Că în general în filme actorii clămpăne de nebuni în tastaturi, dar fără a folosi “space”, iar pe ecranul monitorului apar propoziţii coerente, scrise fără greşeală, nu mai este un secret. Hackers, realizat în perioada de început a internetului, este mult mai mult decât clămpăneală în tastatură – termenii tehnici sunt folosiţi complet aiurea, hackerii prezentaţi în film sunt nişte personaje cool, dar un cool găunos, ba chiar intriga este prezentată aiurea – şi nu mai spun nimic; înţeleg nevoia realizatorilor filmului de a prezenta datele din calculator drept un mediu tridimensional, un soi de oraş unde datele au adrese în zgârie-nori intens coloraţi, dar nu mai înţeleg nevoia unui slang imbecil-tehnologizat.
Un deceniu şi jumătate mai târziu personajele la modă, dar nu cool, sunt bancherii care au declanşat criza în urmă cu trei ani: “Margin Call”, filmul devenit în România “Panică pe Wall Street”, a reuşit să mă panicheze într-o oarecare măsură (aş pune aici un smiley, dacă aş fi doar în mediul online).
Mi se pare firesc ca filmul să speculeze personajul “criza”; şi a făcut-o, într-o oarecare măsură – vorbesc aici de “The Company Men”, cu Ben Affleck, pe care mi l-a povestit un prieten – o poveste cu final optimist de care mediul corporatist american avea nevoie, sau de “Up in the Air” al lui George Clooney, un mesaj puternic ascuns în spatele unui zâmbet.
“Margin Call”, căruia o să-i spun aşa pentru că în fapt nu are niciun fel de legături cu panica (de fapt nici cu margin call, momentul în care brokerul lichidează poziţia unui client rămas fără bani, nu prea are de-a face), este o relatare plată a începuturilor crizei, în care o mână de nume importante (Jeremy Irons, Kevin Spacey, Paul Bettany, Stanley Tucci sau Demi Moore) se întrec în a juca cât mai fad nişte capitalişti rapace.
Cumva firesc, în acord cu vremurile pe care le trăim, cu mişcările anti-capitalism din ce în ce mai dese şi cu nemulţumirile acumulate în popor în trei ani de criză, filmul are critici bune, pentru că publicul mare primeşte ceea ce vrea: să vadă capitalişti aruncaţi leilor. Povestea este simplă, este vorba de ultimele 24 de ore dinaintea declanşării crizei, în care un mărunt trader descoperă, printr-un concurs de împrejurări, “ceva” pe ecranul unui calculator. Îşi cheamă şeful să vadă “ceva”-ul, şeful îşi cheamă şi el şeful, mai apar câţiva şefi, ba, în cele din urmă, chiar şi Şeful. După ceva păsărească de specialitate, pe care o înţeleg numai măruntul trader şi prietenul acestuia, registrul declanşării crizei în urma analizării screenului se mută într-o zonă mai vioaie, în sensul că şefii se holbează la monitor sau la un vraf de hârtii sau la măruntul trader în persoană şi reacţionează cu “fuck”, folosit de 74 ori în film, adică odată la un minut şi jumătate, “shit”, care apare de numai şapte ori, precum şi cu denumirile populare ale unor componente anatomice. Pe măsură ce “ceva”-ul este prezentat şi urcă pe scara ierarhică, şefii îşi declină, din ce în ce mai colorat, competenţele în a descifra “ceva”-ul şi cer prezentări într-un limbaj normal; singura cale prin care traderul cel mărunt poate comunica cu Şeful (Jeremy Irons, în film John Tuld, o apropiere stângace de Richard Fuld, fostul şef al Lehman Brothers) este o metaforă ieftină bazată pe sunetul muzicii.
Am scris cu ceva timp în urmă că un film, “Wall Street”, şi un personaj memorabil, Gordon Gekko, au declanşat, într-un fel, criza – “Greed is Good” a fost punctul de start. Din păcate, Margin Call este superficial şi plat şi de aceea nu va reuşi să impună nimic şi nici măcar populismul la care recurge nu-i va folosi. Capitaliştii regizorului JC Chandor sunt, asemenea hackerilor imortalizaţi în urmă cu un deceniu şi jumătate, abia nişte pastişe cât se poate de jalnice.
Capitalismul nu înseamnă numai nişte şefi de bănci stupizi şi lacomi sau nişte angajaţi trişti şi dispuşi la compromisuri, după cum public nu înseamnă numai o gloată gălăgioasă şi tâmpă, deşi toate cele trei categorii sunt cât se poate de reale şi prezente în lumea de astăzi. Şi mult prea mulţi dintre cei ce au făcut apropierea dintre Tuld şi Fuld au uitat să menţioneze că Chandor este în bună măsură produsul unui sistem: tatăl său a fost angajat la Merrill Lynch timp de trei decenii.
