BusinessMagazin

Tag: international

  • Care este businessul pe care îl poate începe oricine şi care este văzut de unul dintre cei mai puternici manageri din lume drept o super afacere, în care el ar investi în orice moment

    Aşa cum hârtia igienică a devenit simbolul panicii şi al cumpărăturilor iraţionale în vremea pandemiei de COVID-19, tot aşa cândva banalul ou este simbolul inflaţiei scăpate de sub control şi al defecţiunilor din sistem. Dar şi o cale de refulare a angoasei consumatorului, dovadă fiind multitudinea de meme care au ca subiect scumpirea oului.

    Dar şi teoriile conspiraţiei care explică de ce s-au scumpit ouăle. A investi în găini pare o idee neobişnuită, însă ea îi aparţine lui Russ Koesterich, manager de portofoliu la BlackRock. În perioade cu pieţe volatile, investitorii au căutat întotdeauna alternative la acţiuni sau obligaţiuni pentru a-şi proteja capitalul şi pentru a face chiar profit.  Koesterich a venit cu propunerea ca răspuns la o întrebare pusă de Bloomberg mai multor manageri de investiţii: pe ce aţi paria 10.000 de dolari chiar acum? Dar de ce găini?

    Strategul de la BlackRock argumentează că în timp ce inflaţia a devenit o realitate nedorită pentru fiecare categorie de bunuri, puţine materii prime s-au scumpit la fel de rapid ca ouăle. În ultimul an, în SUA preţurile acestora au crescut mai mult decât cele ale oricăror alte categorii de produse alimentare.

    Chiar şi în raport cu alte bunuri de necesitate, creşterea preţurilor ouălor a fost extremă. De exemplu, tarifele şi facturile la energie, care la un moment dat au ameninţat să tragă economia globală în recesiune, s-au potolit. Cotaţiile petrolului şi gazelor naturale sunt ambele mai mici decât erau acum un an. Şi, în timp ce creşterea preţurilor ouălor a fost exacerbată de o epidemie deosebit de gravă de gripă aviară, scumpirile produselor agricole reaminteşte o lege importantă a economiei: toată lumea trebuie să mănânce, orice-ar fi.

    Faptul că găinile fac parte din recomandările de investiţii al unui manager profesionist de bani de la BlackRock subliniază cât de valoroase sunt ouăle în zilele noastre, scrie revista Quartz. În SUA acestea erau în decembrie cu 60% mai scumpe decât în urmă cu un an. Creşterea preţurilor ouălor este mult mai rapidă decât inflaţia generală la alimente, de doar 10,4%. Motivele pentru care omleta riscă să rămână doar pe meniurile de lux sunt cunoscute şi simple, ţinând de forţele pieţei. Însă este destul loc şi pentru teorii ale conspiraţiei sau pentru ceva mai… sinistru. Preţurile ouălor sunt ridicate în mare parte din cauza unei epidemii de gripă aviară fără sfârşit care afectează cea mai mare parte din SUA şi părţi ale Europei, forţând fermierii să omoare sute de mii de păsări pentru a controla boala.

    Obligaţia de a sacrifica animalele la o scară atât de mare a redus oferta, ceea ce a condus la creşterea preţului ouălor. Numai în SUA gripa aviară a infectat anul trecut peste 10% dintre găinile ouătoare ale ţării. Aceasta este o mare problemă, deoarece pentru mulţi americani şi pentru mulţi oameni din întreaga lume, ouăle sunt o parte esenţială a dietei – un veritabil superaliment şi o sursă importantă de proteine – care are puţini, dacă nu chiar deloc, înlocuitori comparabili. Aceasta înseamnă că va exista cerere chiar şi la preţuri mari. Oamenii vor mânca în continuare ouă şi vor înghiţi şi preţurile mai mari. „Cererea de ouă nu este foarte sensibilă la schimbările de preţ”, explică Wendong Zhang, economist agricol şi profesor asistent de economie aplicată şi politică la Universitatea Cornell. Va scădea preţul ouălor? Zhang apreciază că un producător ar avea nevoie de aproximativ patru până la şase luni pentru a-şi reconstrui oferta de ouă. „Nu există nicio şansă să revedem anul acesta preţurile foarte scăzute de la mijlocul anului trecut”, a spus el.

    Dar există şi speranţă. Preţurile cu ridicata pentru o cutie de ouă au început să revină la realitate, potrivit unui raport al Departamentului Agriculturii din SUA din 27 ianuarie, dar va dura până când preţurile mai mici vor ajunge şi  la magazinul alimentar de la colţ. De asemenea, contractele futures pentru ouă nu se mai tranzacţionează la cote maxime, semnalând că unii investitori se aşteaptă ca preţurile să scadă. Prin urmare, cine are de gând să cumpere găini trebuie să se grăbească. Şi dacă tot investeşte în păsări, recomandat ar fi să cumpere şi pământ.

    În ultimii ani, valoarea terenurilor agricole a crescut, iar astfel de investiţii tind să aducă recompense în timpul recesiunilor. Din 1991 şi până în prezent, investiţiile în acest tip de terenuri au avut un randament mediu anual de 11%, mai mare decât acţiunile sau activele imobiliare în aceeaşi perioadă. Acest lucru ajută şi la a explica de ce Bill Gates continuă să cumpere terenuri agricole. Controlând mâncarea, controlează omenirea, nu? Acum este timpul pentru a intra pe tărâmul conspiraţiilor. În SUA şi în alte părţi ale lumii utilizatori ai reţelelor de socializare spun că au găsit un nou vinovat pentru preţurile în creştere vertiginoasă ale ouălor: hrana pentru găini, scrie Fortune. Teoria a luat avânt pe Facebook, TikTok şi Twitter în ultimele săptămâni, oamenii arătând că găinile lor au încetat să mai facă ouă şi speculând că furajele comune pentru păsări sunt cauza. Unii au făcut un pas mai departe sugerând că producătorii de furaje folosesc intenţionat pentru produsele lor formule care opresc producţia de ouă la curte pentru a forţa oamenii de rând să cumpere ouă la preţuri umflate.

    CITITI AICI MATERIALUL INTEGRAL

  • Coruptia, nepăsarea şi incompetenţa ucid. Turcia a suferit şi înainte de cutremuri din cauza dezastrelor naturale şi oamenii au murit pentru că statul corupt nu a luat măsurile necesare

    Februarie 2022. Orăşenii din Isparta, Turcia, au rămas fără curent electric timp de câteva săptămâni după ce oraşul lor a fost lovit de viscol. Nu a fost un simplu dezastru natural. Luminile nu ar fi rămas stinse atât de mult ŞI OAMENII N-AR FI MURIT dacă n-ar fi fost incompetenţa din managementul utilităţilor publice, sector controlat de apropiaţi ai partidului de guvernământ. În Turcia lui  Erdogan, privatizările înseamnă corupţie şi colaps în infrastructură. Vor veni multe alte crize, scria anul trecut chiar din această ţară Erin O’Brien, jurnalistă freelancer. Nu putea şti atunci cât de multă dreptate avea. Povestea ei a fost publicată de revista Jacobin.

    Mevlüt Özil s-a oprit şi şi-a aprins gânditor o ţigară înainte de a răspunde la ultima întrebare despre viaţa din oraş. Biroul era scufundat în întuneric. Toată strada de sub fereastră era acum un abis de cerneală. Isparta devenea un loc întunecat, tăcut, pe măsură ce reţeaua electrică ceda. Fostul profesor devenit preşedinte de ONG, întreprinzător şi susţinător al unui partid de opoziţie a pufăit scurt şi a zâmbit: „Ei bine, gata, s-a oprit din nou curentul”.

    În urmă cu două săptămâni o furtună istorică de zăpadă acoperise acest mic oraş turcesc, suprasolicitând acoperişurile prea şubrede şi acoperind liniile electrice cu gheaţă şi zăpadă atât de multă încât acestea s-au rupt. De două săptămâni locuitorii rezistau fără căldură sau apă curentă în iarna extremă. În frigul şi întunericul biroului său, Özil s-a oprit din râs şi a aprins lanterna telefonului mobil, proiectându-şi lumina pe faţa serioasă: „Se pare că încă n-au reparat”, a spus el.

    Isparta este un oraş de munte, la doar o oră şi jumătate de plajele Antalyei de pe coasta Mediteranei. Înconjurat din toate părţile de primării conduse de opoziţie, este un bastion al partidul conservator Justiţie şi Dezvoltare (AKP) într-o regiune care, altfel, votează în general împotriva guvernului condus de Recep Tayyip Erdogan. La alegerile locale din 2019, Isparta a votat în proporţie de 38% pentru AKP şi de 31% pentru Partidul Mişcarea Naţională (MHP), un aliat al AKP. Ironic, emblema partidului lui Erdogan este un bec aprins.

    Unul dintre proiectele de căpătâi ale AKP a fost privatizarea serviciilor publice, companiile de utilităţi ale Ispartei fiind vândute în numele eficienţei unor holdinguri private cu legături guvernul. Cu toate acestea, viscolul din februarie şi eşecul guvernului de a reacţiona eficient demonstrează cum vânzarea de servicii a degradat chiar şi infrastructura de bază.

    Furtuna de zăpadă a început devreme în dimineaţa zilei de 3 februarie. Potrivit localnicilor, a coborât rapid de pe munte. Oraşul primeşte ceva zăpadă în fiecare an datorită altitudinii ridicate la care se află, dar acum a fost diferit: o  astfel de furtună de zăpadă nu a mai fost din 2003.

    A nins toată dimineaţa şi după-amiaza. Oraşul a continuat o vreme să fie alimentat cu electricitate, dar zăpada a acoperit oraşul, groasă şi lipicioasă. Drumurile care duceau prin munţi în Isparta au fost închise, lăsând locuitorii în imposibilitatea de a intra sau ieşi.

    Brusc, în jurul orei 16, s-a întrerupt curentul. Locuitorii, obişnuiţi cu deficienţele infrastructurii îmbătrânite a oraşului, au crezut că lumina va reveni după câteva ore. Dar când s-a lăsat noaptea, s-a lăsat şi întunericul.

    În oraş, ca în multe locuri din Turcia, majoritatea caselor din zonele urbane se bazează pe încălzitoare electrice cu apă numite kombis. Pana de curent a însemnat că aceste dispozitive nu au mai putut funcţiona. Pompele electrice de apă, esenţiale pentru infrastructura agricolă din zonele exterioare ale Ispartei, s-au oprit şi ele. În mijlocul unei furtuni de zăpadă, la temperaturi scăzute record, locuitorii au rămas fără încălzire, fără apă caldă şi, în unele cazuri, fără apă deloc.

    umina dimineţii zilei de 4 februarie a dezvăluit cât de mari erau pagubele. În timpul furtunii, zăpada a acoperit stâlpi electrici care datau din anii 1980, făcându-i incapabili să transmită electricitate prin cele trei cabluri pe care le susţineau. În alte locuri, gheaţa a acoperit firele vechi şi uzate care pur şi simplu s-au rupt. Alte linii electrice erau împovărate cu straturi de gheaţă şi zăpadă atât de groase încât stâlpii de electricitate vechi, ruginiţi, s-au îndoit până la pământ.

    Cei care aveau sobe cu cărbune au fost norocoşi. Pana de curent a continuat a doua, apoi a treia zi, dar ei şi-au putut încălzi casele cu lemne şi resturi. Locuitori precum Özil, care se bazau în întregime pe electricitate, nu puteau decât să aştepte zgribuliţi în pături şi să  privească cum se scurge apa din frigiderele rămase fără curent.

    În unele sate periferice, lumina a revenit abia după zece zile. În Yalvaç, o comună aflată la o oră şi jumătate distanţă de centrul oraşului, un bătrân pe nume Ramazan Namli a murit îngheţat în casa lui. Nu avea căldură şi locuia singur, departe de rude. Cauza morţii a fost înregistrată oficial ca şoc hipotermic; AKP a negat că decesul a avut legătură cu furtuna, iar presa proguvernamentală a insistat că bătrânul a murit în urma unui atac de cord.

    În altă parte, rapoartele despre mame tinere care fierbeau apă pentru a-şi ţine bebeluşii şi copiii la căldură au inundat birourile Partidului Popular Republican (CHP) şi ale Partidului Iyi (Partidul Bun). Pacienţii care se bazau pe aparatele de  oxigen au fost în cea mai disperată situaţie, la fel ca fermierii blocaţi pe câmpurile lor, incapabili să-şi aducă animalele acasă de la păşune. Şeful Iyi, Hasan Buyukcan, a spus că telefonul lui a sunat fără oprire, cu oameni cerând ajutor. El bănuieşte că au existat mai multe decese care au avut legătură cu pana de curent, în special în rândul bătrânilor şi bolnavilor, dar niciunul nu a fost raportat oficial ca rezultat al căderii reţelei de electricitate.

    Pagubele au fost mari. Acoperişurile a zeci de case s-au prăbuşit sub greutatea zăpezii, iar copacii şi crengile doborâte au blocat străzile. Una din pieţele centrale ale oraşului, cunoscută sub numele de Piaţa Rusă, a fost zdrobită de jumătatea de metru de zăpadă care s-a adunat deasupra ei. Dacă zăpada ar fi căzut o zi mai târziu, în ziua de târg, ar fi făcut ca structura să se prăbuşească peste sute de cumpărători.

    Pe măsură ce pagubele se adunau, politicienii şi votanţii opoziţiei au ieşit atât în stradă, cât şi pe reţelele de socializare pentru a protesta. Dar indiferent de nuanţa politică, o întrebare agita spiritele: unde sunt autorităţile?

    Pe parcursul primei zile de ninsoare, administraţia locală condusă de AKP a păstrat tăcerea. La patru ore după ce s-a întrerupt curentul, la multe ore după ce drumurile au fost închise, partidul a convocat o masă rotundă de urgenţă pentru a analiza situaţia. Cu toate acestea, membrii locali ai principalului partid de opoziţie nu au fost invitaţi. „Ar fi putut aduna diferitele componente ale societăţii acestui oraş în jurul mese”, a comentat liderul local al CHP Yalim Halici, „Am fi putut fi acolo unde era nevoie de noi. Am fi putut aduce servicii din alte oraşe ale CHP pentru cetăţenii noştri din Isparta.”

    Cu toate acestea, Halici spune că administraţia locală a refuzat să recunoască amploarea crizei şi a încercat să suprime discuţiile despre aceasta. De asemenea, AKP nu a votat pentru a declara regiunea drept zonă de dezastru, ceea ce ar fi cerut acţiuni mai serioase.

    Într-un videoclip difuzat pe 5 februarie, când curentul era întrerupt de aproape două zile, primarul Ispartei, Şükrü Başdeğirmen, a spus că zăpada ar trebui văzută ca o binecuvântare – bereket în turcă. Deoarece ţara suferă de secetă, această zăpadă va ajuta Isparta. Câteva zile de chin pentru o vară îmbelşugată.

    Adevărul este că repararea reţelei electrice nu ţinea de puterea guvernului local. În mai 2013, Isparta a încheiat un acord cu Akdeniz Electric Distribution (AEDAS) şi cu CK Akdeniz Electric pentru a privatiza sistemul de distribuţie a energiei electrice din oraş. La acea vreme, administraţia locală condusă de AKP a spus că acordul va eficientiza alimentarea cu energie şi va permite investiţiile în infrastructură.

    Ambele companii au fost înfiinţate în aceeaşi lună – mai 2013 – şi fiecare era deţinută de Cengiz Holding Company şi de conglomeratul Kolin Construction Company. Cengiz şi Kolin sunt amândouă strâns legate de guvernul lui Erdogan – sunt două dintre cele „cinci mari” holdinguri care au pus stăpânire pe economia turcă în două decenii de guvernare AKP. Patronii lor fac parte din „gaşca celor cinci”. Sunt regii betoanelor şi ai proiectelor de infrastructură.

    Afaceri precum cea încheiată de CK Akdeniz, AEDAS şi primăria condusă de AKP sunt numite ihale în turcă, sau licitaţii. Când Erdogan şi partidul său au ajuns la putere în 2002, au încheiat un acord cu Fondul Monetar Internaţional pentru a privatiza părţi mari ale economiei pentru a salva Turcia de inflaţia galopantă şi de o criză financiară. AKP a promovat privatizarea ca un mijloc de modernizare.

    Cu toate acestea, în cele două decenii care au trecut, privatizarea contractelor guvernamentale a devenit un mijloc principal de îmbogăţire a persoanelor şi companiilor apropiate lui Erdogan şi susţinătorilor acestuia. Pe lângă Kolin şi Cengiz, Limak, Kalyon şi MNG sunt holdingurile care au primit cele mai multe licitaţii. De asemenea, toate sunt conduse de oameni legaţi de alianţa de guvernământ AKP-MHP, făcând atât companiile, cât şi pe cei care le conduc extrem de bogaţi.

    CEO-ul Cengiz Holding, Mehmet Cengiz, este prieten apropiat cu Erdogan şi unul dintre cei mai bogaţi bărbaţi din Turcia, în mare parte ca urmare a acestor licitaţii. Potrivit Forbes, Cengiz avea o avere de 550 de milioane de dolari în 2021. Cu toate acestea, Pandora Papers a dezvăluit că afaceristul şi-a ascuns marea majoritate a averii în Insulele Virgine. Un raport al Băncii Mondiale publicat în 2021 arată că Cengiz Holding a primit licitaţii de peste 42,1 miliarde de dolari între 2002 şi 2020, sub autoritatea AKP.

    ifrele opoziţiei au arătat că multe dintre aceste licitaţii sunt acordate la valori ale proiectelor mult mai mari decât cele reale. Totuşi, aşa cum arată catastrofa de la Isparta, puţine dintre ele produc rezultatele promise. Potrivit lui Halici, singurul lucru construit în oraş de când AKP a venit la putere a fost un nou spital public. „În afară de asta, ei nu au mai făcut nimic”, a spus el. „În anul 2022, un oraş întreg este în criză şi traumatizat.”

    Buyukcan spune că în ciuda presupusei investiţii din partea acestor companii private bine plătite, oraşul nu a reuşit să ia măsuri de precauţie pentru caz de furtună, deşi prognozele meteorologice au prezis zilele de ninsoare din timp. Cu doar trei zile înainte de dezastru, municipalitatea a semnat un contract cu o altă companie deţinută de Cengiz, BEDA Enerji, pentru a externaliza „răspunsul în caz de defecţiune” la sistemele electrice din Isparta. Acordul a fost în valoare de aproape 9 milioane de lire turceşti (aproximativ 600.000 dolari). În ciuda acestui fapt, compania a rămas fără reacţie zile întregi.

    Mehmet Cengiz este în consiliul de administraţie al BEDA, iar fiica sa, Zeynep Cengiz Şekeralp, este unul dintre partenerii companiei.

    Eşecul unei astfel de privatizări este vizibil cu mult dincolo de Isparta.

    Licitaţiile sunt în miezul megaproiectelor AKP, cum ar fi noul aeroport din Istanbul. În 2013, guvernul a acordat contractul pentru facilitate, în valoare de 29 de miliarde de dolari, unui parteneriat al companiilor Cengiz, Kolin, Limak, Mapa şi Kalyon. Cengiz este una dintre firmele care deţine drepturi de operare pentru aeroport până în 2043.

    furtună puternică de zăpadă la începutul anului trecut a arătat şi acolo eşecul proiectului, lăudat a fi de dezvoltare. Când un viscol a lovit Istanbulul, zborurile au fost anulate zile întregi, sute de pasageri au fost blocaţi în aeroport, iar avioanele au stat îngheţate pe piste. Aeroportul, la fel ca Isparta, nu avea suficiente echipamente şi echipaje pentru a curăţa pistele şi a aduce aeronavele la adăpost. Doar după ce zăpada s-a topit, funcţionarea normală a putut reveni, dar încet.

    Singura autostradă către aeroport, construită tot de un antreprenor privat, nu a fost curăţată zile întregi după ninsori, forţând pasagerii să rămână în aeroport.

    Acesta nu este singurul exemplu binecunoscut. După un accident de tren în 2018 în oraşul Corlu, în care şi-au pierdut viaţa douăzeci şi opt de persoane, inclusiv mai mulţi copii, a fost dezvăluit că tronsonul de cale ferată pe care trenul a deraiat nu fusese întreţinut din cauza unei lacune în licitaţie.

    După viscolul din Isparta, Serkan Tumay a fost nevoit să-şi ţină frizeria din centrul oraşului închisă timp de două zile. Drumul din faţa magazinului său, unde îşi usucă prosoapele şi bea ceai cu clienţii şi prietenii, a rămas acoperit de gheaţă zile întregi. Tumay este din Diyarbakir, în sud-estul ţării, şi s-a mutat cu familia în Isparta când era adult tânăr. La fel ca la mulţi din oraş, afacerea lui suferea deja din cauza creşterii preţului la energie electrică şi a inflaţiei record. Când viscolul a lovit, nici el, nici clienţii săi nu au putut ajunge la frizerie. Plus că a trebuit să aibă grijă de fiul cel mic, a cărui şcoală a fost închisă timp de o săptămână.

    Când şi-a redeschis în sfârşit afacerea, a observat o schimbare în atitudinea clienţilor. Bărbaţii cărora le tunde părul şi barba provin din toate spectrele politice, dar în acele zile încă îngheţate de după furtună, când multe din satele vecine oraşului încă nu aveau curent, mai toţi aveau ceva în comun: erau supăraţi. Mai ales pe autorităţi. “Nu poţi privi la drumurile îngheţate şi la copacii căzuţi şi la un oraş în beznă şi să crezi că guvernul face o treabă bună”, a spus el.

    Când oraşele învecinate Antalya şi Burdur, controlate de opoziţia CHP, au vrut să trimită ajutor sub formă de vehicule de deszăpezit şi generatoare, ofertele au fost respinse. Primarul din Burdur, Ali Orkun Ercengiz, spune că atunci când l-a sunat pe primarul Başdeğirmen, politicianul AKP i-a răspuns că oraşul nu are nevoie de ajutor şi că drumurile au fost curăţate şi electricitatea restabilită. 

    Primăria din Antalya a trimis un camion de distribuţie, de alimente care a fost întors din drum. Primarul Ispartei a spus că nu este nevoie.

    Iarna trecută oamenii se temeau că un asemenea dezastru se va întâmpla din nou. Liderii opoziţiei considerau că dacă se menţine sistemul actual de privatizări şi licitaţii, un alt dezastru este inevitabil.

    Şeful sindicatului inginerilor electrici din Isparta, Güner Merdan, a explicat că trebuie făcute investiţii. Liniile electrice trebuie duse în subteran, iar standardele de construcţie trebuie actualizate pentru a reflecta condiţiile climatice actuale. Multe dintre clădiri – precum piaţa care s-a prăbuşit – au fost construite pe standarde dezvoltate în urmă cu treizeci de ani, fără tehnologie modernă şi culegere de date, a declarat Caner Ataseven, şeful sindicatului de arhitectură a oraşului.

    Dar aceste investiţii sunt costisitoare – şi sunt probabil neatractive pentru un guvern care se confruntă deja cu o criză economică istorică, scria anul trecut Erin O’Brien. Săptămânile de după dezastrul din Isparta nu au arătat o schimbare a cursului faţă de sistemul ihale. La doar câteva zile după furtuna de zăpadă, pe 8 februarie, Cengiz Holding a primit o licitaţie în valoare de 1 milion de euro pentru un proiect de autostradă în România. De asemenea, nicio companie nu a fost trasă la răspundere pentru ce s-a întâmplat în Isparta, unde oamenii au primit facturi la energie cu preţurile noi, mai mari, imediat după revenirea electricităţii.

    Pentru oamenii din Isparta, toate acestea erau semne ale  inevitabilităţii mai multor dezastre, atât în oraş, cât şi în toată ţara. O nouă furtună de zăpadă, pe 2 martie, a confirmat această teamă. Electricitatea s-a oprit din nou. Unii oameni au trăit fără căldură, apă sau lumină timp de peste o săptămână pentru a doua oară într-o lună. „Acest tip de criză poate apărea oriunde în Turcia, unde controalele necesare nu sunt implementate şi companiile nu sunt instruite corespunzător”, a spus Buyukcan, de la Iyi. „Dacă nu în Isparta, se va întâmpla în altă parte.” În februarie 2023, două cutremure puternice au devastat una dintre cele mai sărace regiuni ale Turciei. Mii de clădiri, unele foarte noi, s-au prăbuşit. Turcia are experienţa cutremurelor şi totuşi mii de oameni au pierit. Unii au murit pentru că nicio autoritate nu a venit să-i salveze. În revista Foreign Policy este povestea unui băiat care şi-a dezgropat singur din ruine tatăl, dar n-a putut să ridice un bloc de beton sub care erau prinse picioarele bătrânului. Tatăl a murit după 24 de ore de agonie, sub privirile băiatului care aştepta în zadar un ajutor promis. Vina a căzut asupra unor dezvoltatori. Isparta, departe de oraşele distruse, adăposteşte acum o  parte din victimele cutremurelor.   

  • Care este afacerea în care ar investi în orice moment unul dintre cei mai cunoscuţi şi puternici manageri din lume. Este o afacere pe care o poate începe oricine

    Aşa cum hârtia igienică a devenit simbolul panicii şi al cumpărăturilor iraţionale în vremea pandemiei de COVID-19, tot aşa cândva banalul ou este simbolul inflaţiei scăpate de sub control şi al defecţiunilor din sistem. Dar şi o cale de refulare a angoasei consumatorului, dovadă fiind multitudinea de meme care au ca subiect scumpirea oului.

    Dar şi teoriile conspiraţiei care explică de ce s-au scumpit ouăle. A investi în găini pare o idee neobişnuită, însă ea îi aparţine lui Russ Koesterich, manager de portofoliu la BlackRock. În perioade cu pieţe volatile, investitorii au căutat întotdeauna alternative la acţiuni sau obligaţiuni pentru a-şi proteja capitalul şi pentru a face chiar profit.  Koesterich a venit cu propunerea ca răspuns la o întrebare pusă de Bloomberg mai multor manageri de investiţii: pe ce aţi paria 10.000 de dolari chiar acum? Dar de ce găini?

    Strategul de la BlackRock argumentează că în timp ce inflaţia a devenit o realitate nedorită pentru fiecare categorie de bunuri, puţine materii prime s-au scumpit la fel de rapid ca ouăle. În ultimul an, în SUA preţurile acestora au crescut mai mult decât cele ale oricăror alte categorii de produse alimentare.

    Chiar şi în raport cu alte bunuri de necesitate, creşterea preţurilor ouălor a fost extremă. De exemplu, tarifele şi facturile la energie, care la un moment dat au ameninţat să tragă economia globală în recesiune, s-au potolit. Cotaţiile petrolului şi gazelor naturale sunt ambele mai mici decât erau acum un an. Şi, în timp ce creşterea preţurilor ouălor a fost exacerbată de o epidemie deosebit de gravă de gripă aviară, scumpirile produselor agricole reaminteşte o lege importantă a economiei: toată lumea trebuie să mănânce, orice-ar fi.

    Faptul că găinile fac parte din recomandările de investiţii al unui manager profesionist de bani de la BlackRock subliniază cât de valoroase sunt ouăle în zilele noastre, scrie revista Quartz. În SUA acestea erau în decembrie cu 60% mai scumpe decât în urmă cu un an. Creşterea preţurilor ouălor este mult mai rapidă decât inflaţia generală la alimente, de doar 10,4%. Motivele pentru care omleta riscă să rămână doar pe meniurile de lux sunt cunoscute şi simple, ţinând de forţele pieţei. Însă este destul loc şi pentru teorii ale conspiraţiei sau pentru ceva mai… sinistru. Preţurile ouălor sunt ridicate în mare parte din cauza unei epidemii de gripă aviară fără sfârşit care afectează cea mai mare parte din SUA şi părţi ale Europei, forţând fermierii să omoare sute de mii de păsări pentru a controla boala.

    Obligaţia de a sacrifica animalele la o scară atât de mare a redus oferta, ceea ce a condus la creşterea preţului ouălor. Numai în SUA gripa aviară a infectat anul trecut peste 10% dintre găinile ouătoare ale ţării. Aceasta este o mare problemă, deoarece pentru mulţi americani şi pentru mulţi oameni din întreaga lume, ouăle sunt o parte esenţială a dietei – un veritabil superaliment şi o sursă importantă de proteine – care are puţini, dacă nu chiar deloc, înlocuitori comparabili. Aceasta înseamnă că va exista cerere chiar şi la preţuri mari. Oamenii vor mânca în continuare ouă şi vor înghiţi şi preţurile mai mari. „Cererea de ouă nu este foarte sensibilă la schimbările de preţ”, explică Wendong Zhang, economist agricol şi profesor asistent de economie aplicată şi politică la Universitatea Cornell. Va scădea preţul ouălor? Zhang apreciază că un producător ar avea nevoie de aproximativ patru până la şase luni pentru a-şi reconstrui oferta de ouă. „Nu există nicio şansă să revedem anul acesta preţurile foarte scăzute de la mijlocul anului trecut”, a spus el.

    Dar există şi speranţă. Preţurile cu ridicata pentru o cutie de ouă au început să revină la realitate, potrivit unui raport al Departamentului Agriculturii din SUA din 27 ianuarie, dar va dura până când preţurile mai mici vor ajunge şi  la magazinul alimentar de la colţ. De asemenea, contractele futures pentru ouă nu se mai tranzacţionează la cote maxime, semnalând că unii investitori se aşteaptă ca preţurile să scadă. Prin urmare, cine are de gând să cumpere găini trebuie să se grăbească. Şi dacă tot investeşte în păsări, recomandat ar fi să cumpere şi pământ.

    În ultimii ani, valoarea terenurilor agricole a crescut, iar astfel de investiţii tind să aducă recompense în timpul recesiunilor. Din 1991 şi până în prezent, investiţiile în acest tip de terenuri au avut un randament mediu anual de 11%, mai mare decât acţiunile sau activele imobiliare în aceeaşi perioadă. Acest lucru ajută şi la a explica de ce Bill Gates continuă să cumpere terenuri agricole. Controlând mâncarea, controlează omenirea, nu? Acum este timpul pentru a intra pe tărâmul conspiraţiilor. În SUA şi în alte părţi ale lumii utilizatori ai reţelelor de socializare spun că au găsit un nou vinovat pentru preţurile în creştere vertiginoasă ale ouălor: hrana pentru găini, scrie Fortune. Teoria a luat avânt pe Facebook, TikTok şi Twitter în ultimele săptămâni, oamenii arătând că găinile lor au încetat să mai facă ouă şi speculând că furajele comune pentru păsări sunt cauza. Unii au făcut un pas mai departe sugerând că producătorii de furaje folosesc intenţionat pentru produsele lor formule care opresc producţia de ouă la curte pentru a forţa oamenii de rând să cumpere ouă la preţuri umflate.

    CITITI AICI MATERIALUL INTEGRAL

  • De ce este Marea Britanie cea mai săracă ţară din Europa de Vest. Pe scurt, economia Marii Britanii regresează atât de mult, încât oamenii le iau roboţilor locurile de muncă

    Pe scurt, economia Marii Britanii regresează atât de mult încât oamenii le iau roboţilor locurile de muncă. Iar Angola, o ţară unde jumătate din populaţia de 34 de milioane de oameni trăieşte cu mai puţin de doi dolari pe zi, a cerut guvernului de la Londra să vină cu o strategie pentru a-şi proteja cetăţenii de criza fără precedent a costului vieţii.

    Bere, ouă, şoferi români, instalatori polonezi. Lista penuriilor din Marea Britanie se măreşte pe zi ce trece. Băncile de alimente lucrează la capacitate maximă fără a reuşi să asigure mâncare tuturor celor care apelează la ele. Salariile cresc în cel mai rapid ritm din ultimii 20 de ani, dar şi costul vieţii urcă mai rapid ca niciodată în ultimii 40 de ani.  Când britanicii au ales cu o majoritate la limită să părăsească Uniunea Europeană li s-a prezis că se vor confrunta cu crize groaznice de tot felul. Nu s-a întâmplat aşa, dar apoi a venit pandemia cu penurii de tot felul, iar acum criza energiei întreţine o criză a costului vieţii care face din Marea Britanie cea mai săracă ţară din Europa de Vest.

    Profesii întregi, cum ar fi profesorii şi asistentele medicale, organizează proteste nemaivăzute de generaţii.  Dar seminţele declinului actual au fost semănate cu mulţi-mulţi ani în urmă, iar lăstarul crizei de astăzi a fost hrănit cu o serie de decizii neinspirate. Marea Britanie a ales finanţele, distrugându-şi industria în numele reformei şi modernităţii, a ales austeritatea şi distrugerea de locuri de muncă în locul investiţiilor şi închiderea economiei în locul deschiderii către lume, tendinţă acutizată după Brexit, scrie The Atlantic.

    Ultimul an a fost greu pentru Regatul Unit, iar ultimele luni cele mai grele. Preţurile energiei cresc şi nu se mai opresc. Inflaţia a depăşit 10%. Cel mai longeviv monarh britanic a murit. Premierul cu cel mai scurt mandat a demisionat. Aceste lucruri sunt binecunoscute. Ştirile despre britanici sunt acoperite amplu în media europeană şi americană. Dar în spatele poveştilor de groază se află o poveste cu profunzimi mai mari despre o disfuncţie economică veche de decenii. Trebuie spusă pentru că este una care poate oferi lecţii pentru viitor.

    În imaginaţia occidentală, Regatul Unit nu este doar unul dintre părinţii politici, ci şi partener cultural în lumea anglo-saxonă, o naţiune bogată care a dat restului continentului şi Americii capitalismul modern şi Revoluţia Industrială. Dar strict după cifrele actuale, Marea Britanie este cam săracă pentru un loc bogat. Standardele de trai şi salariile din Regatul Unit sunt semnificativ în urma celor din Europa de Vest. După unele măsuri, de fapt, salariile reale în Regatul Unit sunt mai mici decât erau acum 15 ani şi probabil că vor fi şi mai mici anul viitor şi tot aşa. Această calamitate este în pregătire de zeci de ani. După Al Doilea Război Mondial, economia Marii Britanii a crescut mai lent decât cele ale vecinilor din Europa continentală. În anii 1970, britanicii au avut parte de o dezbatere naţională despre motivul pentru care rămâneau în urmă şi despre modul în care fostul imperiu devenise o economie relativ insulară şi adormită. Sub premierul Margaret Thatcher, în anii 1980, pieţele au fost dereglementate, sindicatele au fost distruse, iar sectorul financiar a fost vopsit ca o bijuterie a economiei britanice. Injecţia de neoliberalism a Doamnei de Fier a avut multe efecte secundare complicate, dar din anii 1990 până în anii 2000 economia britanică a urcat bine, cu boomul financiar al City-ului financiar londonez deschizând drumul. Marea Britanie, care s-a îmbogăţit ca fabrica lumii în secolul al XIX-lea, a devenit şi a rămas bancherul lumii până în secolul al XXI-lea. Când criza financiară globală a venit în 2008, a lovit puternic, zdrobind motorul ascensiunii economice a Marii Britanii. Preocupat de deficitele în creştere, guvernul britanic a urmat o politică de austeritate, îngrijorându-se mai degrabă de datorii decât de productivitate sau de cererea agregată, adică de investiţii în viitor şi sursele de venit ale oamenilor. Rezultatele au fost dezastruoase. Salariile reale au scăzut timp de şase ani la rând. Confruntându-se cu ceea ce scriitorul Fintan O’Toole a numit „anxietatea plictisitoare a nivelului de trai în scădere”, conservatorii au adulmecat un ţap ispăşitor pentru această catastrofă care se derula cu încetinitorul. Le-au servit alegătorilor anxioşi un meniu cu străini înfricoşători: birocraţii de la Bruxelles, imigranţii, solicitanţii de azil – oricine în afară de cei care iau decizii efective, care au slăbit competitivitatea britanică. O ceată de alegători mai în vârstă, din clasa de mijloc, nostalgici, au cerut Brexitul şi l-au primit.

     

    n ultimii 30 de ani, economia britanică a ales sectorul financiar în locul industriei, guvernul britanic a ales austeritatea în detrimentul investiţiilor, iar alegătorii britanici au ales o economie închisă şi mai săracă în detrimentul uneia deschise, cu mai multe oportunităţi şi posibil mai bogată. Rezultatele previzibile sunt scăderea salariilor şi creşterea uimitor de lentă a productivităţii. Deşi mass-media britanică se îngrijorează că roboţii iau locurile de muncă ale tuturor, realitatea este mai aproape de direcţia opusă. „Între 2003 şi 2018, numărul de spălătorii automate cu role (adică roboţi care spală maşinile) a scăzut cu 50%, în timp ce numărul de spălătorii auto manuale (adică bărbaţi cu găleţi) a crescut cu 50%”, a constatat economistul Duncan Weldon. „Se pare că oamenii iau slujbele roboţilor.” Ar putea suna ca un exemplu ciudat, pentru că economia britanică este evident mai complexă decât nişte băieţi care freacă maşinile cu săpun. Dar este un caz ilustrativ. Potrivit Federaţiei Internaţionale de Robotică, industria manufacturieră din Marea Britanie are mai puţină automatizare în tehnologie decât orice altă ţară la fel de bogată. Cu abia 100 de roboţi instalaţi la 10.000 de lucrători în producţie în 2020, densitatea medie de roboţi este sub cea din Slovenia sau Slovacia. O analiză a infamului „puzzle de productivitate” din Regatul Unit a concluzionat că în afara Londrei şi a finanţelor, aproape fiecare sector britanic are o productivitate mai scăzută decât semenii săi din Europa de Vest. Astfel, Marea Britanie, prima naţiune care s-a industrializat, a fost şi prima dintre cele mari care s-au dezindustrializat. Marea Britanie a dat naştere revoluţiei productivităţii care a schimbat lumea, iar acum are unele dintre cele mai proaste statistici de productivitate dintre toate economiile majore. Ceea ce a fost cândva cel mai puternic imperiu globalizat din lume a votat pentru a reduce în mod explicit accesul la comerţul global şi la talentele lumii. După Brexit, imigraţia, exporturile şi investiţiile străine au scăzut toate, reducând probabil dimensiunea economiei Marii Britanii cu câteva puncte procentuale pe termen lung. Străinii care vizitează  capitala Marii Britanii s-ar putea să nu perceapă aceste lucruri. După cum notează comentatorul economic Noah Smith, puterea financiară a Londrei a ascuns slăbiciunea generală a economiei în inovare şi producţie. Sau, după cum spune analistul economic Matt Klein, „Scoateţi din peisaj Londra Mare – a cărei prosperitate depinde într-o măsură inconfortabilă de dorinţa de a oferi servicii oligarhilor din Orientul Mijlociu şi din fosta Uniune Sovietică – şi Marea Britanie devine una dintre cele mai sărace ţări din Europa de Vest.” Astăzi, Marea Britanie pare prinsă între o aversiune de stânga faţă de creştere şi o aversiune de dreapta faţă de deschidere. În stânga academică, Marea Britanie a găzduit în ultimul timp o mişcare în ascensiune numită degrowtherism, care pretinde că pentru salvarea planetei ţările bogate trebuie să înceteze să mai caute creştere. În politica de dreapta, electoratul este dominat de alegători mai în vârstă cărora le pasă mai mult de războaiele culturale decât de competitivitate. „În 2019, când Boris Johnson şi Partidul Conservator au câştigat o mare majoritate în Camera Comunelor, majoritatea persoanelor cu vârstă de muncă nu i-au votat”, a spus Weldon. „Sunt destul de sigur că este prima dată când se întâmplă aşa. Aveţi acest bloc de alegători posteconomic, mai vechi, izolat din punct de vedere economic, care şi-ar putea permite să fie anticreştere aproape ca pe ceva de lux pentru că nu îi pasă de rezultatele economice.” Marea Britanie poate fi acum obiect  de studiu pentru alte ţări care se confruntă cu triada întunecată a dezindustrializarii, descreşterii şi denigrării străinilor. Trimiţându-şi industria peste mare pentru a îmbrăţişa cu braţele deschise finanţele, economia şi-a pierdut rezistenţa. Eroziunea rezultată a nivelului de trai a făcut ca publicul disperat să caute să dea vina pe cineva. Conservatorii au găsit sperietoarea în străinătate. Brexitul a privat economia de energia pentru o creştere ulterioară şi a pregătit scena pentru un circ politic continuu. Marea Britanie arată lumii ce se poate întâmpla atunci când o ţară bogată respinge industrializarea, productivitatea şi globalizarea. În loc să se transforme într-un Eden posteconomic cu vibraţii armonioase, devine un loc amar, agitat şi fără sens.  

  • Păsările inflaţiei şi oul conspiraţiei. Care este motivul pentru care unul dintre cei mai cunoscuţi strategi în investiţii ai lumii ar investi în orice moment în găini

    Aşa cum hârtia igienică a devenit simbolul panicii şi al cumpărăturilor iraţionale în vremea pandemiei de COVID-19, tot aşa cândva banalul ou este simbolul inflaţiei scăpate de sub control şi al defecţiunilor din sistem. Dar şi o cale de refulare a angoasei consumatorului, dovadă fiind multitudinea de meme care au ca subiect scumpirea oului.

    Dar şi teoriile conspiraţiei care explică de ce s-au scumpit ouăle. A investi în găini pare o idee neobişnuită, însă ea îi aparţine lui Russ Koesterich, manager de portofoliu la BlackRock. În perioade cu pieţe volatile, investitorii au căutat întotdeauna alternative la acţiuni sau obligaţiuni pentru a-şi proteja capitalul şi pentru a face chiar profit.  Koesterich a venit cu propunerea ca răspuns la o întrebare pusă de Bloomberg mai multor manageri de investiţii: pe ce aţi paria 10.000 de dolari chiar acum? Dar de ce găini?

    Strategul de la BlackRock argumentează că în timp ce inflaţia a devenit o realitate nedorită pentru fiecare categorie de bunuri, puţine materii prime s-au scumpit la fel de rapid ca ouăle. În ultimul an, în SUA preţurile acestora au crescut mai mult decât cele ale oricăror alte categorii de produse alimentare.

    Chiar şi în raport cu alte bunuri de necesitate, creşterea preţurilor ouălor a fost extremă. De exemplu, tarifele şi facturile la energie, care la un moment dat au ameninţat să tragă economia globală în recesiune, s-au potolit. Cotaţiile petrolului şi gazelor naturale sunt ambele mai mici decât erau acum un an. Şi, în timp ce creşterea preţurilor ouălor a fost exacerbată de o epidemie deosebit de gravă de gripă aviară, scumpirile produselor agricole reaminteşte o lege importantă a economiei: toată lumea trebuie să mănânce, orice-ar fi.

    Faptul că găinile fac parte din recomandările de investiţii al unui manager profesionist de bani de la BlackRock subliniază cât de valoroase sunt ouăle în zilele noastre, scrie revista Quartz. În SUA acestea erau în decembrie cu 60% mai scumpe decât în urmă cu un an. Creşterea preţurilor ouălor este mult mai rapidă decât inflaţia generală la alimente, de doar 10,4%. Motivele pentru care omleta riscă să rămână doar pe meniurile de lux sunt cunoscute şi simple, ţinând de forţele pieţei. Însă este destul loc şi pentru teorii ale conspiraţiei sau pentru ceva mai… sinistru. Preţurile ouălor sunt ridicate în mare parte din cauza unei epidemii de gripă aviară fără sfârşit care afectează cea mai mare parte din SUA şi părţi ale Europei, forţând fermierii să omoare sute de mii de păsări pentru a controla boala.

    Obligaţia de a sacrifica animalele la o scară atât de mare a redus oferta, ceea ce a condus la creşterea preţului ouălor. Numai în SUA gripa aviară a infectat anul trecut peste 10% dintre găinile ouătoare ale ţării. Aceasta este o mare problemă, deoarece pentru mulţi americani şi pentru mulţi oameni din întreaga lume, ouăle sunt o parte esenţială a dietei – un veritabil superaliment şi o sursă importantă de proteine – care are puţini, dacă nu chiar deloc, înlocuitori comparabili. Aceasta înseamnă că va exista cerere chiar şi la preţuri mari. Oamenii vor mânca în continuare ouă şi vor înghiţi şi preţurile mai mari. „Cererea de ouă nu este foarte sensibilă la schimbările de preţ”, explică Wendong Zhang, economist agricol şi profesor asistent de economie aplicată şi politică la Universitatea Cornell. Va scădea preţul ouălor? Zhang apreciază că un producător ar avea nevoie de aproximativ patru până la şase luni pentru a-şi reconstrui oferta de ouă. „Nu există nicio şansă să revedem anul acesta preţurile foarte scăzute de la mijlocul anului trecut”, a spus el.

    Dar există şi speranţă. Preţurile cu ridicata pentru o cutie de ouă au început să revină la realitate, potrivit unui raport al Departamentului Agriculturii din SUA din 27 ianuarie, dar va dura până când preţurile mai mici vor ajunge şi  la magazinul alimentar de la colţ. De asemenea, contractele futures pentru ouă nu se mai tranzacţionează la cote maxime, semnalând că unii investitori se aşteaptă ca preţurile să scadă. Prin urmare, cine are de gând să cumpere găini trebuie să se grăbească. Şi dacă tot investeşte în păsări, recomandat ar fi să cumpere şi pământ. În ultimii ani, valoarea terenurilor agricole a crescut, iar astfel de investiţii tind să aducă recompense în timpul recesiunilor. Din 1991 şi până în prezent, investiţiile în acest tip de terenuri au avut un randament mediu anual de 11%, mai mare decât acţiunile sau activele imobiliare în aceeaşi perioadă. Acest lucru ajută şi la a explica de ce Bill Gates continuă să cumpere terenuri agricole. Controlând mâncarea, controlează omenirea, nu? Acum este timpul pentru a intra pe tărâmul conspiraţiilor. În SUA şi în alte părţi ale lumii utilizatori ai reţelelor de socializare spun că au găsit un nou vinovat pentru preţurile în creştere vertiginoasă ale ouălor: hrana pentru găini, scrie Fortune. Teoria a luat avânt pe Facebook, TikTok şi Twitter în ultimele săptămâni, oamenii arătând că găinile lor au încetat să mai facă ouă şi speculând că furajele comune pentru păsări sunt cauza. Unii au făcut un pas mai departe sugerând că producătorii de furaje folosesc intenţionat pentru produsele lor formule care opresc producţia de ouă la curte pentru a forţa oamenii de rând să cumpere ouă la preţuri umflate.

    În SUA, ouăle s-au scumpit cu 60% într-un an, la o inflaţie de 7%. În Marea Britanie, preţurile au crescut cu 30%, la o inflaţie de 11%. Sau cu 85%, dacă ar fi după tabloidul Daily Mirror, care şi-a ales ca reper o marcă mai rară de ouă islandeze. În aceste condiţii, o găină harnică, ouătoare, ar valora greutatea ei în aur. Nu este de  mirare că un strateg al celui mai mare fond de management de active din lume recomandă clienţilor să investească în…pui. Vii, bineînţeles. Şi nu este o glumă.

    „Unul dintre cei mai mari producători de ouă din ţară a încheiat un acord cu unul dintre cei mai mari producători de furaje din ţară pentru a-şi schimba formula de hrană, astfel încât să nu mai conţină suficiente proteine şi minerale, iar găinile tale să nu mai producă ouă”, a explicat un utilizator de Facebook într-o postare distribuită de mii de ori. Însă experţii în păsări spun că nu există dovezi care să susţină astfel de afirmaţii. În realitate, preţurile ouălor din magazinele alimentare americane au explodat în ultimul an din cauza exploziei epidemiei de gripă aviară, combinată cu creşterea costurilor cu forţa de muncă şi cu aprovizionarea. Unii proprietari de păsări de curte pot constata că într-adevăr găinile lor nu dau randament, dar experţii spun că problemele nu au legătură cu furajele. În timp ce calitatea hranei poate influenţa capacitatea găinilor de a face ouă, oficiali din agricultura americană declarat pentru Associated Press că nu au auzit de probleme larg răspândite cu hrană care să afecteaze producţia de ouă. Şi câţiva furnizori importanţi de furaje asigură că nu şi-au schimbat formulele. Experţii spun că există explicaţii mult mai banale pentru producţia slabă a păsărilor din curte. „Există o conspiraţie la scară mare? Nu”, spune Todd Applegate, specialist în ştiinţa păsărilor de curte la Universitatea din Georgia. „Dincolo de hrană, există multe, probabil cu influenţă chiar mai mare, cauze legate de management şi de mediul în care trăiesc păsările care fac ca găinile să-şi oprească producţia de ouă sau să şi-o reducă.” Peste 43 de milioane dintre cele 58 de milioane de păsări sacrificate în ultimul an pentru a opri răspândirea virusul gripei aviare au fost găini ouătoare, potrivit Associated Press. „Din cauza gripei aviare, am fost nevoiţi să depopulăm fermele de milioane de găini ouătoare. Şi când scoţi atât de multe păsări din producţie, ai mai puţine ouă”, a explicat Ken Anderson, specialist în industria păsărilor de curte la Universitatea de Stat din Carolina de Nord. „Iar când sunt mai puţine ouă, preţul creşte.” Senatorul democrat de Rhode Island Jack Reed şi un grup de lobby condus de fermieri au cerut o investigaţie privind o posibilă înţelegere ilegală între producători pentru creşterea preţurilor ouălor. Însă nu există nicio dovadă că hrana pentru pui şi găini a fost modificată pentru a conduce la scumpirea ouălor.

    Oficialii din domeniul agriculturii din mai multe state, inclusiv Carolina de Nord şi Georgia, au declarat că nu au primit rapoarte că astfel de probleme ar fi larg răspândite. „Membrii noştri nu au auzit de vreo corelaţie între hrană şi producţia de ouă”, a spus Austin Therrell, director executiv al asociaţiei americane de control al furajelor, un grup de agenţii locale, de stat şi federale responsabile cu reglementarea hranei pentru animale.

     

    Therrell a remarcat, totuşi, că oficialii au primit întrebări de la oameni care au văzut afirmaţii legate de furaje pe reţelele sociale. Alţi factori ar putea explica rapoarte individuale despre producţia mai scăzută de ouă la curte, spun experţii. Orele mai puţine de lumină din timpul iernii pot reduce sau opri producţia de ouă la găini, la fel ca vremea rece, a spus Applegate. Furajele depozitate incorect se pot altera şi afecta metabolismul găinii şi producţia de ouă. „Fermieri cu păsări de curte nu urmează programe de iluminat pentru a avea producţie maximă de ouă”, a spus Anderson. „Mulţi oameni cu astfel de activităţi folosesc doar lumina naturală.” Mulţi utilizatori ai reţelelor sociale cred că anumite produse pentru furajat, cum ar fi cele oferite de Purina Animal Nutrition şi Tractor Supply, un lanţ de magazine de produse agricole, sunt de vină. Unii au spus că găinile lor au început să ouă din nou după ce au schimbat hrana sau şi-au făcut propriile reţete. Companiile neagă că produsele lor sunt de vină. „Confirmăm că nu au existat modificări în formulele produselor pentru hrana păsărilor”, a scris Brooke Dillon, purtător de cuvânt al Land O’Lakes, compania-mamă a Purina Animal Nutrition, într-un e-mail. În mod similar, Mary Winn Pilkington, purtător de cuvânt al Tractor Supply, a declarat că furnizorii săi au confirmat că nu a existat „nicio modificare a profilului nutriţional” al produselor lor furajere. Produsele furajere au fost rechemate în trecut pentru nutriţie necorespunzătoare, potrivit lui Adam Fahrenholz, specialist în furaje la Universitatea de Stat din Carolina de Nord. Dar, în timp ce problemele legate de mâncarea dată păsărilor, cum ar fi proteinele insuficiente, pot reduce producţia de ouă, el nu a găsit nimic care să confirme afirmaţiile online despre o conspiraţie amplă, internaţională chiar. Ca de obicei în astfel de cazuri, teoria conspiraţiei conform căreia companiile de furaje încearcă în mod deliberat să saboteze producţia de ouă din curtea omului de rând şi-a găsit public datorită unei neîncrederi mai largi în guvern şi în experţi, arată Yotam Ophir, profesor asistent la Universitatea din Buffalo şi specialist în dezinformare. Este ceva normal ca oamenii să caute ţapi ispăşitori în perioadele de anxietate socială, a spus el. Teoria se alătură altor conspiraţii recente care pretind că există un efort coordonat de a submina siguranţa alimentară a naţiunii. 

  • Cum îşi îneacă miliardarii ruşi amarul războiului în vin scump european aflat sub embargo?

    La ce bună bogăţia dacă n-o poţi etala? Dacă n-o poţi gusta? Uniunea Europeană a ştiut exact ce face atunci când printre sancţiunile aplicate Rusiei a introdus interdicţia de a exporta produse de lux, cum ar fi vinurile scumpe.

    Prin istorie, tradiţie şi preţ, vinul este asociat cu un anumit statut social. Cu cât eşti mai bogat, cu atât ai acces la băuturi mai scumpe, renumite, cu o legendă şi o poveste în spate.

    Vinurile europene au istorie, tradiţie, legendă şi, teoretic, dacă sunt de lux n-ar mai trebui să poată ajunge în Rusia. Scopul este de a crea frustrare în rândul oligarhilor din jurul lui Putin, în rândul celor care s-au îmbogăţit nu pentru a susţine sau urma o ideologie, ci pentru a gusta din bucuriile scumpe ale vieţii. Însă, în ciuda sancţiunilor, Kremlinul continuă să cumpere sute de sticle de vin în valoare de mii şi zeci de mii de dolari fiecare, iar cu această operaţiune se ocupă Aleksei Repik, un prieten al fiicei preşedintelui rus Vladimir Putin, Ekaterina Tihonova, scrie revista rusească de investigaţie şi analiză The Insider. Publicaţia a fost fondată de jurnalistul Roman Dobrochotov, acum în exil.

    Vinurile rare, care nu mai sunt vândute pe piaţa liberă după ce Rusia a invadat Ucraina, sunt acum disponibile în restaurantele de lux deţinute de Repikşi de partenerul său Ivan Sibirev, top manager al companiilor controlate de oligarhul Ghenadi Timcenko, prieten apropiat al lui Putin. Apropiaţii lui Putin importă vin sub pretextul „probelor de certificare”. În ce măsură funcţionarii vamali sunt implicaţi în eludarea sancţiunilor este o întrebare deschisă. După pornirea invaziei, UE a interzis exporturile de vinuri care costă peste 300 de euro către Rusia. Spre deosebire de embargoul total asupra vinului din Australia şi SUA, sancţiunea europeană este mai mult o restricţie simbolică deoarece ponderea acestor băuturi era mai mică de 1% din totalul importurilor  de vin ale Rusiei.

    Dar aşa a încercat executivul european să-i priveze pe oligarhii ruşi de Grand Cru de Burgundia şi de Bordeaux fără să dea cu bâta în producătorii obişnuiţi. Dar, în practică, această măsură a dus la apariţia importurilor semilegale sau semiilegale şi a unui nou tip de importator. La sfârşitul anului trecut, Riatiko, o companie puţin cunoscută aparţinându-i lui Aleksei Repik, proprietarul gigantului farmaceutic R-Pharm, a importat în Rusia unele dintre cele mai scumpe vinuri din lume. Aproape două sute de sticle cu cele mai rare vinuri (dintr-un total de 800 de sticle) şi-au făcut drum în Rusia, ocolind sancţiunile UE. Preţurile de achiziţie ale doar câtorva zeci de vinuri depăşesc un milion de ruble (14.200 dolari) sticla. Şi nu este vorba doar de preţurile exorbitante, ci şi că aceste vinuri nu sunt deloc uşor de obţinut. Piaţa vinurilor premium diferă de segmentul mai ieftin nu doar prin preţ, ci şi prin disponibilitatea la vânzare a soiului şi anului dorit. Cererea de vinuri de la cramele de top depăşeşte oferta de multe ori. Această disproporţie poate fi observată cel mai clar la vinul de Burgundia. De exemplu, emblematicul Domaine Leroi de Burgundia a produs doar 608 sticle la podgoria Musigni în 2007 – mai puţin de un palet. Cei mai respectabili distribuitori din lume, fie că sunt din Marea Britanie şi Statele Unite sau din Japonia şi Hong Kong, concurează pentru dreptul de a cumpăra acest vin. Prin urmare, proprietarii cramelor le vând pe bază de cotă sau de alocare. Un cumpărător extern care doreşte să cumpere vin de la un castel sau un domeniu va fi pur şi simplu refuzat şi îndrumat către un distribuitor.

    Un exemplu tipic este descris de Piotr Aven în cartea sa „Vremurile lui Berezovski”. Vladimir Zecikov, proprietarul agenţiei de publicitate Premier şi creatorul grupului Beli Oriol, l-a iniţiat pe Boris Berezovski în aspectele mai fine ale culturii vinului.

    „— Boris, le ai cu vinul?”

    „— Vorbeşti serios? Bineînţeles că da.”

    „— Boria, care este cel şmecher vin?”

    „— De ce? Petrus, desigur.”

    „— Boris, dar tu nu ştii nimic despre vin!”

    Şi Zecikov începe să-i dea prelegeri despre Romanée-Conti, un vin imposibil de cumpărat, doar că „am aici o sticlă, te las să-l încerci”. Boria sună pe cineva şi cere să i se aducă imediat o sticlă de Romanée-Conti. Dar constată că vinul nu se găseşte pe nicăieri.

    Având în vedere cele de mai sus, cele două sute de sticle ale noului importator rus par absolut fantastice. Canalul de Telegram „Drunken Master” a fost primul care a atras atenţia asupra declaraţiei vamale pentru cele mai scumpe vinuri din lume. Autorii alcool-tabloidului au fost surprinşi de contrastul dintre livrările vechi şi noi ale unei anume firme, Riatico. Compania, care a importat ani buni diverse produse din Japonia – de la ghimbir murat la stimulente pentru creşterea masei musculare – înregistra dintr-o dată importuri de vin de Burgundia ultrascump.

    Potrivit Registrului Federal al Produselor Alcoolice, din 23 noiembrie, furnizorul care se ocupase până de curând de sos de soia a importat aproape două sute de vinuri de top din Burgundia, Bordeaux şi Piemont. Dintre cele cinci castele din Bordeaux, care au primit cel mai înalt statut în clasificarea din 1855, Riatico le-a importat pe toate cinci (Chateau Haut-Brion, Chateau Lafite Rothschild, Chateau Latour, Château Margaux şi Château Mouton Rothschild) în trei zile. Domaine de la Romanée-Conti, pe care îl adorase doamna Pompadour, amanta lui Ludovic al XV-lea, a venit şi el din nou în Rusia. A fost adus şi legendarul Henri Jaier, al cărui fondator a condus renaşterea postbelică a Burgundiei. Vinurile acestor producători alcătuiesc topul celor mai scumpe vinuri din lume.

    În parte, producţii similare pot fi obţinute de la câteva companii ruseşti de comercializare a vinurilor, cum ar fi Simple sau DP-Trade, care lucrează la reputaţia lor internaţională de zeci de ani. Dar dacă importatorii obişnuiţi trebuie să se mulţumească cu producţii recente, colecţia Riatico include soiuri unice din secolul XX. Henri Jaier, menţionat mai sus, producea vin Richebourg la podgoria omonimă la o rată de puţin peste o mie de sticle pe an. 1987 a fost ultimul an de producţie, iar în 2006 Henri însuşi a murit. Aceste două evenimente au împins preţurile până în stratosferă. O sticlă de Richebourg din 1984 s-a vândut cu 183.750 de lire sterline la Christie’s în 2020. Şi în 2022, fostul importator de sos de soia a adus în Rusia zece sticle de Henri Jaier, inclusiv un Richebourg din 1984. Lista cu livrări a Riatico includea Chateau Haut-Brion din 1929, Château Cheval Blanc din 1947, Chateau la Mission Haut Brion din 1961 – aceste nume şi producţii sunt uluitoare.

    Din ce a adus Riatico, pe baza preţurilor medii mondiale disponibile de la WineSearcher, se poate estima că firma a importat vinuri în valoare de 4 milioane de euro în Rusia doar în noiembrie şi decembrie 2022.

    Dacă sticlele achiziţionate ar fi cumpărate în stare bună şi vânzătorul ar avea garanţie de provenienţă, preţul ar putea fi mult mai mare. Estimarea include doar preţul de achiziţie fără costurile de livrare, fără taxe şi accize.

    Banii ar fi putut fi folosiţi pentru a instala toalete încălzite în 300 de şcoli ruseşti, iar în condiţiile în care au fost cheltuiţi în doar  două luni de achiziţii, în termeni anuali ar fi fost suficienţi pentru 2.000 de şcoli ruseşti unde încă nu există toalete încălzite.

    De unde a obţinut o companie cu un capital social de 10.000 de ruble (145 dolari) bani pentru a cumpăra vinuri de lux? Patronul de la Riatico este Aleksei Repik, a cărui avere este estimată la 1,4 miliarde de dolari. R-Pharm este cel mai mare producător de farmaceutice din Rusia şi îşi primeşte cei mai mulţi bani de la guvern. Serviciul Federal Antimonopol suspectase o înţelegere de tip cartel între ministerul sănătăţii şi Repik, care a dus la preţuri mai mari la medicamente, şi chiar a efectuat o inspecţie neprogramată la minister. Dar investigaţiile nu au dus nicăieri.

    Poziţia de neurnit a lui Repik poate fi explicată în parte prin legătura companiei sale cu familia lui Putin. Potrivit unei investigaţii efectuate de Important Stories şi Der Spiegel, compania offshore a lui Repik deţine un avion de afaceri Bombardier Global 5000 cu indicativul M-FINE. Avionul a fost folosit de Ekaterina Tihonova, fiica cea mai mică a lui Vladimir Putin. Tihonova şi Repik nu sunt legaţi doar printr-un avion de afaceri. Natalia Popova, prietenă de multă vreme a fiicei ţarului de la Kremlin (şi adjuncta ei la Fundaţia Innopractica), este căsătorită cu Kirill Dmitriev, care conduce Fondul Rus de Investiţii Directe (FRID). Pe de o parte, Dmitriev are o relaţie strânsă cu Tihonova şi a fost invitat la nunta ei cu Kirill Şamalov. Pe de altă parte, fondul de stat pe care îl conduce a investit generos în afacerile lui Repik. De exemplu, în 2020, FRID şi R-Pharm au anunţat o investiţie comună de 4 miliarde de ruble (56,6 milioane dolari) în dezvoltarea şi producţia de medicamente şi vaccinuri biotehnologice pentru combaterea COVID-19.

    Pe piaţa rusă liberă nu pot fi găsite vinuri de milioane de ruble sticla. Dar pot fi cumpărate în restaurantele deţinute de Aleksei Repik şi de Ivan Sibirev. Anterior, Sibirev a fost directorul general al Stroitransneftegaz, unul dintre cei mai mari contractori ai Gazprom, deţinut de prietenul lui Putin, Timşenko. În 2017, Sibirev a deschis selectul Wine & Crab pe strada Nikolskaia din Moscova. Unitatea a devenit unul dintre cele mai luxoase restaurante ale Moscovei: bucătari pricepuţi – fraţii Berezuţki (a nu se confunda cu jucătorii de fotbal), importuri directe de fructe de mare cu avionul din Orientul Îndepărtat şi o listă de vinuri care conţine cele mai mari nume din lume. Un al doilea stabiliment Wine & Crab a fost deschis la scurt timp în Barviha, urmat de restaurantul la care fraţii Berezuţki şi-au pus cel mai mult amprenta, Twins Garden, în 2019. Restaurantele au fost recunoscute internaţional: în octombrie 2021, Twins Garden a fost clasat pe locul 30 în top 50 al restaurantelor lumii şi a fost premiat cu două stele Michelin în acelaşi an.

    Echipa lui Aleksei Navalnîi a descoperit în cadrul investigaţiei că partenerul lui Sibirev în afacerea cu restaurante era fiica vitregă a lui Alexei Miller, Svetlana Kuzneţova. Soţul ei Aleksander Kuzneţov este directorul general al Gazprom Komplektatsiia. În decembrie 2019, au existat zvonuri despre vânzarea Twins Garden către Aleksei Repik, care a devenit unicul fondator al companiei în 2020. Sibirev şi Kuzneţova au păstrat proprietatea restaurantelor Wine & Crab. Bucătăria de top a fraţilor Berezuţki şi exigenţele la fel de mari ale proprietarilor au cerut un acompaniament adecvat de vinuri. Somelierul restaurantelor Wine & Crab, şi în trecutul recent al Twins Garden, este Anton Panaşenko, cel mai bun somelier al Rusiei în 2003. Cererea pentru vinuri de top a dat naştere unei noi linii de afaceri în doar câţiva ani. La început, somelierul a negociat alocările cu cramele, folosind importatori terţi pentru importurile tehnice. Între timp, operaţiunea a continuat să se extindă: a deschis un magazin de vinuri, iar apoi şi-a înregistrat propria companie, Burgundi, în 2021.

    Alături de Panaşenko, cofondator al companiei este Konstantin Nureiev, director general adjunct interimar al Stroitransneftegaz şi coleg cu Ivan Sibirev. Conexiunile lui Anton Panaşenko în lumea vinului l-au ajutat să strângă un portofoliu de crame de top din Burgundia, Bordeaux şi Champagne. Lista producătorilor de vinuri de pe lista de preţuri a companiei Burgundi se potriveşte în mare măsură cu importurile recente ale Riatico – de la G. Roumier, Méo-Camuzet Frère & Soeurs, Domaine Ramonet, Emmanuel Rouget. Companiile au aproape o duzină de parteneri. Probabil că contactele de afaceri ale lui Panaşenko sunt cele care i-au permis importatorului de ghimbir murat să pună mâna pe vinuri de top căutate de colecţionari din întreaga lume. Apropierea lui Anton de doi vinificatori din Burgundia este evidenţiată de o cină la Twins Garden în 2019. Jean-Claude Ramonet, proprietarul renumitului Domaine Ramonet, şi Guillaume Rouget, fiul lui Emmanuel Rouget, şi-au prezentat personal vinurile patronilor restaurantului. Pe lângă domeniul tatălui său, Guillaume l-a reprezentat şi pe Henri Jaier – legendar vinificator care a fost unchiul şi mentorul tatălui său. În luna decembrie a aceluiaşi an, Anton a luat din nou masa cu Jean-Claude Ramone, de data aceasta în Burgundia, unde francezul i-a deschis o sticlă de Chateau Mouton Rothschild 1965, anul său de naştere. Împătimiţii vinurilor de la Kremlin nu ar fi putut să cumpere vin fără ajutorul companiilor europene în a eluda sancţiunile. Este evident că Riatico a folosit serviciile unui intermediar european, care a ajutat la colectarea comenzilor de la diverşi producători şi la realizarea documentaţiei. Toate livrările de vinuri premium s-au efectuat în baza unui singur contract, nr. 12/6/22 din 12 iunie 2022. În paralel, plata vinurilor către zeci de producători diferiţi s-a făcut prin două facturi, nr. 2 din 30 iunie 2022 şi nr. 3 din 12 august 2022. Este probabil ca aceiaşi intermediari să fi trimis mostre către laboratorul francez S.A.S. Sofralab la Bar sur Seine din 1 bis avenue Paul Portier BP 46, care a eliberat certificate de testare pentru toate vinurile achiziţionate de la Riatico pe 3 şi 5 iunie. Aceste fapte sugerează că aceeaşi companie a furnizat servicii către Riatico în legătură cu plasarea comenzilor şi întocmirea documentelor.

    Dimensiunea acelor loturi a depăşit semnificativ standardul prescris, „nu mai mult de 2,5 litri din fiecare tip”. Numai Domaine Romanée-Conti a contabilizat 78 de sticle de 0,75 litri şi butelii de 1,5 litri. Acest lucru sugerează indirect că valoarea în vamă a vinurilor a fost serios subestimată.

    În acest scop, majoritatea importatorilor închiriază depozite de accizare în Letonia, Lituania şi Estonia, unde lipesc timbre de accize şi contraetichete ruseşti pe sticlele importate. După izbucnirea războiului, guvernul a început să experimenteze cu aplicarea timbrelor pe teritoriul Rusiei, dar majoritatea importatorilor au continuat să folosească vechiul sistem. Schema incomodă s-a dovedit utilă pentru eludarea sancţiunilor: producători europeni respectabili îşi expediază produsele în Europa, iar întregul risc de eludare a sancţiunilor revine intermediarilor.

    Cum lasă vama să treacă vinul sancţionat? Mai exact, Riatico a folosit o abordare creativă: 22 de loturi dintre cele mai scumpe vinuri au fost aduse ca mostre pentru certificare.

    A doua posibilitate presupune folosirea unui intermediar european care poate cumpăra vin de la un producător din UE la preţul pieţei şi apoi „ajustează” preţul pentru cumpărătorul rus. Iar a treia posibilitate implică transferul fictiv pe teritoriul Rusiei către alte ţări ale Uniunii Vamale (un fel de UE patronat de Rusia). De exemplu, pe hârtie este menţionat că mărfurile au ca destinatar o companie din Kazahstan şi că drumul lor trece prin Rusia. În timpul tranzitului pe teritoriul rusesc, destinatarul kazah respinge mărfurile, iar documentele de expediere sunt apoi modificate pentru a include un destinatar rus. O persoană care nu este familiarizată cu realităţile ruseşti s-ar putea întreba cine ar cheltui milioane de ruble pe o sticlă de vin care poate fi consumată în câteva ore. Răspunsul la această întrebare este bine cunoscut de somelierii din Moscova. În 2017, ziarul Sobesednik a publicat un contract de livrare încheiat între „Serviciul de catering nr. 4”  al Kremlinului şi grupul de companii AST al miliardarului azer-rus-turc Telman Ismailov. Anexa la contractul de livrare de băuturi alcoolice pentru nevoile Dumei de Stat, Consiliului Federaţiei şi Camerei de Contabilitate includea Romanée-Conti 2001, 2002 şi 2005 în valoare de 1,2 milioane ruble (17.380 dolari), 1,3 milioane ruble (18.800 dolari) şi respectiv 1,5 milioane de ruble (21.700  dolari). Angajaţii restaurantului Sixti, cel mai bun restaurant din Europa la acea vreme, au povestit despre banchetul lui Dimitri Medvedev din 2014. Restaurantul de la etajul 62 al Turnului Federaţiei din Moscova a fost închis publicului pentru banchetul primului-ministru. Medvedev a ales cel mai scump articol de pe lista de vinuri (s-a dovedit a fi un Romanée-Conti), spunând inocent că „VTB plăteşte”. Potrivit datelor oficiale ale Rosstat, 17,6 milioane de ruşi trăiesc cu mai puţin de 13.500 de ruble (200 de dolari) pe lună. Un astfel de rus ar trebui să strângă bani timp de 24 de ani pentru a-şi permite o butelcă de Romanée-Conti 2003 fără a cheltui un ban pe hrană şi adăpost.  

  • Philip Morris numeşte un român la conducerea sucursalei din România: Mircea Scăunaşu preia funcţia de director general în locul lui Daniel Cuevas, care a fost numit director general al Philip Morris Italia

    Philip Morris International l-a numit pe Mircea Scăunaşu în funcţia de director general pentru România, în locul lui Daniel Cuevas, care a condus compania în ultimii doi ani şi a fost numit director general al Philip Morris Italia.

    Mircea Scăunaşu va prelua mandatul pe 1 martie 2023, fiind primul român care va conduce echipa Philip Morris de pe piaţa locală din funcţia de director general.

    Anterior, el a fost  Global Head Commercial Operations la Philip Morris International Duty Free.

    Cu o experienţă în business de peste 26 de ani şi 18 ani în Philip Morris International, Mircea Scăunaşu şi-a început cariera în Philip Morris România în anul 2004, iar ulterior a preluat poziţia de Manager Sales Strategy, Philip Morris Asia Pacific. În 2017, în calitate de Director de Vânzări, a avut o contribuţie semnificativă la lansarea şi comercializarea cu succes a IQOS pe piaţa din Polonia.

    Mircea Scăunaşu deţine o diplomă în administrarea afacerilor (MBA) de la Universitatea din Ottawa şi o diplomă în Transition to Business Leadership de la Institutul Internaţional de Dezvoltare a Managementului (IMD) din Elveţia.

    „Mă bucur să mă alătur unei echipe puternice, de oameni talentaţi şi sunt sigur că împreună vom construi o Românie fără fum. Misiunea mea este aceea de a consolida business-ul local şi de a accelera procesul de creştere pentru produsul nostru fără fum, IQOS, care se bucură deja de succes în România. Am acceptat provocarea de a pune pe piaţă alternative la continuarea fumatului şi dorim să informăm corect cele 5 milioane de fumători români adulţi despre reducerea riscurilor asociate fumatului”, spune Mircea Scăunaşu, Director General Philip Morris România.

    Investiţia PMI în fabrica din Otopeni va depăşi până la finele anului 600 de milioane de dolari.

    Echipa de management a Philip Morris România e compusă din Mircea Scăunaşu (Managing Director), Joao Brigido (Manufacturing Director), Denys Strobykin (Director Marketing & Digital), Claudiu Ilian (Director Commercial Operations), Stere Garofil (Head of Project Management Office), Dragoş Bucurenci (Director External Affairs), Emma Zeicescu (Director Communications), Denisa Cristea (Head of Business Planning), Luminiţa Florea (Director People & Culture) şi Răzvan Costi (Senior Legal Counsel).

     

  • De ce este Marea Britanie cea mai săracă ţară din Europa de Vest. Pe scurt, economia Marii Britanii regresează atât de mult, încât oamenii le iau roboţilor locurile de muncă

    Pe scurt, economia Marii Britanii regresează atât de mult încât oamenii le iau roboţilor locurile de muncă. Iar Angola, o ţară unde jumătate din populaţia de 34 de milioane de oameni trăieşte cu mai puţin de doi dolari pe zi, a cerut guvernului de la Londra să vină cu o strategie pentru a-şi proteja cetăţenii de criza fără precedent a costului vieţii.

    Bere, ouă, şoferi români, instalatori polonezi. Lista penuriilor din Marea Britanie se măreşte pe zi ce trece. Băncile de alimente lucrează la capacitate maximă fără a reuşi să asigure mâncare tuturor celor care apelează la ele. Salariile cresc în cel mai rapid ritm din ultimii 20 de ani, dar şi costul vieţii urcă mai rapid ca niciodată în ultimii 40 de ani.  Când britanicii au ales cu o majoritate la limită să părăsească Uniunea Europeană li s-a prezis că se vor confrunta cu crize groaznice de tot felul. Nu s-a întâmplat aşa, dar apoi a venit pandemia cu penurii de tot felul, iar acum criza energiei întreţine o criză a costului vieţii care face din Marea Britanie cea mai săracă ţară din Europa de Vest.

    Profesii întregi, cum ar fi profesorii şi asistentele medicale, organizează proteste nemaivăzute de generaţii.  Dar seminţele declinului actual au fost semănate cu mulţi-mulţi ani în urmă, iar lăstarul crizei de astăzi a fost hrănit cu o serie de decizii neinspirate. Marea Britanie a ales finanţele, distrugându-şi industria în numele reformei şi modernităţii, a ales austeritatea şi distrugerea de locuri de muncă în locul investiţiilor şi închiderea economiei în locul deschiderii către lume, tendinţă acutizată după Brexit, scrie The Atlantic.

    Ultimul an a fost greu pentru Regatul Unit, iar ultimele luni cele mai grele. Preţurile energiei cresc şi nu se mai opresc. Inflaţia a depăşit 10%. Cel mai longeviv monarh britanic a murit. Premierul cu cel mai scurt mandat a demisionat. Aceste lucruri sunt binecunoscute. Ştirile despre britanici sunt acoperite amplu în media europeană şi americană. Dar în spatele poveştilor de groază se află o poveste cu profunzimi mai mari despre o disfuncţie economică veche de decenii. Trebuie spusă pentru că este una care poate oferi lecţii pentru viitor.

    În imaginaţia occidentală, Regatul Unit nu este doar unul dintre părinţii politici, ci şi partener cultural în lumea anglo-saxonă, o naţiune bogată care a dat restului continentului şi Americii capitalismul modern şi Revoluţia Industrială. Dar strict după cifrele actuale, Marea Britanie este cam săracă pentru un loc bogat. Standardele de trai şi salariile din Regatul Unit sunt semnificativ în urma celor din Europa de Vest. După unele măsuri, de fapt, salariile reale în Regatul Unit sunt mai mici decât erau acum 15 ani şi probabil că vor fi şi mai mici anul viitor şi tot aşa. Această calamitate este în pregătire de zeci de ani. După Al Doilea Război Mondial, economia Marii Britanii a crescut mai lent decât cele ale vecinilor din Europa continentală. În anii 1970, britanicii au avut parte de o dezbatere naţională despre motivul pentru care rămâneau în urmă şi despre modul în care fostul imperiu devenise o economie relativ insulară şi adormită. Sub premierul Margaret Thatcher, în anii 1980, pieţele au fost dereglementate, sindicatele au fost distruse, iar sectorul financiar a fost vopsit ca o bijuterie a economiei britanice. Injecţia de neoliberalism a Doamnei de Fier a avut multe efecte secundare complicate, dar din anii 1990 până în anii 2000 economia britanică a urcat bine, cu boomul financiar al City-ului financiar londonez deschizând drumul. Marea Britanie, care s-a îmbogăţit ca fabrica lumii în secolul al XIX-lea, a devenit şi a rămas bancherul lumii până în secolul al XXI-lea. Când criza financiară globală a venit în 2008, a lovit puternic, zdrobind motorul ascensiunii economice a Marii Britanii. Preocupat de deficitele în creştere, guvernul britanic a urmat o politică de austeritate, îngrijorându-se mai degrabă de datorii decât de productivitate sau de cererea agregată, adică de investiţii în viitor şi sursele de venit ale oamenilor. Rezultatele au fost dezastruoase. Salariile reale au scăzut timp de şase ani la rând. Confruntându-se cu ceea ce scriitorul Fintan O’Toole a numit „anxietatea plictisitoare a nivelului de trai în scădere”, conservatorii au adulmecat un ţap ispăşitor pentru această catastrofă care se derula cu încetinitorul. Le-au servit alegătorilor anxioşi un meniu cu străini înfricoşători: birocraţii de la Bruxelles, imigranţii, solicitanţii de azil – oricine în afară de cei care iau decizii efective, care au slăbit competitivitatea britanică. O ceată de alegători mai în vârstă, din clasa de mijloc, nostalgici, au cerut Brexitul şi l-au primit.

     

    n ultimii 30 de ani, economia britanică a ales sectorul financiar în locul industriei, guvernul britanic a ales austeritatea în detrimentul investiţiilor, iar alegătorii britanici au ales o economie închisă şi mai săracă în detrimentul uneia deschise, cu mai multe oportunităţi şi posibil mai bogată. Rezultatele previzibile sunt scăderea salariilor şi creşterea uimitor de lentă a productivităţii. Deşi mass-media britanică se îngrijorează că roboţii iau locurile de muncă ale tuturor, realitatea este mai aproape de direcţia opusă. „Între 2003 şi 2018, numărul de spălătorii automate cu role (adică roboţi care spală maşinile) a scăzut cu 50%, în timp ce numărul de spălătorii auto manuale (adică bărbaţi cu găleţi) a crescut cu 50%”, a constatat economistul Duncan Weldon. „Se pare că oamenii iau slujbele roboţilor.” Ar putea suna ca un exemplu ciudat, pentru că economia britanică este evident mai complexă decât nişte băieţi care freacă maşinile cu săpun. Dar este un caz ilustrativ. Potrivit Federaţiei Internaţionale de Robotică, industria manufacturieră din Marea Britanie are mai puţină automatizare în tehnologie decât orice altă ţară la fel de bogată. Cu abia 100 de roboţi instalaţi la 10.000 de lucrători în producţie în 2020, densitatea medie de roboţi este sub cea din Slovenia sau Slovacia. O analiză a infamului „puzzle de productivitate” din Regatul Unit a concluzionat că în afara Londrei şi a finanţelor, aproape fiecare sector britanic are o productivitate mai scăzută decât semenii săi din Europa de Vest. Astfel, Marea Britanie, prima naţiune care s-a industrializat, a fost şi prima dintre cele mari care s-au dezindustrializat. Marea Britanie a dat naştere revoluţiei productivităţii care a schimbat lumea, iar acum are unele dintre cele mai proaste statistici de productivitate dintre toate economiile majore. Ceea ce a fost cândva cel mai puternic imperiu globalizat din lume a votat pentru a reduce în mod explicit accesul la comerţul global şi la talentele lumii. După Brexit, imigraţia, exporturile şi investiţiile străine au scăzut toate, reducând probabil dimensiunea economiei Marii Britanii cu câteva puncte procentuale pe termen lung. Străinii care vizitează  capitala Marii Britanii s-ar putea să nu perceapă aceste lucruri. După cum notează comentatorul economic Noah Smith, puterea financiară a Londrei a ascuns slăbiciunea generală a economiei în inovare şi producţie. Sau, după cum spune analistul economic Matt Klein, „Scoateţi din peisaj Londra Mare – a cărei prosperitate depinde într-o măsură inconfortabilă de dorinţa de a oferi servicii oligarhilor din Orientul Mijlociu şi din fosta Uniune Sovietică – şi Marea Britanie devine una dintre cele mai sărace ţări din Europa de Vest.” Astăzi, Marea Britanie pare prinsă între o aversiune de stânga faţă de creştere şi o aversiune de dreapta faţă de deschidere. În stânga academică, Marea Britanie a găzduit în ultimul timp o mişcare în ascensiune numită degrowtherism, care pretinde că pentru salvarea planetei ţările bogate trebuie să înceteze să mai caute creştere. În politica de dreapta, electoratul este dominat de alegători mai în vârstă cărora le pasă mai mult de războaiele culturale decât de competitivitate. „În 2019, când Boris Johnson şi Partidul Conservator au câştigat o mare majoritate în Camera Comunelor, majoritatea persoanelor cu vârstă de muncă nu i-au votat”, a spus Weldon. „Sunt destul de sigur că este prima dată când se întâmplă aşa. Aveţi acest bloc de alegători posteconomic, mai vechi, izolat din punct de vedere economic, care şi-ar putea permite să fie anticreştere aproape ca pe ceva de lux pentru că nu îi pasă de rezultatele economice.” Marea Britanie poate fi acum obiect  de studiu pentru alte ţări care se confruntă cu triada întunecată a dezindustrializarii, descreşterii şi denigrării străinilor. Trimiţându-şi industria peste mare pentru a îmbrăţişa cu braţele deschise finanţele, economia şi-a pierdut rezistenţa. Eroziunea rezultată a nivelului de trai a făcut ca publicul disperat să caute să dea vina pe cineva. Conservatorii au găsit sperietoarea în străinătate. Brexitul a privat economia de energia pentru o creştere ulterioară şi a pregătit scena pentru un circ politic continuu. Marea Britanie arată lumii ce se poate întâmpla atunci când o ţară bogată respinge industrializarea, productivitatea şi globalizarea. În loc să se transforme într-un Eden posteconomic cu vibraţii armonioase, devine un loc amar, agitat şi fără sens.  

  • Pe piaţa mondială a locuinţelor este cutremur. Nu va veni încă o nouă criză, dar e un semn că vin vremuri şi mai grele pentru guverne

    Preţurile locuinţelor scad în unele dintre economiile mari ale lumii. Un număr în creştere de analişti vorbesc de o tendinţă care va deveni globală. Preţurile au crescut până la cer cu viteze astronomice în timpul pandemiei, ilogic, spun unii, dubios, zic alţii, iar acum pieţele revin la realitatea de pe pământ sub forţa crizei fără precedent a costului traiului. Dar vor fi aterizări brutale în unele cazuri, poate chiar necontrolate. Vom asista şi la prăbuşiri?

     

     

    The Economist vine cu o veste aparent bună: în SUA scăderea preţurilor locuinţelor nu va provoca un colaps financiar de proporţiile celui din urmă cu 15 ani. Este important ce se întâmplă în America pentru că de acolo, aprinsă şi de prăbuşirea pieţei imobiliare, a pornit ultima criză financiară globală. Totuşi, alţi analişti îndeamnă la prudenţă – creşterea şomajului va agrava problemele. În Europa, câteva instituţii financiare spun că Germania, cea mai mare economie a continentului, pare deosebit de vulnerabilă la o ajustare brutală a preţurilor locuinţelor. Aceasta este o veste proastă pentru toate ţările care depind pentru exporturi de consumatorii germani.

    Dar când o ajustare poate fi considerată prăbuşire? În SUA, ceea ce a devenit cunoscut ca Marea Recesiune a durat din decembrie 2007 până în iunie 2009, şi în această perioadă preţurile locuinţelor au avut o scădere medie de 33%. Moody’s prezicea în decembrie 2007 un picaj de peste 30%. În cele mai recente estimări din anul acesta, de la sfârşitul lunii octombrie, aceeaşi instituţie de analiză financiară prevede scăderi pe toate pieţele imobiliare americane, acestea variind de la -1,4% la -25,5%.  Scăderea medie ar fi, pornind de la punctul de vârf, de 15-20%.  Şi alţi analişti văd cifre asemănătoare.

    Pentru Europa, analiştii de la Allianz apreciază că piaţa locuinţelor  din  Germania prezintă cele mai mari riscuri dintre economiile importante. Preţurile au crescut cu peste 50% în termeni reali începând cu 2015, în timp ce accesibilitatea locuinţelor a scăzut cu 30%. În aceste condiţii, predicţiile arată o corecţie a preţurilor de -8% în termeni reali până la sfârşitul anului 2024. În Franţa şi Marea Britanie, scăderea va fi de 5%, iar în Spania şi Italia, unde preţurile nu au mai decolat după prăbuşirile din anii 2000, de circa 3%. 

    Analiştii de la Deutsche Bank văd lucrurile mai tragic şi prezic un plonjon de până la -25% al preţurilor pe piaţa locuinţelor din Germania în următorii doi ani, pornind de la punctul de vârf. Din martie, locuinţele şi-au pierdut deja 5% din valoare.

    Pentru cineva a cărui singură avere este apartamentul sau gospodăria luată pe credit, ceea ce va veni va fi un şoc.

    Preţurile locuinţelor scad acum în nouă economii bogate, scrie The Economist. Scăderile din America sunt deocamdată mici, dar pe cele mai sălbatice pieţe sunt deja dramatice. În Canada, înnebunită după apartamente, locuinţele costă  cu 9% mai puţin decât în februarie. Ieftinirile urmează prăbuşirii vânzărilor: în oraşul Toronto, vânzările de locuinţe pentru o singură familie au scăzut cu 90%. Pe măsură ce inflaţia şi recesiunea cuceresc lumea, devine tot mai posibilă o corecţie mai adâncă – chiar şi agenţii imobiliari sunt pesimişti. Deşi acest lucru nu va face să se prăbuşească şi sistemul bancar mondial ca în 2007-09, va agrava criza economică actuală, lovind în avuţia şi în puterea financiară a unor oameni şi va declanşa o furtună politică.

    Cauza problemei este creşterea ratelor dobânzilor: în America potenţialii cumpărători urmăresc, îngroziţi, cum rata ipotecii pe 30 de ani a atins 7%, de peste două ori nivelul de acum un an şi cel mai mare din aprilie 2002. Minibula din pandemie a fost alimentată de dobânzi ultrajoase, de stimulente în numerar şi de o vânătoare pentru mai mult spaţiu suburban.

    Acum, mai totul merge invers. Spre exemplu, cineva care în urmă cu un an îşi permitea să investească 1.800 de dolari pe lună pentru un credit ipotecar pe 30 de ani ar fi putut împrumuta 420.000 de dolari. Astăzi, rata este suficientă pentru un împrumut de 280.000 de dolari: cu 33% mai puţin. Din Stockholm şi până în Sydney, puterea de cumpărare a debitorilor se prăbuşeşte. Acest lucru face mai greu pentru noii cumpărători să-şi permită locuinţe, ceea ce duce la scăderea cererii şi poate face mai dificilă situaţia financiară a celor care şi-au luat deja credite pentru locuinţe. Aceştia, dacă au ghinion, pot fi forţaţi să vândă. Vestea bună este că scăderea preţurilor la locuinţe nu va provoca o criză financiară de proporţii epice cum a fost cea din America din urmă cu 15 ani. Cea mai mare economie a lumii are acum are mai puţine împrumuturi riscante şi băncile sunt mai bine capitalizate. Ele nu s-au mai îmbuibat cu credite subprime. Unchiul Sam acum subscrie sau securitizează două treimi din noile credite ipotecare. Marii pierzători vor fi contribuabilii. Prin schemele de asigurări de stat aceştia suportă riscul de neplată. Pe măsură ce ratele cresc, ei sunt expuşi la pierderi prin intermediul Rezervei Federale, care deţine un sfert din titlurile garantate cu ipoteci. În alte locuri, cum ar fi Coreea de Sud şi ţările nordice, au fost înregistrate accelerări mai înfricoşătoare ale creditării, cu datoria gospodăriilor ajungând la aproximativ 100% din PIB. Acele economii s-ar putea confrunta cu pierderi destabilizatoare la bănci sau la firmele financiare nonbancare: şeful băncii centrale din Suedia a comparat acest lucru cu „a sta în vârful unui vulcan”.

    Dar cea mai gravă criză financiară legată de locuinţe din lume va fi limitată la China, ale cărei probleme – excesul speculativ vast, refuzurile cetăţenilor de a-şi plăti ratele, oameni care au plătit în avans pentru apartamente care nu au mai fost construite – sunt, din fericire, îngrădite între graniţele sale. Chiar şi fără un cash bancar global sincronizat, contracţia pieţei locuinţelor va fi urâtă.

     

    În primul rând, pentru că pieţele imobiliare blocate reprezintă o frână pentru piaţa muncii. Pe măsură ce ratele cresc şi preţurile se ajustează treptat, incertitudinea îi face pe oameni să ezite în a se muta. Vânzările de locuinţe existente în America au scăzut cu 20% în august de la an la an. În Canada, volumul vânzărilor ar putea scădea cu 40% în acest an. Atunci când oamenii nu se pot muta în casă nouă, piaţa forţei de muncă îşi pierde din dinamism, o mare îngrijorare atunci când companiile încearcă să se adapteze la lipsa de angajaţi şi la criza energetică. Şi atunci când preţurile scad, proprietarii pot descoperi că casele lor valorează mai puţin decât creditele ipotecare, ceea ce face şi mai dificilă mutarea în alte părţi – o problemă care a afectat multe economii după criza financiară globală. Preţurile mai scăzute ale locuinţelor afectează creşterea şi într-un alt mod: îi fac şi mai nefericiţi pe consumatorii deja pesimişti. La nivel mondial, casele valorează aproximativ 250.000 de miliarde de dolari (pentru comparaţie, bursele valorează doar 90.000 de miliarde de dolari) şi reprezintă jumătate din toată averea globală. Pe măsură ce acest edificiu de capital se prăbuşeşte, este posibil ca populaţia să-şi diminueze cheltuielile. Deşi băncile centrale intenţionează să răcească economiile prin creşterea ratelor dobânzilor, prăbuşirea încrederii poate căpăta o mişcare proprie.

    O altă problemă este durerea concentrată la o minoritate de proprietari. De departe, cei mai expuşi sunt cei care nu şi-au ancorat ratele dobânzilor şi se confruntă cu preţuri ipotecare în creştere.

    În America sunt relativ puţine astfel de contracte. Acolo, norma sunt creditele ipotecare subvenţionate pe 30 de ani cu rată fixă. Dar patru din cinci împrumuturi suedeze au o perioadă fixă de doi ani sau mai puţin, iar în Noua Zeelandă jumătate din toate creditele ipotecare cu rată fixă au fost sau urmează să fie refinanţate în acest an. Atunci când în combinaţie intră o criză a costului traiului, riscul este ca un număr tot mai mare de gospodării să se confrunte cu dificultăţi financiare. În Australia, o cincime din toată datoria ipotecară este a gospodăriilor care îşi vor vedea fluxul de numerar disponibil scăzând cu 20% sau mai mult dacă ratele dobânzilor cresc conform proiecţiilor. În Marea Britanie, 2 milioane de gospodării ar putea vedea cum ipotecile lor absorb încă 10% din venituri, conform unei estimări. Cei care nu îşi permit plăţile ar putea fi nevoiţi să-şi arunce casele pe piaţă.

    Aici intervine aspectul politic. Pieţele de locuinţe sunt deja un câmp de luptă. Desişurile birocratice îngreunează construirea de case noi în oraşele mari, ceea ce duce la penurii. O generaţie întreagă de tineri din lumea bogată simt că au fost excluşi fără motiv de la dreptul de a fi proprietarii propriilor case. Deşi preţurile mai mici ale locuinţelor vor reduce avansul necesar pentru obţinerea unui credit ipotecar, cei care cumpără pentru prima dată sunt cei care depind cel mai mult de finanţarea prin datorie, care acum este scumpă. Şi o clasă cu totul nouă de proprietari de case vulnerabili din punct de vedere financiar este pe cale să se alăture rândurilor celor nemulţumiţi. După ce au fost nevoite să-şi salveze în mod repetat economiile în ultimii 15 ani, majoritatea guvernelor occidentale vor fi tentate să sară din nou în ajutor. În America, temerile legate de o calamitate imobiliară i-au determinat pe unii să îndemne Rezerva Federală să încetinească ritmul creşterii dobânzilor. Ungaria a limitat deja creşterea ratelor şi este de aşteptat ca şi alte ţări să facă la fel. Dar acest lucru ar putea duce la o creştere şi mai mare a datoriei guvernelor şi ar putea încuraja ideea că a fi proprietar de locuinţă este un pariu unilateral susţinut de stat. Şi, de asemenea, ar ajuta prea puţin la rezolvarea problemelor de bază care afectează pieţele imobiliare ale lumii bogate, multe datorându-se intervenţiilor guvernamentale prost ţintite şi excesive, de la subvenţii ipotecare şi taxe distorsionante până la reguli de planificare excesiv de oneroase. Pe măsură ce epoca ratelor dobânzilor scăzute se apropie de sfârşit, se apropie o criză a preţurilor caselor şi nu există nicio garanţie că la sfârşit va rezulta o piaţă imobiliară mai bună. 

  • Un nou aeroport se deschide în România.Care este oraşul din România care tocmai a anunţat deschiderea

    La numai 15 minute de centrul Braşovului, noul Aeroport Internaţional va avea lansarea oficială pe 15 iunie 2023 şi îşi va primi pasagerii într-o clădire cu dotări tehnice de ultimă generaţie, 10 zone de check-in şi un spaţiu generos de 1200 mp, cu posibilitate de extindere, investiţia Consiliului Judeţean Braşov totalizând 130 de milioane de euro, potrivit unui comunicat de presă trimis de reprezentanţii companiei. Turnul de control virtual, unic în România, va însemna o siguranţă crescută, precum şi costuri reduse cu 50%, adaugă ei.

    „Primele curse charter care vor fi operate de pe Aeroportul Internaţional Braşov sunt deja în discuţii avansate şi îi vor duce pe braşoveni în destinaţiile lor favorite, comod şi rapid, fără a mai fi nevoiţi să facă transferul către alte aeroporturi din apropiere. Ţinând cont de popularitatea de care se bucură în prezent Braşovul în rândul turiştilor străini, estimăm că noul aeroport va creşte exponenţial apetitul acestora de a vizita zona datorită accesului facil prin conexiunile aeriene directe. Suntem încrezători că Aeroportul Internaţional Braşov va urca rapid în topul clasamentului aeroporturilor internationale din România, fiind un reper important în dezvoltarea economică a judeţului”, spun reprezentanţii companiei. Vizita la care au luat parte agenţiile de turism din zonă a fost găzduită chiar de Dl. Preşedinte al Consiliului Judeţean Braşov, Adrian Veştea, care a monitorizat îndeaproape întreaga evoluţie a investiţiei şi este extrem de implicat în toate aspectele organizatorice.