BusinessMagazin

Tag: uniunea europeana

  • Cele mai mari recolte din ultimul deceniu: România este pe locul cinci în UE la cereale şi pe podium la rapiţă, floarea-soarelui şi soia

    Cele aproape 22 milioane de tone de cereale şi cele 3,3 milioane de tone de seminţe au făcut din România un jucător-cheie în comerţul cu materii prime de la Marea Neagră şi au poziţionat economia locală pe locul al cincilea în UE la cereale şi pe locul trei la seminţele oleaginoase.

    Cantităţile record strânse de combine în vară şi în toamnă sunt rezultatul unui cumul de elemente aproape perfect: ploaia a venit la timp, iar soarele nu a dogorit prea mult în timpul verii.

    Jumătate din recolta totală de cereale este acoperită de cele 11 milioane de tone de porumb care au consolidat poziţia României pe a doua treaptă a podiumului european pentru acest produs, ceea ce înseamnă ca piaţa locală va oferi cereale suficiente şi ieftine pentru a hrăni vacile olandezilor, belgienilor sau francezilor până în toamna viitoare. Recolta românească de porumb înseamnă şi 15% din cea europeană dar şi 1,1% din întreaga producţie mondială, unde Statele Unite şi ţările din America de Sud dictează discreţionar.

    Ploile din vară au ţinut recolta de porumb aproape de recordurile istorice, dar au afectat calitatea unei părţi din producţia de grâu, astfel că o parte din marfă a fost trimisă direct în fermele de animale sub formă de furaje.

    Dacă pentru cereale producţia a fost una excelentă, pentru seminţele oleaginoase anul 2014 va fi unul despre care se va vorbi ca un etalon mult timp de acum înainte. România şi-a apărat cu succes poziţia de lider european la floarea-soarelui, cu 2,1 milioane de tone, ceea ce înseamnă că pe piaţa locală s-a strâns aproape un sfert din întreaga recoltă europeană. Recolta de floarea-soarelui a fost şi cea mai mare din istorie, iar rezultatul a fost secondat de cel de la rapiţă, de asemenea cea mai mare producţie înregistrată istoric.

    Pe piaţa rapiţei România nu joacă un rol la fel de important ca şi cel de la floarea-soarelui, fiind pe locul al şaselea în UE la mare distanţă faţă de Franţa şi Germania. Rapiţa a fost şi în acest an un adevărat motor de profit pentru ferme, cu marje brute de profit care s-au apropiat de 50%. Agricultorii au redescoperit în 2014 şi apetitul pentru producţia de soia, iar ploile le-au recompensat încrederea cu 221.000 de tone strânse, ceea ce a însemnat cea mai mare recoltă din ultimii nouă ani.

    Vremea bună şi recoltele mari au ajutat şi alţi producători agricoli importanţi din Uniunea Europeană, America de Nord sau Sud. Stocurile suficiente şi apetitul mai redus al importatorilor tradiţionali pentru achiziţii au trimis preţurile într-o spirală a scăderilor, iar mulţi dintre agricultori şi-au văzut năruite planurile de afaceri făcute la începutul anului. Primele veşti pentru anul viitor sunt mai bune având în vedere că în Rusia şi Ucraina se manifestă temeri din cauza secetei şi a vremii reci, ceea ce înseamnă că depozitarea poate fi un as în mânecă pentru fermierii cu răbdare până în primăvară.

  • Retrospectivă: 2014 a oferit şansa unui nou început în toate capitolele vieţii publice unde s-au acumulat frustrări din 1990 încoace

    Aşteptările fără precedent de înalte pe care, judecând după sondaje, electoratul le are de la noul preşedinte Klaus Iohannis sunt direct proporţionale cu capacitatea acestuia de a funcţiona mai puţin ca un politician în carne şi oase şi mai mult ca un simbol, adică magnet pentru gândirea simbolică a colectivităţii.

    Presa străină a spus-o cel mai pe şleau: victoria lui Klaus Iohannis a fost salutată în primul rând ca un eveniment exemplar pentru alte ţări din UE sau din Europa de Est, una dintre ideile recurente fiind faptul că într-o Europă ameninţată de tentaţia extremismului cu bază naţionalistă, în România câştigă alegerile prezidenţiale un candidat complet atipic (sas şi protestant).

    Dacă adăugăm la aceasta caracterul de outsider (primarul unui oraş ardelean, neimpus în memoria colectivă prin idei sau declaraţii remarcabile, prin vreo iniţiativă politică sau ca lider al opoziţiei) şi misterul aproape total al impunerii sale la conducerea PNL şi apoi în postura de candidat la preşedinţie, putem privi alegerile prezidenţiale din 2014 drept sfârşitul epocii politicii personalizate, „de autor“, unde carisma personală, originalitatea strategiilor proprii de luptă, declaraţiile colorate şi chiar izbucnirile emoţionale nu doar contau, dar chiar defineau scena politică şi direcţia în care se îndrepta ţara.

    Traian Băsescu a fost ultimul astfel de politician de succes, iar din aceeaşi familie au făcut parte Crin Antonescu (şi urmaşul preferat de el la conducerea PNL, Ludovic Orban), Victor Ponta în încarnarea sa dinainte de alegerile prezidenţiale ori Elena Udrea de la PMP.

    Locul lor a fost luat de politicieni-simbol (Alina Gorghiu, recomandată de Iohannis pentru şefia interimară a PNL, cu două calităţi esenţiale: femeie şi tânără), tinde să fie luat de politicieni care se căznesc să corespundă aceluiaşi model (un Victor Ponta devenit brusc justiţiar, reformator al PSD după principii morale şi fidel ideologiei de stânga pe care trebuie s-o bifeze pe scena politică) şi va fi luat în continuare de alţi politicieni mai noi sau mai vechi care simt că de-acum succesul nu mai depinde de afirmarea propriei individualităţi, ci de capacitatea de a se încadra fără capricii personale într-un model de corectitudine politică şi tehnică acceptat la Bruxelles şi Washington şi de a fi cât mai previzibili în respectarea lui.

    Emergenţa noului model nu are legătură numai cu tensiunile dintre NATO şi Rusia sau cu momentul delicat al Europei (Germania, Danemarca, Finlanda şi Olanda au propus ca UE să creeze un mecanism pentru a apăra principiile statului de drept, considerând că ascensiunea populismului şi a voluntarismului politic în ţările lovite de criză şi de austeritate subminează proiectul Europei comune), ci şi cu iritarea societăţii faţă de modelul „pâine şi circ“ de conducere a ţării, care a fost dus până pe culmile grotescului în campania pentru prezidenţiale şi a cărui ineficienţă s-a văzut din plin în recolta de penali a DNA ori în rămânerea României pe ultimele locuri din UE nu la indicatorii de creştere economică, ci la cei de dezvoltare – calitate a vieţii, a muncii, a educaţiei.

    Acesta este şi unul dintre motivele pentru care creditorii externi şi analiştii financiari nu mai dau aşa de mare importanţă, nici la noi, nici în alte ţări europene factorului „instabilitate politică“, legat înainte strict de apariţia la orizont a unui an electoral, cu riscul, luat în calcul obligatoriu, de derapaje fiscale.

  • Opinie Dragoş Damian: Personalitatea anului 2014 în sănătate: HTA

    Dragoş Damian este CEO al companiei farmaceutice Terapia-Ranbaxy şi preşedintele Asociaţiei Producătorilor de Medicamente Generice din România.

    HTA-ul a apărut în Europa ca o necesitate de frânare a creşterii costurilor din sistemele sanitare şi a presiunilor diferiţilor furnizori, care cereau ca absolut orice medicament sau serviciu de sănătate să fie decontat din bani publici. HTA-ul poate fi descris drept un compromis ştiinţific între cei care plătesc pentru serviciile medicale aşteptând ca totul să fie gratuit şi cei care concep politicile publice de sănătate, care atunci când nu folosesc sănătatea drept capital electoral realizează că nu vor avea niciodată bani suficienţi să finanţeze nevoile din domeniu.

    Acolo unde este funcţional, HTA-ul este „science based“, adică există institute de referinţă în Marea Britanie, Franţa şi Germania în care lucrează experţi medicali şi economici. Ei stabiliesc criterii de includere şi excludere medicale şi financiare în şi din aşa-zisele „liste pozitive“, adică liste de medicamente, bunuri şi servicii care pot fi decontate din banii contribuabililor. Pentru că a lua o decizie asupra acestui subiect nu este tocmai uşor, dacă te gândeşti că tratamentul de ultimă generaţie în hepatită costă 50.000 de euro pe an pentru un pacient, echivalentul a circa 100 de intervenţii SMURD care pot să salveze probabil mai bine de 100 de pacienţi.

    Aşa că a venit momentul să apară şi în România o astfel de procedură de evaluare şi aşa cum era de aşteptat a întârziat circa doi ani pentru că: 1. puterea şi opoziţia erau invariabil în dezacord asupra a cum trebuie să arate şi 2. cei care nu voiau ca ea să existe, pentru că poate deveni un instrument eficient, au combătut-o cu tot arsenalul din dotare.

    Apariţia unui HTA în România este într-adevăr un pas înainte, dacă facem un inventar asupra modului cum au fost concepute celelalte trei liste pozitive de medicamente. Bunăoară, lista de medicamente din 2002 conţinea şi medicamente care încă nu fuseseră înregistrate în România. Lista din 2004 s-a modificat între momentul în care a fost aprobată de guvern şi cel în care a fost publicată în Monitorul Oficial, ducând la demiterea unui ministru al sănătăţii. Iar lista apărută în 2008 a fost cauza principală a haosului financiar din sănătate din perioada 2009-2013, ducând cheltuielile cu medicamentele de la circa 300 milioane de euro pe an la mai bine de 1,3 miliarde. Cu ce rezultat?, s-ar întreba pe bună dreptate unii.

    Dar ca mai toată legislaţia transpusă din import, HTA-ul românesc este din păcate scos din context. În primul rând, apare mult prea târziu, după ce actualizarea listei din 2008 a zdruncinat întregul sistem. În al doilea rând, paradoxal, apare mult prea devreme – ţările în care a fost introdus cheltuiau la introducere deja peste 250 de euro/capita pentru medicamente, în vreme ce România se zbate la sub 70 de euro. În al treilea rând, pare a nu mai fi necesar. Faptul că orice deficit de finanţare peste nivelul din 2012 este imputat producătorilor prin infama taxă „claw-back“, care se estimează a trece de 25% în 2015, face ca producătorii să dea practic gratis medicamentele. Şi, nu în ultimul rând, pentru că nu este însoţit de protocoale terapeutice: cine are interes să producă un protocol când poţi utiliza cel mai scump medicament, iar dacă terapia nu dă rezultate este de vină tocmai medicamentul?

    Şi totuşi, în ciuda limitărilor, cred că HTA-ul merită titlul de personalitatea anului în sănătate, asta pentru că a suscitat cea mai amplă dezbatere publică din sistem, dar şi pentru că a existat curaj pentru a-l pune în aplicare. Îmi place să spun că personalitatea ultimilor cinci ani în sănătate este curajul autorităţilor de a pune în aplicare măsuri de sustenabilizare a sistemului.

    Atât statisticile, cât şi bunul simţ ne cer să facem din sănătate un subiect public mult mai amplu dezbătut. Provocările următorilor cinci ani sunt enorme peste tot în lume. Nu degeaba revista „Time“, inventatoarea conceptului, a decretat personalitatea anului 2014 „Luptătorul contra Ebola“.

  • Primul război mondial al conductelor s-a încheiat: Putin renunţă la South Stream

    Decizia anunţată de Putin pe 1 decembrie, în timpul unei vizite în Turcia, a fost forţată de impactul sancţiunilor occidentale impuse în urma invaziei Rusiei în Ucraina. Grandiosul proiect South Stream, al cărui cost estimat ajungea la 40 de miliarde de dolari, avea rolul să marcheze dominaţia Rusiei în sud-estul Europei, dar a căzut în schimb victimă relaţiei tot mai toxice a Moscovei cu Occidentul.

    Este o rară înfrângere diplomatică pentru Putin, care a spus că Rusia va redirecţiona conducta către Turcia. El susţine că eşecul proiectului este o pierdere pentru Europa şi acuză autorităţile de la Bruxelles pentru intransigenţa de care au dat dovadă în aplicarea legislaţiei comunitare.

    Decizia pare şi o victorie rară pentru Uniunea Europeană şi administraţia preşedintelui american Barack Obama, care a părut neputincioasă în acest an, când Putin a anexat Crimeea şi a provocat revolta proruşilor din estul Ucrainei.

    Rusia a prezentat de mult timp proiectul South Stream ca pe o decizie de afaceri solidă. Washingtonul şi Bruxelles-ul l-au considerat în schimb o încercare disimulată a Rusiei de a-şi întări poziţia ca furnizor dominant de gaze în Europa, ocolind în acelaşi timp Ucraina, unde disputele cu Moscova referitoare la preţul gazelor au dus în ultimii ani la întreruperea livrărilor în mai multe rânduri.

    Conflictul din Ucraina a sporit presiunile din partea Europei împotriva proiectului, iar construcţia a fost sistată de către Bulgaria în luna iunie. În condiţiile în care presiunile diplomatice şi economice au crescut, Putin a decis personal să anuleze proiectul, a declarat ministerul rus al energiei, Alexandr Novak.

    Un câştigător al acestei dispute este Turcia, care, împreună cu China şi alte ţări emergente mari consumatoare de energie, a profitat de ruptura dintre est şi vest pentru a obţine hidrocarburi la preţuri avantajoase.

    Putin, care supraveghează personal strategia energetică a Rusiei, a anunţat cu ocazia vizitei la Ankara că Rusia va reduce de anul viitor cu 6% preţul gazelor naturale vândute Turciei şi va majora livrările către această ţară. Ankara ţinteşte un discount de 15% pentru gazele ruseşti. Toate statele pe care Rusia le-a avut ca partenere în proiectul South Stream, Bulgaria, Serbia şi Ungaria, au obţinut preţuri mai mici pentru gazele ruseşti.

    În locul South Stream, Gazprom şi compania turcă Boru Hatlari Ile Petrol Tasima intenţionează să construiască o conductă cu o capacitate de transport de 63 de miliarde de metri cubi pe an. Aproape 20% din gaze ar urma să fie cumpărare de Turcia, restul urmând să fie transportate prin reţeaua turcă de conducte în statele balcanice.

    ”Primul şi ultimul lucru care trebuie ştiut despre relaţia Turciei cu Rusia este că 60% din importurile de gaze naturale ale Turciei vin din Rusia. Turcia nu-şi poate permite să se alăture eforturilor SUA şi ale UE de a presa Rusia reducând comerţul, mai ales având în vedere instabilitatea de la propriile graniţe şi lipsa de alternative„, a afirmat pentru Bloomberg Jonathan Friedman, specialist pe Orientul Mijlociu la firma de consultanţă Stroz Friedberg.

    Conflictul din Ucraina şi relaţiile proaste pe care le-a generat între Kiev şi Moscova au umbrit perspectivele întregului sector energetic european. Cea mai mare parte a gazelor ruseşti sunt livrate Europei prin Ucraina, acesta fiind singurul instrument politic la îndemână.

    Pe măsură ce criza din Ucraina s-a agravat, evoluând într-un blocaj de tipul Războiului Rece, puterile occidentale au devenit mai hotărâte să reziste politicilor agresive ale lui Putin. Unul dintre aceste eforturi a fost faţă de proiectul South Stream.

    Conflictul din Ucraina a contribuit şi la îndepărtarea lui Putin faţă de Occident. El a semnat un acord major, amânat de mult timp, pentru furnizarea de gaze Ucrainei, şi a început să caute şi alte pieţe, în afara Europei. Toate aceste evoluţii au făcut ca South Stream să fie mai puţin indispensabil.

    Preşedintele rus coordonează direct strategia Rusiei în domeniul energiei şi conductelor, aceasta fiind poate principalul instrument de putere pe care îl deţine în arena internaţională. Ani de zile Putin şi Occidentul au jonglat cu rutele conductelor, în marele joc al controlului livrărilor de energie către Europa.

    Rusia a marcat o victorie majoră cu gazoductul Nord Stream către Germania, inaugurat în 2011, dar pieţele energetice s-au schimbat în ultimii ani cu noi surse de gaze, în special în America de Nord, care devin disponibile şi pentru Europa.

    În acelaşi timp, scăderea puternică a preţurilor petrolului presează finanţele Kremlinului, excluzând poate o investiţie de ordinul miliardelor de dolari într-o conductă care ar putea să nu aducă beneficii materiale, în pofida avantajelor politice.

  • Să concurăm… Responsabil!

    Alex Vlăduţoiu (managing director, Alfred Net)

    Ca să dau o definiţie simplă, concurenţa înseamnă a pune în centrul atenţiei necesităţile clienţilor, prin furnizarea unor servicii şi produse de înaltă calitate, eficiente, care să răspundă criteriilor celor cu standarde înalte. De asemenea, într-un cadru legislativ potrivit, competitivitatea trebuie să asigure egalitate şi echitabilitate tuturor companiilor.

    Teoretic, ştim că într-o piaţă competitivă producătorii sau furnizorii concurează între ei pentru a satisface necesităţile şi dorinţele unui număr mare de consumatori; într-o piaţă concurenţială reală nu va exista niciodată un singur producător sau un grup care să livreze unui singur client sau grup de clienţi şi care să dicteze modul în care funcţionează piaţa. Asta nici de departe nu ne dorim. Deci… vrem monopol sau să dezvoltăm şi să formăm tendinţe durabile?
    Chiar dacă eşti mic, asta nu înseamnă că din start ai un minus, comparativ cu „mai marii pieţei“, ci că poţi să revoluţionezi chiar şi printr-un singur produs sau un singur concept.

    O poziţie competitivă înseamnă modul în care îţi vei diferenţia oferta ta şi vei aduce valoare adăugată segmentului de piaţă unde îţi desfăşori activitatea. Este vorba de a „cizela“ segmentul de piaţă, prin lansarea unui nou produs sau serviciu calitativ, şi a câştiga atenţia „publicului“ prin activităţile pe care ţi le impui în piaţă ca brand.

    În momentul în care întreg segmentul de piaţă „sesizează“ în mod real cât este de diferită oferta ta, creezi concurenţă şi în acelaşi timp este uşor să influenţezi şi să impui alte tendinţe, să formezi un mediu concurenţial dar să şi câştigi notorietatea brandului sau a produsului promovat. Dacă nu ajungi să te diferenţiezi, nu poţi să te integrezi în trend şi vei avea nevoie de mai multe resurse financiare şi timp pentru a-ţi captiva targetul, iar ca rezultat multe companii sfârşesc prin a face concurenţă doar la nivelul costurilor, o poziţie uşor de impus, dar greu de susţinut pe termen lung. A fi mai ieftin decât competitorul nu este o armă a cuceririi pieţei. A încerca să fii competitiv prin costuri sau preţ este o cursă inferioară a competitivităţii şi, evident, nu vei rezista unui trend format de alţii.

    Cu toate astea, cred într-o societate care are capacitatea de a educa în primul rând prin concurenţă şi de a se reinventa. Însă în orice domeniu în care fenomenul acesta îşi face simţită prezenţa, vorbesc despre educare sau educaţie; în ţara noastră, românul are tendinţa de a omorî mişeleşte esenţa constructivă a rivalităţii. Ca să dau un exemplu uşor de înţeles, aş descrie un scenariu, nu foarte roz, din sistemul educativ, care încă persistă. Copiii sunt atât de mult antrenaţi – de-a lungul anilor – să concureze între ei, încât ajung să fie capabili să manifeste aversiune faţă de orice coleg. Nu contează cum obţii nota 10, important este să te menţii „în top“. În alte condiţii, cel mic de lângă tine nici nu există.

    Ei bine, acelaşi lucru se întâmplă şi la nivel macro, în varii industrii, pe diferite proiecte. Aici concurenţa este dictată de client sau investitor. Şi uneori de brand. Dacă identitatea ta de brand este foarte bine definită atât în piaţa în care activezi, cât şi în mintea potenţialilor clienţi, este foarte uşor să creezi concurenţa şi să te menţii în top. Ceilalţi nu vor avea nicio putere (indiferent de cunoştinţele pe care le au) pentru a rivaliza cu tine. Desigur, nu mă refer la companii care şi-au dublat cifra de afaceri în 2 ani, ele fiind active pe piaţă de cel puţin 7 ani. Aici vorbim despre un altfel de monopol.

    Undeva înainte de 2007 pierdusem un proiect de câteva sute de mii de euro din cauza unui brand solid, bine aşezat pe piaţă, cu mult PR şi cu identitate consolidată, care a intervenit pe proiect în urma unei „relaţii“. Ca să fiu mai clar, aş vrea să precizez faptul că know-how-ul şi profesionalismul contează destul de puţin în astfel de situaţii. Recomandarea competenţei de a finaliza un proiect complex nu este dictată tot timpul de CV-ul companiei, ci de „relaţiile“ pe care ţi le construieşti sau „directivele“ pe care eşti dispus să le primeşti şi ulterior să le accepţi. Nu spun că procesul acesta de „recrutare“ a propriilor clienţi sau colaboratori este imoral, doar că nu asta trebuie să fie baza unei industrii, ci competenţa, adică acele capabilităţi de a construi un business durabil, printr-o concurenţă sănătoasă.

    Acum ceva timp, această situaţie se putea regăsi şi în Germania; nu zic că încă nu mai există, însă nu atât de pregnant. În schimb, în România ucidem concurenţa reală tocmai prin aceste relaţii şi recomandări care nu tot timpul servesc calitate. Şi aici nu vorbim numai despre un client. Putem vorbi despre o societate întreagă care se poate molipsi de defecte şi neajunsuri, erori care ni s-ar putea părea normale, la un moment dat.
    Când o să conştientizăm că nu tot ce străluceşte e aur, atunci vom putea concura „responsabil“.
     

  • Românii produc de două ori mai mult gunoi decât media la nivel european

    Anual, cantitatea totală de deşeuri generate la nivelul României este de 10,2 tone de persoană, peste dublul mediei UE. Doar cinci alte ţări au produs mai multe deşeuri pe cap de locuitor în UE în anul 2010: Bulgaria, Luxemburg, Finlanda, Estonia şi Suedia. La nivel mondial, sub un sfert din alimentele nevalorificate în prezent în Europa şi SUA ar fi suficiente pentru a hrăni 805 de milioane de persoane care suferă de foamete cronică

    Risipa alimentară constituie o problemă serioasă, media la nivel de gospodărie în vestul Europei, fiind de aproximativ 25% din totalul alimentelor cumpărate. Această risipă se traduce prin irosirea resurselor naturale utilizate pentru producţia alimentelor respective, precum apă, energie, sol. Se estimează că, la nivel mondial, sub un sfert din alimentele nevalorificate în prezent în Europa şi SUA ar fi suficiente pentru a hrăni 805 de milioane de persoane care suferă de foamete cronică. În acest context, 96 % dintre europeni consideră că este important ca Europa să îşi utilizeze resursele mai eficient.

    Pentru a sprijini eforturile de reducere a risipei alimentare, Comisia Europeană organizează din 2009, Săptămâna Europeană pentru Reducerea Deşeurilor (EWWR), care anul acesta are loc în perioada 22-30 noiembrie. Axată în special pe deşeurile alimentare, iniţiativa va înlesni autorităţilor publice, entităţilor private, şcolilor şi cetăţenilor aflaţi în căutarea unui trai mai ecologic şi mai inteligent, derularea a peste 9 000 de acţiuni.

     

     

  • Invitatul special al Galei ZF de pe 26 noiembrie: Jacek Rostowski, ministrul de finanţe care a făcut ca economia poloneză să rămână nealterată de criză

    Ziarul Financiar şi-a propus să mobilizeze antreprenorii, econo­miştii, specialiştii în fiscalitate şi bancherii pentru a ajuta la refacerea încrederii în economia românească şi la elaborarea unui plan prin care România să ajungă mai repede din urmă economiile occidentale. Iar încrederea, spune Rostowski, în instituţiile statului şi în politicile acestuia este cheia succesului economiei poloneze cea mai mare din Europa de Est. Rostowski a fost curtat de mai toate marile publicaţii economice de limbă engleză, care i-au preluat comentariile şi i-au căutat interviurile, atrase probabil şi de exprimarea „limpede“ în limba engleză a acestuia – economistul a studiat şi s-a format profesional la Londra.

    „Secretul“ succesului Poloniei

    Performanţa Poloniei are la bază instituţiile puternice, o structură economică rezistentă şi implementarea unor politici economice bine proiectate în timpul crizei, scria în 2010 ministrul Rostowski într-un articol publicat de The Wall Street Journal. El era pe atunci de mai puţin de trei ani ministrul de finanţe al Poloniei, post în care a stat în total şase ani, până în 2013, cel mai lung termen din istoria postcomunistă a ţării.

    „Niveluri ridicate de încredere în guvern au făcut ca declaraţiile politicienilor despre puterea economiei şi despre sistemul financiar să fie crezute. Această încredere s-a bazat, în parte, pe succesul instituţiilor poloneze şi al economiei în ultimii 20 de ani, timp în care această ţară a avut cel mai ridicat nivel de creştere susţinută din regiune“, a explicat Rostowski pentru WSJ.

    De asemenea, nivelul redus al datoriilor în capital a ajutat Polonia, aşa cum a fost şi cazul altor ţări vecine, dar nu şi al membrilor mai vechi ai UE din Europa de Vest, să evite fali­mentul băncilor mari. În plus, Polonia a beneficiat de deprecierea semnificativă a zlotului în timpul crizei, dar acesta nu a fost un factor decisiv. Pentru că Polonia are o economie mare, dar la care exporturile au o participaţie redusă, de aproximativ 40%, rezistenţa nu se putea baza doar pe exporturi. De altfel, Suedia şi Cehia, economii care au trecut prin deprecieri asemănătoare şi în care exporturile au pondere mai mare, au suferit recesiuni severe.

    Un rol important în succesul ţării l-au jucat însă întreprinderile mici şi mijlocii, gestionate de proprietar. Forţa de muncă poloneză are una dintre cele mai mari ponderi de antreprenori din Europa, iar aceştia au dat dovadă de mare rezistenţă, dar şi de flexibilitate, în faţa crizei. Guvernul a ajutat prin îmbunătăţirea rapidă a absorbţiei fondurilor UE, sprijinind astfel cererea şi investiţiile. Dar şi alte state au beneficiat de fonduri europene.

    Ceea ce face Polonia să iasă în faţă sunt politicile economice pe care le-a urmat. Când majoritatea ţărilor au iniţiat programe de stimulare, la începutul crizei, Polonia a decis să nu facă astfel, deşi şi-ar fi permis. Din contră, guvernul a tăiat cheltuielile când criza era mai intensă, în decembrie 2008 – ianuarie 2009, cu echivalentul a 1% din PIB, şi a luat în iulie 2009 mă­suri adiţionale de majorare a veniturilor echi­va­lente cu 0,8% din PIB. Scopul a fost recâşti­garea încrederii investitorilor în vremuri în care Europa de Est era o regiune considerată ca fiind pre­dispusă la crize. Această lipsă de încre­dere a dus la deprecierea accentuată a mone­delor est-euro­pene, iar deprecierea repre­zenta singurul pericol serios la adresa stabilităţii sistemului bancar. În martie 2009, înainte ca linia de credit deschisă de FMI pentru Polonia să se epuizeze, gu­vernul a lansat un program de vânzare de euro din fonduri UE în condiţiile în care zlotul puternic depreciat a permis convertirea fon­durilor la un curs deosebit de avantajos. Un efect secundar pozitiv al vânzărilor a fost că zlotul a început să se aprecieze.

  • Topul statelor UE după numărul de IMM-uri din producţie la mia de locuitori

    Anul trecut, România avea până în 480.000 de IMM-uri şi de şase ani tot se zbate să treacă de pragul de 500.000. Dintre acestea, una din două firme face comerţ. În schimb, estonienii au reuşit să aibă mai multe IMM-uri care produc la mia de locuitori decât în comerţ, iar portughezii, austriecii şi croaţii încă păstrează un echilibru între activitatea de producţie şi cea de comerţ a mediului de afaceri mic şi mijlociu.

    În acelaşi timp,  România este şi una dintre ţările UE care au, per total, printre cele mai puţine IMM-uri la mia de locuitori, respectiv 24, în timp ce aceleaşi „vedete“ ale Europei (Estonia, Portugalia, Austria şi Croaţia) numără peste 150 sau chiar 200 de IMM-uri la fiecare o mie de locuitori.

    Citiţi mai multe pe www.zf.ro

  • Nivelul taxelor in UE se va apropia de 80% in 2050

    ”Economistul mediu, şi există mulţi de acest fel, crede că economia şi pieţele funcţionează prin echilibru, deci pentru a intra în colaps, ceva anume trebuie să aibă un şoc extern”, spune economistul şef al Saxo Bank care face referire la preţul energiei fosile. Între ianuarie 2007 şi iunie 2008, preţul energiei fosile a sărit de la 5,2% din PIB-ul mondial la 12,4%, înghiţind încă 7,2% sau echivalentul a 5 trilioane de dolari din PIB-ul global. ”Având în vedere datoria mondială de 250% din PIB, aveam nevoie de o creştere în exces de 300 de puncte de bază în rata de finanţare pentru a ţine pe linia de plutire finanţele mondiale. Da, energia a fost principalul motiv pentru incidentul din 2007-2008, o criză ce a urmat scenariul comun.” Cu toate acestea, adaugă economistul şef al Saxo Bank, situaţia din prezent este un Minsky clasic. Virtuozul crizei financiare credea că dinamica internă a unui sistem ar putea ea însăşi să genereze un şoc. Pentru că diverşi actori economici (bănci, companii, guverne şi cetăţeni) devin mulţumiţi de sine în vremuri de succes economic. Pe scurt, se culcă pe o ureche, cu gândul că vremurile bune vor dura pe vecie. Efectul net al acestei tendinţe este că riscă din ce în ce mai mult pentru profit. ”Seminţele putrede ale crizei sunt mereu plantate în vremuri de belşug”. Ce fac decidenţii politici şi politicienii într-un asemenea scenariu, se întreabă Steen Jakobsen. Tot el răspunde: acelaşi lucru pe care l-au făcut dintotdeauna. În locul unor acţiuni decisive, trag de timp, încercând să convingă că tacticile lor vor funcţiona. Modul lor de operare este să menţină dobânzi suficient de mici pentru întreţinerea gradului mare de îndatorare. Cu alte cuvinte, pretind că au un plan credibil, dar nu abordează probleme structurale, ci doar câştigă timp.

  • Cum au ajuns ţările din afara UE să stea mai bine decât România la capitolul sănătate

    “Suntem ultima ţară din Uniune unde aşteptarea medicamentelor noi a trecut de 2.000 de zile. Inclusiv albanezii, care nu sunt parte din UE, au făcut ultima revizuire în luna aprilie. Un cetăţean albanez are acces astăzi la tratamente la care un cetăţean român nu are. E frustrant. Înainte ne uitam ca la un etalon către Marea Britanie, Franţa, Germania, apoi am ajuns la Polonia, Cehia, Ungaria, iar acum ne comparăm cu Bulgaria“, spune Călin Gălăşeanu, preşedintele Asociaţiei Producătorilor Internaţionali de Medicamente.

    Potrivit unui raport al Local American Working Group, chiar dacă speranţa de viaţă la naştere are o tendinţă constant crescătoare în România în ultimii cinci ani (73,8 ani, 2010 faţă de 71,6 în 2000), diferenţa este de peste şase ani între România şi media UE, de 80 ani, iar decalajul a crescut a crescut în ultimele două decenii. Studiul arată că, pe parcursul vieţii, un cetăţean român recuperează în medie între unul şi 2,5 ani de viaţă, astfel încât speranţa de viaţă la 45 de ani este de 31,4 ani în România faţă de 36,5 ani media UE şi 15,8 ani la 65 de ani în România, comparativ cu 19,4 ani media UE. Aceşti indicatori relevă o supramortalitate infantilă (0-1 ani) şi o mortalitate în exces la persoane adulte active (până la vârsta de 65 ani) comparativ cu media UE. În România, rata standardizată a mortalităţii generale este de 948 la 100.000 locuitori (2010), comparativ cu 603 la 100.000 locuitori, media UE. Apoi, arată documentul, mortalitatea infantilă în 2010 în România este dublă (9,8/1.000 nou-născuţi vii) faţă de media UE (4/1.000 născuţi vii). În total, mortalitatea înainte de vârsta de 5 ani este de 11,7/1.000 nou-născuţi vii în România (2010), comparativ cu 4,9/1000 nou-născuţi vii, media UE (2010). De cealaltă parte, reducerea speranţei de viaţă prin deces înainte de 65 ani este de 7 ani în România (2010) comparativ cu 4,4 ani media UE (2010).

    „Pacienţii români au astăzi acces la medicamentele din 2007. Numai în momentul în care procesul de actualizare va fi definitivat pacienţii vor avea opţiuni terapeutice care includ medicamente noi sau medicamente cu noi indicaţii. Pentru mulţi dintre ei aceste medicamente pot însemna şansa la o nouă viaţă. Accesul la cele mai noi terapii şi cele mai performante servicii este parte integrantă a dreptului la sănătate al fiecărui român“, spune Radu Răşinar, directorul general al companiei Astra Zeneca.

    Cauzele mortalităţii infantile şi în prima copilărie sunt multiple, dar cea mai mare parte dintre acestea, de peste 80%, potrivit INS, pot fi amendate eficient prin intervenţii preventive – imunizare în special pentru bolile care pot produce pneumonii – şi tratament eficient şi la timp al afecţiunilor reziduale, spun producătorii de medicamente. Cauzele excesului de mortalitate la populaţia adultă activă sunt reprezentate în principal de boli cronice – boli cardiovasculare, cancer, diabet, boli respiratorii cronice şi boli digestive -, care pot fi ameliorate sau chiar eliminate prin intervenţii variate, precum accesul în timp util la o terapie optimă care să vindece, să îmbunătăţească calitatea vieţii şi/sau, după caz, supravieţuirea, arată raportul LAWG.

    „Cu cât boala este tratată din timp, cu atât tratamentul este mai eficient, iar cei mai mulţi pacienţi se pot reintegra în societate şi pot redeveni membri productivi ai comunităţii, contribuind şi la creşterea economică. De exemplu, pentru scleroză multiplă există produse noi cu modalitate de administrare orală şi cu eficienţă crescută, unele dintre acestea prezente de mai mult timp în ţările europene şi de care din păcate pacienţii români nu pot beneficia. Tratamentul corect făcut la timp salvează pacientul de apariţia complicaţiilor şi de instalarea precoce a dizabilităţilor, îl ajută sa rămână o persoană activă, social şi profesional“, spune şi Elena Mitova, director general al Novartis.

    O problemă este şi cea a stilului de viaţă al populaţiei, care nu generează o stare de sănătate favorabilă. Rata mortalităţii standardizate prin decese cauzate de consumul de alcool are valori duble în România (108/100.000 locuitori în 2010) comparativ cu media UE (59/100.000 locuitori în 2010). Fumatul a generat o rată de mortalitate în România de 427,7/100.000 locuitori în 2010, iar media UE a fost de 190/100.000 locuitori în 2010. Ipotezele care ar putea explica valorile mari ale acestor indicatori în România comparativ cu media UE se referă atât la ineficienţa măsurilor legislative, cât şi la lipsa promovării unui stil de viaţă sănătos şi a intervenţiilor preventive pentru bolile cauzate de consumul de alcool şi tutun, arată companiile farmaceutice.

    În plus, rata mortalităţii standardizate prin efecte adverse ale medicamentelor pentru populaţia 0-64 ani a fost în România de 0,07/100.000 locuitori în 2010 şi cu tendinţă crescătoare susţinută în ultimii ani, comparativ cu media UE (0,05/100.000 locuitori în 2010). Conform datelor LAWG, explicaţiile valorilor acestui indicator pot fi utilizarea unor medicamente cu un prag de siguranţă scăzut şi cu mai multe efecte adverse majore, care nu pot fi monitorizate eficient, dar şi educaţia deficitară a medicului prescriptor, a medicului curant şi a pacientului referitoare la monitorizarea reacţiilor adverse şi la raportarea acestora.

    „Pacienţii trebuie să fie în centrul tuturor activităţilor noastre, iar în România trebuie să aibă dreptul de a beneficia de acces la sănătate asemeni oricărui cetăţean european. De aceea actualizarea listei de medicamente compensate este o problemă majoră şi de aceea avem nevoie de măsuri imediate pentru a îmbunătăţi accesul la tratament şi la inovaţie şi pentru a reduce inegalităţile“, spune şi Christophe Gourlet, country manager al Sanofi pentru România şi Moldova.