BusinessMagazin

Tag: decizii

  • Care este legătura între deciziile lui Donald Trump şi puterea tot mai mare a Chinei

    Deşi ideea de piaţă liberă reprezintă un punct-cheie în discursul multor preşedinţi de stat, acordurile în acest sens presupun ani de negociere şi compromisuri. Ce se întâmplă însă atunci când statele ajung la un consens, dar schimbarea unui lider pune în pericol întreaga înţelegere?

    Acordul de Parteneriat Transpacific (TPP) a fost semnat de 12 state în luna februarie, cu intenţia de a crea o zonă de comerţ liber; economiile combinate ale acestora reprezintă 40% din economia globală. Toate aceste 12 state trebuie însă să şi ratifice tratatul, iar comentariile recente ale preşedintelui ales Donald Trump sugerează că acest lucru nu se va întâmpla.
    La momentul semnării, tratatul a fost văzut ca o mare realizare – mai ales din perspectiva faptului că statele aveau standarde şi abordări diferite în mai multe domenii, inclusiv protecţia mediului înconjurător sau drepturile angajaţilor.

    Barack Obama, preşedintele încă în funcţie al Statelor Unite, a considerat tratatele comerciale ca fiind prioritare, dar oponenţii TPP au caracterizat înţelegerea ca fiind una care favorizează companiile mari în detrimentul locurilor de muncă şi al suveranităţii naţionale.

    Statele membre ale TPP sunt Japonia, Statele Unite ale Americii, Malaiezia, Vietnam, Singapore, Brunei, Australia, Noua Zeelandă, Canada, Mexic, Chile şi Peru. Tratatul are menirea de a întări relaţiile economice dintre aceste state prin reducerea mai multor taxe vamale. TPP a fost gândit, aşadar, pentru a crea o piaţă unică, similară cu cea din interiorul Uniunii Europene. Dar cele 12 state au, colectiv, o populaţie de 800 de milioane – aproape dublu faţă de populaţia Uniunii Europene.

    Ideea unui acord transpacific a plecat de la un tratat semnat de patru state – Brunei, Chile, Noua Zeelandă şi Singapore – care a intrat în vigoare în 2006. Înţelegerea a dus la eliminarea taxelor de import şi la cooperarea în domenii-cheie, precum practicile de angajare, proprietatea intelectuală sau politicile concurenţiale.

    Cele mai multe bunuri şi servicii comercializate între state au fost definite şi în noul TPP; nu toate taxele pe import (aproximativ 18.000) aveau să fie eliminate. Spre exemplu, semnatarii spun că au decis să elimine sau să reducă taxele de import în ceea ce priveşte produsele agricole sau bunurile de origine agricolă, încă de la început. Când vine vorba de produse textile, înţelegerea prevede ca unele dintre taxe să fie eliminate după o perioadă mai lungă de timp.
    TPP a fost de multe ori confundat cu TTIP – Parteneriatul Trans-Atlantic pentru Comerţ şi Investiţii; cel din urmă se referă însă la cu totul altceva, respectiv comerţul dintre Statele Unite şi state membre ale Uniunii Europene. În acest caz, negocierile se află într-o fază incipientă.

    De când cu alegerea lui Donald Trump, există însă mai multe semne de întrebare decât certitudini în ceea ce priveşte TPP. Pentru a intra în vigoare, acordul trebuie semnat de cel puţin şase state care, cumulat, să genereze cel puţin 85% din puterea economică a grupului. Cu alte cuvinte, atât Japonia cât şi Statele Unite trebuie să semneze.
    Noua Zeelandă a sugerat că un anumit parteneriat se poate materializa şi în lipsa Statelor Unite; Japonia, pe de altă parte, a anunţat prin vocea premierului Shinzo Abe că un TPP fără Statele Unite şi cei 250 de milioane de consumatori ar fi „lipsit de sens”.

    Imediat după anunţul lui Trump privind ieşirea din TPP, China, care nu era cooptată în Acordul de Parteneriat Transpacific (TPP), a anunţat că „va juca un rol important” în promovarea integrării economice în zona Asia-Pacific. „China va avea propriul rol; avem o atitudine deschisă faţă de orice aranjament în materie de comerţ liber regional”, a explicat Geng Shuang, purtătorul de cuvânt al Ministerului de Externe chinez. Geng Shuang a subliniat că toate părţile trebuie să aibă propria influenţă în zona Asia-Pacific, evitându-se ca agenda să fie fixată de o singură ţară. „Problemele nu trebuie politizate. Acest lucru înseamnă că nicio ţară nu trebuie să interpreteze acordurile de liber-schimb din perspective geopolitice”, a insistat oficialul chinez.

    Astfel, în vreme ce nesiguranţa pare a fi noua realitate sub conducerea lui Trump, China şi Rusia se pregătesc să acopere zonele lăsate libere. China a propus deja un acord comercial numit Parteneriatul Economic Regional (RCEP), care ar include în mod normal mai multe state afiliate TPP, precum Japonia sau Australia. Dacă acesta se materializează, chinezii se vor afla într-o poziţie dominantă în ceea ce ar putea fi o zonă extinsă de liber comerţ.

    Retragerea SUA din Acordul de Parteneriat Transpacific (TPP) este un pas în direcţia greşită şi cel mai pesimist scenariu pentru economia globală, crede Christopher Dembik, director de analiză macro la Saxo Bank. Prin promovarea restricţiilor comerciale, Donald Trump îşi asumă riscul de a grăbi revenirea recesiunii şi a împinge lumea într-o nouă perioadă de şomaj la scară largă. Demersul va avea, spune analistul, cinci consecinţe directe.

    Prima este reducerea comerţului global pe viitor, comerţ care a fost mult încetinit de la criza financiară încoace şi cu siguranţă va duce la sfârşitul procesului de globalizare care a început după cel de-al doilea război mondial şi care a fost în general benefic pentru ţările emergente prin favorizarea apariţiei unei vaste clase de mijloc în multe ţări, cum e China şi Brazilia. A doua consecinţă este scăderea PIB-ul global, care se chinuie să atingă nivelurile precriză. Revenirea unei creşteri economice puternice este amânată pe termen nedefinit, ceea ce înseamnă că majoritatea economiilor dezvoltate vor fi nevoite să se obişnuiască cu o creştere medie anuală a PIB-ului în jur de 1% şi 2% şi cu niveluri mari ale şomajului. În al treilea rând, retragerea indică sfârşitul acordurilor regionale de liber schimb şi confirmă faptul că tratatul negociat între Statele Unite şi Europa este în moarte clinică. Doar oficialii din Comisia Europeană mai cred că se poate ajunge la un acord în următoarele luni. Semnarea unor acorduri importante de liber schimb între regiuni devine parte din trecut. În al patrulea rând, retragerea înseamnă că protecţionismul s-a întors, deocamdată disimulat, şi ar putea duce la bariere comerciale mai mari şi la devalorizări competitive pe parcursul preşedinţiei lui Trump.

    Totuşi, acest tip de strategie economică s-a dovedit a fi un mare eşec în anii 1930 şi nu avem niciun motiv să credem că ar funcţiona mai bine în zilele noastre. În cele din urmă, decizia confirmă retragerea lentă a Statelor Unite din zona Asia-Pacific, care este o parte din zona sa tradiţională de influenţă. Va constitui o oportunitate excelentă pentru creşterea influenţei Chinei în regiune. China, care nu e parte din TPP, va putea să se extindă în Asia şi în America Latină, profitând din plin de influenţa în scădere a Statelor Unite. Aceasta este confirmarea faptului că Statele Unite se întorc încetul cu încetul la izolaţionism, aşa cum s-a întâmplat în anii 1920, de exemplu. „Lumea s-a schimbat. Regulile se schimbă odată cu ea, iar aceste reguli ar trebui scrise de Statele Unite, nu de ţări precum China”, declara Barack Obama recent. Dar Obama nu va mai fi preşedinte pentru mult timp, iar cel care îi va lua locul nu pare să-i împărtăşească opiniile.


     

  • Ministru suedez: Uniunea Europeană trebuie să primească un milion de refugiaţi anual

    “Continentul european trebuie să asume partea de responsabilitate în criza mondială a refugiaţilor”, a declarat Morgan Johansson, citat de site-ul agenţiei Reuters.

    “Suntem cel mai bogat continent din lume şi este evident că, dacă cineva poate gestiona o astfel de criză, în mod clar este Europa cu 500 de milioane de locuitori”, a adăugat Johansson.

    Circa 1,3 milioane de imigranţi din Africa şi Orientul Mijlociu au ajuns în Europa în cursul anului 2015, în principal din Siria, Irak şi Afganistan.

    Referindu-se la instituirea unui mecanism permanent de distribuire a refugiaţilor, în contextul reticenţei ţărilor central şi est-europene, Johansson a precizat: “Dacă nu se pot lua decizii consensuale, există reguli în procesul decizional care pot fi utilizate – votul prin majoritate. Uniunea Europeană trebuie să poată primi un milion de refugiaţi anual”.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Ministru suedez: Uniunea Europeană trebuie să primească un milion de refugiaţi anual

    “Continentul european trebuie să asume partea de responsabilitate în criza mondială a refugiaţilor”, a declarat Morgan Johansson, citat de site-ul agenţiei Reuters.

    “Suntem cel mai bogat continent din lume şi este evident că, dacă cineva poate gestiona o astfel de criză, în mod clar este Europa cu 500 de milioane de locuitori”, a adăugat Johansson.

    Circa 1,3 milioane de imigranţi din Africa şi Orientul Mijlociu au ajuns în Europa în cursul anului 2015, în principal din Siria, Irak şi Afganistan.

    Referindu-se la instituirea unui mecanism permanent de distribuire a refugiaţilor, în contextul reticenţei ţărilor central şi est-europene, Johansson a precizat: “Dacă nu se pot lua decizii consensuale, există reguli în procesul decizional care pot fi utilizate – votul prin majoritate. Uniunea Europeană trebuie să poată primi un milion de refugiaţi anual”.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • EY: Generaţia Z are deja aşteptări clare privind viitorul loc de muncă

    Adolescenţii care păşesc astăzi pe piaţa muncii sau pe băncile facultăţii au deja aşteptări bine conturate privind traseul lor profesional şi mediul în care doresc să lucreze. EY a intervievat în cadrul studiului Global generations 3.0 peste 3,200 de tineri cu vârsta cuprinsă între 16 şi 18 ani, cunoscuţi de asemenea ca Generaţia Z , privind factorii de încredere importanţi pentru ei în luarea deciziilor de angajare pe viitor. Două treimi dintre aceştia (66%) pun cel mai mare preţ pe echitatea privind remuneraţia, promovarea şi oportunităţile de învăţare la viitorul loc de muncă, arată cercetarea EY.

    Majoritatea respondenţilor la nivel global (58%) declară că experienţa de lucru a părinţilor lor a avut un impact pozitiv asupra nivelului de încredere pe care îl au în viitorii lor angajatori.

    De cealaltă parte, cei care spun că experienţa părinţilor a avut un impact negativ asupra lor, indică drept motive faptul că: “părintele nu a primit o mărire de mulţi ani” (39%); “părintele nu îşi agreează sau nu are încredere în şeful său” (33%); “părintelui nu îi place locul de muncă”; “nu îşi agreează / nu are încredere în colegi” (30% fiecare); şi “nu agreează / nu are încredere în conducerea companiei” (28%). Un sfert dintre adolescenţi resimte un impact negativ asupra nivelului de încredere în viitorii angajatori atunci când părinţii lucrează pentru o companie care a concediat angajaţi în urma unei restructurări.

    Cei mai importanţi cinci factori indicaţi de respondenţii din Generaţia Z pentru a avea încredere într-un şef sunt: “mă tratează cu respect” (71%); “are un comportament etic” (65%); “remunerează şi promovează oamenii în mod echitabil, fără a discrimina în funcţie de gen, etnie sau mod de gândire” (64%); “comunică deschis şi transparent” (62%); şi “ia decizii înţelepte de business” (61%).

  • Insulele pe care se ceartă şase ţări. Conflictul poate determina o explozie de consecinţe negative la nivel global

    Marea Chinei de Sud este o zonă cu mare potenţial economic, din perspectiva resurselor naturale, pentru care ţările învecinate se află într-o strânsă competiţie. Pretenţii teritoriale ridică, pe de o parte, China, iar pe de altă parte Vietnam şi Filipine, iar în confruntare SUA se vor mediator. Deciziile recente ale procesului internaţional cu guvernul chinez în poziţia de inculpat pot determina o explozie de consecinţe negative la nivel global.

    Insulele din Marea Chinei de Sud sunt disputate de şase guverne. China, Taiwan şi Vietnam îşi dispută insulele Paracel, situate în nordul mării. China, Taiwan, Vietnam şi Filipine au pretenţii asupra unei părţi însemnate din insulele Spratly (primele trei le revendică în totalitate), iar Malaiezia şi Brunei revendică anumite insule sau formaţiuni din acest lanţ, care sunt situate în apropierea coastelor lor. Toate aceste ţări, în afară de Brunei, administrează unele insule, deşi există şi numeroase insule care nu sunt ocupate de nicio ţară. Disputele dintre China, cel mai aprig jucător, şi celalalte ţări din Asia de Sud-Est au creat o zonă fierbinte, în care forfotesc conflicte ce tind să ia o turnură militară. SUA, care se declară neutre, au căutat să menţină libertatea de navigaţie în zonă şi să sprijine celelalte naţiuni din Asia de Sud-Est afectate de pretenţiile teritoriale ale Chinei. Mai mult, în toamna lui 2015, SUA au semnalat că vor contesta suveranitatea Chinei şi au trimis nave militare şi avioane pentru a asigura accesul la principalele rute maritime şi aeriene.

    Pe de altă parte, chinezii şi-au susţinut pretenţiile prin demararea unor construcţii pe insulele din zonă şi prin patrule navale. Ambele părţi se acuză reciproc de „militarizarea“ zonei. În ultimii ani, imagini din satelit au demonstrat eforturile sporite ale Chinei de a revendica terenuri în zonă prin crearea de la zero a unor insule artificiale, construcţii de porturi sau instalaţii militare. Miza o reprezintă controlul navigaţiei, într-o zonă traversată de foarte multe linii comerciale, dar şi zăcămintele subterane de hidrocarburi. China extrage zilnic circa 4,3 milioane de barili de petrol, dar consumă de aproape trei ori mai mult, astfel că asigură două treimi din consum din importuri.

    Chinezii pretind, de departe, cea mai mare parte a teritoriului, delimitând această zonă prin nine-dash line (linia din nouă puncte), care apare marcată pe hărţile chineze, delimitând aproape toată Marea Chinei. Beijingul spune că deţine acele zone de câteva secole, când insulele Paracel şi Spratly au fost considerate parte integrantă a naţiunii chineze, susţinând că în 1947 s-a emis o hartă care demonstrează aceste afirmaţii. Cu toate acestea, criticile spun că linia din nouă puncte care apare pe hărţile chineze nu include coordonate şi, mai mult, nu este clar dacă statul chinez doreşte doar teritoriul terestru din cadrul liniei sau toate apele teritoriale.

    Vietnam contestă aprig contextul istoric al Chinei, spunând că vietnamezii s-au pronunţat în mod activ atât asupra Paracel, cât şi Spratly, încă din secolul al XVII-lea, având şi documentele care atestă cele spuse. Celălalt solicitant major în zonă este Filipine, care invocă proximitatea sa geografică pentru suveranitatea asupra insulelor Spratly. Atât Filipine, cât şi China revendică Scarborough Shoal (cunoscut sub numele de insula Huangyan în China) – o zonă aflată la distanţă de 100 de mile de Filipine şi 500 de mile de China. Malaiezia şi Brunei revendică, de asemenea, teritorii în Marea Chinei de Sud, care, după spusele lor, se încadrează în zonele proprii economice exclusive, după cum sunt definite de CNUDM – convenţia Naţiunilor Unite privind dreptul mării. Brunei nu pretinde niciuna dintre insule în litigiu, dar Malaiezia susţine un număr mic de insule din arhipeleagul Spratly. China preferă negocierile bilaterale cu celelalte părţi, dar mulţi dintre vecinii săi susţin că dimensiunea şi influenţa Chinei îi dau un avantaj nedrept. Unele ţări susţin ca variantă corectă negocierea cu ASEAN (Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud-Est), o grupare regională de 10 membri, care este formată din Thailanda, Indonezia, Malaiezia, Filipine, Singapore, Brunei, Laos, Vietnam, Myanmar şi Cambodgia. China se opune, însă, şi acestei propuneri, în timp ce ASEAN este divizată asupra modului de soluţionare a litigiului.

    China şi SUA faţă-n faţă. Pretenţiile şi puterea crescândă a Beijingului au creat semne de întrebare şi panică Washingtonului, dar SUA au fost mult timp reticente în a se confrunta direct cu guvernul chinez, în special înainte de vizita preşedintelui chinez Xi Jinping în SUA. În cele din urmă, Obama a aprobat o operaţiune de libertate a navigaţiei – Freedom of Navigation Operation – FONOP. Operaţiunea a implicat o navă militară americană – distrugătorul USS Lassen – care a navigat în apele teritoriale ale Recifului Subi, demonstrând faptul că SUA nu acceptă o posibilă revendicare ilegală a unor ape teritoriale. Au existat în acest context multe dezbateri despre scopul exact al operaţiunii şi despre posibilitatea ca ea să fi fost executată în mod greşit, însă mesajul recepţionat în Beijing a fost clar: SUA nu se tem să îşi folosească puterea militară pentru a impune limite Chinei.

    Operaţiunea nu a determinat nicio confruntare militară între cele două mari puteri, însă două luni mai târziu un alt eveniment a stârnit controverse: un avion de spionaj american care patrula prin Marea Chinei de Sud a zburat accidental deasupra unei insule artificiale a Chinei. Imediat, un editorial instigator a apărut în Global Times, un puternic ziar naţionalist de stat, care solicita Chinei să se pregătească pentru o „confruntare militară“. Oficialii americani au dat vina pe vremea proastă, subliniind faptul că nu a fost vorba de o nouă operaţiune de libertate a navigaţiei. Beijingul a criticat evenimentul, dar militarii staţionaţi pe insula în cauză s-au abţinut de la acţiuni periculoase. Chiar dacă SUA şi China vor reuşi să evite un conflict direct în Marea Chinei de Sud, aceste dispute maritime îşi pot lăsa amprenta asupra relaţiilor dintre cele două mari puteri. SUA şi China au recunoscut că probleme globale pot fi rezolvate doar prin cooperarea dintre ele şi că menţinerea păcii este în avantajul ambelor. Reacţia relativ reţinută a Beijingului în urma operaţiunii navale americane demonstrează importanţa pe care liderii chinezi o acordă relaţiilor cu Washingtonul. Însă confruntări repetate în Marea Chinei de Sud ar putea crea o ruptură în această relaţie, cu consecinţe importante la nivel global. Dacă SUA şi China ar începe să se considere inamici şi ar porni o competiţie militară, economia mondială ar avea de suferit.

  • Insulele pe care se ceartă şase ţări. Conflictul poate determina o explozie de consecinţe negative la nivel global

    Marea Chinei de Sud este o zonă cu mare potenţial economic, din perspectiva resurselor naturale, pentru care ţările învecinate se află într-o strânsă competiţie. Pretenţii teritoriale ridică, pe de o parte, China, iar pe de altă parte Vietnam şi Filipine, iar în confruntare SUA se vor mediator. Deciziile recente ale procesului internaţional cu guvernul chinez în poziţia de inculpat pot determina o explozie de consecinţe negative la nivel global.

    Insulele din Marea Chinei de Sud sunt disputate de şase guverne. China, Taiwan şi Vietnam îşi dispută insulele Paracel, situate în nordul mării. China, Taiwan, Vietnam şi Filipine au pretenţii asupra unei părţi însemnate din insulele Spratly (primele trei le revendică în totalitate), iar Malaiezia şi Brunei revendică anumite insule sau formaţiuni din acest lanţ, care sunt situate în apropierea coastelor lor. Toate aceste ţări, în afară de Brunei, administrează unele insule, deşi există şi numeroase insule care nu sunt ocupate de nicio ţară. Disputele dintre China, cel mai aprig jucător, şi celalalte ţări din Asia de Sud-Est au creat o zonă fierbinte, în care forfotesc conflicte ce tind să ia o turnură militară. SUA, care se declară neutre, au căutat să menţină libertatea de navigaţie în zonă şi să sprijine celelalte naţiuni din Asia de Sud-Est afectate de pretenţiile teritoriale ale Chinei. Mai mult, în toamna lui 2015, SUA au semnalat că vor contesta suveranitatea Chinei şi au trimis nave militare şi avioane pentru a asigura accesul la principalele rute maritime şi aeriene.

    Pe de altă parte, chinezii şi-au susţinut pretenţiile prin demararea unor construcţii pe insulele din zonă şi prin patrule navale. Ambele părţi se acuză reciproc de „militarizarea“ zonei. În ultimii ani, imagini din satelit au demonstrat eforturile sporite ale Chinei de a revendica terenuri în zonă prin crearea de la zero a unor insule artificiale, construcţii de porturi sau instalaţii militare. Miza o reprezintă controlul navigaţiei, într-o zonă traversată de foarte multe linii comerciale, dar şi zăcămintele subterane de hidrocarburi. China extrage zilnic circa 4,3 milioane de barili de petrol, dar consumă de aproape trei ori mai mult, astfel că asigură două treimi din consum din importuri.

    Chinezii pretind, de departe, cea mai mare parte a teritoriului, delimitând această zonă prin nine-dash line (linia din nouă puncte), care apare marcată pe hărţile chineze, delimitând aproape toată Marea Chinei. Beijingul spune că deţine acele zone de câteva secole, când insulele Paracel şi Spratly au fost considerate parte integrantă a naţiunii chineze, susţinând că în 1947 s-a emis o hartă care demonstrează aceste afirmaţii. Cu toate acestea, criticile spun că linia din nouă puncte care apare pe hărţile chineze nu include coordonate şi, mai mult, nu este clar dacă statul chinez doreşte doar teritoriul terestru din cadrul liniei sau toate apele teritoriale.

    Vietnam contestă aprig contextul istoric al Chinei, spunând că vietnamezii s-au pronunţat în mod activ atât asupra Paracel, cât şi Spratly, încă din secolul al XVII-lea, având şi documentele care atestă cele spuse. Celălalt solicitant major în zonă este Filipine, care invocă proximitatea sa geografică pentru suveranitatea asupra insulelor Spratly. Atât Filipine, cât şi China revendică Scarborough Shoal (cunoscut sub numele de insula Huangyan în China) – o zonă aflată la distanţă de 100 de mile de Filipine şi 500 de mile de China. Malaiezia şi Brunei revendică, de asemenea, teritorii în Marea Chinei de Sud, care, după spusele lor, se încadrează în zonele proprii economice exclusive, după cum sunt definite de CNUDM – convenţia Naţiunilor Unite privind dreptul mării. Brunei nu pretinde niciuna dintre insule în litigiu, dar Malaiezia susţine un număr mic de insule din arhipeleagul Spratly. China preferă negocierile bilaterale cu celelalte părţi, dar mulţi dintre vecinii săi susţin că dimensiunea şi influenţa Chinei îi dau un avantaj nedrept. Unele ţări susţin ca variantă corectă negocierea cu ASEAN (Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud-Est), o grupare regională de 10 membri, care este formată din Thailanda, Indonezia, Malaiezia, Filipine, Singapore, Brunei, Laos, Vietnam, Myanmar şi Cambodgia. China se opune, însă, şi acestei propuneri, în timp ce ASEAN este divizată asupra modului de soluţionare a litigiului.

    China şi SUA faţă-n faţă. Pretenţiile şi puterea crescândă a Beijingului au creat semne de întrebare şi panică Washingtonului, dar SUA au fost mult timp reticente în a se confrunta direct cu guvernul chinez, în special înainte de vizita preşedintelui chinez Xi Jinping în SUA. În cele din urmă, Obama a aprobat o operaţiune de libertate a navigaţiei – Freedom of Navigation Operation – FONOP. Operaţiunea a implicat o navă militară americană – distrugătorul USS Lassen – care a navigat în apele teritoriale ale Recifului Subi, demonstrând faptul că SUA nu acceptă o posibilă revendicare ilegală a unor ape teritoriale. Au existat în acest context multe dezbateri despre scopul exact al operaţiunii şi despre posibilitatea ca ea să fi fost executată în mod greşit, însă mesajul recepţionat în Beijing a fost clar: SUA nu se tem să îşi folosească puterea militară pentru a impune limite Chinei.

    Operaţiunea nu a determinat nicio confruntare militară între cele două mari puteri, însă două luni mai târziu un alt eveniment a stârnit controverse: un avion de spionaj american care patrula prin Marea Chinei de Sud a zburat accidental deasupra unei insule artificiale a Chinei. Imediat, un editorial instigator a apărut în Global Times, un puternic ziar naţionalist de stat, care solicita Chinei să se pregătească pentru o „confruntare militară“. Oficialii americani au dat vina pe vremea proastă, subliniind faptul că nu a fost vorba de o nouă operaţiune de libertate a navigaţiei. Beijingul a criticat evenimentul, dar militarii staţionaţi pe insula în cauză s-au abţinut de la acţiuni periculoase. Chiar dacă SUA şi China vor reuşi să evite un conflict direct în Marea Chinei de Sud, aceste dispute maritime îşi pot lăsa amprenta asupra relaţiilor dintre cele două mari puteri. SUA şi China au recunoscut că probleme globale pot fi rezolvate doar prin cooperarea dintre ele şi că menţinerea păcii este în avantajul ambelor. Reacţia relativ reţinută a Beijingului în urma operaţiunii navale americane demonstrează importanţa pe care liderii chinezi o acordă relaţiilor cu Washingtonul. Însă confruntări repetate în Marea Chinei de Sud ar putea crea o ruptură în această relaţie, cu consecinţe importante la nivel global. Dacă SUA şi China ar începe să se considere inamici şi ar porni o competiţie militară, economia mondială ar avea de suferit.

  • Motivul pentru care unul dintre cei mai bogaţi oameni din lume imbracă aceleaşi haine zi de zi

    La fel ca blugii şi tricoul negru cu maneci lungi ale lui Steve Jobs, Mark Zuckerberg a adoptat un stil “unic” de a se îmbrăca: tricou gri cu mânecă scurtă şi hanorac negru în fiecare zi. A vrut să-l imite astfel pe fostul CEO al Apple? Zuckerberg spune că nu, ba a adoptat o postură oarecum mesianică.

    La o sesiune publică de întrebări şi răspunsuri, creatorul Facebook a spus că modul său de a se îmbrăca face parte din filozofia eliberării de fleacurile cotidiene. “Vrau să îmi eliberez viaţa, să iau cât mai puţine decizii cu putinţă în chestiuni neesenţiale şi să mă dedic comunităţii”, a spus Zuckerberg.

    El a precizat şi că are mai multe tricouri de acelaşi fel.
    Zuckerbewrg spune că micile decizii, de genul “cu ce mă îmbrac?” sau “ce manânc la micul dejun?” pot fi obositoare şi consumatoare de energie, iar el nu vrea să piardă timpul cu aşa ceva.

     

    “Sunt în postura norocoasă de a servi interesele a miliarde de oameni. Şi simt că nu-mi îndeplinesc misiunea dacă îmi risipesc energia pe lucruri prosteşti sau frivole”.

     

     

  • Motivul pentru care unul dintre cei mai bogaţi oameni din lume imbracă aceleaşi haine zi de zi

    La fel ca blugii şi tricoul negru cu maneci lungi ale lui Steve Jobs, Mark Zuckerberg a adoptat un stil “unic” de a se îmbrăca: tricou gri cu mânecă scurtă şi hanorac negru în fiecare zi. A vrut să-l imite astfel pe fostul CEO al Apple? Zuckerberg spune că nu, ba a adoptat o postură oarecum mesianică.

    La o sesiune publică de întrebări şi răspunsuri, creatorul Facebook a spus că modul său de a se îmbrăca face parte din filozofia eliberării de fleacurile cotidiene. “Vrau să îmi eliberez viaţa, să iau cât mai puţine decizii cu putinţă în chestiuni neesenţiale şi să mă dedic comunităţii”, a spus Zuckerberg.

    El a precizat şi că are mai multe tricouri de acelaşi fel.
    Zuckerbewrg spune că micile decizii, de genul “cu ce mă îmbrac?” sau “ce manânc la micul dejun?” pot fi obositoare şi consumatoare de energie, iar el nu vrea să piardă timpul cu aşa ceva.

     

    “Sunt în postura norocoasă de a servi interesele a miliarde de oameni. Şi simt că nu-mi îndeplinesc misiunea dacă îmi risipesc energia pe lucruri prosteşti sau frivole”.

     

     

  • Deciziile luate de Tarom şi Air Serbia după incidentele ce au avut loc pe aeroportul din Istanbul

    Operatorii aerieni Tarom şi Air Serbia au anunţat decizii de reorganizare a programului de zbor spre Istanbul, în urma incidentelor soldate cu morti şi sute de răniţi în aeroportul Ataturk, potrivit informaţiilor trimise de reprezentanţii agenţiei de turism online Paravion. Astfel, compania românească reprogramează zborurile achiziţionate până la data de 28 iunie, cu zboruri între 28 iunie – 5 iulie, în timp ce Air Serbia anunţă anularea zborurile retur Belgrad-Istanbul programate pentru data de 29 iunie.

    Conform procedurilor Tarom remise pasagerilor, contravaloarea integrală a biletelor neutilizate sau a segmentelor neutilizate din bilete, cu perioadă de călătorie între 28 iunie – 31 iulie, va putea fi folosită pentru calatorii ulterioare pe orice destinaţie operată cu aeronave Tarom. Biletele se reemit până la data de 31 iulie, cu data limită a călătoriei tot până la 31 iulie.

    Air Serbia a anunţat doar anularea zborurilor retur între Belgrad şi Istanbul pe data de 29 iunie. Compania continuă să menţină o comunicare stransă cu autorităţile şi monitorizează îndeaproape situaţia.

    Mai mult, Directorul Operaţional al Paravion, Paul Petrişor, a călătorit către Istanbul în interes de business imediat după incidente, pe 29 iunie, comunicând companiei de la faţa locului, din aeroportul Ataturk, că în momentul de faţă situaţia din aeroport este sub control, iar atmosfera este calmă, în special în rândul celor care călătoresc în scop de afaceri, autorităţile turce asigurând un climat de securitate.

    “Tocmai am aterizat pe Ataturk şi pot spune că este linişte. Este vizibil gradul mai ridicat de securitate. La controlul paşaportului n-am stat mai mult decât de obicei, însă am observat mai multă lume la cozi pe zona la transit desk. Sunt multe persoane care trebuie rerutate, întrucât au pierdut conexiunile de noaptea trecută, dar stau în linişte. Mare parte dintre cursele de dimineaţa ale Turkish Airlines sunt anulate, dar acest lucru a fost cauzat de faptul că nu s-au operat zborurile de dus de azi-noapte. La ieşire, în zona A, unde s-au produs exploziile, este restricţie”, relatează Paul Petrişor, Director Operaţional al Paravion.

    Turkish Airlines, principalul operator de zboruri din Turcia, le permite pasagerilor care au călătorii confirmate în perioada 29 iunie – 5 iulie reprogramări, rerutari, dar şi rambursări ale biletelor din intervalul menţionat. 

     

     

     

  • Companiile care influenţează din umbră cele mai importante decizii luate în România cheltuie anual între 60 şi 80 de milioane de euro

    Comunicarea instituţională sau lobby‑ul s-a schimbat în ultimii 10 ani foarte mult nu doar în România, ci peste tot în lume. Viteza informaţiei şi tehnologia au adus cetăţeanul şi consumatorul în centrul atenţiei tuturor şi i-au dat o putere pe care cu greu o putea cineva previziona acum 20 de ani“, descrie Laura Florea, managing partner al companiei de public affairs Point şi preşedinte al Asociaţiei Registrului Român de Lobby, importanţa unui concept destul de des utilizat în limbajul academic şi politic/instituţional, care nu are încă un conţinut clar şi general acceptat.

    România nu face excepţie de la tendinţele internaţionale şi, chiar şi în lipsa unei reglementări, domeniile regăsite sub denumirile de advocacy, public affairs, reputation management şi altele sub care se regăseşte deseori activitatea de lobby pe piaţa locală, este din ce în ce mai efevescent. Una dintre puţinele cercetări în domeniu (Lobby în România, realizată de firma de cercetare GfK) arată că, dintre reprezentanţii grupurilor care au declarat că sunt implicaţi în activitatea de lobby, cei mai mulţi reprezintă ONG‑urile (din domeniile educaţie, ecologie, libertăţi fundamentale, tineret, drepturile consumatorului, minorităţi etnice, sănătate etc.) – 38%, companiile multinaţionale (din domeniile telecomunicaţii şi tehnologia informaţiilor, produse farmaceutice, bunuri de larg consum, servicii financiare şi bancare, energie, retail, băuturi alcoolice, tutun, agricultură etc.) – 29%; companiile româneşti 12%, firmele de avocatură 9%, iar firmele specializate de lobby (care în principal reprezintă interesele companiilor) constituie 4%. Astfel, nu doar firmele specializate în activitatea de lobby fac lobby, aceasta fiind nu doar o meserie, ci o activitate specifică grupurilor care vor să influenţeze politica publică, o decizie politică sau o lege, după cum sesizează autorii studiului „Lobby în România vs. Lobby în UE“, publicat anul trecut.

    „România nu este cu nimic diferită faţă de Bruxelles în privinţa grupurilor de interese care influenţează politicile publice. Cele mai puternice şi mai ascultate grupuri sunt asociaţiile de afaceri, fie că sunt sectoriale sau transsectoriale. Ele sunt din ce în ce mai puternice şi mai profesionalizate, dar din spate vin din ce în ce mai puternice ONG-urile şi thinktank-urile. Companiile, sindicatele, patronatele, organizaţiile profesionale şi chiar biserica sunt şi ele foarte active în influenţarea politicilor publice“, mai spune Laura Florea, preşedintele Asociaţiei Registrului Român de Lobby (ARRL). Florea observă că pe fondul unui interes în creştere pentru implicarea în formularea politicilor publice a grupurilor de interese, piaţa de servicii de consultanţă în lobby şi public affairs creşte. Florea apreciază că în prezent aproximativ 250 – 300 de organizaţii fac lobby în România, indiferent că este vorba despre companii, asociaţii de business, ONG-uri şi thinktank‑uri, sindicate şi patronate, firme de avocatură şi consultanţi fiscali sau firme de consultanţă în lobby. „Domeniile vizate sunt preponderent cele hiperreglementate: sănătate, farmaceutic, energie, telecomunicaţii, infrastructură, alimentaţie, financiar-bancar, jocuri de noroc, comerţ, tehnologie şi altele asemenea.“ Potrivit preşedintelui ARRL, 70 de organizaţii care fac lobby sunt înscrise în Registrul de Transparenţă în Activităţi de Lobby şi Advocacy, o iniţiativă de autoreglementare a industriei de lobby. În ce priveşte firmele de consultanţă specializate în public affairs şi comunicare, astăzi activează  în jur de 12-15 firme pe piaţa locală, la care se adaugă un număr şi mai mare de firme de avocatură sau consultanţă fiscală care sunt extrem de implicate în activităţi de lobby pentru clienţii lor. Preşedintele ARRP apreciază că între 60 şi 80 de milioane de euro se cheltuiesc anual de către grupurile de interese pentru activităţi de lobby direct şi activităţi conexe de comunicare, iar o parte din aceste cheltuieli sunt pentru angajarea de consultanţi de specialitate. Florea observă şi că industria emergentă de public affairs şi lobby se ridică undeva la 8-10 milioane de euro în România, potrivit datelor de la Ministerul Finanţelor Publice.

    În ce priveşte tentativele de reglementare a activităţii de lobby în România, acestea au apărut în contextul luptei împotriva corupţiei, potrivit studiului „Lobby în România vs. Lobby în UE“. Astfel, strategiile de luptă împotriva corupţiei adoptate în 2001 şi 2004 menţionau printre obiective elaborarea unui proiect de lege privind activitatea de lobby, precum şi asigurarea transparenţei în activitatea decizională. Ulterior, după aderarea României la UE, valurile legislative din 2008 şi 2011 au pus accentul mai ales pe transparenţă în activitatea decizională a autorităţilor publice, reglementarea activităţilor de lobby nemaifigurând ca obiectiv distinct sau menţionat expres. Tranziţia de la economia de comandă la cea de piaţă a dus la apariţia unei pieţe „în care interesele economice şi politice s-au intersectat, au coexistat şi, de multe ori, s-au protejat unele pe altele, în speranţa menţinerii unor privilegii individuale şi/sau de grup, contrare, de cele mai multe ori interesului public“, potrivit autorilor studiului citat.

    „Toate iniţiativele de legiferare de până acum, dintre care cea mai recentă datează din 2010, nu au ţinut cont nici de realităţile sociale din România, nici de recomandările instituţiilor internaţionale şi europene şi nici de modelele de succes din unele ţări sau de motivele de eşec legislativ din alte ţări. Cu alte cuvinte, ele au fost legi scrise prost, care au fost aspru criticate atât de societatea civilă, cât şi de mediul de afaceri.“, observă Laura Florea. Ea menţionează existenţa unei intenţii la nivelul Ministerului pentru Consultare Publică şi Dialog Civic de a promova un registru voluntar de transparenţă la nivelul administraţiei centrale, inspirat din Registrul de Transparenţă de la Bruxelles, unde entităţile care desfăşoară activităţi de influenţare a politicilor publice vor fi invitate să îşi declare interesele. Efectele unei reglementări juste şi în linie cu recomandările internaţionale vor aduce mai multă transparenţă şi etică în desfăşurarea activităţilor de lobby, dar şi reciprocitate în sensul în care funcţionarii şi demnitarii vor avea obligaţii şi rigori etice, sesizează Florea, care observă şi cum o reglementare proastă va duce în subteran şi mai mult această activitate, aşa cum s-a întâmplat în Polonia sau în Ungaria. Pe de altă parte, Radu Nicosevici, om de afaceri din Timişoara şi membru al Academiei de Advocacy, a declarat anterior pentru BUSINESS Magazin că o lege a lobby-ului nu ar aduce nimic nou în legislaţia românească, nefăcând decât să suprareglementeze nişte relaţii contractuale de prestări servicii deja reglementate prin Codul civil. Cât despre aspectul penal, „traficul de influenţă nu se poate face transparent, pe baza unui contract de prestări servicii de lobby, iar interesele servite prin trafic de influenţă nu se vor înregistra niciodată în vreo declaraţie de interese, indiferent cât de «dură» ar fi legea lobby-ului“, explica Nicosevici.