BusinessMagazin

Tag: cronica

  • Cronică de film: Avengers: Age of Ultron

    ”Avenger: Age of Ultron„ vine după succesul aproape de necrezut înregistrat de Marvel în ultimii ani, iar aştep-tările publicului au fost pe măsură. Producţia semnată de Joss Whedon reuşeşte în mare parte să satisfacă apetitul fanilor Marvel; în cazul celorlalţi spectatori însă, lasă de dorit. ”Avengers„ respectă standardele impuse de-a lungul timpului de Marvel: efecte speciale spectaculoase, acţiune intensă şi glume presărate de-a lungul celor 140 de minute. Referitor la glume, scenariştii nu au fost atât de inspiraţi de această dată.

    Acţiunea începe în statul fictiv Socovia, undeva în estul Europei, unde echipa de supereroi încearcă să de-structureze o grupare a Hydra. Scena are un singur scop, şi anume prezentarea a două noi personaje ce vor juca un rol-cheie în restul filmului. Nu voi da mai multe detalii, precizând doar că personajul negativ este o formă de inteligenţă artificială.

    Personal, mă aşteptam ca acest nou film din Marvel Cinematic Universe să urmeze tendinţa lansată recent cu ”Daredevil„: personaje ceva mai complexe şi o atmosferă mai sumbră. Nu este însă cazul, scenariştii alegând elementele de umor în detrimentul celor dramatice.

    Filmul îi are în distribuţie, printre alţii, pe Robert Downey Jr. (”Sherlock Holmes„), Scarlett Johansson (”Lucy„), Chris Hemsworth (”Rush„), Jeremy Renner (”American Hustle„), Chris Evans (”Captain America„) şi Samuel L. Jackson (”Pulp Fiction„).

    Bugetul superproducţiei Marvel a fost de 250 de milioane de dolari, cu 30 de milioane de dolari mai mult decât ”The Avengers„. Primul film, lansat în 2012, a avut încasări cumulate de peste 1,5 miliarde de dolari.

    Până la închiderea ediţiei, ”Avengers: Age of Ultron„ debutase în 44 de ţări, obţinând venituri totale de peste 200 de milioane de dolari. Această sumă este superioară celei obţinute atât de primul ”Avengers„ cât şi de ”Iron Man 3„, cele mai profitabile filme ale companiei de până acum. Estimările analiştilor, bazate pe faptul că încă nu au avut loc lansările din Statele Unite şi China, arată că ultima producţie Marvel se va apropia sau chiar va de-păşi pragul celor 2 miliarde de dolari.

    Nota: 7/10

  • Cronică de film: “Promisiunea”, o poveste despre familie, tragedie şi speranţă din Primul Război Mondial

    Russell Crowe îşi face debutul ca regizor cu „Promisiunea“, o dramă despre un bărbat din Australia care pleacă să îşi caute cei trei fii daţi dispăruţi în timpul bătăliei de la Gallipoli.

    Lansarea filmului coincide cu împlinirea a 100 de ani de la bătălia Gallipoli, unde aproape 9.000 de australieni şi-au pierdut viaţa, iar ”Promisiunea„ vine ca un remember al faptului că lupta a fost o dramă pentru ambele tabere şi pune partea turcă într-o lumină oarecum favorabilă. ”Promisiunea„ nu seamănă cu genul de filme lansate în ziua de azi la Hollywood: este lent şi se concentrează pe călătoria personajului principal, fără a face prea mare uz de efecte speciale. Publicul ştie în fiecare moment încotro se îndreaptă acţiunea, dar acest lucru este uşor de acceptat fiind vorba de un film cu tentă istorică.

    Stilul lui Crowe este unul interesant, dar oarecum neşlefuit. Scenele normale se suprapun cu amintiri din timpul războiului, efect care devine, pe alocuri, obositor. Personajele nu sunt suficient de bine definite, iar prima parte a filmului, care ar trebui să creeze o legătură emoţională între personajul lui Crowe şi spectator, este uşor grăbită.
    Russell Crowe se alătură unui şir lung de actori deveniţi regizori, precum Ben Affleck, care a fost recom-pensat cu premiul Oscar pentru ”Argo„. Un alt nume important care a reuşit să se impună atât în faţa cât şi în spatele camerei de filmat este Clint Eastwood, recompensat cu cea mai importantă distincţie din industrie pentru ”Unforgiven„ şi ”Million Dollar Baby„. Există, desigur, şi actori care au eşuat în încercarea de a regiza; exemple recente sunt Angelina Jolie sau Drew Barrymore.

    ”Promisiunea„ este un film independent, iar acest lucru se reflectă în numeroase aspecte. Bugetul redus al filmului a afectat în bună măsură scenele de luptă din timpul bătăliei. În al doilea rând, deşi au reuşit interpre-tări surprinzător de bune, actorii din plan secund sunt cvasinecunoscuţi, acesta fiind probabil unul din mo-tivele pentru care filmul nu a avut un impact semnificativ la box-office. Până la jumătatea lunii aprilie, filmul a avut încasări globale de doar 11 milioane de dolari.

    Titlul original al filmului, ”The Water Diviner„, face trimitere la dispozitivul folosit de Crowe pentru a localiza zonele cu apă din uriaşul deşert australian. Este o metaforă, dacă vreţi, a modului cum personajul principal foloseşte metode neortodoxe pentru a-şi găsi copiii.

    Olga Kurylenko se potriveşte personajului Ayshe, o mamă singură care judecă un om în funcţie de senti-mentele acestuia faţă de familie. Relaţia de pe ecran dintre Crowe şi Kurylenko este una credibilă, cu excep-ţia câtorva clişee hollywoodiene. Steve Bastoni, în rolul cumnatului oportunist, este o altă surpriză plăcută.

    Câteva momente ies în evidenţă de-a lungul filmului, cum ar fi scena în care Connor îi învaţă pe soldaţii turci să joace cricket în tren. De asemenea, ideea că în Turcia totul se decide la cafea apare de mai multe ori. Interpretarea lui Crowe este una de calitate, poate cea mai bună din ultimii ani. Deşi s-a remarcat în roluri de forţă, precum ”Gladiatorul„ sau ”Noe„, Crowe exprimă cele mai bune calităţi ale sale atunci când este distribuit în filme în stilul ”A Beautiful Mind„.

    Chiar dacă nu reprezintă o reuşită cinematografică de excepţie, ”Promisiunea„ este un film binevenit în peisajul producţiilor care ajung pe marile ecrane. Foloseşte un scenariu bun şi nu are nevoie de efecte spe-ciale sau actori cunoscuţi pentru a transmite o idee.

    Fiind dedicat zecilor de mii de soldaţi căzuţi în timpul bătăliei de la Gallipoli (sau Canakkale, aşa cum este geografic corect), ”Promisiunea„ reuşeşte în bună măsură să reînvie un moment extrem de delicat din timpul primului război mondial, concentrându-se asupra unui singur personaj. 


    Notă: 7/10

  • Cronică de film: Jimmy’s Hall

    Ken Loach, câştigător în 2006 al Palme d’or pentru ”The Wind That Shakes the Barley„, revine la tema irlandeză şi reuşeşte să captiveze mai ales prin atenţia la detalii. De la costume şi până la anumite expresii dispărute între timp din limba engleză de astăzi, ”Jimmy’s Hall„ aduce pe marele ecran, cu exactitate, o atmosferă de acum mai bine de 80 de ani. Întrebat dacă există vreo legătură între Irlanda anilor ’20 şi Irlanda de astăzi, Loach a răspuns simplu: ”Cred că lupta este, până la urmă, aceeaşi„.

    Scenariul este bine scris, dar atinge destul de puţin problemele existente în acea perioadă în Irlanda, respectiv sărăcia şi tradiţionalismul dus către extrem. Firul acţiunii nu reuşeşte să lege spectatorul de personaje sau să trezească simpatie faţă de personajele implicate. Cinematografia semnată de Robbie Ryan este într-adevăr impresionantă: scenele cu irlandezii în costume tradiţionale, mergând pe biciclete vechi sau în căruţe trase de măgari, precum şi imaginile cu dealuri înverzite rămân întipărite în mintea celui care urmăreşte filmul.

    Barry Ward, cunoscut mai ales în Marea Britanie pentru rolurile din ”The Claim„ şi ”Songs for Amy„, reuşeşte să dezvolte bine personajul central al filmului. Problemele filmului nu vin de la interpretarea lui Ward, ci de la scenariu, mai ales din lipsa interacţiunilor complexe cu alte personaje.

    ”Jimmy’s Hall„ este, înainte de toate, un film despre activismul politic şi brutalitatea cu care oamenii resping orice idee opusă celor pe care ei le consideră corecte. Nu este un film alert, dar povestea personajului central este suficient de intere-santă pentru a vă ţine în faţa ecranului pentru aproape două ore.

    
Nota: 8/10

  • Cronică de teatru: Omul cel bun din Seciuan

    Încă de pe vremea spectacolelor dionisiace însă, teatrul are, pe lângă divertisment, rolul de oglindă a societăţii, evidenţiind, de cele mai multe ori, defectele acesteia. Iar când societatea este caracterizată de tare precum evaziunea fiscală şi corupţia, acestea ajung şi pe principalele scene ale societăţii.

    Regizorul Andrei Şerban construieşte cu măiestrie descrierea societăţii actuale în jurul textului brechtian „Omul cel bun din Seciuan“ („Omul cel bun din Sîciun“, titlul original), ce se joacă la Teatrul Bulandra din toamna anului trecut. De altfel, Andrei Şerban este familiarizat cu acest text al lui Bertolt Brecht, prin care şi-a mai îndemnat publicul la bunătate şi onesti-tate în 1968, la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, înainte să plece din ţară, iar a doua oară, la New York, semn al ciclicităţii unor evenimente similare.

    Povestea lui Brecht se petrece într-o perioadă în care zeii (Rodica Mandache, Manuela Ciucur şi Mirela Gorea) voiau să verifice dacă pe Pământ mai există oameni buni. Ei ajung în Seciuan (echivalentul Capitalei, după cum unul dintre personajele principale spune la un moment dat), caută un loc în care să se odihnească, iar singurul locuitor al oraşului dispus să îi ajute este prostituata Shen Te (Ana Ularu/Alexandra Fasolă). Zeii o recompensează cu bani şi o îndeamnă să fie „un om bun“, dar în acelaşi timp să îşi trăiască şi viaţa. În consecinţă, Shen Te se hotărăşte să devină antreprenoare şi investeşte banii de la zei într-o mică tutungerie.

    O proprietărească care îi cere banii pe chirie înainte de obţinerea unui mic profit (Ana Covalciuc/Daniela Nane), cât şi mai multe rude parazite ce încearcă să profite de noua ei situaţie o determină să se dedubleze şi să creeze un personaj care să gestioneze situaţiile: Văru’ Şui Ta. Văru’ ştie să nego-cieze şi să spună „nu“ profitorilor, dar este şi un „bun“ evazionist: transformă tutungeria într-o fabrică de ţigarete în care an-gajează prin contract 80 de muncitori, dar de fapt, în cadrul acesteia lucrează 400. Singurul sprijin al lui Shen Te este Vang (Vlad Ivanov), micul comerciant vânzător de apă, ce ajunge să fie bătut la un moment dat, iar Shu Fu, frizerul mogul plin de bani, este cel care îi oferă sprijin financiar prin contracte suspecte lui Şui Ta, dorind de fapt o căsătorie cu Shen Te.

    În spectacol mai sunt conturate şi alte tipuri umane desprinse din societatea actuală, cum ar fi Proprietăreasa, parvenita care deţine o clădire în oraş şi caută să obţină un câştig pe seama tuturor, sau Sun Iang (Cătălin Babliuc/Alexandru Poto-ceanu) – aviatorul poştal şomer pentru că „nu există aviaţia poştală“ (el este susţinut şi sfătuit de mama lui deşi a depăşit demult etapa copilăriei şi încearcă prin bani şi cunoştinţe să obţină un post, eşuează  şi profită de Văru’ care face un com-promis in cazul lui, mai ales pe seama relaţiei sentimentale pe care aviatorul o are cu Shen Te; ajunge astfel şef de tură în fabrica de tutun).

    În afară de mesajele transmise cu succes de actorii din distribuţie, „Omul cel bun din Seciuan“ se remarcă şi prin gradul încărcat al dificultăţii tehnice: 14 actori interpretează 24 de personaje prin roluri multiple – spre exemplu, Vlad Ivanov este atât Vang, cât şi Shu Fu şi Femeia, iar Rodica Mandache, Manuela Ciucur şi Mirela Gorea sunt atât zeii ce caută omul cel bun, dar şi Doamna Iang, Doamna Shin şi Nepotul. Pe lângă solicitarea fizică a schimbărilor de ţinută şi de rol, ei sunt impli-caţi şi într-o coregrafie dinamică a Andreiei Gavriliu, dar şi în momente cântate pe muzica interpretată de Raul Kuşak, aflat şi el în permanenţă pe scenă.

    Scenografia, realizată de Iuliana Vîlsan, trasează în câteva tuşe simple decăderea acestei so-cietăţi: la început, ilustrează o lume în care macii sunt în cer, iar stelele pe pământ, iar în a doua parte, macii sunt înlocuiţi de ţevi ce dau senzaţia de industrial. În această lume cu susu-n jos, Sun She îşi construieşte afacerea – aspect ilustrat la pro-priu, prin trasarea unor beţe de bambus aşezate pe scenă în chenare din ce în ce mai mari. Cu cât numărul posesiilor este mai mare – cu atât personajul este mai zbuciumat, ajungând ca la final să fie crucificat de aceste posesii. Pancartele cu diferite mesaje sau lozinci înlesnesc dialogul cu publicul şi mai îndulcesc din gravitatea mesajului transmis, îmbogăţind comicul spectacolului.

    Finalul este deschis, fără concluzii clare, la fel ca şi viaţa, după cum însuşi Vlad Ivanov spune într-un dialog direct cu pub-licul. Totuşi, epilogul cântat îndeamnă la bunătate – “Fiţi buni, fiţi drepţi, fiţi oneşti“. Un plus de comic, dar şi o intenţie binevenită de a opri un fenomen deranjant în teatru, al aplauzelor în picioare de trei ori, indiferent de tipul spectacolului de teatru, este adusă de pancarta finală: „Nu aplaudaţi în picioare, îi deranjaţi pe cei din spate“.

    Veţi decide singuri dacă „Omul cel bun din Seciuan“ este un spectacol ce ar fi meritat într-adevăr ridicarea publicului de pe scaune, cert este că a primit re-cent recunoaşterea breslei prin nominalizarea la şase categorii ale premiilor UNITER: cel mai bun spectacol, cel mai bun regizor, cel mai bun scenograf, cel mai bun actor în rol principal (Vlad Ivanov), premiul pentru cea mai bună actriţă în rol principal (Alexandra Fasolă), cea mai bună actriţă în rol secundar (Ana Covalciuc).

  • Cronică de film: Cut bank – un oraş criminal

    Regizorul Matt Shakman trece de la televiziune la marele ecran prin adaptarea scenariului semnat de Roberto Patino. Shakman a regizat, de-a lungul carierei, episoade din seriale precum „It’s Always Sunny in Philadelphia“, „House“ sau „Mad Men“. Stilul în care filmul este regizat se aseamănă într-o anumită măsură cu al fraţilor Coen, fapt ce poate fi expli-cat prin faptul că Shakman a produs şi două episoade ale serialului „Fargo“, adaptarea celor de la FX a filmului din 1996.

    În rolurile principale îi regăsim pe Liam Hemsworth, Teresa Palmer, Billy Bob Thornton, John Malkovich, Michael Stuhlbarg, Bruce Dern şi Oliver Platt. Interpretările sunt foarte bune, cu o singură excepţie: personajul principal, Liam Hemsworth. Tânărul actor, cunoscut pentru rolul din „Jocurile foamei“, nu reuşeşte să intre în caracter de-a lungul filmului, iar acest lucru afectează interacţiunea dintre personaje.

    Urmând o linie destul de subţire între thriller şi comedie neagră, „Cut Bank“ propune o serie de personaje ciudate, ex-trem de tulburate, care sunt obişnuite să trăiască în mediul lor simplu, familiar, din micul oraş care dă şi titlul filmului. De-spre Cut Bank aflăm doar că este locul din Statele Unite cu cele mai joase temperaturi; un fapt aparent irelevant, având în vedere că acţiunea se petrece în timpul verii. În rest, filmul lasă de înţeles că povestea se desfăşoară într-un oraş ameri-can ce nu este cu nimic ieşit din comun. Un lucru interesant este că filmarea a avut loc în Canada, nu în oraşul din Statele Unite în care se desfăşoară acţiunea.

    Acţiunea începe atunci când Dwayne McLaren (Hemsworth) filmează accidental ceea ce pare a fi uciderea unui poş-taş. McLaren, obsedat de ideea de a putea pleca din Cut Bank, vede acest lucru ca o şansă unică; el anunţă autorităţile federale şi plănuieşte să folosească banii primiţi drept recompensă pentru oferirea informaţiilor pentru a-şi construi un vii-tor mai bun alături de prietena sa Cassandra (Palmer). Din acest moment, lucrurile se complică, iar secretele locuitorilor din Cut Bank încep să iasă la iveală.

    Filmul, deşi cel puţin interesant, are o mare problemă: este extrem de previzibil. Deşi regizorul Matt Shakman încearcă să ţină publicul implicat în poveste, aceasta curge către un deznodământ inevitabil încă din primele minute. Cu toate acestea, povestea scrisă de Robert Patino a fost inclus, în 2009, pe „lista neagră“ a celor mai bune scenarii care nu au fost ecranizate.

    Cut Bank, fiind un film realizat de o casă independentă de producţii, ridică o întrebare extrem de importantă: cât de mult pot influenţa producătorii calitatea unui film? În cazul în care „Cut Bank“ ar fi ajuns pe masa unei companii impor-tante, cu posibilitatea de a investi masiv într-un astfel de film, anumite lucruri ar fi putut fi îmbunătăţite. Spre exemplu, con-tractarea unui regizor cu mai multă experienţă sau distribuirea unui alt actor în locul lui Hemsworth. Cu atât mai mult tre-buie apreciat efortul celor care au produs filmul, având la dispoziţie un buget relativ mic.
    Drept concluzie, „Cut Bank“ este un film reuşit, chiar dacă are anumite lipsuri. Povestea este antrenantă, iar implicarea unor actori precum Malkovich sau Thornton în acest proiect reprezintă un argument în plus.

    Filmul va avea premiera în România pe 17 aprilie şi va rula în acelaşi timp cu producţii mult mai cunoscute, precum „Furious 7“ sau „Avengers: Age of Ultron“. Lansarea nu pare a avantaja „Cut Bank“, dar îl recomand celor care preferă să evite blockbusterele şi caută un film simplu, bazat pe poveste şi nu pe efecte speciale. 
Nota: 8/10

  • Cronică de film: Răpirea dlui. Heineken – ecranizarea dispariţiei din 1983 a magnatului berii şi a şoferului său

    Filmul se bazează pe o poveste adevărată, respectiv încercarea unor răufăcători de mâna a doua de a-l răpi pe Freddie Heineken, magnatul industriei de bere. Cor van Hout, Willem Holleeder, Jan Boelaard, Frans Meijer şi Martin Erkamps l-au răpit pe Heineken şi pe şoferul acestuia în noiembrie 1983 şi au cerut echivalentul a 16 milioane de euro drept răscumpărare.

    Scenariul este bazat pe cartea scrisă de Peter Vries, un anchetator care a relatat evenimentul din punctul de vedere al răpitorilor. Filmul urmează aceeaşi linie, fapt care oferă un anumit grad de suspans de-a lungul celor 95 minute.

    Rolul victimei este jucat cu măiestrie de Anthony Hopkins, un actor care aduce întotdeauna ceva în plus. Hopkins, deşi apare în doar câteva scene, interpretează un rol complex şi o face fără greşeală. Restul distribuţiei include nume precum Sam Worthington („Avatar“, „Duelul titanilor“), Jim Sturgess („21“, „Cloud Atlas“) sau Ryan Kwanten („True Blood“).

    Regia este semnată de Daniel Alfredson, cel care a semnat filmele din trilogia „Millennium“. Pentru publicul larg, această trilogie a devenit cunoscută prin remake-ul american „The Girl with a Dragon Tattoo“, lansat la doar doi ani după ce primul film a ajuns pe marile ecrane din Suedia. Stilul adoptat de Alfredson este unul lent, intenţia fiind de a pune accentul pe interacţiunea dintre personaje. Din păcate, acest lucru nu îi reuşeşte, iar firul acţiunii pare de multe ori întrerupt.

    Unul dintre lucrurile care lipsesc cu desăvârşire este umorul; deşi anumite scene de acţiune ar fi putut tratate cu o mai mare lejeritate, luând în calcul şi lipsa de „experienţă“ a criminalilor de conjunctură, Alfredson preferă să păstreze un ton realist şi chiar sumbru pe durata întregului film.

    Montajul şi sunetul sunt de asemenea puncte slabe ale acestei producţii. Coloana sonoră are rolul de a susţine scenele dramatice sau cele de acţiune, însă realizatorii au trecut cu vederea acest lucru.

    „Răpirea dlui Heineken“ este un alt film aşteptat care a reuşit să dezamăgească. Se încadrează 
într-un tipar din ce în ce mai vizibil: acela al filmelor cu potenţial care nu reuşesc să valorifice atuurile pe care le deţin. În acest caz, punctul forte ar fi trebuit să fie povestea.

    Din punct de vedere cinematografic, 2015 nu pare să fie un an extraordinar. Cele mai importante titluri anunţate pentru acest an aparţin unor francize precum „Avengers“ sau „Star Wars“, cu alte cuvinte producţii de sute de milioane de euro care, foarte probabil, nu vor excela la actorie, scenariu şi regie. Nu sunt aşteptate filme cu adevărat memorabile, aşa cum au fost „Birdman“ sau „The Grand Budapest Hotel“ în 2014.

    Concluzia este că „Răpirea dlui Heineken“ nu este un film de la care să aveţi aşteptări prea mari; singurul lucru care iese în evidenţă este interpretarea lui Anthony Hopkins. Este un film de duminică seară, despre care nu vă veţi mai aminti luni.

    Nota: 6/10

  • Cronică de film: Leviathan confirmă imaginea unei Rusii corupte în care Moscova controlează totul

    Leviathan prezintă într-adevăr o Rusie coruptă, un stat în care cei veniţi de la Moscova sunt cei de care trebuie să te temi. Dar acţiunea se petrece într-un loc izolat, departe de centru, iar referirile la jocurile de interese la nivel înalt sunt aproape inexistente. Din punct de vedere politic, nu este un film care să dezvăluie lumii lucruri neştiute. Aş putea spune, cu o anumită doză de bunăvoinţă, că le confirmă.

    Filmul spune povestea lui Sergheev, un bărbat de vârstă mijlocie care trăieşte într-o localitate de pescari, în casa construită de bunicii săi. În primele minute ale filmului aflăm că statul urmează să îl deposedeze pentru o sumă iluzorie (sună cunoscut?), iar de aici se declanşează o serie de evenimente care vor implica numeroase personaje, diferite atât prin statut, cât şi prin comportament.

    Titlul filmului este o metaforă la sistemul politic şi administrativ rusesc, referindu-se la monstrul biblic ce nu poate fi capturat cu o simplă undiţă. Similar, regimul nu poate fi învins de un simplu om.

    Din punctul de vedere al actorilor, alegerile producătorilor au fost impecabile. Interpretări curate, convingătoare ale unor actori care nu s-au remarcat, cel puţin până în prezent, în afara Rusiei.

    Una dintre problemele filmului este durata, mai precis stilul extrem de lent prin care Zvyagintsev prezintă desfăşurarea evenimentelor. În loc de aproape două ore şi jumătate, întreaga poveste ar fi putut fi, cu uşurinţă, dezvăluită în cel mult 90 de minute.

    Concluzia? Leviathan este un film ce merită văzut, dar care nu justifică avalanşa de nominalizări pe care le-a primit din partea criticilor. Nota: 7/10.

  • Cronică de film: The Imitation Game

    Filmul spune povestea lui Alan Turing, celebrul matematician britanic care a reuşit să descifreze codul folosit de nemţi în cel de-al doilea război mondial. „De îndată ce am terminat de citit primele pagini ale scenariului, mi-am dat seama că trebuie să joc în acest film. Tensiunea şi dramatismul ating cote extraordinare“, a declarat Benedict Cumberbatch în cadrul unui interviu acordat celor de la Cineplex.com.

     Scenariul este adaptat după cartea „Alan Turing: The Enigma“, semnată de Andrew Hodges, şi dezvoltă trei planuri din viaţa lui Turing: copilăria, în care acesta îşi descoperă şi acceptă sexualitatea, tinereţea, care reprezintă planul central al filmului, şi ultima parte a vieţii, în care Turing se luptă atât cu el însuşi, cât şi cu prejudecăţile anilor ’50.

     Cumberbatch iese din zona filmelor comerciale, precum „Star Trek: Into Darkness“ sau „The Fifth Estate“, şi portretizează excelent personajul Turing, un bărbat genial, dar instabil din punct de vedere psihic. Alături de Cumberbatch, Keira Knightley face un rol foarte bun, ambii fiind nominalizaţi la premiile Oscar.

     „The Imitation Game“ a primit încă de la lansare recenzii foarte bune, fiind nominalizat la cele mai importante festivaluri de film (4 nominalizări la Globurile de Aur; 9 nominalizări la premiile BAFTA). Însă, spre surprinderea multora, producţia britanică nu a reuşit să câştige până acum nicio distincţie importantă. La ora redactării acestui material, premiile Oscar, în cadrul cărora „The Imitation Game“ este nominalizat la 8 categorii, nu au fost încă acordate.

     Anul 2015 pare să fie anul filmelor britanice: „The Imitation Game“, „The Theory of Everything“ sau „’71“ sunt filme de cea mai bună calitate, iar actori precum Eddie Redmayne sau Benedict Cumberbatch aparţin unei generaţii excepţionale de actori englezi. Iar Hollywood pare să fi înţeles acest lucru, un exemplu recent fiind alegerea lui Tom Hardy în reboot-ul seriei „Mad Max“.

     „The Imitation Game“ îi are în rolurile principale pe Benedict Cumberbatch („Sherlock“, „August: Osage County“, „12 Years a Slave“, „War Horse“, „Tinker Tailor Soldier Spy“), Keira Knightley („Anna Karenina“, „A Dangerous Method“, „Atonement“, „Pirates of the Caribbean“), Mathew Goode („A Single Man“, „Copying Beethoven“) şi Mark Strong („Kingsman: The Secret Service“, „Zero Dark Thirty“, „Tinker Tailor Soldier Spy“) şi este regizat de Morten Tyldum. Bugetul filmului s-a ridicat la 14 milioane de dolari, iar încasările au depăşit până în prezent 80 de milioane de dolari. Filmul a avut premiera în România la începutul lunii februarie.

     „The Imitation Game“ este unul dintre cele mai bune filme ale anului trecut. Cei care vor să iasă din zona efectelor speciale şi a blockbuster-urilor filmate în China vor aprecia două ore de cinematografie de calitate. 
Notă: 8/10

  • Cronică de film: The Imitation Game

    Interpretarea de excepţie a lui Benedict Cumberbatch, poate cea mai bună a carierei, este doar unul dintre multele motive pentru care acest film merită vizionat.

    Filmul, în regia lui Morten Tyldum, spune povestea matematicianului Alan Turing, cunoscut pentru ajutorul dat serviciilor britanice de inteligenţă în timpul celui de-al doilea război mondial. Acţiunea se desfăşoară pe trei planuri, prezentând atât faze din adolescenţa personajului principal, cât şi din timpul maturităţii sale.

    Tyldum foloseşte acţiunea relativ statică ca bază a unui film plin de suspans, de-a lungul căruia spectatorii sunt confruntaţi cu momente şi dezvăluiri neaşteptate. Interpretarea actriţei Keira Knightley completează imaginea unui film închegat, bine realizat din toate punctele de vedere.

    The Imitation Game nu este un film de acţiune per se; este un film care explorează mintea unui tânăr genial, frământările lui şi modul de relaţionare cu ceilalţi. Este un film care, indiferent de nominalizări sau premii, confirmă apariţia unui val de actori tineri britanici extrem de talentaţi.

    Interpretare: 9/10
    Regie: 8/10
    Scenariu: 8/10

  • Românii produc de două ori mai mult gunoi decât media la nivel european

    Anual, cantitatea totală de deşeuri generate la nivelul României este de 10,2 tone de persoană, peste dublul mediei UE. Doar cinci alte ţări au produs mai multe deşeuri pe cap de locuitor în UE în anul 2010: Bulgaria, Luxemburg, Finlanda, Estonia şi Suedia. La nivel mondial, sub un sfert din alimentele nevalorificate în prezent în Europa şi SUA ar fi suficiente pentru a hrăni 805 de milioane de persoane care suferă de foamete cronică

    Risipa alimentară constituie o problemă serioasă, media la nivel de gospodărie în vestul Europei, fiind de aproximativ 25% din totalul alimentelor cumpărate. Această risipă se traduce prin irosirea resurselor naturale utilizate pentru producţia alimentelor respective, precum apă, energie, sol. Se estimează că, la nivel mondial, sub un sfert din alimentele nevalorificate în prezent în Europa şi SUA ar fi suficiente pentru a hrăni 805 de milioane de persoane care suferă de foamete cronică. În acest context, 96 % dintre europeni consideră că este important ca Europa să îşi utilizeze resursele mai eficient.

    Pentru a sprijini eforturile de reducere a risipei alimentare, Comisia Europeană organizează din 2009, Săptămâna Europeană pentru Reducerea Deşeurilor (EWWR), care anul acesta are loc în perioada 22-30 noiembrie. Axată în special pe deşeurile alimentare, iniţiativa va înlesni autorităţilor publice, entităţilor private, şcolilor şi cetăţenilor aflaţi în căutarea unui trai mai ecologic şi mai inteligent, derularea a peste 9 000 de acţiuni.