Si ştiţi ceva?! Băieţii deştepti nici nu trebuie să piară, ba ar trebui încurajaţi!
Dar, înainte de a discuta despre propoziţia aceasta, v-aş oferi două istorioare. Prima: prin 2005 un grup de absolvenţi ai MIT au format un grup care şi-a propus să învingă loteria. Timp de şapte ani, grupul a câştigat în total circa 48 de milioane de dolari. Un amănunt – suma investită a fost de 40 de milioane de dolari.
A doua este o ştire relativ ignorată la noi: săptămâna trecută australienii au constatat că un ins pariase un miliard de dolari pe o reducere a dobânzii de către Reserve Bank, iar insul respectiv – unii spun că se numeşte George Soros – a câştigat 19 milioane de dolari în doar 36 de ore. Nu-i rău, dacă este aşa, pentru un ins căruia presa internaţională îi cânta, zilele trecute, prohodul.
De fapt cele două câştiguri nu sunt rele, nici pentru şapte ani de jucat la loterie, nici pentru amploarea unui pariu de un miliard. Câştigătorii ar putea fi, în logica mioritică, nişte speculatori. Adică nişte inşi nesuferiţi din cauza cărora trăim noi greu, inşi care caută şi găsesc slăbiciunile unui sistem, se luptă, gândesc cu mintea lor, analizează, riscă şi câştigă de pe urma sistemului îngenuncheat. Aşa o fi?
Între băieţii deştepţi care au provocat criza subprime şi cei care fac tranzacţii cu mărfuri nu există, fundamental, nicio deosebire, aşa cum, la acelaşi nivel fundamental, la fel de speculatori sunt cei ce folosesc în propriul interes o informaţie, cei care fură, din grabă, galbenul la semafor, cei care îşi folosesc conturile de Facebook sau Linkedin pentru a se promova sau cei ce îşi linguşesc şefii. Se cheamă chiar natura umană şi ţine de un un anume ABC, de piaţă, de ofertele din care poţi alege, de multitudinea ofertelor care ar trebui să determine scăderea preţurilor şi aşa mai departe… Par truisme toate acestea, dar poate că din când în când e bine să ne regăsim în explicaţiile simple, primordiale, de manual sau de articol simplu de o pagină.
Ideea cu speculatorii este că aceştia trebuie să ajungă la o masă critică: pe piaţa de energie nu trebuie să fie doar 10-20, ci 200, adică să avem o concurenţă reală, nu teritorii marcate în stil maidanez. Teritorii caracteristice multor domenii de activitate; aş da exemplul regilor asfaltului, o altă categorie din folclorul capitalismului românesc. Toată lumea se revoltă împotriva unuia sau altuia şi a câştigurilor lor, dar nimeni nu investeşte în maşini şi utilaje, în oameni şi în conexiuni, fie ele şi politice, pentru a concura cu regii asfaltului.
De aceea zic, poate că principala grijă a premierului Ponta ar trebui să fie o anume masă critică de speculatori, atât de critică încât să putem avea repede o reţea adevărată de autostrăzi şi nu câteva crâmpeie care, puse pe hartă, par trei capete de spaghete căzute din furculiţa unui neatent. O masă critică de băieţi deştepţi, temperaţi de autorităţi şi de legislaţie, care să tranzacţioneze energie şi să retehnologizeze centralele, care să vândă cereale şi să scoată fermierii din sărăcie sau care să investească în fabrici, malluri şi cartiere rezidenţiale. Iar “influenţa şi puterea” băieţilor deştepţi, de care se plânge premierul, tot domnia sa ar trebui să le tempereze, de aceea are dânsul în subordine ministere, miniştri şi majoritate parlamentară.
Pictura de astăzi se numeşte “Le désespoir de Pierrot” şi aparţine unui belgian pe nume James Ensor (1860 – 1949), un ins care a influenţat puternic şi expresionismul şi suprarealismul, obsedat de măşti, carnaval, marionete şi schelete. O alegorie interesantă a unui pictor sarcastic şi lucid, care putea să vadă măştile din spatele figurilor şi care a speculat frumos asta.