“Am stat un an acasa, dar nevasta-mea, care lucreaza si acum,
mi-a spus mai in gluma, mai in serios: asta o sa faci toata viata?
Asa ca m-am apucat de soferie, ca oricum si inainte de a ma
pensiona mergeam cu masina 15.000-20.000 de mile pe an. Am lucrat
in vanzari si, in plus, banii din soferie vin tocmai bine pentru a
ma ajuta sa pot juca mai mult golf, care e sportul meu favorit. Si
oricum, altfel nu as putea sa imi permit sa conduc o masina precum
Audi Q7, cum este aceasta de la firma.”
Povestirile soferului care ma conducea saptamana trecuta la
aeroportul din Edinburgh, Scotia, mi-au venit in minte imediat cum
am ajuns in tara si am citit despre pensionarii adunati in fata
Palatului Cotroceni.
“Decat sa ne taie pensiile, mai bine sa ne dea cianura, sa scape de
noi”, “Daca as avea pensie de sute sau mii de euro, ca in vest, as
accepta sa mi se taie si 80%. Dar asa, abia ma pot descurca”, “Sa
vina presedintele sa vorbeasca cu noi, ca tot ii plac baile de
multime”. Si asa mai departe.
Chiar daca este evident ca e nevoie de reduceri puternice ale
cheltuielilor, nu sunt un sustinator al taierii pensiilor, mai ales
ca parintii mei sunt pensionari (si nu figureaza printre cei cu
pensii speciale). Dar cred ca abordarile pensionarilor romani,
fundamental diferite de cea a scotianului, arata foarte clar de ce
scotianul traieste mai bine: actioneaza si nu asteapta ca lucrurile
sa se intample. Si asa a facut toata viata lui. Iar cei care au
avut ocazia sa calatoreasca in strainatate vor fi de acord cu mine,
cred, atunci cand spun ca aceasta este diferenta fundamentala
dintre cei mai multi dintre noi si cei din Europa de Vest sau
America – pragmatismul si ambitia de a face tot posibilul ca
lucrurile sa mearga in directia in care vrei. Chiar daca asta
inseamna sa o iei de la zero de oricate ori este nevoie.
Nu-i asa ca romanii plecati la munca in strainatate, atunci cand
se intorc in tara sunt parca alti oameni? Ce ii face sa se schimbe?
Ce ii face sa ramana acolo, desi le este mult mai greu?
Nimic din ceea ce am spus mai sus nu este “rocket science”, vorba
englezilor. Pare chiar banal. De fapt, chiar este banal. Dar cred
ca e nevoie ca aceste banalitati sa fie spuse intruna. Zi de zi.
Fara resemnare. Trebuie spuse mai ales pentru cei tineri, care, la
fel ca si parintii si bunicii lor, fac aceeasi greseala. Nu se
implica. Nu sunt interesati de ceea ce se intampla in jurul lor.
Si, mai rau, nu sunt interesati nici de ceea ce li se intampla
lor.
Viata in Romania a devenit foarte comoda in ultimii cinci ani, iar
criza de care se tot vorbeste (despre care noi am inceput sa scriem
inca din primavara anului 2008, cand Guvernul visa la cresteri
economice record si impotriva careia credea ca detine scutul magic)
nu reuseste sa ne trezeasca la realitate.
Realitatea de care vorbesc inseamna in primul rand sa (vrei sa)
muncesti pentru a obtine ceva in schimb. Sa muncesti si sa te lupti
cu oricine iti sta in cale, inclusiv autoritatile conduse de
incompetenti sau de oameni pusi pe capatuiala. Daca nu esti dispus
sa faci asta, s-ar putea sa ai noroc si sa faci rost de un loc de
munca bine platit, cu perspective de crestere si eventual sa fii
promovat intr-un alt loc de munca si mai bine platit, care sa iti
asigure tie si familiei tale un trai linistit.
Si, de ce nu, la batranete nu vei mai fi sensibil la vesti precum
cea a taierii pensiilor oferite de stat cu 25%, pentru ca pensia ta
va avea pe langa contributia de la stat si o componenta facultativa
foarte importanta. Dar esti dispus sa iti asumi riscul sa te bazezi
doar pe noroc?