BusinessMagazin

Tag: ochi

  • Cum au devenit milionari doi medici români, soţ şi soţie

    Un rezident la spitalul de oftalmologie din Bucureşti şi un medic de aceeaşi specialitate care profesa la Giurgiu au decis în 1993 să renunţe la slujba prost plătită la stat şi să muncească pe cont propriu. „Câştigam la acea vreme 40 de dolari şi aşteptam în fiecare lună salariul ca să cumpăr o ciocolată Snickers împreună cu o colegă de serviciu, să o împărţim în două.

    De la asta am plecat„, spune Ozana Moraru. Au închiriat două cabinete şi o sală de operaţii într-o policlinică din cartierul bucureştean Pantelimon şi au început să ofere intervenţii oftalmologice în regim ambulator. La acea vreme, pentru o operaţie de cataractă la un spital public pacientul stătea internat chiar şi o săptămână. Rapiditatea intervenţiilor – „Pacientul pleca acasă în câteva ore„ -, amenajările interioare – „Deşi spaţiul era închiriat, am amenajat etajul din policlinică aşa cum am crezut noi„ – şi aparatura adusă din import i-au făcut pe cei doi să îşi creeze repede piaţă şi să investească cea mai mare parte a profitului în dezvoltarea businessului.

    Primele aparate au fost cumpărate la mâna a doua cu ajutorul unui partener din Olanda, însă au făcut rapid diferenţa dat fiind că spitalele publice nu aveau astfel de sisteme în dotare. „Adevăratul boom a fost în 1997, când am introdus o nouă tehnică de operare a cataractei, cu tăietură mică şi fară sutură„, spune otfalmologul. De ajutor au fost deschiderile de clinici în alte specialităţi medicale, care au determinat pacienţii să înţeleagă că un serviciu medical poate fi furnizat şi altfel decât gratuit. „Gratuitatea la stat constă în pachetul de consumabile oferit de către stat. În rest, se procedează ca acum 20 de ani.

    Pacientul dă bani, nu s-a schimbat nimic„, spune Moraru. În sectorul oftalmologic, concurenţa a apărut abia după anul 2000. Avantajul de peste şapte ani faţă de celelalte clinici oftalmologice se explică prin confortul medicilor rămaşi să lucreze la stat, nefiind dispuşi să-şi asume vreun risc: „Oftalmologii n-au avut curajul să renunţe la ciubucurile pe care le făceau la stat, deşi au văzut că privatul începea să funcţioneze. În ultimii ani au mai apărut clinici şi cabinete, dar aproape niciunul dintre fondatori nu a renunţat la vaca de muls de la stat„.

    Văzând că afacerea soţilor Moraru începe să prindă contur, policlinica le-a mărit constant chiria lunară, iar cei doi au decis să cumpere o clădire în Floreasca pentru a putea continua proiectul: „Atunci nu era părerea că Floreasca şi Dorobanţi sunt zone de lux. Am vrut ca toate cele trei centre să fie grupate în acelaşi loc ca să ne fie mai uşor. Dacă nu eşti la faţa locului, nu ai cum să controlezi ce se întâmplă„.

    Soţii Moraru spun că au câştigat bani încă de la început, dar abia după 1999 au început să obţină profit, investind din nou într-un aparat de operare a miopiei, de 600.000 de dolari, primul de pe piaţa locală. Anul 2001 le-a adus primul milion de euro la capitolul venituri, iar primul milion de euro profit avea să vină patru ani mai târziu. „Au fost mulţi străini interesaţi de lumea medicală şi au vrut să facem joint-venture-uri cu ei. Prin intuiţia noastră, deşi era cât pe ce să semnăm cu nişte americani, am refuzat„, spune Cristian Moraru. „A fost intuiţie feminină”, adaugă Ozana Moraru, dat fiind că ea a fost cea care a spus „pas„, contractele ajungând la faza finală de semnare.
     

  • Roşia Montană în ochii localnicilor. Ce părere aveau despre proiect în 2006 şi cum îl văd în prezent

     22 iulie 2006 – Proiectul minier rupe în două tabere comunitatea din Roşia Montană

    Proiectul minier de la Roşia Montană i-a împărţit în două tabere pe cei pe care i-ar putea afecta, în timpul primei dezbateri publice asupra investiţiei, unii pledând pentru binefacerile economice, iar alţii împotriva potenţialului dezastru ecologic sau pentru continuarea traiului în zonă.

    Prima dovadă a rupturii: huiduielile şi fluierăturile cu care fiecare tabără şi-a întâmpinat adversarii care au luat cuvântul la dezbaterea publică de pe stadionul “Minerul” din Roşia Montană.

    Dacă, într-o primă fază, localnicii care refuză să-şi părăsească locurile în care trăiesc de generaţii nu au ascultat prezentarea proiectului făcută de investitor în deschiderea sesiunii de discuţii, fluierând copios, aceştia au avut ulterior parte de acelaşi tratament din partea susţinătorilor investiţiei, atunci când au urcat pe scena improvizată.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Justificarea pentru intervenţia cu gaze lacromogene din Turcia: Manifestanţii din Piaţa Taksim pătează imaginea ţării

     “Spectacolul (oferit de aceşti manifestanţi) a contrariat populaţia (…) şi pătează imagina ţării în ochii lumii”, a declarat Mutlu într-o conferinţă de presă, atribuind responsabilitatea confruntărilor care au urmat operaţiunii forţelor de ordine unor “marginali”.

    Pe de altă parte, barajele ridicate în jurul Pieţei Taksim din Istanbul au fost înlăturate cu buldozere, iar poliţia a preluat controlul asupra acesteia.

    Forţele de ordine au reuşit marţi dimineaţa, cu ajutorul gazelor lacrimogene şi tunurilor cu apă, să disloce din piaţă sute de tineri manifestanţi, care îşi protejau faţa cu măşti şi care s-au opus intervenţiei aruncând cu pietre şi cocteiluri Molotov.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Povestea “Îngerului Morţii”, omul care a ucis zeci de mii de oameni

    Una dintre cele mai sinistre şi mai persistente imagini din al Doilea Război Mondial este filmul sosirii de trenuri cu evrei la Auschwitz. În mijlocul gloatelor care se înghesuie şi al cordoanelor de soldaţi există o siluetă singuratică în uniformă imaculată şi mănuşi albe. Bărbatul îi inspectează pe deţinuţi şi îi dirijează într-o direcţie sau alta – într-o parte aşteaptă brutalitatea, înfometarea şi privaţiunea, dar o şansă slabă de supravieţuire. În partea cealaltă aşteaptă moartea instantanee în camerele de gazare.

    Personajul înspăimântător de rece şi detaşat, care ia decizii de viaţă şi de moarte, este unul dintre medicii lagărului: dr. Josef Mengele.

    În 1983, după extrădarea lui Klaus Barbie, faimosul vânător de nazişti dr. Simon Wiesenthal a publicat o listă cu cei mai importanţi zece hitlerişti pe care dorea să-i aducă în faţa justiţiei. Wiesenthal avea pe atunci 76 de ani şi probabil că înţelesese că şansele de a-i aduce pe toţi zece în tribunal erau reduse. “Dacă i-aş prinde pe toţi, ar însemna o realizare. Dar dacă l-aş putea prinde doar pe Josef Mengele, cred că aş avea sufletul împăcat.”

    Cine a fost acest monstru detestat? Josef Mengele s-a născut în 1911 într-o familie de industriaşi apartinând păturii superioare a clasei mijlocii din Gunzburg, în Bavaria. Firma familiei se ocupa cu producerea de maşini agricole. La 20 de ani, Mengele a intrat în Stahlhelm, o organizaţie militantă de extremă dreaptă, înfiinţată de foşti soldaţi, nemulţumiţi de rezultatul Primului Război Mondial. În anul 1934, s-a alăturat SA-ului, iar în 1937 a devenit membru al NSDAP şi SS.

    Ideologia nazistă a lui Mengele s-a dezvoltat încă din timpul studiilor unicersitare, pe care le-a urmat la Munchen, Bonn, Frankfurt şi Viena. În Munchen a fost atras de teoriile rasiale ale lui Alfred Rosenberg, filozoful nazismului. La Frankfurt-am-Main şi-a primit diploma medicală, studiind cu Otmar von Verschuer, directorul Institutului pentru Igienă Rasială de la Universitatea din Frankfurt. A prezentat o dizertaţie cu o tendinţă clar rasială despre “Morfologia maxilarului inferior la patru grupuri rasiale”. A continuat cu un studiu rasial similar (şi la fel de inutil) despre gura de lup şi buza de iepure. Mengele a fost un nazist rasist meticulosm care i-a urât pe evrei, dar i-a urât şi mai mult pe ţigani.

    Ca membru al Institutului pentru Biologie Ereditară şi Igienă Rasială, Mengele s-a alăturat voluntar la Waffen-SS şi a început să lucreze ca medic militar în timpul invaziei Uniunii Sovietice. A fost decorat de patru ori, dar după ce a fost rănit, a fost declarat inapt pentru serviciul militar – şi astfel a căpătat postul la Auschwitz.

    În anul 1943 a plecat la Auschwitz, unde a activat sub conducerea medicului-şef Eduard Wirths şi unde şi-a desfăşurat cercetările medicale de-acum notorii. Îl interesau gemenii şi a decis să verifice teoriile determinismului genetic, care implica examinarea gemenilor atât vii, cât şi morţi. Un alt subiect de cercetare a fost nanismul.

    Una dintre misiunile lui Mengele la Auschwitz a fost supervizarea selectării deţinuţilor sosiţi în gară. Şi alţi medici din lagăr erau implicaţi în triere, dar dintre toţi, Mengele părea să se bucure cu adevărat de activitatea respectivă, desfătându-l etalarea făţişă a puterii. Adesea apărea la rampele de sosire, chiar şi când nu era de serviciu, şi-şi folosea crăvaşa de călărie cu care indica deciziile sale de viaţă sau de moarte. De multe ori folosea aceeaşi crăvaşă pentru a-i bate pe deţinuţi şi un revolver pentru a-i împuşca pe prizonierii care se mişcau greoi sau erau necooperanţi.

    Potrivit medicilor alături de care a lucrat la Auschwitz, Mengele se mândrea cu rolul său şi era întru totul de acord cu regimul brutal din lagăr. În câteva rânduri, a omorât cu mâna lui deţinuţi, fie cu pistolul, fie cu injecţii fatale cu fenol. Tehnic vorbind, era medic, în sensul că deţinea calificarea respectivă, totuşi comportamentul lui contrazicea în mod grotesc jurământul lui Hipocrate. În loc să salveze vieţi, el ucidea. În loc să uşureze durerile, le provoca. Standardele lui morale sunt demonstrate de ceea ce a făcut când a sosit la Auschwitz şi a găsit 600 de femei bolnave în infirmerie; a ordonat imediat trimiterea lor în camerele de gazare.

    Au urmat după aceea experimentele. Gemenii, subiecţii cei mai de seamă ai lui Mengele, erau ţinuţi într-un bloc special, unde îi putea examina oricând. Îi proteja de muncile fizice grele şi se asigura să fie hrăniţi corespunzător dar continua să-i trateze ca pe simple animale de laborator şi, tot ca pe nişte animale de laborator, îi omora şi îi diseca după bunul lui plac.

    Interesat de legătura dintre culoarea ochilor şi tipul rasial, Mengele a început experimente care implicau injectarea de substanţe chimice în ochii subiecţilor săi. Experimentele provocau dureri şi infecţii, şi cel puţin un copil a murit, iar altul a orbit. Mengele colecta de asemenea “specimene” pentru dr. Verschuer. Se ştie, de exemplu, că şapte perechi de gemeni cu ochi de culori diferite au fost omorâţi prin injectare cu fenol, după care ochii au fost trimişi lui Verschuer.

    Însemnările lui Mengele despre experimente nu au supravieţuit războiului, dar nu există nicio dovadă că vreunul dintre ele ar fi avut vreun fundament ştiinţific sau vreo aplicaţie practică. Suferinţele au fost realmente inutile.

    Poreclit “Îngerul Morţii” de către deţinuţii din Auschwitz, Josef Mengele a lucrat ca medic în lagărul de concentrare până la oprirea experimentelor, cu puţin înainte de sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, după care s-a întors în Gunzburg. N-a încercat niciodată să mai practice medicina. A revenit la o etapă anterioară, ocupându-se de reconstruirea companiei familiei, Karl Mengele & Sons.

    Mengele a scăpat cumva atenţiei timp de zece ani după terminarea războiului, când autorul Ernst Schnabel a atras atenţia asupra activităţilor sale din lagărul de concentrare. Au început atunci să fie puse întrebări şi să se ceară judecarea lui pentru crime de război.

    La momentul respectiv, Mengele plecase deja în secret cu familia în America de Sud., iar din 1973 a trăit ca fugar în Paraguay. Vânătorii de nazişti conduşi de Simon Wiesenthal erau pe urmele sale, strângând tot mai mult plasa în jurul lui. În 1979, prietenii lui nazişti din Paraguay au răspândit zvonul că murise. Au publicat până şi o fotografie post-mortem a unui cadavru întins pe masă, cu o cicatruce pe braţul drept, de unde îi fusese înlăturat tatuajul SS. Wiesenthal nu s-a lăsat însă păcălit atât de uşor şi a aflat că persoana decedată era căpitanul SS Roschmann, un alt criminal de război care trimisese 80.000 de evrei într-un lagăr de concentrare din Riga.

    În cele din urmă, a fost exhumat un schelet despre care medicii legişti au declarat că era al lui Mengele; se pare că acesta ar fi murit în anul 1985 în urma unui accident cerebral pe care l-a suferit în timp ce înota.

    Informaţiile sunt preluate din cartea “Cei mai ticăloşi oameni din lume”, de Rodney Castleden, tradusă de Mihai-Dan Pavelescu şi disponibilă în România la editura Meteor Press.

  • Noua realitate a clientului

    Supermarket, biroul de informaţii/reclamaţii. Un domn îmbrăcat în uniforma de vară a bucureşteanului – tricou fără mâneci, dar ridicat pe burtă, pantaloni trei sferturi şi papuci de plastic, urâţi rău, se burzuluieşte la doamnele din spatele ghişeului, fluturând un pachet: „…pă să nu mă…că vă fac o reclamaţie de nu vă vedeţi…”.

    Cam fără motiv, dacă e să mă întrebaţi, omul sărise rândul, iar cele două doamne făceau cam trei treburi deodată, liniştite, amabile şi politicoase. Sunt Balanţă şi mă deranjează din start orice semn de nedreptate; mă rog, am gândit, o vrea să impresioneze pe cineva sau poate aşa e firea lui, mai răstită; oricum, era un exces venit, poate, şi din anii lungi în care românul mărunt nu prea a fost şi nu prea s-a simţit client. Sau din noua realitate a clientului, după cum am constatat mai târziu.

    Tânărului consultant nu i-am spus povestea din supermarket, dar l-am întrebat despre piaţă, clienţi şi ceva ce poate fi descris drept nişte relaţii alterate – nu am alt mod eufemistic de a descrie situaţia. Fără eufemisme, tânărul mi-a vorbit de un client schimbat, care vrea cât mai mult pentru cât mai puţin, care caută oportunităţi şi care nu mai iartă nimic. Bănuiesc că, într-un fel sau altul, cam orice companie din media, din consultanţă, din servicii de afaceri sau din activităţi conexe, simte această nouă realitate şi încearcă să se adapteze.

    Pe de altă parte, mi-ar plăcea ca unii dintre clienţii care citesc acest text, fie ei clienţi de supermarket, de servicii media sau de consultanţă, să gândească afacerile ca un joc de şah, cu câteva mutări înainte. Este normal să fii pretenţios şi să cauţi oportunităţi, dar, pe de altă parte, trebuie să încerci să intuieşti şi consecinţele solicitărilor pe care le ai. Insul din supermarket avea, slavă Domnului, opţiuni destule de alegere a unui supermarket. Dar alte domenii de activitate au fost barbar pieptănate de criză, uneori nedrept, aşa că un serviciu de calitate a devenit din ce în ce mai greu de obţinut, indiferent de cât de pretenţios este cineva în calitate de client. Şi în curând nici nu va mai avea cine să treacă prin dinţii pieptenului aceluia de care vorbeam, iar numărul opţiunilor clientului ar putea scădea dramatic, cu consecinţele de rigoare.

    Cred că Andy Warhol poate ilustra cel mai bine relaţia client – furnizor. „Campbell Soup Cans„ este o operă din 1962 formată din 32 de pânze pe care sunt pictate cutii de supă conservată. Warhol, o personalitate a curentului pop, nu este musai unul dintre pictorii mei favoriţi; pe de altă parte, i-am admirat dezinvoltura şi modul bătăios în care s-a impus în lumea artei. Warhol şi-a vândut „cutiile de supă„ în expoziţii organizate asemenea unui supermarket, o avanpremieră a vremurilor consumeriste care au urmat şi a noii realităţi cheltuitoare, hedoniste, lipsită de prejudecăţi şi de repere clasice. Şi creatorul, dar şi clientul au făcut serioase eforturi de adaptare, iar diferenţa dintre cei şase dolari ceruţi pentru o cutie de supă reală, dar iscălită de Warhol şi cei 1.500 de dolari ceruţi (la începutul anilor ‘60 era o sumă) pentru imaginea pictată a unei cutii de supă reprezintă un efort comun de adaptare. Şi lui Warhol nu i-a făcut nimeni reclamaţie.
     

  • Altfel de lumină

    Primăvara ploioasă, în metrou, cu miros nesuferit de câine ud şi cu lume multă, mai încruntată decât de obicei. Pe scaunul din faţa mea stă un tip mare, puţin îngândurat, cu pantofi butucănoşi, din aceia ieftini, luaţi din piaţă, cu talpa groasă şi cu nişte ornamente creţe, cam urâte.

    Pantaloni cu genunchi, dar curăţei, mâini zdravene şi muncite. Lângă el o femeie subţire, cu un aer liniştit, mai degrabă tânără, tinereţea aceea fără vârstă, valabilă şi la 50 de ani. Fustă gri şi haină mai degrabă de muşama.La o zguduitură a vagonului s-au privit şi atunci am realizat că sunt împreună; privirea ei s-a luminat frumos, s-a uitat la el cumva special, fără să zâmbească, dar curat, limpede. Pentru o secundă şi el a părut mai puţin încruntat şi i-au sclipit şi lui ochii. Au comunicat şi, timp de o secundă, şi-au spus cât într-un roman gros. Mi-a făcut bine privirea aceea a lor, o regăsesc din ce în ce mai rar, pe stradă
    sau aiurea; o fărâmă am păstrat-o, iar pe cei doi i-am trecut în lista mea de învingători mărunţi – se aveau unul pe celălalt, adică stăpâneau toată lumea.

    Doi. Hotel scorţos, de superlux, unde se ţine o adunare despre viitorul satului românesc după aderarea la Uniunea Europeană. Normal, lipsesc ţăranii şi nu a fost invitat nici măcar unul sau doi primari de sat; sunt prezenţi însă oficiali de la Comisia Europeană, cercetători, sociologi, ceva ziarişti.

    Pe rândul al doilea de scaune stau două Costume Negre cu Cămăşi Albe şi Cravate Grena şi cu Pantofi cu Botul Ascuţit Foarte, Foarte Lucioşi, despre care îmi dau seama mai târziu că au funcţii la un minister şi la Preşedinţie. Costumul de la minister a stat liniştit, a ascultat părerile vorbitorilor despre satul românesc, s-a cerut la tribună şi a vorbit şi el ceva, pe urmă a plecat. Costumul de la Preşedinţie a ascultat şi el atent şi a vorbit, dar de pe scaun. A atras atenţia asupra faptului esenţial că, în legătură cu satul românesc şi cu integrarea în Unuinea Europeană, ne aflăm într-o stare de “asimetrie de atenţie”.

    Pe urmă a plecat.Cum stăteam mai în spate, nu-i văzusem până atunci ochii; nu i-am văzut nici după ce s-a ridicat şi a plecat, pentru că avea ochelari negri. Lumina de pe candelabrele scumpe s-a reflectat o fracţiune de secundă în lentilele negre.
    Trei. Margine prăfuită de capitală europeană şi un taxi cam rablagit, condus de un tip solid, ras în cap şi cu cămaşă în pătrăţele. Mă ceartă că am urcat în faţă, dar il ignor; mă ceartă în continuare pentru că i s-a părut că vreau să trântesc uşa, de care, de altfel, nici nu mă atinsesem încă. A închis el uşa. Obosit de ceartă, taximetristul meu a tăcut preţ de câţiva kilometri.

    Dar nu mulţi. “Ce ne facem, dom’le, cu Băsescu ăsta?”, mă întreabă la un moment dat, asta după ce şi-a dat seama că lucrez prin presă. Nu m-a lăsat să-mi declin competenţa în legătură cu modul de întrebuinţare al preşedintelui şi a continuat, fără punct şi virgulă, dar cu intonaţii pline de năduf să mă informeze în legătură cu starea drumurilor, cu vilele construite nu ştiu pe unde, cu modul în care se descurca el odată şi cu modul în care unii au pus stăpânire pe unele spaţii comerciale şi cum respectivele spaţii comerciale îşi schimbă oferta – prea des pentru puterea de înţelegere a omului meu. Întrebarea retorică “…păi ştii dumneata?…” se repeta destul de des; la întrebarea mai puţin retorică “…păi ştii dumneata cât costă kilu de slănină?…” am ajuns la gară şi a trebuit să-l determin să oprească pentru a coborî, în sfârşit.

    Taximetristul a coborât ca să deschidă portbagajul; am profitat de momentul de tăcere pentru a-i comunica că ştiu cât costă kilu de slănină şi că, fără nicio legătură cu toate cele pomenite, cred că lui o să-i fie tot mai greu, în continuare. Am prins în ochii lui o lumină derutată, nu ştiu dacă era în legătură cu slănina sau cu bacşişul lăsat.

     

  • Din ceea ce iese din mâinile lui scotea în vremurile bune 300.000 de euro

    Piaţa modei de lux din România s-a schimbat mult în ultimii ani. Oamenii consumă altfel, caută alte tipuri de produse, cantităţile nu mai sunt chiar atât de mari, iar exuberanţa de altădată din domeniu pare să fi dispărut„, descrie pe scurt situaţia industriei de fashion de lux Ovidiu Buta, unul dintre cei mai cunoscuţi critici de modă de pe plan local, director de modă al revistei GQ şi colaborator al unor renumite case de modă din ţară şi din străinătate.

    Recesiunea a lovit domeniul exact în plină perioadă de consum, când românii de-abia prinseseră gustul modei de lux şi începuseră să cheltuie din ce în ce mai mult pentru haine. Şi nu scăderea vânzărilor a fost cea mai mare problemă pentru competitorii din domeniu, ci faptul că „elanul din perioada de boom s-a tăiat brusc, fără să se închidă un cerc complet”, vorbeşte Buta despre lipsa unui răgaz pentru consumatori de a-şi compune o garderobă de lux şi a încetini în mod natural cheltuielile înainte de a reîncepe achiziţiile. Altfel spus, „n-au apucat să se sature de hainele de marcă, iar când a venit criza oamenilor parcă nu le venea să creadă că nu-şi mai pot permite să cumpere ce vedeau în vitrine„, spune criticul.

    Conceptul democratizării luxului a fost, după părerea lui, o altă problemă de care s-a lovit domeniul. S-a făcut astfel o confuzie între lux şi hainele pentru publicul larg, în principal din dorinţa industriei de a face profit într-o perioadă dificilă, iar moda de lux a pierdut atunci din strălucire. „Un produs Yves Saint Laurent nu trebuie să aibă aceeaşi calitate ca unul de la H&M şi diferenţa să o facă doar preţul, deşi acest lucru s-a întâmplat la un moment dat. Acum, industria luxului încearcă să se reaşeze„, spune Ovidiu Buta.

    O tendinţă pe care o observă în domeniul modei de lux este faptul că oamenii sunt mult mai atenţi la ceea ce cumpără şi nu mai sunt dispuşi să arunce cu banii pe orice, chiar dacă poartă o semnătură prestigioasă. Experienţa de mai bine de două decenii în domeniu îi permite acum lui Buta să speculeze brandurile şi piaţa. Deşi şi-a dorit să devină scenograf, motiv pentru care a şi studiat comunicarea audio-vizuală în cadrul Academiei de Teatru şi Film din Bucureşti, precum şi design la Universitatea Româno-Americană, viaţa l-a împins spre modă, despre care nu doar scrie şi o critică, ci şi contribuie la creaţia ei.

    A lucrat timp de cinci ani în atelierul Doinei Levintza, la începuturile carierei sale, iar de atunci a realizat proiecte de modă peste tot în lume, la Londra, New York, Shanghai, Berlin, Chicago, Paris, Sao Paulo sau Milano. Acum, urmează să lanseze împreună cu Mihaela Glăvan o nouă linie de încălţăminte, ceade-a treia de până acum, cu Stephan Pelger a creat o linie de tricouri „ironice, obraznice chiar„ şi mai are în lucru alte două proiecte despre care încă nu poate să dea prea multe detalii. În plus, împreună cu Irina Schrotter s-a implicat în organizarea celui mai important eveniment de modă de pe plan local, Romanian Fashion Week.

    Întreg businessul lui Ovidiu Buta a ajuns în perioadele bune de dinainte de 2010 la aproximativ 300.000 de euro pe an, mare parte din ceea ce ieşea din mâinile lui – idei creative transformate în realitate împreună cu designeri – mergând către export. Acum, este în proces de relansare a majorităţii proiectelor sale. „România a fost multă vreme un soi de El Dorado pentru fashionul de lux„, spune Buta. Acum însă sunt destule componente care încă lipsesc industriei, mai cu seamă în contextul în care piaţa este încă la început. „Dacă nu venea criza şi treceam de perioada de consum exploziv, când lumea s-ar fi săturat de ceea ce oferea piaţa foarte zgomotoasă la acel moment pe brandurile străine de lux, am fi ajuns în mod firesc în epoca designerilor români„, observă criticul de modă.

    Acum, designerii români de prestigiu sunt încă destul de puţini, în cea mai mare parte prezenţi în domeniu de multă vreme. În urmă cu un deceniu, povesteşte Ovidiu Buta, dacă întrebai la New York ce înseamnă modă românească, răspunsul ar fi fost Doina Levintza. În Germania, aceeaşi întrebare ar fi primit drept răspuns Irina Schrotter sau Stephan Pelger, iar francezii ar fi spus probabil Venera Arapu. Aceleaşi nume sunt în frunte şi acum, dar din urmă au venit şi câţiva tineri designeri care au reuşit să-şi facă loc nu doar pe piaţa din România, ci şi în lume. Maria Lucia Hohan este doar unul dintre exemple.

    Ovidiu Buta admite totuşi că fashionul şi în special cel de lux a fost unul dintre cele mai afectate domenii de contextul economic dificil, iar asta s-a văzut cel mai mult în obiceiurile de consum ale românilor. Cheltuielile românilor pentru lux se ridică acum la 200 de milioane de euro pe an, cifră cu mult în urma celor vehiculate în alte pieţe din regiune precum Polonia, Ungaria sau Ucraina şi din care aproximativ jumătate înseamnă de fapt vânzările de automobile de lux, potrivit unor estimări recente ale ZF.

    Pentru restul de 100 de milioane de euro se luptă nu doar designerii de modă şi bran-du-rile străine de lux prezente pe plan local, dar şi producătorii de bijuterii şi ceasuri scumpe, toţi adre-sându-se unei pături subţiri de clienţi care încă îşi permit luxul de a cumpăra lux. Lucrurile încep însă să se schimbe. Iar moda are toate şansele să se întoarcă şi în România la vremurile bune de altădată.

  • Isărescu: Contactul direct dintre bancher şi client – esenţial. Tehnologia modernă, una dintre cauzele crizei

    “Un principiu fundamental şi pentru acea vreme, dar şi pentru perioada de astăzi, în noile condiţii, era să existe posibilitatea unei relaţii directe cu clienţii. Pe atunci nu era comunicarea electronică, nu era Facebook, trebuia să-l vezi pe nenea acela. De aici şi reticenţa ideii că se poate face electronic banking, adică până când nu te uiţi în ochii clientului nu poţi să iei o decizie să dai un credit, mare discuţie şi în prezent. Se spune că una dintre cauzele crizei financiare actuale este această decuplare, între client şi bancher au apărut o sumedenie de forme intermediere, toate mijlocite de tehnologia modernă care nu asigură acea alchimie pe care o ai atunci când îl priveşti în ochi pe clientul tău şi-i acorzi sau nu creditul.

    Şi apar tot felul de indicatori, supraindicatori, solvabilităţi, profitabilităţi, lichidităţi cu care-i înnebuneşti (pe clienţi – n.r.), de multe ori activitatea bancară este complexă. Până la urmă, contactul direct cu clientul era esenţial, în bankingul de la sfârşitul acelui secol trebuia să te vezi ochi în ochi cu clientul”, a afirmat, marţi, guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, la o dezbatere cu ocazia lansării cărţii “Palatele Băncii Naţionale a României Volumul I: Palatul vechi”.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • JURNALISTE agresate sub ochii POLIŢIEI, de ADMINISTRATORUL unei pieţe din Ploieşti

    Incidentul a avut loc în cursul zilei de vineri, în Piaţa Cocoş din Ploieşti. Trei jurnaliste prahovene, Marilena Iordache, reporter PRO TV , Oana Stoica, reporter Prahova TV şi Diana Roman, reporter Antena 1, au fost agresate verbal şi fizic, cea din urmă fiind lovită în ceafă, potrivit

    Cititi mai multe pe www.RTV.net

  • Campanie “Nu-ţi scăpa casa din ochi!”: Ce TREBUIE să faci pentru a nu fi victima hoţilor din locuinţe

     “Anul trecut, ca şi în primul trimestru al acestui an, furturile din locuinte reprezintă 14% din totalul furturilor sesizate Poliţiei Române, deci nu sunt atât de însemnate”, a declarat joi într-o conferinţă de presă comisarul-şef Călin Aurel, director în cadrul Direcţiei Investigaţii Criminale, cu ocazia lansării unei campanii de informare şi avertizare a cetăţenilor, denumită “Nu-ţi scăpa casa din ochi!”, derulată împreună cu Groupama Asigurări.

    La oraşe, hoţii acţionează în timpul zilei pe parcursul săptămânii de lucru (54,9%), iar în weekend pe timpul nopţii (56,3%). În schimb, la sate preferă să dea spargeri noaptea, atât în cursul săptămânii (60,8%), cât şi în weekend (60,1%).

    Cel mai adesea, hoţii fură bani (30%), aparatură electronică, audio/video, calculatoare (21,2%), telefoane mobile (16%), bijuterii (13%), aparate folosite în construcţii (10,9%), haine (10,1%), produse alimentare (9%), electrocasnice (8%), băuturi alcoolice (5,6%) şi materiale de construcţii (5,5%), potrivit unei analize a Poliţei efectuate pe 3.000 de cazuri soluţionate, prezentată de comisarul-şef Constantin Stroescu, director al Institutului de Cercetare şi Prevenire a Criminalităţii.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro