă aria care poate fi cuantificată şi financiar, din fericire, astăzi. Primesc dese solicitări să susţin prelegeri sau workshopuri de fotografie, iar asta este îmbucurător, prin prisma nevoii de aflare şi educare care începe să devină constantă şi consistentă, ca cerinţă”, explică el. Totodată spune că nu poate face o medie sau o estimare a proiectelor şi contractelor pe care le are în decursul unei luni. „Poate fi una foarte intensă, sau cinci cu desfăşurare lentă. Îmi dau seama însă că nu a mai existat de ceva timp o lună fără angajamente. Am campanii online care se pot desfăşura pe parcursul câtorva luni. Prefer proiecte scurte şi creative, care îmi permit să mă exprim spontan şi în care am mână liberă din punctul de vedere al expresiei artistice. Garantez pentru calitatea produsului meu şi prin prisma ecoului pe care campaniile le au în social media sau prin revenirea clienţilor mai vechi, pentu noi activităţi.”
    Primul aparat, „de unde a început totul”, spune că l-a costat în jur de 500 de euro şi a fost „un mic compact digital, achiziţionat prin 2003, de 5 megapixeli, un Olympus C300”. Ulterior, povesteşte că şi-a investit toţi banii de buzunar în aparate foto pe film şi în obiective. Iniţial făcea poze doar în weekenduri, când avea timp. „Apoi a început să fie o plăcere de zi cu zi. Nu e important să ai cel mai performant aparat, ci acel aparat cu care să te simţi bine, comod, creativ. Cel mai important este ochiul, formarea lui şi educarea vizuală şi estetică. Deţin o colecţie de aparate, dar folosesc preponderent câteva, în funcţie de temă, de subiect, de job, îmi place să am de unde alege.”
    Vlad Eftenie spune că un freelancer are ocazia să îşi gestioneze timpul, proiectele, taxele. „Doar că nimic nu e sigur. Ai un know-how şi un produs de oferit, important e să existe cerere. Într-o companie în schimb totul merge şnur, programul e previzibil, venitul sigur. Cu toate astea am auzit mult mai mulţi angajaţi nemulţumiţi de viaţa lor decât freelanceri. Mai mult, cei care au ales freelanceingul mărturisesc că nu ar reveni niciodată la rigorile corporaţiei şi că au câştigat aripile de a fi ei înşişi, de a-şi asculta vocaţia. Se pare că îţi conferă o stare mai mare de fericire posibitatea de a fi tu însuţi, de a-ţi urma destinul, decât aceea de a fi stabil din punct de vedere financiar”, susţine el.
    Artistul are colaborări inclusiv peste graniţe. „Am colaborat cu ICR Berlin, Lisabona, Padova, cu ambasada României din diverse ţări ale lumii, pentru a realiza expoziţii de fotografie. Am primit cereri de a susţine workshopuri sau de a vinde fotografie unor clienţi din străintate. Am câştigat în 2014 un premiu în cadrul Sony World Photo Awards, ceea ce mi-a adus atunci o vizibilitate benefică. Totul creşte în timp şi am grijă să răspund cu maximă eficienţă şi profesionalism solicitărilor în care cred, care mă inspiră.” Pe de altă parte, nu a luat în calcul niciodată să se mute din ţară. „Sunt născut şi crescut în Drumul Taberei, în Bucureşti, am învăţat ce înseamnă dorul de casă, cât timp am stat plecat şi de oricâte ori mă deplasez departe.” 


    Andreea Codrea, 27 de ani, blogger şi antreprenor

    Andreea Codrea, sau deeacodrea, cum este cunoscută pe pagina de Instagram, unde are aproape 72.000 de urmăritori, este blogger de şase ani, prin prisma pasiunii pentru scris pe care o are dintotdeauna, absolventă a Facultăţii de Psihologie şi între timp şi-a deschis şi propria agenţie de modelling. În trecut, a lucrat ca promoter, cosmeticiană şi însoţitor de bord. „Parcursul nu a fost peste noapte, tot ce sunt astăzi s-a construit în ani. Am căutat mereu să construiesc durabil şi în timp. Pe lângă tot haosul ăsta sunt pasionată de frumos, de artă, de modă, de oamenii buni, de Paris, de ploaie, de cărţi, de muzică veche, de hainele vintage şi de Lună.” Cu toate că este „pe val”, zona de vlogging nu a atras-o atât de mult, deşi are un canal de YouTube pe care a încărcat câteva video-uri, deoarece sunt puţine subiecte care i se par suficient de relevante încât să povestească despre ele, „şi pur şi simplu nu pot face un vlog despre nimic sau despre ceva comercial. Când voi avea ceva serios de spus, voi mai urca câte un video acolo, dar de obicei îmi place să fac ceva util, nu doar zgomot”.
    Publicul Andreei Codrea este alcătuit, potrivit ei, preponderent din persoane de 25-35 de ani, majoritatea femei. „Oamenii care mă urmăresc o fac în special pentru că rezonează cu mine, pentru că găsesc o bucată din mine pe care şi ei o au. Sunt oameni profunzi, pasionaţi de cuvinte frumoase, de versuri, de artă, de modă sustenabilă, de smart shopping, de produse de beauty naturale şi de un stil de viaţă sănătos.”
    Codrea spune că agenda sa zilnică nu arată niciodată la fel, fiecare zi fiind unică, cu provocările ei. „Dacă într-o duminică pot avea o filmare sau o sesiune foto, o zi de luni mă poate prinde încercând o mască de faţă. Sunt zile extrem de pline şi unele în care pot rezolva totul de acasă. Cred că fix asta este partea frumoasă în ceea ce fac: nu există rutină, nu mă plictisesc, fac mereu ceva nou şi cu asta mă hrănesc. Sunt totuşi câteva lucruri pe care le fac în fiecare zi: citesc, fac cercetare, caut concepte noi sau surse de inspiraţie.”
    Veniturile sale lunare spune că sunt greu de estimat, deoarece nicio lună nu e la fel, variind de la câteva sute de euro până la mii, în această ecuaţie fiind însă o mulţime de variabile, dar lucrul cu adevărat important, spune ea, este că reuşeşte să se susţină singură şi să facă din asta un job full time.
    Potrivit ei, nu există o medie, o sumă general valabilă sau reţete pentru contorizarea câştigurilor din acest domeniu. „Se poate trăi mai mult ca decent din domeniul ăsta, însă totul are un cost. Atunci când eşti propriul tău şef treaba nu se termină la ora 18:00 când închizi uşa de la birou. Aşa că oricât de superficial ar părea, oamenii ăştia care trăiesc din social media chiar muncesc, aşa că ar fi minunat dacă am înţelege asta înaintea de a judeca că de cele mai multe ori nu fac nimic; ei bine, de cele mai multe ori fac mult mai multe decât faci tu, cel sau cea care citeşti aceste rânduri, şi tot în aceleaşi 24 de ore.” În ciuda faptului că toată lumea este tentată să spună că freelancerii au mai mult timp liber, adaugă bloggeriţa, nimic nu este mai fals. „Când lucrezi după un program fix, de exemplu de la 8:00 la 16:00, după ce ai părăsit biroul nu te mai gândeşti la muncă, la deadline-uri, pe noi în schimb uneori ne prinde chiar şi noaptea redactând vreun articol, editând poze sau căutând inspiraţie pentru un proiect viitor. Cumva singurul avantaj este că ai posibilitatea de a face ceea ce iubeşti, iar asta merită orice sacrificiu.”
    În prezent are cinci contracte anuale, care se repetă în fiecare lună. Ea spune că în domeniul acesta care fluctuează este important să ai o constanţă şi o siguranţă. „Sunt luni care se aglomerează foarte multe proiecte şi luni în care nu prea există activitate, însă până la urmă e important să existe un echilibru şi, cu toate că tentaţia este mare, e important să triezi în funcţie de ceea ce ţi se potriveşte. E important să îţi păstrezi identitatea şi să nu cauţi doar să colaborezi cât mai mult.”
    Opţiunea de a pleca peste graniţe încă nu o ia în calcul. „Cred că nu mă voi despărţi prea curând de România şi asta pentru că am eu încăpăţânarea de a reuşi lucruri aici şi chiar cred că lucrurile se vor schimba în şi mai bine. Mă uit în jurul meu la toţi ţinerii ăştia frumoşi şi creativi şi îmi dau seamă că nu aş vrea să fiu în altă parte. Plus că eu cel mai bine funcţionez «acasă», iar acasă pentru mine e România, fix aşa cum e ea, aşa că în loc să schimbăm ţara, mai bine hai să ne schimbăm pe noi.”

  • Dacă vor să supravieţuiască, oraşele va trebui să atragă tineri, aşa cum fac companiile cu forţa de muncă

    Pentru tinerii de azi nu va mai conta ţara de unde sunt, ci oraşul unde locuiesc şi unde muncesc, spune el.
    Azi poţi să stai în Bucureşti, mâine în Praga şi apoi în Viena.Retorica asta naţionalistă este o prostie, crede bancherul austriac.

    Ţările din Europa Centrală şi de Est se confruntă cu plecarea propriilor cetăţeni în alte ţări din Europa sau în Statele Unite. Ei se duc acolo unde cred că viaţa este mai bună, unde au o şcoală cu renume, unde găsesc un job mai bine plătit.

    România a pierdut 5 milioane de cetăţeni, alte ţări au fost mai norocoase, pierzând mai puţin.Pe de altă parte, sunt oraşe din ţările care au pierdut oameni care au reuşit să atragă mai mulţi oameni şi să aibă un număr de locuitori în creştere.

    În viitor, lupta se va da pentru a atrage mai mulţi tineri şi nu numai în oraşe, pentru că la nivelul unor ţări s-ar putea ca lupta să fie pierdută.
    La noi, studiile Băncii Mondiale arată că în 2030 vom avea doar 15 milioane de locuitori dacă se va menţine ritmul actual de scădere. Dar atunci s-ar putea ca Clujul să aibă 1 milion de locuitori şi Bucureştiul peste 6 milioane.

    Va urma o presiune din ce în ce mai mare din partea companiilor pe edili ca să facă oraşele mai bune, pentru a atrage tineri sau alţi oameni din alte ţări.

    Companiile ştiu că dacă nu au forţă de muncă, mai ales tânără, dacă nu vor avea de unde alege talente, afacerea lor va fi pusă în pericol şi nu vor supravieţui. Până la un anumit moment, lipsa de oameni va fi acoperită prin roboţi, prin reorganizarea fluxurilor şi a proceselor de producţie. Dar tot vor avea nevoie de angajaţi.

    De asemenea, investitorii în real estate, dezvoltatorii de clădiri de birouri şi de proiecte rezidenţiale vor avea nevoie de clienţi pentru a-şi umple clădirile şi apartamentele. Şi vor pune presiune pe toată lumea, pentru că în joc vor fi miliarde şi miliarde de euro.

    Iaşiul a revenit la viaţă odată cu complexul Palas, dezvoltat de Iulian Dascălu. Acest complex, care are mall, supermarketuri, birouri, hotel, a devenit un magnet pentru tinerii din judeţele limitrofe, dar şi pentru cei din Republica Moldova şi Ucraina. În lipsa acestui complex, Iaşiul s-ar fi confruntat cu aceeaşi cădere constantă şi sigură cu care se confruntă celelalte oraşe din Moldova. Iaşiul a devenit un pol IT, industrial, de cercetare şi dezvoltare şi poţi să ai o viaţă bună acolo.

    La fel se întâmplă cu Clujul, care are şansa unui puternic centru universitar şi a unui suflu antreprenorial foarte bun.
    Timişoara, cu Iulius Town, va atrage forţă de muncă şi tineri din Serbia şi chiar Ungaria. Dacă Bucureştiul va dezvolta următoarele trei proiecte – Esplanada de la Unirea, Casa Radio de la Eroilor şi va transforma Gara de Nord într-un mall şi clădiri de birouri – care înseamnă investiţii de aproape 5 miliarde de euro, va ajunge un oraş de unde tinerii nu vor dori să plece, ca acum la Viena, Londra, Madrid sau alt oraş din Europa.
    Bineînţeles că infrastructura de transport, infrastructura medicală şi de educaţie va trebui să ţină pasul cu aceste dezvoltări.

    Actualii primari încă trăiesc din trecut, din autorizaţiile de construcţii pe care le eliberează, dar va veni un moment în care vor simţi din spate presiunea companiilor de a îmbunătăţi viaţa locuitorilor, de a mişca lucrurile din loc pentru a ţine forţa de muncă şi pentru a atrage alta nouă.
    Acum se pune presiune pe guvern, dar companiile vor pune presiune şi pe primari.

    Guvernul a fost forţat să aducă 30.000 de muncitori din afară, dar în viitor primarii vor fi forţaţi să aibă planuri de a atrage tineri prin parcuri, prin zone rezidenţiale, prin grădiniţe şi şcoli, prin centre sportive, prin restaurante şi cluburi.

    Ondrej Vlcek, CEO al Avast, o companie de tehnologie specializată în securitate (echivalentul Bitdefenderului, dar de trei ori mai mare), spune că le trebuie mai multă diversitate în companie, că au nevoie de oameni din mai multe ţări, că au nevoie de mai multă deschidere externă pentru a face faţă pieţei.

    Oraşele mari din România au o şansă de a opri ritmul de scădere a populaţiei, cel puţin pentru zona lor. Cu cât o fac mai repede, cu atât vor avea o viaţă mai bună şi vor supravieţui acestei globalizări unde, pentru multinaţionale dar şi pentru companiile locale, nu va mai conta din ce ţară eşti, ci ceea ce ştii să faci. 

  • Cât de bogat ai fi fost dacă investeai 1.000 de dolari în Google acum 10 ani. Randamentul investiţiei este uriaş

    Google, gigantul tehnologic american a aniversat pe 27 septembrie 21 de ani de existenţă, două decade de business în tehnologie şi inovare. Încă de la lansarea pe bursă, Google nu şi-a dezamăgit acţionarii, iar cei ce au ales să parieze măcar 1.000 de dolari pe această companie în 2009, ar fi obţinut un profit de 4.800 de dolari, datorită randamentului investiţiei care este de aproximativ 400%, scrie CNBC.

    Compania Google s-a lansat pe bursă în 2004, iar în prezent o acţiune se tranzacţionează pentru aproximativ 1.200 de dolari. La momentul redactării articolului, o acţiune Google se tranzacţiona 1.201 de dolari, potrivit platformei marketwatch.com.

    Acest gigant tehnologic a fost fondat în 1988 de doi doctoranzi ai Universităţii Stanford, Sergey Brin şi Larry Page. În acea perioadă, cei doi au ales să se asocieze şi să elaboreze o lucrare ştiinţifică despre dezvoltarea primului mare motor de căutar din lume. Acea lucrare a fost scânteia care a dat viaţă companiei Google, aşa cum este cunoscută ea astăzi.

    Sergey Brin şi Larry Page au dezvoltat ceea ce avea să se transforme într-una dintre cele mai puternice companii din lume într-un garaj din Menlo Park, California. În 1999, la 11 ani după elaborarea şi publicarea lucrării de cercetare, compania se muta într-o clădire de birouri din Palo Alto, iar apoi a avut loc o altă mutare în 2004 într-un complex de clădiri de birouri cunoscut în prezent ca şi Googleplex.

    În 1999, Google încasa venituri anuale de 220.000 de dolari, iar patru ani mai târziu, veniturile companiei se apropiau de un miliard de dolari. Datorită acestui succes, în 2004 Deloitte, compania de consultanţă şi audit financiar, a evaluat Google ca fiind compania tehnologică cu cea mai rapidă creştere din America de Nord.

    Succesul companiei, poate fi pus pe seama lui Eric Schmidt, directorul executiv ales de cei doi Sergey Brin şi Larry Page. În timpul mandatului lui Erich Schmidt, Google şi-a majorat veniturile cu 85%, a achiziţionat platforma Android şi a cumpărat YouTube. Schimdt condus această companie până în 2011, iar apoi locul său a fost preluat de Larry Page.

    De-a lungul timpului Google a cumpărat peste 200 de companii, iar potrivit estimărilor până în 2010, gigantul tehnologic american achziţiona două companii noi în fiecare lună.

     

     

  • Din ocean pe umeraş

    Ele ignoră însă o sursă importantă de populare, consideră creatorul Roland Mouret, mai precis umeraşele, care, afirmă acesta, sunt la fel de rele ca paiele de plastic, scrie Financial Times. Hainele create de industria modei sunt atârnate pe umeraşe, iar atunci când acestea din urmă nu mai sunt necesare sunt aruncate, contribuind la poluarea provocată de acest sector. Modalitatea de luptă împotriva poluării aleasă de Mouret este folosirea de umeraşe realizate în parteneriat cu producătorul olandez Arch & Hook, care conţin în proporţie de 80% plastic recuperat din oceanele planetei şi sunt disponibile sub marca Blue. 

  • Războaiele secrete ale bisericii. Cum au ajuns preoţii să fie implicaţi în politică şi cum contribuie ei la alegerea noilor preşedinţi

    Numărul de lobbyişti conservatori care acţionează în numele credinţei religioase la Bruxelles creşte, iar Biserica Romano-Catolică este ea însăşi foarte „generoasă” cu banii cheltuiţi pe lobby. 

     Însă şi miliardari americani, unii dintre ei prieteni ai preşedintelui american Donald Trump, plătesc organizaţiilor care militează contra avortului sau eutanasiei în Europa zeci de milioane de dolari pentru a influenţa politica şi legea.

    Grupurile americane nu au marcat încă victorii mari. Dar acţionează concertat şi până acum şi-au făcut doar încălzirea, au avertizat parlamentarii europeni care lucrează pentru sănătatea sexuală şi reproductivă. O anchetă privind operaţiunile acestor grupuri şi sponsorii lor a publicat EUobserver. Autorii sunt Michael Bird, care scrie pentru site-ul de ştiri The Black Sea şi s-a specializat pe materiale pentru drepturile omului, şi Blaz Zgaga, ziarist de investigaţie sloven.

    Războiul cultural este mai cuprinzător, drepturile femeilor, drepturile minorităţilor sexuale, cercetarea embrionară şi eutanasia fiind de asemenea implicate în ciocnirea valorilor. Aproximativ 21 de thinktank-uri, ONG-uri şi alte entităţi religioase cheltuie în prezent 2,1 – 3,1 milioane de euro pe an pentru lobby la Parlamentul European şi Comisia Europeană pe aceste fronturi, potrivit registrului de transparenţă al UE. Majoritatea provin din Austria, Belgia, Franţa, Polonia, Spania şi Elveţia. Dar Vaticanul este cel mai mare cheltuitor individual.

    Ambasadorul Bisericii Romano-Catolice în Belgia se întâlneşte uneori cu oficiali ai UE. Cealaltă unitate a Bisericii, Comisia Episcopiilor Uniunii Europene (Comece), creată la Bruxelles în 1980, cheltuie, de asemenea, 1,25 milioane de euro pe an pentru a încerca să influenţeze instituţiile UE. Comece crede că „fiecare persoană trebuie protejată de la concepţie şi până la moartea naturală”. Misiunea sa este „nu de a face lobby”, ci de a „pleda” pentru un punct de vedere catolic asupra afacerilor UE, a declarat purtătorul de cuvânt al organizaţiei, Alessandro Di Maio.

    Comece nu a făcut presiuni în ceea ce priveşte avortul sau eutanasia la nivelul UE deoarece acestea erau chestiuni de drept naţional care nu sunt de competenţa sa, a spus el. „Întrucât avortul şi eutanasia intră în competenţa statelor membre ale UE, dialogul dintre Comece şi instituţiile europene nu le include“, a explicat Di Maio. Însă, în ultima perioadă, Comece a coorganizat un seminar juridic în capitala UE intitulat „Prevenirea avortului în Europa”. Organizaţia a spus că ajutorul UE destinat ţărilor în curs de dezvoltare nu ar trebui utilizat pentru finanţarea avorturilor şi că Comisia Europeană ar trebui să ia în considerare o interdicţie a fondurilor UE pentru proiectele ştiinţifice care implică distrugerea embrionilor. Organizaţia elveţiană internaţională pentru Dreptul la Educaţie şi Libertatea Educaţiei (OIDEL), un alt mare cheltuitor pe lobby la Bruxelles (200.000-300.000 euro pe an), se autodescrie ca avocat al învăţării pure.

    CITESTE AICI CONTINUAREA MATERIALULUI

  • „Regina porumbului” – dar nu şi pentru investitorii americani

    Un vânt turbat poartă aroma uşor înţepătoare dar dulceagă a strugurilor proaspăt culeşi în tot Estul Franţei. Este toamnă în Alsacia, o regiune la doar o aruncătură de băţ de graniţa cu Germania, iar temperaturile sunt la jumătate faţă de Bucureşti. La doar 13-14 grade Celsius, porumbul de aici are frunzele puternic verzi şi se înalţă semeţ, spre deosebire de cel din Câmpia Română, care în mare parte din cauza secetei este acoperit de un galben pal, semn că i-a venit timpul. Celui din Alsacia, încă nu.

    La prima vedere, zona liniştită a satelor vechi din această provincie în care îndeletnicirea este agricultura pare îngheţată în timp. În realitate însă, în spatele acestui peisaj de septembrie americanii s-au „infiltrat” şi au adus cu ei şi tehnologia cu care speră ca într-o zi să hrănească o lume întreagă.

    Corteva Agriscience, companie care se ocupă cu producţia seminţelor şi cu protecţia plantelor, prin dezvoltarea de tratamente împotriva bolilor şi dăunătorilor, un gigant de 22 miliarde de dolari listat la New York, a investit 20 milioane de euro în Alsacia într-o fabrică care produce ambalaje pentru fungicide obţinute prin fermentare.

    „Avem o amprentă puternică în Franţa şi de aceea am ales să facem investiţia aici. Mergem acolo unde este cerere, dar observăm că în ultima perioadă şi în estul Europei, inclusiv în România, trendul este de creştere”, răspunde Susan Lewis, vicepreşedinte senior şi director de operaţiuni la Corteva, la întrebarea Business MAGAZIN de ce tocmai Franţa şi când vom vedea investiţii de acest tip şi în România?.
    Corteva Agriscience are o fabrică de seminţe în România, în Afumaţi, cu vânzări estimate la circa 170 milioane de dolari în 2019, faţă de cele încheiate de 165 milioane de dolari în 2018, fiind una dintre puţinele ţări din estul Europei în care americanii au ales să investească. De altfel aceasta este una dintre cele mai mari fabrici de procesare a seminţelor, fiind deschisă în 2002.

    Pe de altă parte, Corteva este prezentă în Franţa din 1982, iar în prezent are două unităţi administrative, patru fabrici, cinci centre de cercetare şi circa 1.000 de angajaţi. Noua investiţie va crea 50 de locuri de muncă.

    În Alsacia, respectiv în Cernay şi în centrul de producţie adiacent din Uffholtz, la doar 3 kilometri, Corteva se concentrează pe sinteza, formularea şi ambalarea de produse de protecţia plantelor sub formă de pulberi, granule sau lichidă.

    În timp ce la Cernay sunt produse fungicide şi insecticide, la Uffholtz compania se concentrează pe producerea de erbicide.
    În Alsacia, investiţia americanilor va susţine în principal producţia gamei Inatreq, o nouă clasă de fungicide pentru cereale în care molecula activă este obţinută din produse de origine naturală prin fermentare, care îi poate ajuta şi pe fermierii români.

    Astfel, decizia investiţiei în Hexagon se leagă de orientarea pe noua generaţie de agricultură, dar şi pe faptul că baza de operaţiuni din Franţa are o istorie mai îndelungată faţă de cea din România. 

  • Un economist şi un IT-ist au renunţat la corporaţie şi îşi petrec aproape tot timpul în bucătărie. După mai puţin de un an de activitate, vor ajunge la venituri de 50.000 de euro

    Ea este economist, iar el e IT-ist. Dar au ajuns să-şi petreacă cea mai mare parte parte a timpului în bucătărie, de unde se nasc cele mai aromate reţete.

    „Făceam de ani buni brioşe din plăcere, experimentam încercând să găsim reţeta perfectă de aluat”, povestesc cei doi antreprenori din Iaşi.
    Demersurile pentru începerea unui business cu aceste mici plăceri (ne)vinovate au fost făcute în urmă cu trei ani, când Maria şi Ionuţ Baltag au angajat o firmă de branding care să le găsească numele perfect pentru ceea ce voiau ei să facă. „Mufftangeria” a fost deschisă efectiv însă abia în iulie 2019.

    „Avem două tipuri de produse, brioşe dulci şi brioşe sărate. Brioşele sărate au apărut din joacă, am făcut un aluat simplu şi l-am combinat cu ce aveam în frigider la momentul respectiv. Apoi am început să căutăm diverse combinaţii şi aşa au ieşit reţetele de brioşe sărate.”
    Au investit 15.000 de euro din economii în echipamente, accesorii pentru gătit, semnalistică şi toate dotările necesare spaţiului de producţie. După deschiderea unităţii din Iaşi, Maria şi Ionuţ Baltag au primit şi o finanţare de 200.000 de lei (peste 43.000 de euro) prin programul Start-Up Nation.

    Banii i-au folosit pentru echiparea cu mai multe cuptoare şi pentru trei aparate de tip vending machine care vor fi amplasate în oraş şi unde se vor pune în vânzarea brioşele sub brandul Mufftangerie. „Pe 15 iulie am vândut prima brioşă. Fiind primul an de activitate, încă încercăm să schiţăm planurile pentru sfârşitul anului. În ultimul trimestru, dorim să ne extindem şi în alte zone, prin amplasarea unor vending machines. Vrem să ajungem la o cifră de afaceri de 50.000 de euro în 2019”, spun cei doi antreprenori.

    Brioşele sunt făcute chiar de ei, în laboratorul care însoţeşte spaţiul de vânzare, iar preţurile variază între 5 şi 10 lei. De pildă, toate brioşele dulci costă 5 lei bucata, iar cele sărate pot fi 7 lei (Jumbo) sau 10 lei (Giant), în funcţie de dimensiune. Brioşele dulci vin în combinaţii diverse, cu ciocolată neagră, fructe sau dulceaţă.

    „Oamenii sunt mereu grăbiţi, caută să mănânce un prânz rapid, pe fugă, aşa că mizăm pe ideea de fast food sănătos. Promovăm branduri locale de băuturi şi lactate ce merg servite foarte bine cu brioşele noastre. Sunt făcute cu drag, sunt fresh, nu folosim adaosuri, potenţiatori, produse congelate sau premixuri”, mai spun Maria şi Ionuţ Baltag.


    ZF şi Banca Transilvania au lansat PROIECTUL AFACERI DE LA ZERO, o platformă dedicată micilor antreprenori, firmelor care au creat peste 1,7 milioane de locuri de muncă.     
    Fiecare afacere de la zero este o poveste despre ambiţie, curaj şi determinare. Poveştile micilor antreprenori vor fi publicate în ZF şi pe platforma zf.ro/afaceri-de-la-zero.
    În România sunt peste 500.000 de microîntreprinderi şi firme mici, unde lucrează 1,7 milioane de salariaţi, companii cu afaceri anuale de 70-80 mld. euro.

    Izvorul ideilor de business nu seacă niciodată, iar asta o demonstrează atât noile, cât şi vechile generaţii de antreprenori. Ziarul Financiar a pornit în căutare de idei proaspete de afaceri, într-un proiect susţinut de Banca Transilvania, menit să pună în lumină spiritul antreprenorial al României de astăzi. Găsiţi mai jos o selecţie de businessuri pornite de la zero şi mai multe proiecte similare pe platforma www.zf.ro/afaceri-de-la-zero.


    Fika 18 – producţie de croissante (Bucureşti)
    Fondatori: Armand Sima şi Cătălina Opriş
    Investiţie iniţială: 84.000 de euro
    Prezenţă: Bucureşti


    The Sisters Flower Studio – atelier floral (Cluj-Napoca)
    Fondatori: Lucia Sigmirean şi Andreea Popa
    Investiţie iniţială: 5.000 de euro
    Cifră de afaceri în 2018: 100.000 de euro
    Prezenţă: Cluj-Napoca


    Atelierul de Tarte – bistro-braserie axat pe producţia şi vânzarea de tarte (Bucureşti)
    Fondatori: Radu Darie şi Dragoş Blănariu
    Investiţie iniţială: 60.000 de euro
    Cifră de afaceri estimată pentru 2019: 800.000 de euro
    Prezenţă: Bucureşti


    Evertoys – închiriere de jucării, jocuri şi cărţi
    Fondatori: Tiberiu Lupu, Emil Olteanu, Alina Marian
    Investiţie iniţială: 50.000 de euro
    Cifră de afaceri în 2018: 100.000 de lei (aproape 22.000 de euro)
    Prezenţă: naţională


    Doamne Fereşte – producţie de sosuri şi muştaruri (Iaşi)
    Fondatori: Roxana Jora şi Ioan Dan Niculescu
    Investiţie iniţială: câteva mii de euro
    Cifră de afaceri în 2018: 20.000 de euro
    Prezenţă: HoReCa

  • Purtaţi-le până se rup

    Acesta şi-a ales pentru noua sa colecţie pentru bărbaţi, It’s All Good Folk, mottoul „Wear it out” („Poartă-l până se uzează”), scrie The Guardian, propunând articole vestimentare rezistente, pe care clienţii să le poată repara şi purta până se strică de tot. Compania consideră că astfel se reduc cantitatea de deşeuri din industria modei şi implicit impactul negativ asupra mediului.

  • Cine este Ion Cupă, alegerea premierului Dăncilă pentru Ministerul Energiei. Ce funcţie ocupă în ALDE

    Ion Cupă este născut în 1969, din Mehedinţi. A absolvit ASE în 1994 şi este membru în Asociaţia Naţională a Evaluatorilor din România şi în Corpul Experţilor contabili. Are un master în management financiar bancar, obţinut în 2007, şi a absolvit în 2009 Programul de formare specializată pentru înalţi funcţionari publici.

    A lucrat la Energoconstrucţia şi Hidrotehnica, iar din 2005 a fost director executiv la DGPF Mehedinţi.

    Între 2008 şi 2010 a fost membru supleant în Consiliul Naţional de Integritate.

    A mai avut funcţii de conducere la DGFP Gorj şi DGFP Mehedinţi.

    Din 2011 şi până în prezent este preşedintele Consiliului de Administraţie de la CE Rovinari.

    Din 2015 este preşedinte al ALDE Dolj, iar în 2016 a fost ales deputat în circa electorală 17 jud Dolj.

    Este membru al Delegaţiei Parlamentului României la Adunarea Parlamentară a NATO, Preşedinte la Comisia pentru mediu şi echilibru ecologic, secretar la Comisia pentru politică economică, reformă şi privatizare din Camera Deputaţilor şi membru în Comisia pentru drepturile omului, culte şi problemele minorităţilor naţionale din Camera Deputaţilor.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro