BusinessMagazin

Tag: viata

  • Elita tinerilor manageri de 30 de ani. Au ajuns în vârf la vârsta la care alţii abia se angajează

    Citeşte în premieră  o sută de poveşti de succes ale tinerilor manageri din România în a noua ediţie a catalogului 100 TINERI MANAGERI DE TOP, care va fi lansat de Business Magazin în luna mai. Tot atunci vom premia cei mai performanţi tineri din mediul de afaceri la Gala Tineri Manageri de Top, organizată de Business Magazin.

    S-au născut cu doar câţiva ani înainte de Revoluţie, dar au ars etape, au învăţat mai mult şi mai repede, au renunţat de multe ori la viaţa personală şi au ajuns în vârf mai devreme decât alţii. Mai mulţi manageri şi antreprenori în jurul vârstei de 30 de ani au intrat în acest an în ediţia a noua a topului 100 tineri manageri. Este un trend, o consecinţă a crizei economice sau o nouă realitate a româniei intrarea tinerilor direct în prima linie de management a companiilor?

    “De curând am împlinit 30 de ani, dar mă simt ca la 20.” În urmă cu mai bine de un deceniu, Ghiţă Nistor, absolvent al şcolii profesionale din Cugir, specializarea prelucrător prin aşchiere, s-a angajat într-o fabrică de la Sebeş ca operator care regla şi programa maşini (CNC). Era parcursul cât se poate de firesc al unui tânăr aflat la majorat care a vrut să muncească încă de pe băncile şcolii. S-a angajat la Star Transmission în 2001 şi a început de jos în fabrica ce avea să devină după zece ani principala ancoră a grupului german Daimler în România.

    „Am reuşit de fiecare dată să-mi fixez obiective realiste şi să le ating, iar în acelaşi timp să construiesc echipe şi să mă îndrept cu ele în direcţia care le-a adus tuturor un plus în carieră. Mi-e greu să mă văd activând în alt domeniu decât cel pe care mi l-am ales de la bun început. Aici îmi sunt prietenii, competiţia şi de aici au venit întotdeauna provocările şi satisfacţiile„, spune tânărul. Plusul în carieră de care vorbeşte Ghiţă Nistor este de fapt parcursul său profesional, desprins parcă din scenariile unui film motivaţional.

    De la operator CNC a ajuns în doi ani maistru, conducându-şi practic colegii de la acea vreme, apoi, după alţi cinci ani, a devenit şeful biroului de producţie. Anul acesta, Nistor a apărut la inaugurarea de la Sebeş a investiţiei de 300 de milioane de euro a grupului Daimler, producătorul Mercedes-Benz, lângă premierul României, Victor Ponta, în postura de director de fabrică. Şi-a făcut între timp studiile şi va absolvi în vară facultatea de inginerie economică din cadrul Universităţii Tehnice din Cluj-Napoca. Studentul i-a convins pe nemţi să îl lase să conducă o echipă de 280 de oameni şi să gestioneze cea mai mare investiţie anunţată în ultimii ani în producţia de componente auto, unde vor fi produse viitoarele generaţii de cutii de viteze pentru autoturismele Mercedes-Benz.

    Nistor a fost numit în iunie 2013 director de producţie şi asamblare cutii de viteză cu dublu ambreiaj în şapte trepte, iar de anul acesta intră în responsabilitatea sa şi montajul cutiilor de viteză automate în cinci trepte. Deşi a întârziat cu studiile universitare, ardeleanul a făcut timp de doi ani cursuri de instruire în Elveţia, Austria şi Germania în domeniul asamblării cutiilor de viteză. „Mă mândresc cel mai mult cu faptul că am reuşit să producem cutii de viteză la acelaşi nivel calitativ precum colegii noştri din Hedelfingen. Presiunea a fost extrem de mare deoarece a fost pentru prima dată când s-au montat cutii de viteză altundeva decât în Germania, iar noi am dovedit că putem face faţă acestei provocări„, mărturiseşte şeful uzinei.

    Când am început să lucrăm la ediţia din 2014 a proiectului „100 tineri manageri de top„, a noua generaţie de câte o sută de manageri şi antreprenori, am crezut că va fi şi mai greu să găsim 100 de nume noi. Sunt oameni despre care nu s-a scris mai nimic în presa economică din România şi pe care echipa Business Magazin i-a descoperit. În 2006, lista cu primii 100 de manageri s-a legat cel mai repede dintre toate cele opt care au mai urmat şi a cuprins cei mai mulţi directori generali (faţă de următoarele ediţii, când managerii nu s-au repetat şi nominalizările i-au cuprins şi pe ceilalţi membri ai boardului, parteneri, directori financiari, de dezvoltare sau orice altă funcţie de management care presupune luarea unor decizii strategice pentru companie).

    Treptat au fost luaţi în calcul şi antreprenori, consultanţi şi avocaţi, pentru a aduce în faţă şi tinerii valoroşi din mediul de business care nu au luat contact cu cele mai mari companii din România. Principala motivaţie de lansare a acestui catalog în 2006 a fost că trebuie să vorbim despre tineri deoarece în ei stă relansarea României – oamenii aflaţi acum între 30 şi 50 de ani sunt exact prima generaţie matură a României de după 1990.

    În primul an de existenţă a produsului „100 tineri manageri de top„, 2006, Ghiţă Nistor era un simplu maistru în fabrică şi nu credea nici el că va ajunge să dea mâna cu cei mai puternici oameni din industria auto mondială. Tot atunci, Mihai Pătraşcu, antreprenorul care a dezvoltat magazinul online Evomag.ro, livra calculatoare cu o Dacie care se inunda la o ploaie mai serioasă şi se temea să nu dea faliment după ce un client a comandat trei laptopuri şi nu s-a mai întors să le plătească.

    Dorin Pena îi învăţa, în urmă cu opt ani, programare pe studenţii de la Politehnica din Bucureşti. Nici nu împlinise vârsta majoratului în anul 2000, când americanii de la gigantul IT Cisco ajungeau în sala de clasă a liceului „I. L. Caragiale„ din Ploieşti. Din absolvent al unui curs de cunoştinţe informatice organizat de Cisco în acel an, Pena a ajuns astăzi, la 31 de ani, directorul general al filialei din România.

    Mihai Galiş, în prezent directorul de magazine al Vodafone, era în 2006 la Washington, unde absolvise facultatea şi învăţa tainele meseriei de consultant financiar. Se întreba încă de atunci dacă un tânăr de nici 25 de ani ar trebui să dea o şansă României sau să îşi continue cariera peste ocean. Acum spune că un punct cheie în cariera sa a fost momentul despărţirii de jobul de consultant din Washington D.C. „Schimbarea a devenit cea mai bună alegere profesională din viaţa mea. Parcursul pe care l-am avut de atunci m-a făcut să realizez ca cel mai bun mod de a mă dezvolta sunt experienţele noi, în diverse ţări, industrii şi zone de expertiză.„ Acum recunoaşte că a fost o adevărată revelaţie faptul că, după opt ani de carieră în domeniul financiar, a făcut schimbarea către vânzări.

  • Şi-a făcut cu iubitul ei un magazin cu vânzări lunare de mii de euro în Bucureşti: “Mulţi clienţi nu înţeleg ce vindem”

    Afacerea “Magazinul cu mirodenii” a fost dezvoltată de Oana Baković împreună cu Bojan Spasic, partener nu doar de business, dar şi de viaţă, şi a fost inspirată din pasiunea lor pentru călătorii şi gătit.

    Baković a venit din Constanţa şi a început să lucreze în mica agenţie de publicitate Friends Advisors Spasic, construită de Spasic. Ea a studiat managementul şi comunicarea la Universitatea Media din Bucureşti şi a absolvit în 2007. După o investiţie de 80.000 de euro, a deschis în 2011 împreună cu Spasic spaţiul dedicat vânzărilor de mirodenii, în Dorobanţi.

    Oana Baković spune că într-un astfel de business implicarea trebuie să fie totală: “Avem zile când stăm cu plăcere de vorbă cu clienţii prin magazin, pescuim noi produse cu furnizori de peste hotare, plănuim noi reţete de amestecuri sau ne împrietenim cu un restaurant nou”. Totuşi, în agenda lui Baković, viaţa de familie se află pe primul loc, “fetiţa mea fiind principalul motiv pentru care am început acest business şi inspiraţia mea de zi cu zi. Există ciocniri între cele două vieţi, dar de cele mai multe ori familia câştigă”.

    Printre obiectivele ei se numără schimbarea percepţiei românilor legată de utilizarea şi necesitatea mirodeniilor din lumea întreagă. Iar dacă acum încasările lunare variază între 8.000 de lei şi 15.000 de lei, Baković este convinsă că numărul de clienţi va creşte în timp.

  • Adrian Cătălin Bulboacă, la BM Storytellers: Nu trebuie să lăsăm moştenire doar imperii economice, nu asta vreau să las băiatului meu

    Iată discursul lui Adrian Cătălin Bulboacă, fondator Bulboacă şi Asociaţii, la BM Storytellers, evenimentul care marchează zece ani de existenţă a revistei Business Magazin:

    2007 a fost un an de referinţă în viaţa mea personală şi profesională prin faptul că la 1 ianuarie am înfiinţat Bulboacă şi Asociaţii împreună cu câţiva colegi de la Linklaters. Aş ilustra efectul înfiinţării firmei la 1 ianuarie 2007 cu greutatea mea corporală la două săptămâni: la jumătatea lui ianuarie, de la 75 de kilograme ajunsesem la 71 kilograme şi jumătate. În primele două săptămâni reuşeam să mănânc doar seara pentru că ziua eram într-un proces de organizare extraordinar, a fost o nebunie.

    Mi-am dorit ca prin înfiinţarea firmei să aducem un suflu nou în industria serviciilor juridice şi acest suflu nou viza câteva aspecte esenţiale. La momentul respectiv, a face diferenţă în industria serviciilor juridice însemna o identitate corporatistă aparte, iar modul cum am conceput conducerea firmei a fost un element revoluţionar: i-am implicat din ziua 1 în structura firmei, în structura acţionariatului, pe colegii mei de la Linklaters care erau foarte tineri. Am încercat astfel o reeditare au abordării lui Microsoft la origini, gândul meu fiind să-mi implic colegii, iar responsabilizarea şi încrederea acordată acestora au produs nişte rezultate fantastice. Un alt element important a vizat clienţii pe care să-i regăsim în portofoliul nostru. Primul nostru client din ianuarie 2007 a fost Deutsche  Bank.

    Astăzi suntem 40 de avocaţi şi 17 colegi în zona de suport administrativ. Au fost şapte ani deosebiţi, în contextul în care am avut de-a face cu o perioadă în care trebuia să câştigi încrederea clienţilor şi a potenţialilor clienţi. 

    Dincolo de dorinţa de a face ceva deosebit, pe care o avem şi astăzi, cred că am mai reuşit să construim ceva foarte important în aceşti şapte ani: încrederea. Una din principalele probleme în naţiunea românească actuală este lipsa încrederii. Cu toţii, zi cu zi, manifestăm lipsa încrederii în noi înşine, în businessul nostru, în destinul acestei ţări. În general cred eu că ce am putut să construim în aceşti ani a fost şi încrederea în noi înşine, încrederea că putem face ceva deosebit.

    Asta ne-a ajutat mult în toată perioada de criză, dar şi în 2009, când, dincolo de începutul crizei, am înfruntat şi un incendiu (Bulboacă şi Asociaţii era unul dintre cei mai mari chiriaşi din Millenium Center, clădire avariată foarte grav de un incendiu în 26 iunie 2009 – n.r.). Era vineri seara şi a fost un efort extraordinar din partea colegilor, ne-am strâns cu toţii la 12 noaptea, am stat acolo până dimineaţă,  am reuşit să convingem proprietarul să ne lase să intrăm, să luăm toate bunurile firmei. În 2007, când am pornit firma, eram într-un spaţiu de 400 metri la etajul doi, dar în 2009 preluasem 1.000 metri la etajele 9 şi 10, spaţiu care arăta foarte frumos şi care ilustra creşterea noastră în doi ani, de care eram foarte mândri.

    Partenerii noştri au fost şocaţi. Eu personal în toţi aceşti ani am căutat să fac foarte mult sport şi să-mi controlez hrana ca o modalitate de a face faţă presiunii. În 2009, inclusiv în seara respectivă, făceam flotări şi mă uitam la o comedie, iar colegii mei îşi amintesc că am ajuns la locul incendiului, „pe terenul de război„, îmbrăcat cu tricoul lui Liverpool cu nr. 8, Steven Gerrard – sunt un mare fan al lui Liverpool. Am reuşit să ne mutăm în ziua respectivă şi duminică, la 48 de ore, eram funcţionali, spre regretul unor colegi competitori din piaţă.

    Piaţa avocaturii în 2014 prezintă provocări, aşa cum prezenta şi în 2007, dar din perspective diferite. În mod particular, eu cred că toată perioada de criză economică este o binecuvântare pentru că ne-a obligat să ne regândim atât viaţa profesională, cât şi pe cea spirituală. Pentru a adresa în mod specific criza economică, am lansat la sfârşitul lui 2012 ceea ce se cheamă în cadrul firmei „Project Marshall„, un proiect de reconstrucţie a firmei pentru care am angajat consultanţi externi. Cu ocazia acestui exerciţiu de reconstrucţie a strategiei firmei, am identificat  că de fapt criza economică este o criză a industriei serviciilor  în general şi nu a serviciilor juridice, iar obiectivul nostru în momentul de faţă este de a revoluţiona industria serviciilor juridice.

    Un obiectiv suplimentar este un proiect mai complex, un proiect pe care îl văd important de transmis din generaţie în generaţie, realmente din tată-n fiu, acela al reconstrucţiei identităţii naţionale a României. Principala noastră problemă, chiar de ordin economic, derivă din faptul că România nu are o percepţie corectă în economia, în istoria contemporană. Nu trebuie să lăsăm moştenire doar imperii economice, nu asta vreau să las băiatului meu. Părinţii mei au fost părinţi simpli, dar mi-au lăsat dorinţa de a face ceva de calitate.

    Am avut un profesor de română deosebit în liceu care mi-a lăsat dorinţa de a face ceva deosebit pentru această ţară. Fără a face ceva deosebit pentru această ţară, toată construcţia economică, toată legislaţia de facilităţi speciale, de infrastructură superbă reprezintă o simplă glumă – după părerea mea.
    Este concluzia mea după şapte ani de business şi după 20 de ani de profesie şi de umblat prin lume.

  • Un arhitect american la Bucureşti: cum s-a adaptat fiul unui fermier din SUA la viaţa din România?

    În adolescenţă a locuit timp de câţiva ani la Londra, unde spune că şi-a educat simţul estetic, dar ulterior s-a întors în Statele Unite, pentru a studia arhitectura la Universitatea din Michigan. „După ce am absolvit facultatea, am lucrat pentru o companie de familie şi ulterior, în timp, am început să lucrez pentru firme mai mari„, povesteşte Randy Tharp despre debutul său profesional.

    Prima experienţă managerială a avut-o în cadrul unuia dintre cei mai mari constructori japonezi, Kajima, unde a lucrat din 1990 până în 1998. A fost mai întâi director de marketing, ajungând în timp manager general şi de operaţiuni şi director de corporate development în cadrul subsidiarei americane a Kajima.

    Ulterior, a lucrat cu nişte prieteni timp de câţiva ani, urmând ca din 2001 să se alăture companiei americane de arhitectură, inginerie şi construcţii Epstein, cu o istorie de aproape 100 de ani. „În 2009 am venit în România pentru un proiect care avea întârzieri şi la care am lucrat câteva luni. Apoi am început alte proiecte, iar în 2010 am preluat conducerea biroului din Bucureşti„, spune Tharp.
    De atunci, managerul american a luat pulsul economiei locale prin intermediul proiectelor la care a participat: de la fabrica de sonde de petrol a Lufkin de la Ploieşti până la relocarea fabricii din Bucureşti a producătorului de pompe Aversa.

    Proiectele la care lucrează americanii de la Epstein pe piaţa locală şi investiţiile pe care le-a văzut managerul american materializându-se în ultimii ani îl fac să creadă că nu mai avem motive să vorbim despre criză economică.
    „Cred că am ajuns la finalul crizei. Am atins punctul minim în urmă cu doi ani, iar de atunci interesul pentru România a crescut. Din ce în ce mai mulţi investitori sunt atraşi de România, cel puţin în domeniul industrial şi în IT„, spune Tharp.

    El adaugă că, în industrie, companiile sunt interesate în special de investiţii în sectorul auto şi cel de petrol şi gaze, dar că există potenţial şi în domeniul alimentar şi farmaceutic. „Ar exista un potenţial şi mai mare (în atragerea de investiţii străine – n.red.) dacă statul ar oferi anumite stimulente, aşa cum sunt scutirile de taxe.„

    Dacă în zona de construcţii industriale, dar şi de spaţii de birouri şi de retail, Tharp este optimist şi susţine că vede o revenire a numărului de proiecte, nu acelaşi lucru poate spune şi despre construcţiile rezidenţiale.

    De altfel, datele de la Institutul Naţional de Statistică confirmă acest lucru: anul trecut au fost finalizate în România puţin peste 40.000 de case şi apartamente, în scădere cu aproape 6% faţă de anul precedent. În ceea ce priveşte infrastructura, Tharp consideră că nevoile sunt mari, dar priorităţile nu au fost stabilite foarte clar. „Resursele sunt limitate şi acest lucru este o provocare. Sunt însă proiecte care ar trebui să fie prioritare, aşa cum este centura de sud a Capitalei, care să lege autostrăzile Constanţa-Bucureşti de Bucureşti-Piteşti.„

    În prezent, centura de sud a Capitalei, care are doar o bandă pe fiecare sens, este plină de gropi, însă există de mai mulţi ani proiecte de reabilitare a acesteia, care nu au început încă. Statul vrea de asemenea să construiască în concesiune o centură de sud la standard de autostradă, dar deocamdată nu a anunţat cine vor fi investitorii privaţi care o vor finanţa.

    Epstein a înregistrat anul trecut în România o cifră de afaceri de 6 milioane de lei (1,4 milioane de euro) pe entitatea juridică Epstein Arhitecture & Engineering. Americanii, care au în prezent birouri la Chicago, în Varşovia şi în Bucureşti, au înce-put să lucreze pentru proiecte şi în alte ţări, astfel că arhitecţii din România se ocupă, spre exemplu, de proiecte ale Emerson pe piaţa rusească.

    „Exportăm servicii din România„, spune Tharp. În acest context, dar şi al noilor proiecte pe care compania le are pe piaţa locală, aşa cum este relocarea fabricii Aversa din Bucureşti, o extindere pentru fabrica Röchling Automotive din parcul industrial WDP de la Oarja (judeţul Argeş) sau diverse alte proiecte cu firmele americane Cameron şi Emerson, Tharp speră că anul 2014 va aduce o creştere de circa 25% a afacerilor.

  • Şase produse ale capitalismului cu origini antice – GALERIE FOTO

    1. Bomboanele cu mentă

    Igiena dentară nu s-a aflat printre priorităţile egiptenilor, chiar dacă sunt renumiţi pentru alte invenţii precum piramidele sau foile de papirus. După ce au ajuns să se confrunte cu mirosurile rezultate în urma bacteriilor bucale, au conceput primele bomboane mentolate: o mixtură din mai multe ingrediente, printre care şi tămâia şi scorţişoara pe care le fierbeau apoi în miere şi le modelau corespunzător. Bomboanele au fost menţionate mai întâi în papirusul Ebers, un document din secolul 16î.Hr.. şi erau folosite atât în ceremonii religioase, cât şi din motive medicale.

    2. Paraşutele

    Majoritatea atribuie inventarea paraşutelor lui Leonardo da Vinci, dar, de fapt, chinezii antici sunt  cei cărora le-a venit ideea, potrivit listverse.com. Dovezi scrise demonstrează că împăratul Shun, un bărbat care a trăit în urmă cu mai bine de 4000 de ani în urmă, a fost forţat să se arunce de pe o clădire înaltă de către tatăl lui. Shun a folosit două pălării din bambus şi a coborât astfel lin pe pământ. Scrieri ulterioare povestesc cum acrobaţii chinezi foloseau echipamente asemănătoare paraşutelor pentru a distra nobilimea, cu mai bine de 1700 de ani înainte de presupusa invenţie a lui da Vinci.

    3. Încuietorile

    Cele mai vechi lacăte găsite aparţin egiptenilor antici şi, potrivit dovezilor, au fost realizate cu cel puţin 2000 de ani î.Hr.. Se crede însă că există de mai mult timp. Ce diferă la încuiterorile egiptenilor este că erau alcătuite în totalitate din lemn, inclusiv cheia.  Se crede că egiptenii au făcut încuietori complexe pentru a păzi lucuri valoaroase sau cu importanţă religioasă.

    4. Automatul pentru produse alimentare

    Primul automat de snack-uri oferea un singur produs: apă sfinţită. În schimbul unei monede echivalente cu circa 4,40 dolari, putea să ofere o cantitate mică de apă sfinţită folosită în temple. Aparatul era format dintr-o cutie cu un spaţiu în care se introducea o monedă. Moneda lovea un braţ care clătina suportul în care se afla apa sfinţită astfel încât aceasta să cadă.

    5. Popcornul

    Aztecii nu au inventat tehnic popcornul, dar l-au descoperit ca urmare a invaziei spaniole. Când Columb a interacţionat cu tribul Arawak, a primit un corsaj din popcorn. Se credea că este o componentă fundamentală în imperiul lor şi juca un rol important în cultura aztecă. Era folosit deseori în construirea de coliere sau a altor bijuterii şi în decorarea statuetelor religioase. Un ritual aztec implica aruncarea unei cantităţi mari de porumb în foc, ca sacrificiu pentru zei.

    6.Frigiderul

    “Yakhcal”-ul, strămoşul frigiderului, era o ridicătură de aproximativ 18 metri făcută din noroi. Sub aceasta, era săpată o groapă de aproximativ 5000 metri cubi. Gheaţa era făcută în canale din yakhchal umplute cu apă şi care îngheţau în timpul nopţii, când temperaturile erau foarte scăzute.

     

     

     

  • A renunţat la cariera de avocat la 28 de ani ca să-şi urmeze pasiunea

    Intr-un apartament spaţios şi cu tavane înalte, găzduit de un bloc vechi în apropiere de parcul Cişmigiu, Maria Dermengiu şi-a amenajat atelierul. De altfel, apartamentul îi serveşte drept casă şi atelier. Încă de la intrare dai cu ochii de un tablou semnat de ea. Este una dintre puţinele opere semnate de ea pe care le are expuse în propria locuinţă. Celelalte stau cuminţi în atelier şi îşi aşteaptă proprietarii.

    Multe dintre tablouri sunt deja vândute şi urmează a fi doar ridicate. Pe pereţii apartamentului său sunt însă expuse operele altor artişti, pe care spune că le-a cumpărat pentru că în momentul când le-a văzut i-au spus ceva. „Unii oamenii cumpără artă pentru a face din asta un business. Alţii cumpără de dragul artei.” Ea face parte din cea de-a doua categorie.
    Maria Dermengiu provine dintr-o familie de diplomaţi şi avocaţi.

    A studiat la rândul ei Dreptul şi a profesat câţiva ani pentru ca, în 2010, când avea 28 de ani, să lase totul în urmă şi să devină pictoriţă. Acum aproape un an a găsit şi o modalitate de a transforma arta în business şi a început să îşi imprime elemente din propriile tablouri pe eşarfe, bluze şi mai nou pe rochii.

    „În momentul când am luat decizia de a deveni artist full time nu m-am gândit deloc la venituri. Astăzi, la aproape patru ani de la momentul acela, pot spune că mă întreţin din munca mea.” Cel mai scump tablou vândut de Maria Dermengiu a costat 800 de euro. Recunoaşte că din pictură este foarte greu să te întreţii, mai ales că vânzarea nu este constantă, iar ea realizează maximum 20 de tablouri pe an pentru că timpul şi-l împarte între familie, pictură şi mai nou businessul de artă imprimată.

    „Nu am ştiut întotdeauna că voi face asta. Pictam şi desenam când eram mică, însă când am crescut am urmat Facultatea de Drept.” După facultate, a absolvit cursuri postuniversitare cu specializarea Studii Europene, apoi a profesat pentru câţiva ani avocatura. A devenit mamă, de două ori, iar în 2010 a decis să pună punct carierei şi să o ia de la capăt. „Mi-amintesc că atunci am spus că eu vreau să învăţ să pictez. Momentul acela a fost o dramă pentru familia mea, însă eu le-am cerut timp să le pot demonstra şi mi-au oferit timp.” Astăzi, familia i-a acceptat decizia, ba mai mult, o susţine şi vine să îi vadă expoziţiile.

    La început s-a înscris la Şcoala de Artă (încă nu a absolvit-o), apoi a fost acceptată şi la University of Arts din Londra, însă a decis să rămână în ţară pentru familie. În ceea ce priveşte studiile sale în domeniu se declară autodidactă, cele mai multe lucruri învăţându-le singură. „Nu te învaţă nimeni cum să pictezi, cum să combini culorile, asta vine din interior.”

    La câteva luni după a avut prima expoziţie, despre care nu îşi mai aminteşte foarte multe pentru că avea emoţii. Ştie însă că a vândut toate tablourile. Au urmat apoi alte expoziţii, la Muzeul Ţăranului Român, la Cărtureşti şi la Londra.

  • Suntem deja de 10 ani pe Facebook? Iată de ce ne place şi de ce ne enervează!

    Amelia Lester, senior editor la New Yorker, una dintre primele persoane care şi-au făcut cont pe Facebook, îşi aminteşte „Avem de-a face cu o mulţime de instincte primare aici: sentimentul de apartenenţă la o comunitate, un strop de vanitate şi un pic mai mult voyeurism“ – cam asta am scris în ziarul universităţii Harvard, la câteva zile după lansarea site-ului facebook.com de către Mark Zuckerberg. Aveam doar 20 de ani pe atunci şi, în primăvara lui 2004, la fel ca „Lost in Translation“ şi jeanşii Seven, Facebook a fost un hit în campus. În 24 de ore, 1 200 dintre studenţi îşi făcuseră deja cont; după o lună, numărul lor crescuse la 3 000 – cam jumătate din numărul studenţilor din primii ani.

    Cititi mai multe pe www.glamourmagazine.ro

  • Mit sau realitate? Ar fi putut Arca lui Noe să plutească?

     Conform Vechiului Testament, în anul şase sute al vieţii lui Noe, al zecelea patriarh biblic după Adam, Dumnezeu a hotărât să distrugă lumea pe care o crease, din cauza răutăţii oamenilor. El a hotărât că toate creaturile trebuie să dispară, “de la om până la dobitoc şi de la târâtoare până la păsările cerului, căci îmi pare rău că le-am făcut”.

    Totuşi, Noe şi soţia lui, fiii lor şi soţiile acestora au fost iertaţi, datorită credinţei patriarhului şi au fost avertizaţi să construiască o corabie pe care să ia câte două exemplare din fiecare specie de animale, care vor supravieţui potopului şi, alături de ei, vor repopula lumea. Dumnezeu le-a poruncit să folosească lemn de gofer (n.r. material necunoscut în prezent, tradus de cele mai multe ori ca salcâm sau chiparos), pe care să îl smolească pe ambele feţe.

    Arca trebuia să măsoare trei sute de coţi în lungime, cincizeci de coţi lăţime şi treizeci de coţi înălţime, adică 158.7m X 26.45 m X 15.87 m, dacă ne bazăm pe cotul regal egiptean, care măsura 52.9 centrimetri, sau 137.16 m X 22.86 m X 13.71 m, în cazul în care luăm în considerare cotul obişnuit, de 45.7 centimetri. În ambele situaţii, corabia lui Noe ar fi fost cea mai lungă navă construită vreodată.

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro

  • “Slow TV”, conceptul de televiziune pentru care timpul nu contează. Ce spuneţi de “o zi din viaţa unui melc”?

    Dar televiziunea publică norvegiană a preluat ideea şi a dezvoltat-o, în ultima perioadă, cu succes. Una din primele emisiuni a fost o călătorie cu trenul de 7 ore de la Bergen la Oslo, care a fost urmărită de 20% din populaţia Norvegiei.

     

    În 2011 călătoria unui vapor din Bergen către Kirkenes, de 134 de ore, a fost integral transmisă şi este în prezent disponibilă la adresa http://nrk.no/hurtigruten/; Youtube găzduieşte o variantă de numai 37 de minute:

     

    Spectacolul navei a fost urmărit de jumătate din populaţie, într-un moment sau altul, şi a devenit un fenomen social, cu oameni care pândeau nava, pentru a apărea pe film.

    Alte emisiuni au inclus 12 ore de tăiat lemne de foc (cu 8 ore de şemineu), 18 ore despre migraţia somonului (unii au spus că e prea puţin), 100 de ore cu şahistul Magnus Carlsen jucând, precum şi căteva ore bune despre împletitul puloverelor.

    Următoarele proiecte privesc o zi din viaţa unui melc, dar şi construcţia, timp de 24 de ore, a unui ceas uriaş din lemn.

    Conceptul pare a fi gata să traverseze oceanul: o companie de producţie TV din Los Angeles a cumpărat drepturile emisiunilor Slow TV.

  • Ocean care ar suporta condiţii de viaţă, descoperit pe un satelit al planetei Saturn

    Oceanul, situat la 24 de mile sub gheaţă, are o adâncime de 10.000 de metri şi ar putea fi mai mare decât Marile Lacuri din America, relatează telegraph.co.uk.

    Descoperirea a fost făcută în urma unor măsurători a anomaliilor gravitaţionale, detectate de către nava Cassini, lansată în urmă cu zece ani de NASA pentru a studia planeta Saturn şi sateliţii acesteia. În 2005, Cassini a trimis imagini cu vapori de apă ieşind din suprafaţa de pe Enceladus. Vaporii veneau din fracturi ai stratului de gheaţă, denumite “dungi de tigru”.

    Noile descoperiri, publicate în revista Science, confirmă că oceanul de mare adâncime se află sub carcasa de gheaţă. “Acest ocean de apă se poate întinde către ecuator”, a declarat profesorul David Stevenson, de la Institutul pentru Tehnologie din California. La baza oceanului se află piatra şi silicon, astfel că reacţiile chimice apărute pot susţine viaţa, cel puţin la nivel molecular.

    Nava Cassini a gravitat în jurul lui Enceladus de 19 ori. Trei dintre zboruri, efectuate între 2010 şi 2012, au fost dedicate studiului gravitaţional şi au obţinut dovezile necesare pentru determinarea cantităţii de apă.