BusinessMagazin

Tag: profesor

  • Povestea uimitoare a unui copil sărac dintr-o comună din Vâlcea care a ajuns cercetător la NASA

    La Firijba începe povestea lui Alexandru Chimba, românul care s-a născut într-o familie numeroasă, în perioada interbelică, având 7 fraţi. Atunci când a venit războiul, Alexandru era elev la şcoala primară din Firijba, o clădire mică, sărăcăcioasă, cu două clase şi cu domnul Miu, învăţător, scriu cei de la Râmnicu Vâlcea Week.

    La domnul Miu a găsit prima carte despre planete, o carte veche, cu sistemul solar. Războiul s-a terminat, iar copilul de 11 ani a fost trimis la Râmnicu Vâlcea, imediat după război. Miu a vorbit cu Victor, învăţătorul avea o soră la oraş şi acolo a stat Alexandru în timpul gimnaziului.

    Alexandru a terminat primul şcoala gimnazială şi a fost ajutat de un alt profesor, de matematică, să ajungă la Bucureşti. Deja în clasa a X-a, Alexandru analiza teoriile despre meteoriţi, despre galaxii, copilul din Firijba era deja considerat un geniu.

    Când era în anul doi la facultatea de matematică, Alexandru a dispărut. Nu se ştie cine l-a ajutat, dar Alexandru a reuşit să plece. Securitatea l-a căutat până şi în satul natal, dar nici urmă de tânăr.

    În primăvara anului 1990, în faţa Primăriei din Popeşti opreşte o maşină din care coboară un bărbat înalt, cu părul grizonat. Se uită la case, cu mâinile la spate. Stă nemişcat. O femeie măruntă trece pe lângă el, dar apoi se opreşte. Se întoarce speriată, ca şi când ar fi văzut o fantomă.

    „Lixandru lui Uca? Tu eşti Lixandru a’ lui Uca?” Omul lăcrimează. Sus, în Firijba, nu mai era nimeni dintre ai lui. Mai trăia doar o soră care era pe la Piteşti, la Mioveni, scriu cei de la Râmnicu Vâlcea Week.

    Alexandru Chimba ajunsese la NASA, trăia în Maine. A fost printre cei care au pregătit programul Mars Pathfinder. Alexandru a mai venit în 2008 la Popeşti şi se spune că ar dori să realizeze un sat de vacanţă pe stil american, în Firijba.

    „Ar fi o şansă, satul este deja părăsit, noi am dus drumul până la intrare. Dar este o minune, un sat virgin în mijloc de pădure. Depinde foarte mult care sunt intenţiile domnului Alexandru. Oricum, doreşte să se reîntoarcă aici, la un moment dat. Locul se poate preta la orice, tabără de pictură, de teatru etc”, spune primarul Constantin Şerban.

  • Şi-a început cariera ca profesor, iar azi este responsabil de securitatea bancară a uneia dintre cele mai mari bănci din România

    34 DE ANI   /   DIRECTOR DIRECŢIA SECURITATE BANCARĂ   /   CEC BANK

    Costin Paul şi-a început cariera ca profesor de IT la o societate care organiza cursuri extracurriculare în şcoli şi licee, pentru că la momentul respectiv programa şcolară nu cuprindea respectiva materie. Aşa că şi-a conceput singur materialele de curs, din cărţile de specialitate pe care le-a găsit, încercând să îmbine noţiuni tehnice cu aplicaţii practice cât mai captivante. Şi spune că a încercat un sentiment de împlinire atunci când, în urmă cu câţiva ani, o fostă elevă l-a căutat pentru a-i mulţumi şi a-i spune cu mândrie că pleacă în Elveţia să lucreze pentru Google. A trecut la o nouă companie şi la proiectarea şi execuţia de automatizări complexe, integrate cu sisteme de securitate pentru clădiri inteligente.

    În 2008 a ales CEC Bank,  o instituţie despre care spune că l-a fascinat din copilărie; CEC era primul cuvânt la care reuşise să pronunţe corect grupul de litere „ce“. „În martie 2008 mă angajam ca ofiţer bancar, începând cu iunie 2009 am ocupat funcţia de şef Serviciu Siguranţă şi Societate, pentru ca apoi, în 2012, după ce în această perioadă am acumulat experienţă şi am învăţat enorm de la superiorul ierarhic direct, pe care l-am văzut permanent ca pe un mentor, să fiu promovat pe poziţia de director al Direcţiei de Securitate Bancară.“ Spune că nu poate da amănunte prea multe despre activitatea sa, dar apreciază faptul că banca la care lucrează este în top 3 bănci din România din punctul de vedere al securităţii, aspect cu atât mai important cu cât este instituţia cu cea mai mare reţea naţională.

    Este căsătorit, are „o minune de băiat de 1 an şi 2 luni“ şi îi place muzica rock ascultată pe drumul spre o relaxantă partidă de pescuit sportiv într-o locaţie în care simte răsuflarea naturii. „Ştiu că numai prin schimbarea în mod constant a perspectivei în vederea adaptării la toate provocările pe care le poate prezenta mediul de lucru, prin dezvoltarea unei viziuni spre viitor şi prin construirea unor relaţii bazate pe încredere şi respect cu echipa şi cu alti profesionişti de elită, cineva poate declara că pune în mod concret umărul la creşterea şi dezvoltarea sănătoasă a companiei din care el însuşi face parte“, spune Costin Paul.
     

  • Răspunsul surprinzător al unui profesor la această întrebare

    Un profesor a arătat studenţilor săi o coală albă de hârtie, în mijlocul căreia se afla un punct negru. Profesorul a întrebat: “Ce vedeţi?”
    Primul student a răspuns: “Un punct”.
    Al doilea: “O pată neagră”.
    Al treilea: “Un punct negru foarte gros”.
     
    După aceea, profesorul a răspuns:
     
    “Aţi văzut toţi doar un punct şi nimeni nu a observat o coală mare de hârtie albă!”. Iar acesta este modul în care noi judecăm un om după defectele sale minore!

  • Vorbim cu noi înşine de 10 ori mai rapid decât cu semenii noştri

    Limbajul permite fiinţei umane să formeze relaţii profunde şi societăţi complexe. Dar oamenii folosesc limbajul şi atunci când sunt singuri. Limba modelează chiar şi “relaţiile silenţioase” cu ei înşisi. Profesorul Charles Fernyhough a studiat discursul interior.

    Cartea “The Voices Within” de Charles Fernyhough este un studiu despre “discursul interior” – termenul ştiinţific pentru “conversaţia pe care omul o poartă cu el însuşi”.

    Fernyhough este profesor la Universitatea Durham din Marea Britanie.

    Ce crede profesorul?

    Vorbirea interioară se dezvoltă în acelaşi timp cu discursul social. Însă ideea e veche: a fost pentru prima dată vehiculată de Lev Vygotsky, un cercetător rus care a studiat psihologia copilului, în anii 1920. Lev a observat că, atunci când copiii învăţau să vorbească cu alţi oameni, învăţau şi cum să vorbească cu ei înşişi, mai întâi cu voce tare, şi, în cele din urmă, în minte.

    Discursul interior, scrie Fernyhough, nu depinde de multe dintre convenţiile de exprimare verbală. Este produs mult mai rapid, pentru că nu funcţioneză după ritmul necesar vorbirii cu voce tare: fără mişcările limbii şi buzelor, fără corzile vocale.

    Ceasul discursului interior este de 10 ori mai rapid decât timpul discursului verbal. De asemenea, conversaţia este mult mai condensată în minte. Nu-s necesare propoziţii complete pentru a vorbi cu noi înşine, pentru că, în mintea noastră, ştim la ce ne referim.

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Cum a reuşit o profesoară de religie să câştige titlul de Miss Germania – GALERIE FOTO

    Lena Broder, o profesoară de religie de 26 de ani din Germania, a câştigat ediţia din acest an a Miss Germania. Este prima câştigătoare de profesie profesor în istorie de 89 de ani a competiţiei.

    Premiul este un vis devenit realitate pentru tânără, care le-a depăşit pe celelalte 23 de concurente prin răspunsurile inteligente şi evoluţia din cadrul probelor. “Cred că sunt un model pentru fetele tinere”, a declarat Broder. “Am dovedit că sunt o luptătoare şi că ambiţia dă, în cele din urmă, roade.”

     

    CELE MAI INTERESANTE GALERII FOTO

    Călătorie spectaculoasă pe cel mai mare râu subteran aflat într-o peşteră – GALERIE FOTO

    Fotografii incredibile ale şahului din Iran şi ale haremului său – GALERIE FOTO

    Titanicul se pregăteşte de un nou drum. Va pleca din Jiangsu, China, pâna la Dubai – GALERIE FOTO

    Cea mai izolată localitate din lume. Acolo trăiesc 800 de oameni – GALERIE FOTO

    Imagini din epoca de aur: cum se distrau oamenii din URSS în anii ’70 şi ’80 – GALERIE FOTO

    Cum arată yachtul secret al lui Steve Jobs – GALERIE FOTO

    Imagini incredibile cu tribul care nu a fost atins de lumea modernă – GALERIE FOTO

    Cum arată noul avion privat de 20 de milioane de dolari al lui Jackie Chan – GALERIE FOTO

    Viaţa în cel mai poluat oraş din lume unde temperatura medie anuală este -10 grade Celsius – GALERIE FOTO

    Restaurantul discret unde preşedinţii îşi duc amantele – GALERIE FOTO

     

  • Omul din spatele Illuminati. Profesor respectat, a devenit cel mai periculos om din lume. Ierarhia membrilor celei mai periculoase organizaţii secrete

    Înainte de a avea 36 de ani, marea majoritate a compatrioţilor săi au fost uimiţi să afle că acest profesor respectat era, de fapt, un inamic periculos al statului, iar organizaţia sa secretă, Illuminati, ameninţa până şi structura societăţii.

    Născut în oraş din electoratul Bavariei, Weishaupt avea strămoşi evrei dar care, pe parcurs, s-au convertit la creştinism. Rămas orfan la o vârstă fragedă, unchiul său s-a ocupat de educaţia sa. Acesta a avut întotdeauna o minte neliniştită.

    Vezi aici omul din spatele Illuminati. Profesor respectat, a devenit cel mai periculos om din lume. Ierarhia membrilor celei mai periculoase organizaţii secrete

  • Cronică de film: Inferno

    Inferno este cea mai recentă adaptare după cărţile semnate de Dan Brown, fiind continuarea poveştilor din Codul lui Da Vinci şi Îngeri şi demoni, iar asta e evident încă de la început: acţiunea se desfăşoară cu rapiditate, fără a da spectatorului timp să se întrebe dacă filmul are sau nu vreo logică.

    Îl regăsim pe Tom Hanks în rolul profesorului Langdon, care de această dată se află într-o situaţie cel puţin bizară: este amnezic. Cum a ajuns într-un spital din Florenţa rămâne un mister până spre finalul filmului; dar chiar şi aşa, el are de înfruntat un personaj malefic care vrea să distrugă lumea. Ştiu, vă gândiţi deja la ce alt film să vă luaţi bilet – mai rezistaţi puţin, pentru că povestea devine chiar distractivă. După cum ziceam, Langdon trebuie să îl oprească pe Zobrist, un geniu care a făcut miliarde în lumea tehnologiei. Zobrist este un fel de Zuckerberg al lumii reale: principala diferenţă e că miliardarul din film nu a investit bani în şcoli sau proiecte caritabile, ci a dezvoltat un virus care ar trebui să decimeze o mare parte a populaţiei. Întrebarea firească e: „Bine, dar de ce?“ Răspunsul e la fel de stupid ca şi restul scenariului: Zobrist se teme se o situaţie de tipul Soylent Green, în care lumea ar fi afectată de suprapopulare şi epuizarea resurselor naturale, iar în ultimă instanţă am ajunge să ne mâncăm unii pe alţii.

    Revenim la Langdon, care o ia alături de el în aventură pe Sienna Brooks, interpretată decent de Felicity Jones. Cei doi încep să descifeze tot felul de ghicitori şi puzzle-uri, descoperă organizaţii secrete şi au diverse activităţi întâlnite şi în celelalte două filme – Codul lui Da Vinci şi Îngeri şi demoni. Ceea ce filmul nu reuşeşte să explice în mod credibil, şi cred că ar fi fost destul de important, este de ce un istoric ca Robert Langdon ajunge să intre într-o cursă de-a şoarecele şi pisica cu un miliardar care se bazează pe tehnologie. E cam aceeaşi poveste ca în Kingsman: The Secret Service, dar măcar cei de acolo şi-au respectat originile din benzile desenate şi au tratat filmul ca atare.

    Există, sigur, şi părţi bune: Tom Hanks şi interpretarea lui Tom Hanks.

    Inferno este regizat de Ron Howard, care în mod surprinzător a semnat filme excelente precum Frost/Nixon, A Beautiful Mind sau chiar Rush. În distribuţie îi mai regăsim pe Ben Foster, Irrfan Khan şi Omar Sy; o surpriză plăcută e prezenţa actriţei Ana Ularu, care pare să-şi croiască drum în lumea agitată a Hollywood‑ului. Primele două filme ale seriei au generat încasări de peste 1,2 miliarde de dolari în condiţiile în care recenziile nu au fost deloc bune; mă aştept ca şi Inferno să mai aducă câteva sute de milioane, aşa că profesorul Langdon va mai ajunge de câteva ori pe marele ecran. În concluzie, Inferno e un film de urmărit doar dacă vă număraţi printre cititorii lui Dan Brown sau dacă v-au plăcut primele două părţi; şi pentru că v-am oprit atunci când voiaţi să alegeţi alt film, dau mai departe recomandarea pe care am primit-o de a vedea Kubo and The Two Strings.

    Nota: 5/10

  • Cum să creşti un geniu. “Nu cred că există niciun alt studiu în lume care să ofere o imagine atât de completă asupra modului în care evoluează elevii supradotaţi”

    Cum trebuie stimulaţi copiii supradotaţi şi ce anume îi ajută să-şi atingă potenţialul? Sunt universităţi care au dezvoltat programe speciale pentru susţinerea copiilor şi tinerilor cu abilităţi cognitive ieşite din comun. Un studiu întins pe mai multe zeci de ani dezvăluie ce trebuie făcut pentru a stimula copiii care vor ajunge oamenii de ştiinţă ai secolului XXI.

    Anul 1968, o zi călduroasă de vară: profesorul Julian Stanley întâlneşte un copil, de 12 ani sclipitor, dar în acelaşi timp şi extrem de plictisit, pe nume Joseph Bates. Elevul din Baltimore era atât de avansat faţă de colegii săi din clasa de matematică încât părinţii aranjaseră ca el să urmeze un curs de informatică la Universitatea Johns Hopkins, acolo unde Stanley era profesor. Dar nici asta nu părea a fi de ajuns pentru tânărul Bates: pentru a scăpa de mediocritate, el luase decizia de a preda limbajul de programare FORTRAN studenţilor pe cale de absolvire.

    Neştiind cum să procedeze cu Bates, profesorul său de informatică îi făcuse cunoştinţă cu Stanley, binecunoscut pentru activitatea sa în domeniul performanţei cognitive. Pentru a afla mai multe despre copil, acesta l-a supus unui număr de teste precum examenul de admitere la facultate (SAT), rezervat în mod normal celor cu vârsta cuprinsă între 16 şi 18 ani.

    Scorul obţinut de Bates a fost mult peste media obţinută de candidaţii de la Johns Hopkins, aşa că profesorul a decis să caute o şcoală care să ofere cursuri avansate de  matematică şi ştiinţă; atunci când planul său a dat greş, Stanley a convins conducerea universităţii să îl accepte pe tânărul de 12 ani ca student. În lucrările sale ulterioare, Julian Stanley a face referire la Bates ca „studentul zero“ din cadrul Studiului Precocităţii Matematice; acest experiment avea să transforme modul în care tinerii supradotaţi sunt identificaţi şi susţinuţi de sistemul american de educaţie.

    Experimentul realizat de Julian Stanley reprezintă cel mai longeviv studiu al intelectului copiiilor, urmărind evoluţia şi activitatea a peste 5.000 de subiecţi timp de 45 de ani. Cantitatea uriaşă de date generată de-a lungul anilor a dus la scrierea a peste 400 de lucrări ştiinţifice şi a oferit aspecte unice în ceea ce priveşte dezvoltarea abilităţilor în ştiinţă, tehnologie, inginerie, matematică (STEM) şi altele.

    În martie 1972, Julian Stanley a strâns 450 de copii cu vârste între 12 şi 14 ani şi le-a dat un test de matematică. „Prima mare surpriză a fost să văd atât de mulţi adolescenţi care pot rezolva probleme pe care nu le mai întâlniseră“, explică Daniel Keating, la acea vreme doctorand în cadrul Universităţii Johns Hopkins. „A doua a fost să văd că mulţi dintre cei adunaţi au obţinut rezultate mai bune decât alţi studenţi care se aflau deja pe băncile facultăţii.“

    Stanley nu imaginase experimentul ca un proiect care să se întindă pe zeci de ani, dar după primul interviu de follow-up, la cinci ani după examen, un coleg pe nume Benbow i-a propus să extindă studiul astfel încât să poată urmări subiecţii de-a lungul vieţii, adăugând factori precum interese, preferinţe dezvoltate şi starea generală de bunăstare. „Nu cred că există niciun alt studiu în lume care să ofere o imagine atât de completă asupra modului în care evoluează elevii performanţi în domeniul ştiinţelor exacte“, subliniază şi Cristoph Perleth, psiholog la Universitatea Rostock din Germania.

    Atunci când Stanley a demarat experimentul său, alegerile erau destul de limitate pentru adolescenţii cu o inteligenţă peste medie din Statele Unite, aşa că el a căutat un mediu care să favorizeze talentul. „Era evident pentru Julian că identificarea potenţialului nu este suficientă; acesta trebuie dezvoltat într-un mod corespunzător pentru a menţine interesul activ“, povesteşte Linda Brody, care a participat la studiu alături de Stanley şi conduce, în prezent, un program similar la Johns Hopkins.

    La început, atenţia a fost împărţită egal între elevi; părinţii altor copii au început însă să îi scrie lui Stanley după ce auziseră de rezultatele obţinute cu Joseph Bates. Până la vârsta de 17 ani, Bates luase deja licenţa şi masterul în informatică şi urma cursuri de doctorat la Universitatea Cornell din Ithaca. Ani mai târziu, în rolul de profesor la Carnegie Mellon, el avea să devină unul din pionerii inteligenţei artificiale. „Eram destul de timid, iar presiunea exercitată la liceu nu m-ar fi ajutat prea mult“, spune Joseph Bates, ajuns la vârsta de 60 de ani. „Dar la facultate, alături de alţi tocilari m-am potrivit perfect, chiar dacă eram mult mai tânăr.“

    Atunci când primii absolvenţi ai programului şi-au atins potenţialul maxim, a devenit clar cât de mare este diferenţa dintre aceştia şi restul societăţii. Mulţi dintre cei care inovează în ştiinţă, tehnologie sau cultură sunt chiar cei identificaţi devreme, prin programe aşa cum este cel lansat de Stanley la Universitatea Johns Hopkins. Printre cei care au absolvit se numără Mark Zuckerberg, Sergey Brin şi chiar Stefani Germanotta, cunoscută mai bine sub numele de scenă Lady Gaga.

     

  • Un profesor s-a pus timp de două zile în pielea unui elev. Concluzia uluitoare la care a ajuns la final: „Am făcut o greşeală teribilă”

    Ştiu cu adevărat profesorii ce fac elevii lor? Ca să afle acest lucru, profesorul american Grant Wiggins a petrecut două zile cu doi elevi, unul dintre ei fiind chiar fiica lui. A ajuns la concluzia că a făcut nişte greşeli enorme în cariera sa de profesor, pentru că nu s-a pus niciodată în pielea unui elev.

    „Am făcut o greşeală teribilă”, îşi începe scrisoarea profesorul Grant Wiggins, din New Jersey, expert în educaţie: „Am aşteptat 14 ani să fac ceva ce trebuia să fac din primul an la catedră: să fiu umbra unui elev, pentru o zi”.

    Află aici ce i s-a întâmplat unui profesor care s-a pus timp de două zile în pielea unui elev. Concluzia uluitoare la care a ajuns la final:  „Am făcut o greşeală teribilă”

  • Cele mai bune seriale TV ale tuturor timpurilor

    De curând, criticii de film şi televiziune de la publicaţia L’Express au făcut un top al celor mai bune seriale TV ale tuturor timpurilor.

    Unul dintre ele este “Breaking Bad”, în care un profesor de chimie superinteligent, care nimereşte într-un “college” dintr-o suburbie americană se gândeşte într-o zi cum se iasă din mizerie. Aflase ca-i bolnav de cancer. Costul tratamentului era exorbitant pentru un salariu de profesor, fie el cetăţean în Ţara tuturor posibilităţilor.

    Vezi aici cele mai bune seriale TV ale tuturor timpurilor – VIDEO