România, una dintre cele mai sărace ţări din UE, a împrumutat sume record în primele două luni ale acestui an şi a depăşit programul de finanţare pentru primul trimestru, profitând de beneficiile obţinute pe pieţe datorită politicii economice coordonate de Fondul Monetar Internaţional, în timp ce Ungaria şi Ucraina încearcă din greu să acceseze noi credite de la instituţia din Washington, notează agenţia de presă. “Investitorii pariază că noul guvern al României va continua să urmeze programul de bailout până la alegerile din această toamnă, după ce fostul premier Emil Boc a fost gonit din funcţie de cele mai violente proteste din ultimii zece ani”, scrie Bloomberg.
Tag: investitori
-
Piaţa imobiliară – Cum vor evolua preţurile? Vin investitorii? Încep băncile să vândă?
Deosebirea dintre “afacerea vieţii” şi “afacerea bună” a apărut drept o evidenţă în timpul discuţiilor Clubului BUSINESS Magazin pe tema evoluţiei pieţei imobiliare. O sumă de jurnalişti şi specialişti au încercat să desluşească cum şi de ce s-au transformat imobiliarele din “locomotivă economică” în “fier vechi pe linie moartă” şi cum poate fi schimbată această tendinţă.
Faptele sunt următoarele: luna februarie consemnează cel mai mic număr de oferte înregistrate pentru această perioadă în ultimii cinci ani, conform calculelor sitului anunturiparticulari.ro, care monitorizează anunţurile publicate de persoanele particulare în presa scrisă şi pe internet.
Proprietarii bucureşteni au scos pe piaţă 1.501 apartamente, minimul din 2007, în scădere cu 18 procente în comparaţie cu perioada similară a anului trecut. La nivelul preţurilor tendinţa este de scădere, cel mult de menţinere la nivelurile din 2011. Tot în Bucureşti au fost livrate în 2011 în jur de 1.200 de unităţi rezidenţiale noi, o scădere importantă în comparaţie cu cele 4.000 de unităţi livrate în 2010. Programul “Prima Casă” nu a reuşit să dezmorţească foarte mult piaţa rezidenţială, ci să stimuleze segmentul locuinţelor vechi, construite între 1975 şi 1990, observă raportul “Piaţa rezidenţială 2011” al companiei Parker Lewis.
Numărul proiectelor rezidenţiale scoase la vânzare în a doua jumătate a anului trecut era în Bucureşti de 97, însumând 4.419 apartamente; pentru comparaţie, în Varşovia erau disponibile 411 proiecte cu 18.188 apartamente, iar în Praga 352 de proiecte cu 7.272 de apartamente. Studiul Jones Lang LaSalle din care am luat datele notează o paradoxală creştere de preţuri pentru Bucureşti, de circa 5% în 2011, în timp ce în celelate două capitale est-europene preţurile au rămas pe o tendinţă de scădere.
“Oamenii au obosit. Cred că pe unii dintre noi, dintre clienţi, dintre antreprenori, dintre cei care sunt implicaţi în business îi simt pentru prima oară un pic obosiţi şi deja neîncrezători. E o întârziere clară a finanţărilor din partea băncilor şi toată lumea practic caută doar oportunităţi. Majoritatea clienţilor şi partenerilor mei caută clădiri blocate, neterminate, nu mai vor să investească bani în autorizaţii, în studii de fezabilitate, să achiziţioneze terenuri, să înceapă procesul de construcţie. Preferă o construcţie terminată, al cărei proprietar este dispus să vândă”, rezumă ceea ce se întâmplă în piaţa imobiliară Ilan Laufer, general manager al Retail Group.
Marea problemă în imobiliare nu este oferta, nivelul preţurilor sau îndărătnicia dezvoltatorilor sau a vânzătorilor, ci lipsa finanţării. Imobiliarele, observă Adrian Crivii, directorul general al companiei de evaluare Darian, au traversat perioade de sprint începând cu 2009. “Fiecare s-a gândit că mai trec câteva luni şi apoi vor apărea şi veştile pozitive, că nu mai poate dura mult criza. De aceea, lumea e obosită deja. Una este să alergi şi să faci un sprint şi alta e să mergi din sprint în sprint.” În loc de o dezgheţare a pieţei, problemele legate de datoria suverană şi cele de adecvare a capitalului au pus o presiune foarte mare pe bănci, iar finanţările au întârziat. Ce poate urma? “Din nou, o reducere precisă a preţurilor determinată de faptul că, deşi sunt multe proiecte în dificultate, nu este nimic nou pe piaţa finanţării. Puterea de cumpărare e în scădere, băncile nu mai dau credite”, completeză Crivii.
-
Analiştii ING: România şi-a asigurat o parte importantă a nevoilor de finanţare de anul acesta
Este prima emisiune efectuată în SUA şi a doua emisiune din cadrul programului de finanţare prin titluri pe termen mediu (EMTN), ce a debutat în iunie 2011 şi prin care se urmăreşte atragerea de 7 miliarde euro în total. Prima emisiune a avut loc în iunie 2011, când au fost emise titluri în euro pe cinci ani în valoare de 1,5 mld. euro, iar randamentul a fost de 5,298%.
“Credem că rezultatul a fost destul de bun”, comentează Vlad Muscalu şi Ana Morărescu, analişti ai ING Bank România. Principalul factor pozitiv, în opinia lor, este că România şi-a asigurat astfel o parte importantă a nevoilor de finanţare de anul acesta de pe pieţele externe, acoperind trei sferturi din 1,5 miliarde euro ce ajung la scadenţă, iar “acest lucru ar trebui să fie în general pozitiv pentru titlurile de stat emise în moneda naţională”.
Pozitiv este, de asemenea, faptul că cererea a fost puternică – oficialii au raportat că toate ofertele au însumat 7 miliarde dolari SUA – şi faptul că nivelul randamentului a fost mai scăzut decât plafonul indicativ de 7%.
Pentru emisiunea din iunie trecut efectuată în monedă europeană, cererea din partea investitorilor a fost de circa 3 miliarde de euro.
“Uşor negativ” este, în schimb, faptul că nivelul costului de finanţare este semnificativ mai ridicat decât cele înregistrate la licitaţiile precedente ce au avut loc în ultimii doi ani, când nivelul primelor de asigurare contra riscului de neplată (CDS) se situa în jurul a 200 de puncte de bază, faţă de 400 de puncte în momentul de faţă.
“Aceasta ar sugera că administratorii datoriei publice ar fi putut opta pentru o maturitate mai scurtă, cu un randament mai redus, dar în aceste momente este probabil mai bine să fii sigur decât să regreţi”, încheie analiştii ING.
România a amânat, la finele anului trecut, lansarea emisiunii de titluri în dolari, din cauza turbulenţelor de pe pieţele externe şi a creşterii CDS pentru ţările din Europa de Est, în contextul crizei datoriilor din zona euro.
Programul EMTN este administrat de Erste Group şi Societe Generale.
-
Analiştii ING: Dacă protestele de stradă continuă, leul ar putea intra sub o presiune de depreciere
Explicaţia este, potrivit analiştilor ING Bank România, că “investitorii probabil au devenit mai puţin sensibili la astfel de evenimente pe parcursul ultimilor ani, moneda naţională are reputaţia unei monede straniu de stabile, iar sondajele sugerează că partidul aflat la guvernare probabil nu va mai conduce România după alegerile generale ce urmeaza sa aibă loc către finalul anului”.
Deşi violenţele izbucnite duminică în cursul protestelor ar putea descuraja alţi potenţiali demonstranţi să se alăture mulţimii, “o escaladare a protestelor rămâne probabilă, deoarece liderii opoziţiei au declarat că suporterii opoziţiei se vor alătura în mod paşnic începând de astăzi”, apreciază Vlad Muscalu şi Ana Morărescu, analişti ai ING.
Dacă protestele continuă, cresc şansele unui vid de putere “ce ar putea complica viitorul acordului current de finanţare internaţională, unul dintre cele importante aspecte pozitive ale României”, arată analiştii, iar în aceste condiţii, “leul s-ar putea confrunta cu o presiune de depreciere”.
Protestele au început în cursul săptămânii trecute în mai multe oraşe ale României, din cauza reformei controversate a sistemului sănătăţii, ce a dus la demisia subsecretarului de stat Raed Arafat. Manifestaţiile au devenit violente pe parcursul ultimelor zile în cazul Capitalei. Chioşcuri de ziare, maşini şi un magazin au fost incendiate duminică în centrul oraşului, făcând necesară intervenţia jandarmeriei, care a folosit gaze lacrimogene şi tunuri cu apă.
-
Fericiţi cei fără datorii
În clasamentul celor mai riscante ţări, măsurat în costul asigurării contra riscului de neplată a datoriilor (CDS – credit default swap), România era la finele anului trecut pe locul al 16-lea, în urcare cu un loc faţă de sfârşitul lui septembrie, conform raportului de săptămâna trecută al CMA (Credit Market Analysis din Londra, membră a CME Group, cea mai mare bursă de derivative). Pentru titlurile de stat pe cinci ani, CDS a crescut de la 420,19 la 445,1 puncte de bază pe parcursul ultimelor trei luni din 2011 (ceea ce înseamnă majorarea costului de asigurare a unei datorii de zece milioane de dolari la 445.000 de dolari), în timp ce, faţă de sfârşitul lui 2010, CDS aproape s-a dublat, valoarea de atunci fiind de 295,5. Aceasta înseamnă, conform calculelor din raport, că România a ajuns la o probabilitate cumulată – teoretică – de incapacitate de plată de 27,3%, faţă de 26,2% în trimestrul al treilea, raportat la 93,8% pentru prima clasată în top, Grecia.
Evoluţia de pe parcursul anului trecut e neliniştitoare din mai multe puncte de vedere. Adâncirea crizei din zona euro a pus capăt definitiv pariului investitorilor, valabil încă în 2010, pe o divergenţă între pieţele emergente (CEEMEA) şi cele din zona euro, în virtutea căreia riscul calculat pentru România sau Ucraina scădea, în timp ce se socotea că problemele Greciei, ale Portugaliei sau ale Irlandei pot trage în jos numai centrul zonei euro, nu şi statele est-europene sau din Orientul Mijlociu. În 2010, indicatorul CDS pentru CEEMEA scădea cu 0,11%, în timp ce indicele pentru zona euro creştea cu 1,29%; în schimb, dacă în ultimele trei luni din 2011, indicele pentru zona euro a căzut cu 9%, cel pentru CEEMEA a scăzut cu 10%.
Singurele ţări care pe parcursul lunilor octombrie-decembrie şi-au îmbunătăţit poziţia de risc au fost din afara Europei (Indonezia, Malaezia, Coreea de Sud, Filipine, China), în timp ce, în Europa de Est, CDS a crescut cu 18% pentru Ungaria şi numai Polonia şi Ucraina au reuşit o mică ameliorare. Aceste evoluţii, precum şi apropierea marcată a indicilor pentru zona euro şi pieţele emergente anunţă pentru 2012 un risc dublu, respectiv ca orice înrăutăţire a situaţiei la periferia zonei euro sau în nucleul ei să aibă efecte imediate şi directe în Est, iar orice înrăutăţire spectaculoasă într-o ţară estică (exemplul Ungariei) să aibă impact în restul regiunii.
În privinţa zonei euro, în ciuda avertismentelor privind o reintrare în recesiune, “sunt indicii că deteriorarea peisajului macroeconomic ar putea să fi ajuns la un final”, notează analiştii ING. “Sentimentul pieţei s-a ameliorat în ultimele săptămâni din decembrie, Germania rezistă relativ bine, iar un euro slab şi o îmbunătăţire a situaţiei în SUA şi Asia sunt de natură să susţină aşteptările Băncii Centrale Europene în estimarea sa precaut optimistă a unei redresări moderate pe parcursul anului 2012”, apreciază Carsten Brzeski, economist-şef al ING Bruxelles, într-o notă publicată săptămâna trecută. Brzeski nu exclude însă nici acum ca marea injecţie de lichiditate din partea BCE, care a liniştit piaţa în decembrie – şi căreia îi va succeda o alta în februarie – să fie urmată de o reducere sub 1% a dobânzii şi apoi de o adevărată relaxare monetară cantitativă (evitată până acum cu încăpăţânare de BCE), dacă lucrurile nu vor merge bine pe piaţă.
Iar aceasta ar depinde, cum a depins şi în 2011, de ceea ce se va întâmpla cu ratingurile, în special cele pentru Franţa şi Italia, precum şi de soarta datoriei greceşti. Deşi continuă negocierile cu creditorii privaţi pentru ca ei să accepte să prescrie 100 mld. din datoria Greciei (ceea ce înseamnă o pierdere de 50% asumată de ei la valoarea nominală a obligaţiunilor), deja au apărut opinii – cum e cea a lui Athanasios Orphanides, guvernatorul băncii centrale a Ciprului – care susţin renunţarea la implicarea creditorilor privaţi, “pentru a restabili încrederea” în zona euro şi a scădea costul împrumuturilor pentru celelalte ţări membre. Varianta e improbabilă însă, având în vedere opoziţia Germaniei, întemeiată pe o logică a recuperării creşterii economice în Grecia (şi a păstrării acesteia în zona euro) care ar fi imposibilă fără despovărarea de o parte din datorii.
Până unde ar putea merge însă această despovărare, ţinând cont că în vară s-a plecat de la o reducere cu 21% la valoarea obligaţiunilor deţinute de bănci şi de fonduri şi s-a ajuns la 50%, valoare acceptată şi aşa foarte greu de creditori şi de pieţe, iar între timp austeritatea a afundat şi mai tare Grecia în recesiune? “Nu cred că am văzut încă ultima fază a discuţiilor despre restructurarea datoriei greceşti.
-
Săptămâna neagră a ungurilor. De ce îl urăşte Viktor Orban pe guvernatorul băncii centrale
Legea respectivă, care îl privează pe guvernatorul băncii de dreptul de a-şi numi asistenţii şi adaugă noi membri, numiţi politic, ai consiliului de politică monetară, are la origine nu numai dorinţa guvernului Viktor Orban de a controla banca centrală (deşi nu într-atât încât să cheltuiască pentru necesităţi curente rezervele valutare ale acesteia, aşa cum au circulat zvonuri în ultimele zile), ci şi antipatia premierului Orban faţă de guvernatorul Andras Simor (foto), o veche oaie neagră pentru şeful Fidesz.
În 2009, pe când era în opoziţie, Orban l-a acuzat pe Simor, precum şi pe diverşi oficiali ai guvernului, că şi-au transferat averile în companii din paradisuri fiscale, ca să le ferească de fiscul ungar. Simor a recunoscut atunci că are o companie înregistrată în Cipru, iar ulterior presa a dezvăluit că din 2007 până în 2008, 850 de milioane de forinţi din declaraţia de avere a lui Simor au dispărut, luând cel mai probabil calea companiei din Cipru, astfel încât guvernatorul nu mai figura în declaraţia din 2008 decât cu 67 de milioane de forinţi. Orban a cerut atunci demisia lui Simor, motivând că un guvernator de bancă centrală nu se cuvine să fie un milionar cu averea în paradisuri fiscale.
Dincolo de legea privind banca centrală, cauza tensiunilor dintre Ungaria şi FMI-UE se leagă de fapt de toată retorica anti-FMI şi anti-investitori străini a guvernului Orban, notează Danske Bank într-un raport, referindu-se la tendinţa guvernului de a arunca vina pe străini pentru dificultăţile economice ale ţării şi mai ales la deciziile de taxare suplimentară a băncilor sau a companiilor telecom ori la naţionalizarea sistemului de pensii private.
Întreruperea negocierilor pentru acordul preventiv cu FMI din cauza respectivei legi i-a alarmat pe investitori, în ciuda faptului că fundamentele economice ale ţării s-au îmbunătăţit, notează The Wall Street Journal. Deficitul bugetar a fost redus, balanţa de cont curent este excedentară, iar rezervele valutare sunt mult mai mari decât la vremea crizei din 2008, aşa încât Ungaria nu se află în pericol de incapacitate de plată, în condiţiile în care în februarie va începe rambursarea împrumutului UE-FMI din 2008.
În cele din urmă, Viktor Orban a cedat şi a anunţat vineri, după o întâlnire organizată la invitaţia lui Andras Simor, că guvernul şi banca centrală vor să încheie de urgenţă un acord de finanţare externă cu FMI şi UE.
-
Corul pieţelor financiare: Avem nevoie de şi mai mulţi bani. Cum comentaţi?
Cei care susţin întoarcerea la aur ca etalon monetar sunt “o ceată de duşi cu pluta”, fiindcă Marea Depresiune din SUA a fost accelerată tocmai de faptul că etalonul aur a împiedicat băncile centrale să-şi exercite rolul de creditori de ultimă instanţă şi să susţină astfel băncile, afirma săptămâna trecută economistul american Nouriel Roubini. Pledoaria lui indirectă îi viza de fapt nu atât pe “duşii cu pluta”, cât refuzul ferm al Angelei Merkel – mai nou, şi al lui Nicolas Sarkozy şi Jose Barroso – de a accepta pentru Banca Centrală Europeană rolul atât de mult dorit de pieţele financiare, de creditor de ultimă instanţă, în aceeaşi formă în care acest rol a fost jucat de Rezerva Federală a SUA, adică de tiparniţă de bani.
Tema creditorului de ultimă instanţă a îmbrăcat forme din cele mai diverse în ultima vreme, de la observaţiile mai curând teoretice ale unor comentatori că Uniunea Monetară Europeană e o construcţie incompletă fără o astfel de instituţie şi până la presiunile deschise făcute de o agenţie de rating ca Standard&Poor’s, care a aruncat în luptă cea mai importantă carte – ameninţarea cu retrogradarea a 15 ţări ale zonei euro, inclusiv a celor cinci ţări cu rating maxim AAA, adică Germania, Franţa, Austria, Belgia, Olanda, Finlanda şi Luxemburg, cu argumentul că “lipsa progreselor în controlarea extinderii crizei financiare ar putea reflecta slăbiciuni structurale în procesul de luare a deciziilor în zona euro şi în UE”. Decizia S&P a venit la doar câteva ore după ce Merkel, Sarkozy şi Barroso au afirmat că refuză atât emiterea de euroobligaţiuni comune ale zonei euro, cât şi schimbarea statutului Băncii Centrale Europene astfel încât să-i dea undă verde spre a tipări bani cu care să acopere riscul celor expuşi pe obligaţiunile emise de statele zonei euro.
Nu în zadar avertiza însă Mark Mobius de la Franklin Templeton că nu există rezolvare a crizei atâta vreme cât pieţele financiare sunt în continuare nereglementate, iar circuitul toxic al produselor derivate (bazate pe dobânzi, pe mărfuri, pe valute, acţiuni sau CDS-uri) continuă nestingherit, fără măcar să se ştie care e volumul lor total aflat în circulaţie şi în bilanţul cui se găsesc. O estimare a oferit-o recent Banca Reglementelor Internaţionale, cu incredibila cifră de 707.569 miliarde de dolari, reprezentând valoarea totală nominală raportată de instituţiile financiare, a produselor financiare derivate nereglementate (overt-the-counter), aflate în circulaţie la 30 iunie – cu 107.000 de miliarde mai mult decât la sfârşitul anului trecut, cifră care în sine depăşeşte volumul total aflat în circulaţie în 2001. Viteza de multiplicare în doar şase luni, rezultată din efortul băncilor de a compensa scăderea valorii lor de piaţă şi deci degradarea propriilor portofolii, nu doar dovedeşte natura desprinsă de orice realitate economică a acestei sfere speculative, ci şi indică direcţia viitoare de presiune a pieţelor asupra statelor. Respectiv spre noi runde de finanţare a sistemului financiar, care să contracareze riscul creditorilor expuşi pe diverse categorii de active devenite brusc nesigure, sau mai nesigure decât înainte, aşa cum sunt acum datoriile suverane ale statelor din zona euro.
Rolul de creditor de ultimă instanţă al Rezervei Federale a ajutat America să treacă de momentul Lehman Brothers din 2008 şi să depăşească recesiunea, prin împrumuturi pentru bănci, garanţii şi cumpărări de active în valoare totală de 7.700 miliarde de dolari până în martie 2009 (estimare Bloomberg), din care 2.300 miliarde au reprezentat cele două programe de relaxare cantitativă (cumpărări de obligaţiuni federale pentru a stimula băncile să se reorienteze spre creditare şi spre piaţa acţiunilor, stimulând astfel economia). Banca Centrală Europeană s-a prevalat iniţial de statutul său limitat la asigurarea stabilităţii preţurilor, dar criza grecească din primăvara lui 2010 a silit-o să-şi încalce pe rând regulile, de la reticenţa de a cumpăra obligaţiuni guvernamentale ale ţărilor cu probleme din zona euro şi până la calitatea colateralelor acceptate. Preşedintele de atunci al BCE, Jean-Claude Trichet, declara însă că dacă Rezerva Federală şi Banca Angliei s-au angajat în operaţiuni de relaxare cantitativă, cu scopul de a creşte volumul total de lichiditate din piaţă, BCE a cumpărat obligaţiuni în mod excepţional, într-o situaţie temporară de criză. A sterilizat apoi toată lichiditatea oferită, prin licitaţii de depozite, pentru că obiectivul ei nr. 1 rămâne limitarea inflaţiei.
-
Criza datoriilor suverane: scapă cine poate. Noi cum scăpăm?
Primul care a venit cu veşti bune a fost preşedintele Traian Băsescu, când a anunţat că UE a inclus în documentul reuniunii de la Bruxelles, la propunerea României, “obligaţia pentru băncile-mamă de a-şi finanţa corespunzător subsidiarele, prin menţinerea şi în anii următori a fluxurilor de capital existente. Acest lucru va permite României atât creditarea economiei, cât şi achiziţia de resurse financiare pentru acoperirea nevoilor bugetului de stat”.
Am avea deci o reeditare a acordului de la Viena din 2009, prin care nouă bănci au acceptat să-şi menţină nivelurile de expunere în statele est-europene? Textul oficial al declaraţiei finale a reuniunii precizează doar că autorităţile de supraveghere naţionale, sub auspiciile Autorităţii Bancare Europene (EBA), “trebuie să se asigure că planurile băncilor de consolidare a capitalului nu conduc la o reducere excesivă a expunerii, inclusiv menţinerea fluxului de credit către economia reală şi ţinând seama de nivelurile actuale de expunere a grupului, inclusiv a filialelor grupului în toate statele membre, fiind conştiente de necesitatea evitării presiunii nejustificate asupra acordării creditelor în ţările-gazdă sau asupra pieţelor datoriilor suverane”.
Până la noi clarificări, aşteptate de la reuniunea din 6-7 noiembrie a Ecofin (miniştrii de finanţe ai UE), singurul lucru cert la ora actuală sunt instrucţiunile tehnice emise de EBA, care precizează că recapitalizarea celor 70 de bănci europene vizate, dintre care 18 operează şi în România, se va face în funcţie de două repere – mărirea portofoliului de active cu grad înalt de siguranţă (capitalul de rang I trebuie să crească la 9% din totalul activelor ponderate în funcţie de risc) şi crearea temporară a unui stoc-tampon de capital, care să acopere diferenţa dintre valoarea nominală şi cea de piaţă (măsurată cu datele de la finele lui septembrie, care vor rămâne reper fix, indiferent de evoluţiile ulterioare) a expunerilor la datoria suverană a ţărilor din Aria Economică Europeană, respectiv UE plus Norvegia, Islanda şi Liechtenstein.
Cât priveşte reducerea expunerilor, EBA precizează că băncile deja şi-au redus expunerile până acum din cauza crizei, că “orice acţiune de reducere a expunerii prin vânzare de active şi reorientarea modelului de business trebuie făcută într-o manieră ordonată şi sub supravegherea atentă a autorităţilor naţionale de resort”, iar “pentru a evita o criză a creditului şi a asigura continuarea creditării economiei reale şi a IMM-urilor este nevoie de un plan cuprinzător de politici” – cu alte cuvinte, rămâne în sarcina statelor şi a băncilor centrale să evite ce e mai rău.
Până la anunţarea de către bănci, în noiembrie, a datelor financiare de la sfârşitul trimestrului al treilea, necesarul suplimentar de capital a fost estimat de EBA la 106 miliarde de euro, iar estimările preliminare pentru băncile cu prezenţă în România variază între zero pentru grupul ING şi 7,4 mld. euro pentru grupul UniCredit, în timp ce pentru grupul Erste, care deţine cea mai mare bancă românească, BCR, estimarea preliminară este de 60 mil. euro. Până la sfârşitul anului, băncile trebuie să prezinte guvernelor din ţările de origine planul cu metodele de recapitalizare pentru care optează, iar până în iunie 2012 să încheie recapitalizarea.
Pe termen scurt, România nu are de ce să se teamă că-i fug băncile, că găzduieşte nişte găuri negre sau că i se prăbuşesc ratingul ori moneda. În repetate rânduri, oficialii BNR au explicat că băncile româneşti cu capital străin, inclusiv cele cu proprietari din Grecia, sunt bine capitalizate, au un grad de solvabilitate chiar mult peste cel cerut de reglementările europene, iar BNR are pregătit un plan complet de intervenţie în piaţa bancară în cazul agravării crizei datoriilor suverane. La rândul lor, oficialii băncilor şi analiştii români şi străini afirmă, fără excepţie, că grupurile-mamă din Vest au tot interesul să-şi continue afacerile în Europa de Est, unde perspectivele sunt mai bune decât în pieţele dezvoltate. Necunoscutele ţin însă de alţi factori.
Mai exact, piaţa nu stă pe loc. Acordul de la Bruxelles a vrut să dea satisfacţie pieţelor financiare, majorând resursele Fondului European pentru Stabilitate Financiară (EFSF) la 1.000 de miliarde de euro – celebra “bazooka”, destinată acum să funcţioneze drept creditor de ultimă instanţă atât pentru statele europene cu dificultăţi de finanţare, cât şi pentru băncile europene care ar avea probleme de pe urma cerinţelor de recapitalizare şi a asumării de către creditorii Greciei a pierderii de 50% din valoarea nominală a deţinerilor de obligaţiuni elene. Încă dinainte de aprobarea majorării EFSF, pentru care sursele de finanţare nici nu au fost stabilite încă, estimările din mediul privat citate în presa externă vorbeau de un necesar de 3.000 de miliarde de euro sau chiar mai mult, acoperind necesităţile de finanţare a statelor pe următorii trei ani – opinie la care subscria, săptămâna trecută, şi consilierul guvernatorului BNR, Lucian Croitoru.
De aici şi obsesivul “pe termen scurt”: euforia pieţelor financiare după anunţarea deciziilor de la Bruxelles, reflectată îndeosebi pe pieţele valutare şi de acţiuni, se poate dovedi temporară, iar presiunile speculative denumite elegant “îngrijorări ale pieţelor” să reînceapă la următoarea retrogradare de rating a Italiei sau la următorul set de date macro dezamăgitoare din Grecia. În acelaşi sens, Institutul Internaţional de Finanţe, reprezentantul băncilor la negocierile cu UE, a avertizat că acordul de ştergere parţială a datoriei elene şi noile cerinţe de capitalizare a băncilor ar putea antrena “un val de reducere a creditării care va afecta sever activitatea de business, în special în sectoarele dependente de creditare, cum sunt construcţiile”, care va duce la recesiune zona euro în 2012. Într-un astfel de context, ce poate face România, ţară dependentă de creditarea externă, spre a-şi reduce riscurile?
-
Au vreo şansă statele în lupta cu pieţele financiare?
“Noi ne-am lăsat intimidaţi de ideea că Germania ar rămâne în urmă dacă nu dereglementăm pieţele financiare. Aşa se face că nu am încercat să introducem sisteme prin care pieţelor să li se impună restricţii la nivel internaţional”, declară şeful social-democraţilor germani, Sigmar Gabriel, într-un interviu pentru Der Spiegel. Pentru el, problema care se pune acum este “îmblânzirea capitalismului” pentru a doua oară, după ce prima oară a fost îmblânzit de Germania cu decenii în urmă, prin economia socială de piaţă. O primă măsură propusă: unificarea finanţelor, a impozitării şi a politicii economice din zona euro, adică rezolvarea “defectului din naştere” al monedei unice. Inclusă în pachet: taxa pe tranzacţiile financiare. A doua măsură: forţarea băncilor să-şi reia rolul de slujitori ai economiei reale, prin separarea activităţilor de bancă de investiţii de cele de bancă comercială. A treia: interzicerea unor tipuri de tranzacţii financiare, cum sunt cele prin care speculatorii pot paria pe falimentul unor ţări.
Miza: salvarea democraţiei, restabilirea încrederii cetăţenilor în faptul că puterea de decizie a statelor poate fi recuperată de sub asaltul pieţelor financiare. “Vedem cum democraţia se erodează zi după zi. Şefii de stat şi de guvern din UE preferă să se întâlnească sâmbăta şi duminica, după închiderea pieţelor din SUA şi înaintea deschiderii celor din Asia, ca să poată lua decizii fără ca pieţele financiare s-o ia razna. Dacă s-a ajuns ca programul politicienilor să fie dictat de orarul de funcţionare al burselor, evident că democraţia are de pierdut”, a spus Gabriel.
Deşi ceea ce spune neamţul pare doar un discurs de politician de opoziţie adresat electoratului său social-democrat, iar în cursul interviului se căzneşte să găsească puncte în care poziţia lui se deosebeşte fundamental de cea a creştin-democraţilor Angelei Merkel, realitatea e nu numai că ideile celor două partide principale din Germania despre rezolvarea crizei din zona euro s-au apropiat, dar ele se întâlnesc şi cu viziunea administraţiei Obama, a oficialilor de la Bruxelles, a principalilor politicieni francezi, cu cea a conducerii FMI, cu cea a indignaţilor spanioli şi greci şi cu cea a mişcării “Ocupaţi Wall Street-ul”. Pare absurd, dar nu e: unul după altul, oamenii politici au înţeles că au ratat, ani în şir, o mulţime de bune prilejuri de a preveni situaţia actuală, pentru că nu au reuşit să-şi coordoneze politicile (naţionale) în faţa unei forţe globale – economia financiară, adică marile grupuri bancare şi fonduri speculative, ajunse adevărata putere conducătoare pe ambele maluri ale Atlanticului, cea care impune ritmul actualelor măsuri de austeritate ce lovesc în bunăstarea populaţiei şi deci în baza electorală a politicienilor.
Problema riscului apărut din lipsa de transparenţă şi de reglementare în activitatea fondurilor de investiţii speculative figura încă din 2002 ca temă de discuţie în The Economist. Rezultatul discuţiilor a fost însă nul: în ciuda unor apeluri din partea conducerii UE, nici până în ziua de azi nu se cunoaşte expunerea pe Grecia, de pildă, a fondurilor speculative americane, britanice, internaţionale. Angela Merkel şi George W. Bush discutau încă din 2006 cum să facă să impună reglementări valabile şi pentru Europa, şi pentru SUA, tocmai ca să limiteze potenţialul de criză ridicat de fondurile speculative şi de faptul că marile grupuri financiare se ocupau în acelaşi timp şi de activităţile bancare clasice, şi de investiţii cu grad mare de risc în care angajau banii companiilor şi ai populaţiei. Nu s-a întâmplat nimic: libertatea giganţilor de pe Wall Street şi din Europa de a acţiona şi ca bănci, şi ca actori în “cazinoul global” al speculaţiilor cu instrumente financiare derivate a dus direct la conceptul de “too big to fail”, cu consecinţele cunoscute.
În 2008 şi 2009, imediat după căderea Lehman Brothers, ideea la modă vehiculată la Bruxelles şi Washington era reîntronarea în SUA şi introducerea în Europa a legii Glass-Steagall, abolită în 1999, care obliga la separarea băncilor comerciale de băncile de investiţii; ulterior, ideea s-a redus pur şi simplu la curăţarea bilanţurilor, vânzarea unor active şi renunţarea la unele divizii neesenţiale de către grupurile financiare care fuseseră ajutate cu bani publici şi care trebuia să facă rost de resurse spre a rambursa ajutoarele. O serie de grupuri financiare (ING Group e un exemplu) au procedat într-adevăr aşa, însă situaţia altora s-a înrăutăţit, pe măsură ce deţinerea de obligaţiuni ale statelor cu probleme din zona euro s-a transformat dintr-un avantaj într-o piatră de moară în bilanţuri.
Acum, ideea revine pe tapet, după ce planul Bruxellesului de a impune băncilor o recapitalizare – de ordinul a 100 de miliarde de euro în total – pentru îmbunătăţirea solvabilităţii a împins bănci ca Santander din Spania (una dintre puţinele bănci care au trecut cu bine de criza de până acum, graţie expunerii sale pe America Latină) să declare că mai bine îşi vând active şi renunţă la unele activităţi decât să atragă capital nou de la acţionari sau să ceară ajutor de la stat.
Anul trecut, Angela Merkel a devenit bestia neagră pentru toţi managerii de fonduri invitaţi să comenteze la CNBC, după ce a decis să interzică operaţiunile speculative de “naked short selling” pe titlurile a 10 grupuri financiare germane (angajarea traderilor în vânzări de titluri, cu scopul de a le răscumpăra mai târziu cu profit, nu numai înainte de a le împrumuta, dar şi înainte de a se asigura că au cum să le împrumute – tactică incriminată şi în 2008 pentru căderea Lehman Brothers).
Acum, autorităţile americane de reglementare au reuşit să promoveze, tot în ciuda protestelor din partea industriei financiare, “regula Volcker” (după numele lui Paul Volcker, fost şef al Rezervei Federale), care interzice băncilor cu depozite garantate de stat să-şi plaseze resursele financiare în fonduri speculative şi să facă tranzacţii financiare în nume propriu (ci numai în numele clienţilor). Motivaţia a fost că astfel vor fi limitate atât riscurile, cât şi veniturile băncilor de pe urma jocului în “cazinoul global”, iar în loc de speculaţii îşi vor canaliza banii disponibili spre relansarea economiei. Sau măcar vor accepta fără cârtire noua taxă globală pe tranzacţii, cu care statele vor să-şi protejeze bugetele în eventualitatea că vor avea din nou nevoie să susţină grupuri financiare periclitate de criză.
Ca aşa ceva să se întâmple însă, statele au nevoie şi de o pârghie de forţă, pe care au folosit-o rar până acum. Pe de o parte, există presiunea opiniei publice, a indignaţilor şi a mişcărilor de tip “Ocupaţi Wall Street-ul”, cu care s-au solidarizat toţi adepţii unui plus de reglementare a pieţelor, inclusiv preşedintele Barack Obama; pe de altă parte sunt anchetele ori chiar sancţiunile pentru diverse operaţiuni de manipulare a pieţei, anunţate aproape concomitent contra unor bănci europene (Deutsche Bank, UBS, Dexia, UniCredit, Erste) şi americane (amenda record de 285 mil. dolari încasată de Citigroup pentru inducerea în eroare a unor investitori în instrumente bazate pe ipoteci). Iar intensitatea cu care această pârghie de forţă a început brusc să fie folosită denotă din partea statelor şi un soi de disperare a celui de-al 11-lea ceas, dar şi faptul că perioada în care statele vor miza pe ea e abia la început.