BusinessMagazin

Tag: cristian hostiuc

  • “Cum să fie cel mai bun an economic pentru România când soţia mea are 3.000 de lei pe lună, eu iau puţin peste 3.000 de lei şi nu ne ajung banii şi trebuie să fac acum Uber? Poate o fi pentru cei din clădirile de birouri care au salarii mari, dar ca să lucrezi acolo trebuie să ai şcoală, iar noi nu avem.”

    Discuţiile cu şoferii de pe Uber sunt întotdeauna foarte bune idei de articole.

    Într-o seară am ajuns cu discuţia, cu un şofer de pe Uber (partener, cum li se spune), la faptul că viaţa este grea, că lucrurile merg din ce în ce mai prost în ţara asta, că cei de la guvern nu fac nimic să-i ajute pe oamenii de rând, că preţurile sunt mari iar parlamentarii nu-i ajută pe oameni,că nu mai avem industrie, că populaţia are datorii la bănci iar dobânzile sunt mari etc.

    Dar ştiţi că România este una dintre cele mai industrializate ţări din Europa (după ponderea industriei în PIB, noi avem 21-22%, iar media europeană este 17-18%)? Cum mai avem industrie, când nu mai avem fabrici pentru că s-au demolat toate?, a fost replica lui. Poate o fi, cum spuneţi dumneavoastră, dar sigur nu mai este a noastră, este a străinilor. Spuneţi-mi, ce fabrici mai avem noi? Străinii ne-au luat fabricile, iar acum noi lucrăm pentru alţii.

    Dacă ţi-aş spune că România este acum în cea mai bună situaţie economică din istoria ei?

    Cum să fie acest lucru, când soţia mea ia 3.000 de lei pe lună, eu câştig puţin peste 3.000 de lei şi nu ne ajung banii, avem şi un copil, iar acum trebuie să fac Uber? Poate o fi pentru cei care lucrează în clădirile de birouri şi au salarii mari, dar ca să lucrezi acolo trebuie să ai şcoală, iar noi nu avem.

    În Bucureşti salariul mediu a ajuns la 5.200 de lei – datele din septembrie 2022 -, faţă de o medie naţională de aproape 4.000 de lei net. Pe medie şi statistic, România este în cea mai bună situaţie din istorie, cu un PIB de 280 de miliarde de euro şi cu un salariu mediu de 800 de euro. Acum zece ani salariul mediu era de 400 de euro, iar PIB-ul era la jumătate faţă de acum.

    La nivelul străzii, aceste date statistice macroeconomice nu se văd, nu se simt, aşa cum sunt speranţele de mai bine ale oamenilor.

    Şoferul de pe Uber avea în jur de 35-40 de ani. Nu cred că a apucat să lucreze într-o fabrică, iar faptul că România nu mai are industrie sigur a auzit de la părinţi, care cel mai probabil au lucrat într-o fabrică.

    Acum câţiva ani a lucrat în străinătate, dar nici acolo nu este aşa de bine: munceşti ca să strângi bani şi să-ţi iei o casă.

    Şansa lui este că are propriul apartament şi că nu trebuie să plătească rate la bancă. Dacă ar fi fost în poziţia de a avea un credit, ar fi simţit din plin creşterea dobânzilor din ultimul an, ceea ce i-ar fi diminuat foarte mult suma rămasă disponibilă.

    Creşterea preţurilor din supermarketuri este pe buzele tuturor, iar preţul la ulei este etalonul. Mai toată lumea îl ştie pe de rost şi că a crescut foarte mult (conform datelor statistice, preţul uleiului a crescut cu 40% în ultimul an).

    Toată lumea se uită cu invidie la clădirile de birouri, unde cei care lucrează acolo au salarii mari, ca să-l cităm pe partenerul Uber. Dar ca să lucrezi acolo trebuie să ai şcoală.

    În IT salariul mediu a ajuns undeva la 8.000-9.000 de lei, adică 1.600-1.800 de euro net pe lună. Dar nu toată lumea se poate transforma peste noapte în IT-ist ca să aibă acces la acel salariu.

    După Revoluţie, şcoala şi-a pierdut importanţa în societate, mai ales după ce au apărut cei fără şcoală care au făcut bani.

    Înainte de criza din 2008 IT-iştii nu au fost în prim-plan, ci bancherii. Acum însă bancherii au rămas pe loc, iar IT-iştii şi-au dublat salariile

    Nici cei care lucrează la stat în Bucureşti nu ar putea să se plângă că au salarii mici, având în vedere că salariile din administraţia centrală depăşesc 5.000 de lei pe lună.

    Este foarte greu să discuţi în termeni macroeconomici, statistici, cu cei din afara economiştilor şi analiştilor despre situaţia economică din România.

    O bună parte dintre români crede că o duce mai prost ca înainte, conform sondajelor. Reperul la care se raportează este legat de industrie, de şcoală, de spitale, de drumuri, de preţurile mari raportate la câştigurile pe care le au.

    Nu ştiu cum vom traversa următorii ani din punct de vedere economic, sper să evităm recesiunea, dar oamenii de pe stradă văd altfel lucrurile faţă de cum se văd la nivel macro.

    Noroc cu Uber, care a deschis o piaţă pentru cei care vor să facă un ban în plus când au nevoie de bani. În caz contrar, ne-am trezi cu o nemulţumire din ce în ce mai mare.

  • Ce părere au liderii de business din România despre ei: ambiţioşi, workaholici, rezistenţi la ideile noi din cauza fricii de eşec, iar la pensie vor să devină consultanţi

    La Gala Business Magazin din acest an „Cei mai admiraţi lideri de business din România”, când am aniversat 18 ani de la lansarea revistei (şi rezistăm în continuare), am făcut pe loc un sondaj, ca să mai destindem atmosfera, prin care i-am întrebat pe liderii din business prezenţi în sală ce părere au despre ei.

    Care este principala calitate? Ambiţia, de departe (68%), iar pe locul doi a ieşit empatia cu 26% (toţi angajaţii vor ca şefii lor să-i înţeleagă ca un psiholog), iar pe locul trei a ieşit inteligenţa, cu 21%, apoi la egalitate carisma şi sângele rece. Educaţia şi talentul sunt două calităţi care nu sunt în prim-plan.

    La polul opus, care este principalul defect al liderilor din România? Workaholismul, la egalitate cu rezistenţa la idei noi (30%).

    Care credeţi că este cea mai mare temere a liderilor? Teama de eşec, cu 33% şi cine le ia locul, cu 27%.

    La acest sondaj au răspuns cam 200 de persoane care erau prezente la Gala Business Magazin, dar rezultatul este reprezentativ pentru ceea ce s-a întâmplat în businessul din România.

    Ambiţia a fost cea mai mare calitate pe care au avut-o liderii români, într-o societate şi într-o economie care începeau să crească. Când au venit multinaţionalele, managerii români trebuia să muncească dublu, de foarte multe ori chiar şi în locul expaţilor, pentru a demonstra că sunt buni.

    Workaholismul este mai degrabă văzut ca o calitate decât ca un defect.

    Atingerea ţintelor de business era şi este un must, iar teama de eşec este foarte puternic înrădăcinată în mintea liderilor. Nimeni nu vrea să se confrunte în carieră cu un eşec despre care să se vorbească în piaţă.

    Când au venit multinaţionalele, salariile oferite managerilor, liderilor români angajaţi au fost mari şi foarte mari comparativ cu salariile medii din companii şi din economie. Aşa că fiecare a tras la maximum pentru a nu pierde aceşti bani şi nici pachetele de bonus.

    La începutul anilor 2000, dacă aveai un salariu de 1.000 de dolari pe lună net faţă de un salariu mediu de 150 de dolari, puteai să-ţi iei într-un an de zile un apartament. Aşa că toată lumea a tras ca să aibă rezultate.

    La polul opus, rezistenţa la idei a început să-şi facă loc pe piaţă. Decât să înregistrezi un eşec, decât să-ţi pierzi jobul, mai bine încerci să aperi rezultatele pe care le ai cu idei validate de piaţă. Foarte puţini îşi asumă riscuri, mai ales dacă firma nu este a lor.

    Eşecul în business, eşecul cu un business pe care îl începi atârnă greu în mintea multora dintre noi şi de aceea, când se pune problema unor idei noi, a unor proiecte noi, mai toată lumea se împotriveşte.

    Rezistenţa la idei noi vine şi cu teama că cineva le va lua locul dacă eşuează, ceea ce, de cele mai multe ori, este perfect adevărat. Aşa că fiecare, după ce preia o poziţie, ridică garduri, sapă şanţuri de apărare şi încearcă să se baricadeze, ceea ce nu este de condamnat.

    La întrebarea unde credeţi că veţi fi peste ani sau ce vreţi să faceţi în momentul în care ajungeţi la pensie, pe primul loc la răspuns a ieşit – consultanţă, în România. La polul opus, aproape nimeni nu vrea să fie la catedră, doar 3% au menţionat acest lucru. Liderii din business nu prea vor să dea mai departe cunoştinţele pe care le au, poate şi din teama că cineva le va „fura” cunoştinţele şi apoi le va lua locul.

    Poate peste ani noile generaţii de lideri se vor apleca şi asupra acestei idei, de a fi profesori, de a împărtăşi ceea ce au învăţat ei, astfel încât cei care vin din spate să nu o ia de la zero şi să se confrunte cu aceleaşi probleme.

    Toată lumea se plânge că şcoala românească e teoretică, că studenţii nu ştiu nimic când vin într-o companie, dar nici liderii nu sunt dispuşi sau poate nu au timp să devină profesori. Cei mai mulţi vor să fie consultanţi după ce ies la pensie. Aşa că trebuie să ne pregătim să fim o naţie de consultanţi, ceea ce începe să se întâmple în acest moment.

    Toţi cei care ştiu să facă un Power Point, toţi cei care ştiu să urmeze un sumar, toţi cei care ştiu să jongleze cu cifrele se fac consultanţi. Unii chiar nu au avut nicio poziţie executivă. Mai greu este cu implementarea Power Pointului, de care se feresc toţi.

    Chiar dacă sondajul a fost făcut ad-hoc la Gală, rezultatele reflectă, până la urmă, părerea liderilor din business despre ei.   (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • Trebuie sau nu părinţii (din România) să le asigure copiilor bani ca să-şi cumpere un apartament sau ca să dea avansul?

    Acum o săptămână am scris la ZF o opinie legată de un răspuns al guvernatorului BNR Mugur Isărescu, cu privire la creşterea dobânzilor la credite. „Nimeni nu le-a pus pistolul la tâmplă să ia credite”, a spus guvernatorul. Eu am comentat spunând că tinerii trebuie să ia credite ca să-şi cumpere un apartament pentru că părinţii nu au reuşit să strângă suficienţi bani ca să le dea sau pentru a nu se întreba în fiecare lună cât mai trăiesc bunicii, ca să le ia casele. Pentru mine creditul are o funcţie socială. Nu poţi să stai să strângi bani două-trei decenii ca să te muţi de acasă, de lângă părinţi. La un moment dat, eşti „nevoit” să iei credite pentru a-ţi cumpăra o maşină, pentru a merge în vacanţă, pentru a ieşi la un restaurant, pentru a ţine pasul cu societatea. Deşi creditul este hulit când vine SMS-ul lunar de la bancă cu cât ai de plată, el duce economia înainte, poate disciplina societatea  şi poate asigura într-un fel sau altul anumite schimbări în societate. Pe Facebook, reacţiile la articolul meu au fost diverse, începând de la cât mai stă Isărescu la BNR, până la cum ne fură străinii cu băncile pe care le deţin în România. Ce mi-a atras însă atenţia au fost comentariile legate de faptul că părinţii nu trebuie să strângă bani pentru copii ca ei să-şi ia apartamente: „De ce ar trebui să strângă părinţii bani pentru copii, ei trebuie să le ofere educaţia necesară, iar copiii îşi vor face bani. Nouă ne lipseşte educaţia, pentru că dacă primeşti bani degeaba, nu-i vei aprecia şi îi vei pierde.”

    „Copiii pot sta cu chirie toată viaţa, cum fac majoritatea celor din lumea civilizată.”

    „Tinerii trebuie să muncească şi să-şi construiască propria lor casă, nu să aştepte să moară bunicii sau să-şi critice părinţii că nu au strâns suficient.”

    „De ce trebuie să ne dea bani părinţii?”

    Altcineva are o altă părere:

    „Trebuie să faci un credit conştient că dobânda poate creşte. Nu îţi cumperi vilă când tu ai salariul minim. Nu mai aberaţi, este important să ai un acoperiş deasupra capului, iar chiria nu este o variantă când chiria este egală cu rata. Părinţii ar trebui să ajute copiii.”

    Cei care aveau 20-30 de ani în anii ’90 au fost loviţi în plin de acel deceniu caracterizat de inflaţie mare, deprecierea cursului leu/dolar, dar şi de faptul că părinţii nu au avut de unde să le dea bani ca să-şi cumpere un apartament. Toate conomiile pe care le-au făcut părinţii şi bunicii au fost spulberate de inflaţia de 100% sau au fost afectate de creşterea exponenţială a cursului leu/dolar. Plus că în deceniul ’90, caracterizat de dobânzi foarte mari, băncile nu dădeau credite persoanelor fizice pentru achiziţia de apartamente. Şansa părinţilor şi a bunicilor fost că imediat după ’90 Iliescu le-a dat posibilitatea să-şi cumpere apartamentele unde stăteau, o şansă unică, care se vede în acest moment. Dar pentru că au suferit  în anii ’90, după 2000, când au apărut creditele în franci elveţieni cu dobânzi foarte mici, mulţi tineri, multe familii s-au repezit să ia împrumuturi în franci elveţieni ca să-şi cumpere apartamente. Nu putem să-i blamăm pentru acest lucru, că nu au ştiut că va veni criza din 2008, că va exploda cursul francilor, iar ei nu vor mai putea să facă faţă plăţilor, care s-au triplat peste noapte. România este o ţară de proprietari şi trebuie să rămână aşa. Tinerii trebuie să-şi cumpere apartamente când sunt tineri. Chiria trebuie să fie o opţiune doar pe termen scurt. Dacă părinţii au posibilitatea de a le furniza avansul sau o parte din credit trebuie să o facă, pentru că odraslele lor pot avea o viaţă mai uşoară şi pot scăpa măcar de sub presiunea grijilor unde să locuiască. Deşi în ultimii ani preţurile apartamentelor au crescut, în continuare apartamentele din România sunt ieftine. Aproape nicăieri în lume nu poţi să-ţi cumperi în 10 ani un apartament dintr-un salariu mediu pe lună de 800 de euro. A deţine un apartament – chiar dacă este plătit prin credit şi poate, în anumite momente, când dobânzile cresc, este mai greu de plătit – îţi dă o anumită siguranţă. Uitaţi-vă în Europa Occidentală, acolo unde este foarte greu să-ţi cumperi un apartament pentru că el costă foarte mult, deşi dobânzile sunt destul de reduse. În momentul în care vin vremuri grele, când îţi pierzi jobul, când îţi cauţi de lucru, a nu avea presiunea unde să stai te ajută foarte mult. Dacă bunicii şi părinţii noştri nu ar fi avut posibilitatea dată de Iliescu ca să-şi cumpere apartamentele, care de fapt a fost o împroprietărire la preţuri foarte scăzute, le-ar fi fost foarte greu să facă faţă crizei economice din anii ’90 sau crizelor economice care au urmat după 2000. Nu ar fi putut să facă faţă plăţii unei chirii şi în acelaşi timp să aibă bani pentru copii. Totuşi acum, când vremurile nu mai sunt aşa de grele, generaţiile s-au schimbat, pe piaţă sunt alte modele, cum ar fi să stai în chirie ca să ai bani ca să te plimbi  când eşti tânăr. Este şi asta o variantă.  

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • Reducerea fluctuaţiei de personal şi gunoiul, indicatori pentru criză

    Săptămâna trecută Mugur Isărescu, guvernatorul BNR, a declarat că nu vede nicio criză, după ce s-a plimbat prin ţară: „Am fost în provincie şi era coloană după coloană, şi pe o parte şi pe alta. Nu este doar în Bucureşti. Nu arată nici a recesiune, nici a poverty – sărăcie, arată că acum consumul este mult mai mare decât investiţiile“. Aşa că el este destul de optimist pentru anul viitor, chiar dacă avem o încetinire a creşterii economice. Chiar dacă firmele sunt lovite de creşterea preţurilor la energie, de majorarea dobânzilor şi de creşterea costurilor, antreprenorii şi directorii generali spun că nu se află în criză şi că businessul merge destul de bine. Spre deosebire de criza anterioară, acum în piaţă există lichiditate şi nu sunt blocaje de cash. Conform ultimelor date de la statistică, în T3 creşterea economică s-a mai redus, dar rămânem în continuare cu un plus de 5% în acest an. Aceasta este imaginea pozitivă. La conferinţa ZF Investiţi în România de la Braşov, organizată împreună cu CEC Bank, doi antreprenori au avut o părere puţin diferită, contrar optimismului economic din piaţă.

    Unul dintre ei a menţionat că fluctuaţia redusă de personal înregistrată în ultimele luni indică o oarecare criză. Când economia duduie, când lumea caută oameni ca să-i angajeze, fluctuaţia în piaţă este ridicată, pentru că oamenii sunt dispuşi să-şi schimbe jobul mai des. Salariile cresc şi apar locuri de muncă noi. Când începe să vină criza, fluctuaţiile de personal se reduc, iar oamenii nu prea sunt dispuşi să schimbe jobul, considerând că timpurile nu sunt cele mai potrivite. Salariile nu mai cresc, ofertele de noi joburi se reduc, iar fiecare încearcă să stea în banca lui, pentru a nu fi prins pe picior greşit. De obicei, când apar restructurări, ultimul venit este primul plecat. Iar criza de acum un deceniu a lovit destul de bine piaţa muncii, aşa că lumea este mai reticentă acum. Încă nu au apărut disponibilizări, încă nu apar informaţii legate de începerea unor procese de restructurare, dar piaţa muncii nu mai este la fel de generoasă. Un alt antreprenor, implicat în colectarea de deşeuri, a venit cu propria părere: în ultimele luni colectează mai puţine deşeuri, ceea ce arată o scădere a consumului. Când este euforie economică în piaţă, oamenii cumpără, coşurile de cumpărături sunt pline, ceea ce în final se traduce şi în coşuri de gunoi la fel de pline.

    În România, inflaţia este de 15%, vom închide anul 2022 la 16,3%, ultima previziune a BNR, în timp ce în Europa inflaţia este între 7-8%. În Ungaria inflaţia este de 17-20% şi la fel se înregistrează şi în Polonia. Pentru bănci, un indicator la care se uită este cel legat de cât timp ţin oamenii banii la bancă în contul curent: dacă îi scot repede după încasarea salariului, asta înseamnă că au plăţi imediate de făcut, iar la final nu mai rămâne nimic în contul curent până la următoarea chenzină. Bancherii se uită destul de mult la acest indicator pentru a simţi pulsul pieţei şi a vedea ce se întâmplă în economie.

     

    Acum gunoiul s-a mai redus, se colectează mai puţin, ceea ce arată o scădere a achiziţiilor de consum. Companiile, retailerii, comercianţii încearcă să acopere scăderea vânzărilor în volume prin majorări de preţuri. Spre deosebire de Europa Occidentală, în ţările estice creşterile de preţuri sunt mult mai mari, pentru că firmele încearcă să-şi acopere scăderea vânzărilor prin majorări de preţuri mai accentuate, mai ales că de multe ori concurenţa este mai redusă. În România, inflaţia este de 15%, vom închide anul 2022 la 16,3%, ultima previziune a BNR, în timp ce în Europa inflaţia este între 7-8%. În Ungaria inflaţia este de 17-20% şi la fel se înregistrează şi în Polonia. Pentru bănci, un indicator la care se uită este cel legat de cât timp ţin oamenii banii la bancă în contul curent: dacă îi scot repede după încasarea salariului, asta înseamnă că au plăţi imediate de făcut, iar la final nu mai rămâne nimic în contul curent până la următoarea chenzină. Bancherii se uită destul de mult la acest indicator pentru a simţi pulsul pieţei şi a vedea ce se întâmplă în economie. De asemenea, în momentul în care firmele încep să tragă repede din capitalul de lucru, asta înseamnă că încasează greu ceea ce au vândut şi de aceea au nevoie de lichiditate pentru plata salariilor, taxelor şi impozitelor şi plata dobânzilor la împrumuturile luate anterior. Ca să-şi protejeze cash-ul, fiecare companie trage de plăţi şi de scadenţe.

    Aglomeraţia de pe şosele, constatată de Mugur Isărescu reprezintă un indicator, dar parţial. Oamenii nu renunţă la maşini pentru că nu au alternative, chiar dacă plinul costă dublu faţă de începutul anului. Aşa că trebuie să taie din altă parte. După trecerea sărbătorilor vom vedea cum stăm, mai ales că vine începutul de an, iar banii disponibili s-au consumat. Mulţi speră că majorările de salarii care se anunţă, chiar dacă vor fi sub procentul de creştere a inflaţiei, vor mai acoperi din necesarul de bani pentru plata facturilor la utilităţi, plata creşterii dobânzilor şi plata creşterilor de preţuri.   ■

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

     

  • După noua creştere a IRCC-ului din ianuarie, când cel mai probabil se va atinge maximul de dobândă la creditele ipotecare/imobiliare, piaţa imobiliară va decide ce se întâmplă cu preţurile, care acum au luat o pauză de creştere

    Dobânzile cresc peste tot în lume, nu numai în România, cel puţin dobânzile de referinţă ale băncilor centrale. Nimeni nu scapă.

    În Statele Unite, din cauza creşterii inflaţiei, care a dus la creşterea dobânzilor, dobânzile la creditele ipotecare au crescut la nu mai puţin de 7,14% – săptămâna trecută, cel mai ridicat nivel din ultimele două decenii. La începutul anului, dobânzile ipotecare erau la jumătate, iar această creştere accelerată loveşte deja în piaţa imobiliară americană.

    La Bucureşti, IRCC-ul, dobânda de referinţă folosită pentru creditele ipotecare, este cotat acum la 4,06%, iar dacă adăugăm marja băncii plus un comision de administrare rezultă o dobândă efectivă (DAE) de 6,1%. Deci în România avem o dobândă mai mică faţă de americani.

    Dar atenţie, de la 1 ianuarie, când IRCC se va duce spre 6%, vom fi cu dobânda efectivă (DAE) peste americani, asta dacă dobânzile din America nu cresc accelerat.

    În schimb, în Europa dobânzile sunt mai mici la euro, cel puţin acum. EURIBOR la trei luni,  indicatorul de referinţă pentru creditele ipotecare/imobiliare luate în euro este acum la 1,8%, iar dacă punem o marjă a băncii de 1-2%, rezultă o dobândă efectivă de 2,8%-3,8%, deci sub dobânda efectivă de 6,1% de la noi.

    În America inflaţia, scăderea puterii de cumpărare (creşterea salariilor nu acoperă creşterea preţurilor), majorarea dobânzilor, creşterea preţurilor de construcţie încep să se vadă pe piaţa imobiliară: vânzările au scăzut de la o lună la alta, iar creşterea continuă din ultimii zece ani a preţurilor la case s-a oprit.

    În România, în acest moment, piaţa imobiliară pare blocată, vizionările şi tranzacţiile s-au redus, iar preţurile stagnează, nici nu cresc, dar nici nu scad. Spre exemplu, ZF Index imobiliar, realizat împreună cu firma de consultanţă imobiliară SVN România, indică la nivelul lunii septembrie 2022 o stagnare a preţurilor apartamentelor vechi de trei camere în Capitală.

    Foarte multă lume stă în expectativă cu banii pregătiţi, cu aprobări de credite, aşteptând să scadă preţurile apartamentelor, aşa cum s-a întâmplat în criza anterioară.

    Dar faţă de atunci există trei diferenţe mari:

    – Salariile au crescut substanţial – spre exemplu, dacă salariul mediu în perioada 2007-2008 a fost de 320-350 euro net pe lună, iar în 2009 a scăzut la 320 de euro, acum salariul mediu net a ajuns la 4.000 de lei, adică 820 de euro, deci o rată poate fi plătită mai uşor.

    – Spre deosebire de acum un deceniu, cursul valutar leu/euro este stabil şi nu a crescut deloc, ceea ce a dus la păstrarea preţurilor apartamentelor în lei. Spre exemplu, în 2008 – 2009, cursul valutar leu/euro a crescut în câteva luni cu 30%, ceea ce a dus la o explozie a necesarului de lei pentru a plăti o rată, pentru că a crescut atât principalul, cât şi rata. Atunci, cele mai multe credite au fost date în euro şi în CHF. La CHF (francul elveţian) creşterea cursului valutar a fost mult mai mare, ceea ce pur şi simplu i-a dărâmat pe cei care aveau credite în franci elveţieni, pentru că trebuiau să aibă mult mai mulţi lei ca să acopere această creştere valutară.

    Plus că au fost câţiva ani – 2009, 2010, 2011, 2012 – în care salariile nu prea au crescut. Spre exemplu, dacă în 2008 salariul mediu a fost 1.309 lei, echivalentul a 350 de euro, în 2012 câştigul mediu net a fost de 1.507 lei, adică o creştere în lei de numai 15%. În euro salariul mediu a fost echivalentul a 340 de euro, adică mai puţin decât în 2008.

    Aceste creşteri ale cursului valutar la euro şi la francul elveţian au avut un impact major asupra preţurilor, care au scăzut în euro, dar au rămas la acelaşi nivel în lei.

    – Acum, marea majoritate a împrumuturilor ipocare/imobiliare sunt în lei, ceea ce face ca principalul să nu crească. Este adevărat că avem o creştere susţinută a dobânzilor la lei, IRCC-ul s-a triplat, iar de la 1 ianuarie se va duce spre 6%, dar asta are un impact doar asupra dobânzii, nu a principalului, ceea ce măreşte rata doar cu dobânda.

    De asemenea, pe piaţă sunt mai mulţi bani disponibili care aşteaptă oportunităţi, respectiv dacă dezvoltatorii oferă discounturi mari, sunt pregătiţi să cumpere pachete de apartamente, iar după finalizarea proiectului să le vândă la preţurile de listă.

    Teama este legată de creşterea dobânzilor. Dar în ultimul timp au început să apară semne că dobânzile se îndreaptă către un maxim, dacă nu cumva chiar l-au atins. În America inflaţia dă semne de scădere, ceea ce ar mai putea să reducă presiunea pe Fed – banca centrală americană – de a majora mai mult dobânzile. În Europa se aşteaptă noile date legate de inflaţie. BCE – Banca Centrală Europeană – va mai majora dobânda de referinţă, dar acest lucru este deja asimilat de piaţă. Deja pieţele se aşteaptă la o creştere de până la 3% la euro.

    La Bucureşti BNR a majorat marţi dobânda de referinţă cu numai 0,5% de la 6,25% la 6,75%, mai puţin decât se aştepta piaţa, care miza pe o creştere de 0,75%-1%.

    Vineri au venit şi datele legate de inflaţie unde, după mult timp, avem o scădere a inflaţiei de la 15,9% (septembrie 2022-septembrie 2021), la 15,32% (octombrie 2022-octombrie 2021).

    ROBOR-ul, care urmăreşte mai mult evoluţia inflaţiei, după cum spun dealerii, a coborât la 8,02%, faţă de 8,23% în urmă cu două săptămâni.

    Cine ştie, poate şi investigaţia Consiliului Concurenţei privind modul de stabilire a ROBOR-ului a avut o influenţă “pozitivă” la această scădere.

    De asemenesăptămâna trecută Ministerul Finanţelor a reuşit să se împrumute mai ieftin, iar dobânzile din piaţă au scăzut de la peste 9% la 8,3%.

    Dacă teoria care se vehiculează acum pe piaţă, că scăderea economică şi recesiunea care se întind în America şi în Europa vor scădea inflaţia, devine realitate, atunci acest lucru se vede prin apariţia primelor semne.

    Revenind în România, în momentul în care dobânzile la lei vor da semne de stabilizare, iar punctul critic va fi pe piaţa imobiliară, IRCC-ul din ianuarie (adică din T1 2023) va creşte, după aceea s-ar putea să vedem o dezgheţare a pieţei imobiliare. Lumea nu poate sta la nesfârşit cu banii aştepând scăderea preţurilor, iar la primele semne de creştere s-ar putea să înceapă o presiune mare la cumpărare.

  • După noua creştere a IRCC-ului din ianuarie, când cel mai probabil se va atinge maximul de dobândă la creditele ipotecare/imobiliare, piaţa imobiliară va decide ce se întâmplă cu preţurile, care acum au luat o pauză de creştere

    Dobânzile cresc peste tot în lume, nu numai în România, cel puţin dobânzile de referinţă ale băncilor centrale. Nimeni nu scapă.

    În Statele Unite, din cauza creşterii inflaţiei, care a dus la creşterea dobânzilor, dobânzile la creditele ipotecare au crescut la nu mai puţin de 7,14% – săptămâna trecută, cel mai ridicat nivel din ultimele două decenii. La începutul anului, dobânzile ipotecare erau la jumătate, iar această creştere accelerată loveşte deja în piaţa imobiliară americană.

    La Bucureşti, IRCC-ul, dobânda de referinţă folosită pentru creditele ipotecare, este cotat acum la 4,06%, iar dacă adăugăm marja băncii plus un comision de administrare rezultă o dobândă efectivă (DAE) de 6,1%. Deci în România avem o dobândă mai mică faţă de americani.

    Dar atenţie, de la 1 ianuarie, când IRCC se va duce spre 6%, vom fi cu dobânda efectivă (DAE) peste americani, asta dacă dobânzile din America nu cresc accelerat.

    În schimb, în Europa dobânzile sunt mai mici la euro, cel puţin acum. EURIBOR la trei luni,  indicatorul de referinţă pentru creditele ipotecare/imobiliare luate în euro este acum la 1,8%, iar dacă punem o marjă a băncii de 1-2%, rezultă o dobândă efectivă de 2,8%-3,8%, deci sub dobânda efectivă de 6,1% de la noi.

    În America inflaţia, scăderea puterii de cumpărare (creşterea salariilor nu acoperă creşterea preţurilor), majorarea dobânzilor, creşterea preţurilor de construcţie încep să se vadă pe piaţa imobiliară: vânzările au scăzut de la o lună la alta, iar creşterea continuă din ultimii zece ani a preţurilor la case s-a oprit.

    În România, în acest moment, piaţa imobiliară pare blocată, vizionările şi tranzacţiile s-au redus, iar preţurile stagnează, nici nu cresc, dar nici nu scad. Spre exemplu, ZF Index imobiliar, realizat împreună cu firma de consultanţă imobiliară SVN România, indică la nivelul lunii septembrie 2022 o stagnare a preţurilor apartamentelor vechi de trei camere în Capitală.

    Foarte multă lume stă în expectativă cu banii pregătiţi, cu aprobări de credite, aşteptând să scadă preţurile apartamentelor, aşa cum s-a întâmplat în criza anterioară.

    Dar faţă de atunci există trei diferenţe mari:

    – Salariile au crescut substanţial – spre exemplu, dacă salariul mediu în perioada 2007-2008 a fost de 320-350 euro net pe lună, iar în 2009 a scăzut la 320 de euro, acum salariul mediu net a ajuns la 4.000 de lei, adică 820 de euro, deci o rată poate fi plătită mai uşor.

    – Spre deosebire de acum un deceniu, cursul valutar leu/euro este stabil şi nu a crescut deloc, ceea ce a dus la păstrarea preţurilor apartamentelor în lei. Spre exemplu, în 2008 – 2009, cursul valutar leu/euro a crescut în câteva luni cu 30%, ceea ce a dus la o explozie a necesarului de lei pentru a plăti o rată, pentru că a crescut atât principalul, cât şi rata. Atunci, cele mai multe credite au fost date în euro şi în CHF. La CHF (francul elveţian) creşterea cursului valutar a fost mult mai mare, ceea ce pur şi simplu i-a dărâmat pe cei care aveau credite în franci elveţieni, pentru că trebuiau să aibă mult mai mulţi lei ca să acopere această creştere valutară.

    Plus că au fost câţiva ani – 2009, 2010, 2011, 2012 – în care salariile nu prea au crescut. Spre exemplu, dacă în 2008 salariul mediu a fost 1.309 lei, echivalentul a 350 de euro, în 2012 câştigul mediu net a fost de 1.507 lei, adică o creştere în lei de numai 15%. În euro salariul mediu a fost echivalentul a 340 de euro, adică mai puţin decât în 2008.

    Aceste creşteri ale cursului valutar la euro şi la francul elveţian au avut un impact major asupra preţurilor, care au scăzut în euro, dar au rămas la acelaşi nivel în lei.

    – Acum, marea majoritate a împrumuturilor ipocare/imobiliare sunt în lei, ceea ce face ca principalul să nu crească. Este adevărat că avem o creştere susţinută a dobânzilor la lei, IRCC-ul s-a triplat, iar de la 1 ianuarie se va duce spre 6%, dar asta are un impact doar asupra dobânzii, nu a principalului, ceea ce măreşte rata doar cu dobânda.

    De asemenea, pe piaţă sunt mai mulţi bani disponibili care aşteaptă oportunităţi, respectiv dacă dezvoltatorii oferă discounturi mari, sunt pregătiţi să cumpere pachete de apartamente, iar după finalizarea proiectului să le vândă la preţurile de listă.

    Teama este legată de creşterea dobânzilor. Dar în ultimul timp au început să apară semne că dobânzile se îndreaptă către un maxim, dacă nu cumva chiar l-au atins. În America inflaţia dă semne de scădere, ceea ce ar mai putea să reducă presiunea pe Fed – banca centrală americană – de a majora mai mult dobânzile. În Europa se aşteaptă noile date legate de inflaţie. BCE – Banca Centrală Europeană – va mai majora dobânda de referinţă, dar acest lucru este deja asimilat de piaţă. Deja pieţele se aşteaptă la o creştere de până la 3% la euro.

    La Bucureşti BNR a majorat marţi dobânda de referinţă cu numai 0,5% de la 6,25% la 6,75%, mai puţin decât se aştepta piaţa, care miza pe o creştere de 0,75%-1%.

    Vineri au venit şi datele legate de inflaţie unde, după mult timp, avem o scădere a inflaţiei de la 15,9% (septembrie 2022-septembrie 2021), la 15,32% (octombrie 2022-octombrie 2021).

    ROBOR-ul, care urmăreşte mai mult evoluţia inflaţiei, după cum spun dealerii, a coborât la 8,02%, faţă de 8,23% în urmă cu două săptămâni.

    Cine ştie, poate şi investigaţia Consiliului Concurenţei privind modul de stabilire a ROBOR-ului a avut o influenţă “pozitivă” la această scădere.

    De asemenesăptămâna trecută Ministerul Finanţelor a reuşit să se împrumute mai ieftin, iar dobânzile din piaţă au scăzut de la peste 9% la 8,3%.

    Dacă teoria care se vehiculează acum pe piaţă, că scăderea economică şi recesiunea care se întind în America şi în Europa vor scădea inflaţia, devine realitate, atunci acest lucru se vede prin apariţia primelor semne.

    Revenind în România, în momentul în care dobânzile la lei vor da semne de stabilizare, iar punctul critic va fi pe piaţa imobiliară, IRCC-ul din ianuarie (adică din T1 2023) va creşte, după aceea s-ar putea să vedem o dezgheţare a pieţei imobiliare. Lumea nu poate sta la nesfârşit cu banii aştepând scăderea preţurilor, iar la primele semne de creştere s-ar putea să înceapă o presiune mare la cumpărare.

  • Să nu ne dorim să ajungem ca General Electric

    La începutul anilor 2000, cea mai valoroasă companie din lume era General Electric, o companie de peste 100 de ani, mândria industriei americane, care la un moment dat ajungesese la o valoare bursieră de 200 de miliarde de dolari. General Electric era cea mai admirată companie americană, iar noile generaţii se băteau să lucreze pentru ea. Jack Welch, CEO-ul General Electric, era numit managerul secolului 22, iar agenda lui era făcută pe doi ani de zile înainte. Putea fi deranjat doar dacă îl căuta de urgenţă preşedintele SUA. La finalul lunii octombrie 2022, deci după 20 de ani, am citit în The Wall Street Journal, cel mai cunoscut ziar de business din America, dar şi din lume, că General Electric, de fapt Larry Culp, cel care conduce compania de trei ani, a scos la vânzare celebrul centru de training de la Crotenville. Crotenville Management Academy este, de fapt era, cel mai cunoscut centru de pregătire pentru managementul de top din America: cine trecea pe acolo avea şanse destul de mari să conducă apoi o mare companie. Pur şi simplu se stătea la coadă pentru a intra la cursurile de management ale acestei academii. Anii au trecut, iar General Electric a avut una dintre cele mai spectaculoase prăbuşiri din lumea corporatistă mondială, fiind în acest moment doar o ruină corporatistă. Din ceea ce era General Electric acum două decenii, de fapt de acum un secol, a mai rămas doar divizia GE Aerospace. Restul companiilor din grup au fost vândute la „fire sales” în ultimul deceniu, pentru a se plăti datoriile care fuseseră acumulate în anii ’90 şi 2000. Prin vânzarea centrului de la Crotenville, General Electric recunoaşte că a pierdut pariul cu viitorul, de fapt un pariu pierdut începând cu anii 2000, când era în plină glorie. Atunci, de undeva, din garaje, din birouri obscure, din internatele studenţeşti, răsăreau Apple, Google, Facebook, Amazon, Uber etc. O lume veche se prăbuşea treptat, iar alta ieşea la iveală. Prin prăbuşirea General Electric nu s-a prăbuşit deloc capitalismul american, el merge înainte fără probleme pentru că tot timpul există ceva, cineva care iese pe piaţă cu ceva nou. Prea puţini au înţeles modelul digital atunci când acesta a început să câştige teren şi prea puţină lume înţelege şi acum modelul de business când totul este oferit gratis la început, în schimbul a câteva minute sau ore pe zi din timpul şi din viaţa cuiva. Asta se vinde şi se cumpără în acest moment, pentru că timpul fiecăruia este limitat. El nu poate fi mai mult de 24 de ore pe zi, iar pentru ceea ce rămâne disponibil este o luptă crâncenă. Şi aici nu vorbim numai de lumea digitală, ci şi de lumea curentă. Când te duci la Starbucks, modelul oferit este cel de experienţă, iar cafeaua este pe locul doi. Este experienţa de a petrece minute şi ore într-un loc, fiind de fapt prizonierul acelui concept. Acest lucru se poate multiplica în multe alte situaţii. Fiţi siguri că şi acest model va cădea cândva, iar altcineva va ieşi cu un nou model de business pe piaţă, cu alte idei, cu un alt mod de a vedea şi a face lucrurile. Cine ar fi crezut că modelul de taxi, un model de mai bine de un secol, va fi aruncat în aer de Uber, care pur şi simplu a schimbat regulile jocului. Dar nu a schimbat numai modul de a merge cu un taxi, ci a introdus un nou model de angajare, de fapt a deschis piaţa către cei care nu erau taximetrişti, dar aveau disponibilitatea de a face nişte bani într-o oră sau în opt ore. În acest moment, lumea se întreabă unde este criza, pentru că nu mai vedem şomeri, aşa cum era modelul de dinainte. Dimpotrivă, companiile nu găsesc angajaţi, iar acest lucru nu este valabil numai în România, ci în primul rând în Statele Unite. Modelul Uber poate absorbi în orice moment o anumită forţă de muncă, care încearcă să facă nişte bani fie în timpul liber, fie în timpul programului, chiar când lucrează pentru altă companie. 

    Dacă deschizi lumea economică, dacă deschizi lumea businessului, dacă barierele de intrare sunt reduse, în orice moment cineva va ieşi cu o idee nouă, care poate să aibă o şansă să revoluţioneze lumea. Dacă închizi economiile, dacă ridici bariere de protecţie în speranţa că aşa protejezi ceva, vei ajunge la General Electric, să-ţi vinzi activele şi centrul de pregătire, adică baza de management. Odată cu venirea acestor crize, din ce în ce mai multă lume se ridică împotriva globalizării, adică împotriva modelului care a adus prosperitate în ţările occidentale în ultimele decenii. Toată lumea vorbeşte despre deglobalizare, despre regionalizarea fluxurilor de business, despre bariere comerciale pentru a-şi proteja pieţele. Aşa a încercat să facă şi General Electric, dar a eşuat. Este foarte uşor ca la un moment dat să treci de la un anumit protecţionism economic şi de business la un protecţionism legat de mişcarea liberă a forţei de muncă şi a oamenilor.  

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • Nu este bine să obţii profit în astfel de vremuri

    Toată lumea este nervoasă. După pandemie a venit o nouă criză, care a adus creşterea preţurilor la energie, creşterea generală a preţurilor, inflaţie – cel mai ridicat nivel din ultimii 40 de ani –, creşterea dobânzilor, scăderea puterii de cumpărare, ca să nu mai vorbim despre război – nimeni nu concepea ca în aceşti ani să izbucnească un război care să dea peste cap echilibrul geopolitic mondial. Toată lumea occidentală, care se aştepta ca viaţa burgheză să continue ani şi ani, este dată peste cap. De partea cealaltă, din cauza/datorită exploziei preţurilor la energie, sancţiunilor la adresa Rusiei care a scos de pe piaţă gazul şi petrolul rusesc, marile companii petroliere raportează profituri record. Spre exemplu, Aramco, cea mai mare companie petrolieră din lume – deţinută de Arabia Saudită – a raportat în trimestrul al III-lea un profit de nu mai puţin de 42 de miliarde de dolari. În America, Exxon, Chevron şi celelalte companii petroliere raportează rezultate record. Joe Biden, preşedintele SUA, pur şi simplu roagă aceste companii, pe care se sprijină politica de stat americană, să nu mai aibă aceste rezultate, pentru că va fi nevoit să le suprataxeze. Din cauza/datorită creşterii inflaţiei au crescut dobânzile, iar băncile sunt nevoite să raporteze rezultate record, întrucât această creştere a dobânzilor se transferă automat către clienţi. La Bucureşti, băncile vor raporta în acest an cel mai mare profit din istorie, peste 10 miliarde de lei, adică 2 miliarde de euro. OMV Petrom a făcut în fiecare lună din acest an un profit de
    1 miliard de lei, astfel încât, la 9 luni, a raportat un profit de 9,2 miliarde de lei, de cinci ori mai mare decât în perioada similară a anului trecut. Rezultatele Romgaz, Hidroelectrica, Nuclearelectrica indică faptul că vor avea cel mai bun an din istorie. Multinaţionalele, adică liderii de piaţă aproape din toate sectoarele, majorează preţurile pentru că au această putere, ceea ce în final se traduce prin câştiguri mai mari. Acestea sunt doar câteva exemple din lumea corporatistă. Bineînţeles că sunt şi companii care pierd. Lumea este foarte nervoasă, iar toţi se îndreaptă, ca întotdeauna, către bănci, către marile companii petroliere, către miliardarii lumii, care „profită” de această criză, de fapt de crizele pe care le traversăm. Toţi vor ca aceste companii să fie taxate, guvernele să le ia profiturile suplimentare făcute în aceste vremuri, miliardarii să fie taxaţi, iar banii să fie împărţiţi celor care suferă.

    Suntem într-o lume capitalistă de tip Robin Hood. Dacă cei care sunt la putere nu sunt atenţi la ceea ce se întâmplă, se vor trezi cu mari mişcări de stradă. Oricum, aceste proteste sunt prezente zi de zi pe platformele sociale. O ură împotriva marilor corporaţii. Chiar şi cei care lucrează în aceste corporaţii nu mai vor să fie asociaţi cu ele. La Bucureşti, teza conform căreia multinaţionalele scot profitul din România câştigă tot mai mult teren. Nu mai contează că ceea ce se cheamă transfer pricing este destul de reglementat şi nu poţi să scoţi profitul aşa cum vrei tu. Când lumea arată către bănci pentru situaţia actuală şi pentru profiturile obţinute, uită că cel mai mare acţionar al Băncii Transilvania este Pilonul II de Pensii, unde 7,6 milioane de români sunt participanţi. La Petrom, oricine poate deveni acţionar prin achiziţia acţiunilor de pe Bursă şi poate obţine astfel acelaşi profit pe care îl obţine grupul austriac OMV, cel mai mare acţionar. Ca să nu mai spunem că statul este al doilea acţionar al Petrom, cu 20% din acţiuni. Dar per total, în această situaţie de criză, în care se află lumea occidentală, cu această inflaţie, cu această creştere de dobânzi, cu furia maselor, cel mai bine este să nu obţii profit, pentru că atragi atenţia. 

    La Bucureşti, băncile vor raporta în acest an cel mai mare profit din istorie, peste 10 miliarde de lei, adică 2 miliarde de euro. OMV Petrom a făcut în fiecare lună din acest an un profit de 1 miliard de lei, astfel încât, la 9 luni, a raportat un profit de 9,2 miliarde de lei, de cinci ori mai mare decât în perioada similară a anului trecut. Rezultatele Romgaz, Hidroelectrica, Nuclearelectrica indică faptul că vor avea cel mai bun an din istorie. Multinaţionalele, adică liderii de piaţă aproape din toate sectoarele, majorează preţurile pentru că au această putere, ceea ce în final se traduce prin câştiguri mai mari. Acestea sunt doar câteva exemple din lumea corporatistă.

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • Dacă cei care fac business nu vor să vorbească despre ceea ce fac cu voce tare, de unde să obţină tânăra generaţie educaţie de business?

    Ooată lumea invocă lipsa de educaţie a poporului român pentru a justifica apariţia unor probleme, lipsa unor soluţii, pentru a justifica crizele şi deciziile din spate şi nu în ultimul rând rămânerea în urmă faţă de lumea occidentală. Lipsa de educaţie şcolară, socială, culturală, politică, economică, financiară, antreprenorială, de business este adusă mereu în discuţie.

    Acum parcă se desfăşoară o întrecere între toată lumea pentru a încerca să-i educe pe români. Companiile spun că şcoala de acum nu e bună, că nu se mai face şcoală ca pe vremuri, patronii/antreprenorii spun că noile generaţii de angajaţi nu au cultura şi educaţia muncii, că şcoala nu-i învaţă nimic din ce are nevoie o companie şi că nu au cu cine să lucreze şi de aceea nu pot să crească businessurile. Băncile spun că românii nu au educaţie financiară şi că nu au educaţia de a pune bani deoparte, pe termen lung, că nu au cultura economisirii şi că, la prima ştire, la prima criză se reped să-şi scoată banii din bănci şi să-i schimbe în valută. Bancherii spun că dacă românii nu economisesc pe termen lung într-un mod constant, nici băncile nu au de unde să dea credite pe termen lung companiilor româneşti. Ca să nu mai vorbim că românii trebuia să înţeleagă riscurile creditelor în franci elveţieni, iar acum trebuie să înţeleagă riscul creşterii dobânzilor la lei.

    Cei care sunt pe Bursă spun că dacă românii nu scot banii din bănci şi nu investesc pe Bursă, piaţa bursieră de la noi nu are cum să crească, nu are cum să aibă lichiditate (lipsa lichidităţii este principala problemă a Bursei de la Bucureşti), care să aducă investitori de calibru, sofisticaţi, care au educaţie financiară şi bursieră. Plus că, spun cei de pe Bursă, românii nu înţeleg că investiţiile la Bursă sau în fonduri mutuale nu sunt pe termen scurt, nu sunt făcute să te îmbogăţeşti, ci investiţiile sunt pe termen lung, ca să ai bani de pensie. Dar vorba brokerilor, orice investiţie pe termen scurt care nu iese se transformă automat într-o investiţie pe termen lung, până uită investitorul de banii respectivi. Pentru situaţia precară din economie, din business, se invocă lipsa de educaţie anteprenorială a românilor, a celor care vor să devină antreprenori/patroni/oameni de afaceri şi care se aruncă în capitalism fără să ştie ce îi aşteaptă. Iar acest lucru face ca multe idei/afaceri să şi eşueze înainte de a ieşi pe piaţă. Aşa este, dar întrebarea este de unde să înveţe tânăra generaţie sau cei care vor să devină antreprenori despre educaţia antreprenorială.

    Business MAGAZIN marchează 18 ani de la lansare.

    Ideea a fost să fie o revistă de business care să povestească şi să aducă în prim-plan afacerile din România, mai mari sau mai mici, să-i pună în lumina reflectoarelor pe cei care au construit aceste businessuri, aceste branduri. Fără să ne propunem să facem educaţie antreprenorială, de business, încercăm să scoatem în prim-plan această lume fascinantă, cu succese dar şi cu eşecuri, pentru ca şi alţii care vin din spate să aibă un punct de plecare, să aibă un reper. Dar pentru asta trebuie ca şi personajele care au realizat ceva să fie de acord să vorbească despre ceea ce au făcut.

    Piaţa este plină de cărţi, de teorii, de Power Pointuri, de cursuri, dar în realitate lucrurile stau altfel şi nu sunt pregătiţi pentru acest impact. Cea mai simplă metodă şi cea mai ieftină este să citeşti despre cei care au avut succes sau despre cei care au avut chiar eşecuri – de exemplu Travis Kalanick, cel care a lansat Uber, care a avut înainte nu mai puţin de şase eşecuri în business. Dar pentru cei care vin din urmă şi ar vrea să capete o educaţie antreprenorială ar trebui ca cei care au făcut până acum afaceri, au construit branduri, au construit companii, să vorbească despre ceea ce au făcut, cum au făcut, care au fost dilemele/întrebările pe care şi le-au pus, care au fost succesele şi eşecurile de pe parcurs etc. Iar aici sunt prea puţini antreprenori români/oameni de afaceri dispuşi să vorbească despre acest lucru, dispuşi să-i înveţe pe alţii măcar prin prisma experienţei lor. Toţi îi trimit la şcoală ca şi cum şcoala, profesorii ar şti fiecare business cum s-a făcut. Ion Ţiriac vorbeşte despre orice, dar mai puţin despre business, mai puţin despre afacerile pe care le-a făcut începând cu anii ‘80. Şi aici nu este vorba de a dezvălui mari secrete, ci pur şi simplu de a le povesti şi altora cum a făcut. Că 6 miliarde de euro nu se fac peste noapte.

    Dan Petrescu, partenerul lui Ţiriac din anii ’90 şi unul dintre cei mai mari dezvoltatori de reţele de comerţ şi parcuri comerciale din România, a plecat din această lume cu tot cu istoria lui de business. Toată lumea ştie că Patriciu a luat pe gratis rafinăria Petromidia şi apoi s-a îmbogăţit când a vândut-o kazahilor. Patriciu era ceva mai volubil, era dispus să împărtăşească cu publicul viziunea lui despre business, dar din păcate istoria lui a plecat odată cu el. Dragoş Pavăl, liderul grupului Dedeman, care a ajuns cea mai mare afacere antreprenorială făcută în România, nu mai este deloc dispus să iasă în piaţă şi să împărtăşească din experienţa lui către alţii. Cred că acum un deceniu, la Business Magazin, a fost ultima ieşire a lui Dragoş Pavăl, când a primit premiul pentru Cel mai admirat CEO şi a venit la gală, povestind cum a început afacerea Dedeman. Între timp, Dedeman şi grupul Pavăl Holding au devenit atât de mari încât este mai greu să împărtăşească cu alţii, cu tânăra generaţie, ideile lui despre business, despre cum se face business etc. Daniel Dines, care a creat de nicăieri UiPath – cel mai valoros start-up din IT pornit din România şi din toată Europa –, care a ajuns pe Wall Street, nu mai are timp să împărtăşească cu alţii, prin intermediul presei, filosofia lui, şi mai ales cum a reuşit să facă ceea ce a făcut. Dacă în 2017-2018, când UiPath nu era ceea ce este astăzi, Daniel Dines căuta el presa, acum situaţia s-a schimbat. O întreagă generaţie de IT-işti visează să fie ca el, dar de unde să ştie cum a reuşit el să ducă o companie dintr-un cartier din Bucureşti pe Wall Street? România este o piaţă destul de închisă din punct de vedere al modului în care cei care au reuşit vor să spună şi altora cum au făcut acest lucru. Toată lumea vrea ca această educaţie de business, antreprenorială să fie făcută de alţii, dar acest lucru nu se poate. Niciun profesor nu poate înlocui povestea reală a unui antreprenor, spusă chiar de el. 

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

     

  • Să se închidă mallurile mai devreme. Să nu mai vină investiţii. Să se mărească salariile

    Pentru antreprenorii din Oradea prezenţi la Conferinţa ZF Investiţi în România!, organizată împreună cu CEC Bank, principala problemă cu care se confruntă nu este creşterea dobânzilor, nu sunt facturile la energie, nu este inflaţia, nu este scăderea consumului din cauza reducerii puterii de cumpărare, ci lipsa de oameni, fluctuaţiile mari de personal, atitudinea noii generaţii faţă de muncă (care nu mai este aşa cum o ştiau ei) şi, nu în ultimul rând, problema demografică a României. În ritmul actual de deteriorare a indicatorilor demografici (numărul deceselor mai mare decât numărul naşterilor, plecarea românilor în afară într-un ritm crescut), România şi mai ales economia vor fi nevoite să se închidă de la sine, pentru că nu va mai avea cine să muncească sau cine să consume. Toată lumea vrea să fie antreprenor, patron, om de afaceri, dar trebuie să mai şi muncească cineva. La situaţia de astăzi de pe piaţa muncii, antreprenorii pun pe masă soluţii care acum câţiva ani erau respinse din start:

    – Confruntat cu probleme majore de personal – angajaţii vin şi pleacă într-un ritm în care companiile nu pot face faţă, iar percepţia faţă de muncă, faţă de salariu este denaturată –, Dan Pavel, fondatorul retailerului de încălţăminte Benvenuti spune că o soluţie este reducerea programului de la malluri. De ce trebuie să fie două schimburi când poţi să faci aceleaşi vânzări numai într-un singur program de opt ore? Cine ar fi crezut că o asemenea propunere poate câştiga adepţi atât din partea magazinelor, dar şi din partea clienţilor?

    Bineînţeles că proprietarii de malluri nu ar vrea acest lucru, adică reducerea programului, dar nu se ştie ce le rezervă viitorul. În acest moment se discută reducerea programului cu o oră sau două ore din cauza creşterii exponenţiale a facturilor la energie, dar niciodată nu s-a pus problema că mallurile şi-ar putea reduce programul pentru că magazinele nu mai au oameni.

    În perioada COVID, programul magazinelor s-a redus şi nu s-a întâmplat nimic, toată lumea s-a adaptat situaţiei.

    – O altă soluţie, care acum câţiva ani nu era susţinută de companiile româneşti, este creşterea mai rapidă a salariului minim pe economie. Alexandru Toth-Ardelean, proprietarul grupului de panificaţie Sandy Impex, spune că salariul minim trebuie să crească la 2.500 de lei net, cel puţin, faţă de 1.500 cât este acum, pentru ca oamenii să nu mai plece la muncă în afară. Când se discuta despre creşterea salariului minim, organizaţiile patronale care reprezentau companiile româneşti şi multinaţionalele protestau de fiecare dată, spunând că această creştere a salariului minim denaturează cererea şi oferta de muncă din economie şi impune ceva arbitrar, care nu are legătură cu piaţa, cu productivitatea muncii. Din fericire, atât multinaţionalele cât şi antreprenorii/patronii români au ajuns la concluzia că plecarea românilor în afară la muncă nu poate fi oprită decât printr-o creştere mai accelerată a salariilor. Fiecare companie trebuie să găsească modalităţi pentru a suporta acest lucru. Altfel, pur şi simplu nu vor mai fi salariaţi.

    – Dacă înainte, apariţia investitorilor străini care veneau cu bani şi know-how era salutată, acum nu mai sunt atât de bine veniţi, din simplul motiv că orice investiţie nouă „fură” angajaţi din altă parte, de la alte companii. Niciun investitor străin nu vine cu oameni/angajaţi de acasă, ci încearcă să-i găsească la faţa locului. Aşa că nimeni nu mai sare în sus de bucurie, cel puţin companiile antreprenoriale româneşti, când se aude că în zona lor vine un investitor care are nevoie de oameni. Toţi se bat pe aceeaşi masă.

    – Ca o măsură de creştere a natalităţii, antreprenorii români vor realizarea unui sistem naţional de creşe, de şcoli afiliate companiilor, prin care familiilor/mamelor să li se asigure îngrijirea/educaţia copiilor când sunt la serviciu. Toate aceste soluţii/idei/constatări nu sunt noi, dar încep să fie aduse din ce în ce mai mult în faţă, pentru că problema demografică şi criza de pe piaţa forţei de muncă nu se rezolvă peste noapte. Şi dacă nu se iau măsuri acum, situaţia va deveni din ce în ce mai tensionată.

    Crizele economice vin şi trec, dar criza demografică s-ar putea să rămână.

    (cristian.hostiuc@zf.ro)