Tag: uniunea europeana

  • România are printre cele mai mari rate ale şomajului în rândul tinerilor din Uniunea Europeană

    Cu o rată a şomajului de 22,2% în rândul tinerilor cu vârsta sub 25 de ani, România ocupă a patra poziţie în clasamentelor ţărilor membre ale UE, după Spania, Grecia şi Suedia La nivelul Uniunii Europene, rata şomajului în rândul tinerilor a fost de 14,5% în decembrie 2022.

    România are printre cele mai mari rate ale şomajului în rândul tinerilor dintre statele membre ale Uniunii Europene, arată datele de la Eurostat, oficiul european de statistică. Astfel, cu o rată a şomajului de 22,2% în rândul tinerilor cu vârsta sub 25 de ani, România ocupă a patra poziţie în clasamentelor ţărilor membre ale UE, după Spania, Grecia şi Suedia şi la acelaşi nivel cu Italia.

    De altfel, rata şomajului în rândul tinerilor români a fost în jurul valorii de 22% din luna octombrie 2021 şi a început să crească în ianuarie 2022, când a ajuns la 22,7%, valoare pe care a menţinut-o până în aprilie 2022, când a crescut la 22,8%. Rata şomajului de 22,9% în rândul tinerilor cu vârsta cuprinsă între 15 şi 24 de ani a ajuns la 22,9% în iulie 2022 şi a coborât la 22,2% începând din octombrie 2022.

    Spania a fost pe primul loc în clasamentul ţărilor UE cu cea mai mare rată a şomajului în rândul tinerilor, cu o rată de 29,6%, urmată de Grecia, cu 28,9%, Suedia, cu 23,1%, România şi Italia, ambele cu 22,2%.

    La polul opus, cea mai mică rată a şomajului în rândul tinerilor a fost în Germania, de 5,8%, Olanda, cu 7,5%, şi Austria, cu 8,8%.

    În decembrie 2022, 2,86 milioane de tineri cu vârsta sub 25 de ani erau şomeri în UE, dintre care 2,31 milioane se aflau în zona euro.

    În decembrie 2022, rata şomajului în rândul tinerilor a fost de 14,5% în UE şi 14,8% în zona euro. 

    „La vârsta de 15 ani, aproape 100 % din populaţia UE şi a statelor membre este încă la şcoală. Pe măsură ce tinerii îmbătrânesc, mulţi intră în forţa de muncă, devin angajaţi, şomeri sau rămân în afara forţei de muncă. Nu toţi tinerii fac această tranziţie la aceeaşi vârstă, aşa că are loc o creştere treptată a numărului de tineri în forţa de muncă“, scrie Eurostat.

    Mai mult, oficiul european de statistică spune că, în perioada 2009-2021 au fost vizibile în şomajul în rândul tinerilor consecinţele a două crize globale: criza financiară şi economică de la sfârşitul anilor 2000 şi criza mai recentă declanşată de pandemia de COVID-19. Ambele crize au determinat o scădere a ocupării forţei de muncă.

    Scăderea ocupării forţei de muncă în timpul crizei financiare şi economice a condus în primul rând la o creştere a şomajului în perioada 2009 – 2013. În schimb, scăderea ocupării forţei de muncă în timpul crizei COVID-19 din 2020 a fost însoţită de o creştere mult mai mare a ponderii persoanelor din afara forţei de muncă decât a celor în şomaj.

  • Televizoarele OLED, interzise în UE de la 1 martie 2023. Fals sau adevărat?

    Niciun site oficial al instituţiilor europene, vreo televiziune sau o publicaţie de ştiri cu trend majoritar din Europa nu specifică decizia interzicerii televizoarelor cu tehnologie OLED şi cu rezoluţii de 4K-8K

    Nici companiile producătoare precum SAMSUNG, PHILIPS sau SONY nu au dat un comunicat oficial că nu-şi vor mai putea comercializa produsele în spaţiul Uniunii Europene.

    Organizaţiile non-guvernamentale de protecţia mediului precum Greenpeace n-au militat pentru interzicerea televizoarelor care sunt mari consumatoare de energie electrică
    Uniunea Europeană vrea, într-adevăr, ZERO emisii de carbon până în 2050, în conformitate cu Acordul Climatic de la Paris
    Sunt informaţii oficiale că majoritatea organizaţiilor non-guvernamentale (ca Greenpeace) propun limitarea producţiei de carne animală la nivel global pentru a reduce emisiile de carbon.
    Este oficial că Uniunea Europeană favorizează consumul de carne vegetală, carne artificială şi insecte, potrivit Comisiei Europene, fiindcă producţia acestora presupune mai puţine emisii de carbon decât în cazul creşterii vitelor, în conformitate cu Acordul Climatic de la Paris, semnat în 2015.
    Dar nu există informaţii oficiale că UE ar interzice producţia de carne animală în totalitate în viitorul apropiat, ci mai degrabă, se doreşte diminuarea producţiei până în anii 2040-2050, adică nu în viitorul apropiat.
    De asemenea, Parlamentul European a votat pentru interzicerea producţiei de automobile cu benzină şi diesel până în 2035,  o lege care cu siguranţă va fi dificil de aplicată, având în vedere că Italia sau oricare stat membru european se poate opune legii, având suveranitate naţională şi dreptul la autodeterminare.
    Fact-checking  Nu există comunicate oficiale despre interzicerea televizoarelor mari consumatoare de energie
    Dar nu există informaţii oficiale că s-au interzis televizoarele OLED în spaţiul Uniunii Europene de la 1 martie 2023, cu scopul de a reduce consumul excesiv de energie electrică.
    Consultând site-urile instituţiilor europene, precum cel al Agenţiei Europene de Mediu, nu a fost raportată nicio informaţie legată de televizoare.


    Nici companiile producătoare de televizoare, precum Philips, Samsung şi Sony, nu au dat un comunicat oficial că nu-şi vor mai comercializa dispozitivele electronice vizate de la 1 martie 2023.
    Sunt câteva publicaţii, puţin cunoscute, care au propagat ştiri despre interzicerea televizoarelor în Uniunea Europeană încă de anul trecut, intensificând curentul euroscepticismului.
    Potrivit mai multor publicaţii de nişă, televizoarele cu ecrane mari urmau să fie interzise de la 1 martie 2023

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Cum de raportează statistica un salariu mediu net de 4.400 lei/lună când o treime din angajaţii din România câştigă salariul minim de 1.898 lei net/lună?

    Aproape o treime din totalul contractelor de muncă cu normă întreagă din Româ­nia sunt plătite cu sa­lariul minim pe economie, după cum arată datele de la Inspecţia Muncii transmise Ziarului Financiar.

    La începutul anului 2023, România avea mai mult de 1,76 milioane de contracte de muncă plătite cu salariul minim dintr-un total de 6,67 milioane În 2011 erau circa 444.100 de contracte de muncă plătite cu salariul minim, adică 8% din total România are a patra cea mai mare valoare din UE a indicelui Gini, o măsură folosită pentru a arăta distribuţia veniturilor populaţiei dintr-o ţară Creşterea indicelui Gini sugerează că veniturile devin din ce în ce mai inegal distribuite într-o ţară, iar în România a crescut de la 33,3% în 2020 la 34,3% în 2021.

    Aproape o treime din totalul contractelor de muncă cu normă întreagă din Româ­nia sunt plătite cu sa­lariul minim pe economie, după cum arată datele de la Inspecţia Muncii transmise Ziarului Financiar.

    Astfel, în ianuarie 2023 România avea mai mult de 1,76 milioane de con­tracte de muncă plătite cu salariul minim dintr-un total de 6,67 milioane. Dintre contractele plătite cu salariul minim la 1 ianuarie 2023, circa 1,46 mi­lioane sunt plătite cu salariul minim de 3.000 de lei brut, iar circa 302.000 sunt plătite cu 4.000 de lei brut, adică cele din sectorul de construcţii.

    Deşi aproape o treime dintre contractele de muncă sunt plătite cu salariul minim pe economie, valoarea salariului mediu net pe economie este de aproape 4.400 de lei.

    „Este posibil să avem un astfel de salariu mediu net pe economie în con­diţiile în care există salarii foarte mari care să ridice media. Dacă avem câteva salarii mici şi câteva salarii foarte mari, atunci ele vor ridica foar­te mult această medie“, a spus pentru ZF Mihail Buşu, profesor în cadrul Academiei de Studii Economice.

    De altfel, România are a patra cea mai mare valoare din UE a indi­celui Gini, o măsură folosită pentru a arăta distribuţia veniturilor popula­ţiei dintr-o ţară. O creştere a coefi­cien­tu­lui Gini sugerează că veniturile devin din ce în ce mai inegal distri­buite într-o ţară. În România, acest indicator a evoluat de la 33,5% în 2011 la vârful de 37,4% în 2015, a ajuns 33,3% în 2020 şi a crescut la 34,3% în 2021, ultimul an pentru care există date la Eurostat.

    În 2021, coeficientul Gini pentru UE a fost de 30,1 %. Cele mai mari di­fe­renţe de venituri în statele mem­bre ale UE, cu un coeficient Gini de cel puţin 35%, au fost înregistrate în Bulgaria (39,7%), Letonia (35,7%) şi Lituania (35,4%).

    La celălalt capăt al clasamentului, veniturile au fost dis­tri­buite mai uniform în Slovacia, Slo­venia, Belgia şi Cehia, unde coeficientul Gini a fost mai mic de 25%.

    „Sunt mult mai mari salariile celor din conducere faţă de cei din execuţie şi acest lucru creează o disproporţionalitate. De asemenea, este posibil ca salariaţii să primească şi alte stimulente decât cele salariale, adică să fie angajaţi cu salariul minim şi să primească altfel de bonificaţii şi atunci se creează această disproporţie. Dar ea poate să fie doar pe hârtie, iar în mod real să nu fie aşa“, a spus Mihail Buşu despre inegalităţile indicate de coeficientul Gini.

    În total, în luna ianuarie a anului 2023, România avea mai mult de 1,76 milioane de contracte de muncă plătite cu salariul minim pe economie, în creştere de la 1,37 milioane în aceeaşi lună a anului 2022. În total, numărul de contracte de muncă a ajuns la 6,67 milioane în ianuarie 2023, de la 6,56 milioane în ianuarie 2022 , după cum arată datele de la Inspecţia Muncii.

    Victoria Stoiciu, coordonator de programe la Fundaţia Friedrich Ebert România, spune că trebuie specificat că vorbim aici despre contractele cu normă întreagă, iar explicaţia pentru această variaţie este modificarea regimului de impozitare.

    „În august 2022, guvernul a reintrodus supra-taxarea contractelor part-time. Rezultatul e că o parte semnificativă din contractele part time au fost transformate în contracte cu normă întreagă. Aceste contracte le regăsim în statisticile furnizate de ITM pentru luna ianuarie 2023. Regimul de impozitare influenţează sensibil numărul contractelor cu normă întreagă plătite la nivelul salariului minim – la 1 ianuarie 2020, când guvernul liberal a renunţat la supra-taxarea contractelor part time, rezultatul a fost că brusc am avut o scădere a numărului de contracte cu normă întreagă plătite la salariul minim faţă de anul precedent“, a detaliat ea.

    În plus, Victoria Stoiciu punctează că, dincolo de variaţia punctuală din perioada 2022 – 2023, avem o tendinţă mai veche de creştere a numărului de contracte pe salariu minim Ð din 2011 şi până în 2020 avem o creştere constantă a numărului de contracte de muncă cu normă întreagă pe salariul minim. Datele fundaţiei Friedrich Ebert România de la Inspecţia Muncii arată că în 2011 erau circa 444.100 de contracte de muncă plătite cu salariul minim, adică 8% din totalul contractelor de muncă din economie.

    „Această tendinţă ascendentă se datorează în cea mai mare parte modificării legislaţiei dialogului social în anul 2011, care a desfiinţat negocierile colective la nivel naţional şi a îngreunat teribil negocierile colective sectoriale. Rezultatul este că în afară de sectorul educaţie preuniversitară şi sănătate publică din 2011 până în prezent nu am avut nici un alt contract colectiv încheiat la nivel de sector. Lipsa negocierilor colective face ca tot mai mulţi angajaţi să fie remuneraţi cu salariul minim. De exemplu, în 2011 aveam mai puţin de jumătate de milion de contracte de muncă plătite cu salariul minim şi asta era o cifra constantă, care nu varia de la an la an. După modificarea legii dialogului social , în doi ani, cifra aproape că s-a triplat. Să sperăm că noua lege a dialogului social, votată în decembrie anul trecut, va debloca negocierile colective sectoriale şi vom asista la o diminuare a numărului de lucrători remuneraţi cu salariul minim“, a concluzionat reprezentanta fundaţiei Friedrich Ebert România.

    Oana Popescu, managing director în cadrul companiei de resurse umane Humangest Group, este şi ea de părere că evoluţia numărului de contracte de muncă plătite cu minimul pe economie în 2023 faţă de 2022 a venit pe baza modificărilor legislative din ultima perioadă.

    „Pe de o parte am avut modificarea Codului Fiscal, prin ordonanţa 16/2022, care a intrat în vigoare de la 1 ianuarie 2023 şi care a impus, din 2023, microîntreprinderilor o condiţie obligatorie pentru a aplica impozitul micro, respectiv aceea de a avea cel puţin un salariat, iar acesta să fie angajat cu normă întreagă. Apoi, creşterea salariului minim la 3.000 de lei brut a integrat de la începutul acestui an şi salariaţii din domeniul agroalimentar care nu au mai beneficiat de un salariu minim diferenţiat, aşa cum se întâmplă în construcţii“, a spus ea pentru ZF.

     

  • Cum îşi îneacă miliardarii ruşi amarul războiului în vin scump european aflat sub embargo?

    La ce bună bogăţia dacă n-o poţi etala? Dacă n-o poţi gusta? Uniunea Europeană a ştiut exact ce face atunci când printre sancţiunile aplicate Rusiei a introdus interdicţia de a exporta produse de lux, cum ar fi vinurile scumpe.

    Prin istorie, tradiţie şi preţ, vinul este asociat cu un anumit statut social. Cu cât eşti mai bogat, cu atât ai acces la băuturi mai scumpe, renumite, cu o legendă şi o poveste în spate.

    Vinurile europene au istorie, tradiţie, legendă şi, teoretic, dacă sunt de lux n-ar mai trebui să poată ajunge în Rusia. Scopul este de a crea frustrare în rândul oligarhilor din jurul lui Putin, în rândul celor care s-au îmbogăţit nu pentru a susţine sau urma o ideologie, ci pentru a gusta din bucuriile scumpe ale vieţii. Însă, în ciuda sancţiunilor, Kremlinul continuă să cumpere sute de sticle de vin în valoare de mii şi zeci de mii de dolari fiecare, iar cu această operaţiune se ocupă Aleksei Repik, un prieten al fiicei preşedintelui rus Vladimir Putin, Ekaterina Tihonova, scrie revista rusească de investigaţie şi analiză The Insider. Publicaţia a fost fondată de jurnalistul Roman Dobrochotov, acum în exil.

    Vinurile rare, care nu mai sunt vândute pe piaţa liberă după ce Rusia a invadat Ucraina, sunt acum disponibile în restaurantele de lux deţinute de Repikşi de partenerul său Ivan Sibirev, top manager al companiilor controlate de oligarhul Ghenadi Timcenko, prieten apropiat al lui Putin. Apropiaţii lui Putin importă vin sub pretextul „probelor de certificare”. În ce măsură funcţionarii vamali sunt implicaţi în eludarea sancţiunilor este o întrebare deschisă. După pornirea invaziei, UE a interzis exporturile de vinuri care costă peste 300 de euro către Rusia. Spre deosebire de embargoul total asupra vinului din Australia şi SUA, sancţiunea europeană este mai mult o restricţie simbolică deoarece ponderea acestor băuturi era mai mică de 1% din totalul importurilor  de vin ale Rusiei.

    Dar aşa a încercat executivul european să-i priveze pe oligarhii ruşi de Grand Cru de Burgundia şi de Bordeaux fără să dea cu bâta în producătorii obişnuiţi. Dar, în practică, această măsură a dus la apariţia importurilor semilegale sau semiilegale şi a unui nou tip de importator. La sfârşitul anului trecut, Riatiko, o companie puţin cunoscută aparţinându-i lui Aleksei Repik, proprietarul gigantului farmaceutic R-Pharm, a importat în Rusia unele dintre cele mai scumpe vinuri din lume. Aproape două sute de sticle cu cele mai rare vinuri (dintr-un total de 800 de sticle) şi-au făcut drum în Rusia, ocolind sancţiunile UE. Preţurile de achiziţie ale doar câtorva zeci de vinuri depăşesc un milion de ruble (14.200 dolari) sticla. Şi nu este vorba doar de preţurile exorbitante, ci şi că aceste vinuri nu sunt deloc uşor de obţinut. Piaţa vinurilor premium diferă de segmentul mai ieftin nu doar prin preţ, ci şi prin disponibilitatea la vânzare a soiului şi anului dorit. Cererea de vinuri de la cramele de top depăşeşte oferta de multe ori. Această disproporţie poate fi observată cel mai clar la vinul de Burgundia. De exemplu, emblematicul Domaine Leroi de Burgundia a produs doar 608 sticle la podgoria Musigni în 2007 – mai puţin de un palet. Cei mai respectabili distribuitori din lume, fie că sunt din Marea Britanie şi Statele Unite sau din Japonia şi Hong Kong, concurează pentru dreptul de a cumpăra acest vin. Prin urmare, proprietarii cramelor le vând pe bază de cotă sau de alocare. Un cumpărător extern care doreşte să cumpere vin de la un castel sau un domeniu va fi pur şi simplu refuzat şi îndrumat către un distribuitor.

    Un exemplu tipic este descris de Piotr Aven în cartea sa „Vremurile lui Berezovski”. Vladimir Zecikov, proprietarul agenţiei de publicitate Premier şi creatorul grupului Beli Oriol, l-a iniţiat pe Boris Berezovski în aspectele mai fine ale culturii vinului.


    „— Boris, le ai cu vinul?”

    „— Vorbeşti serios? Bineînţeles că da.”

    „— Boria, care este cel şmecher vin?”

    „— De ce? Petrus, desigur.”

    „— Boris, dar tu nu ştii nimic despre vin!”

    Şi Zecikov începe să-i dea prelegeri despre Romanée-Conti, un vin imposibil de cumpărat, doar că „am aici o sticlă, te las să-l încerci”. Boria sună pe cineva şi cere să i se aducă imediat o sticlă de Romanée-Conti. Dar constată că vinul nu se găseşte pe nicăieri.


    Având în vedere cele de mai sus, cele două sute de sticle ale noului importator rus par absolut fantastice. Canalul de Telegram „Drunken Master” a fost primul care a atras atenţia asupra declaraţiei vamale pentru cele mai scumpe vinuri din lume. Autorii alcool-tabloidului au fost surprinşi de contrastul dintre livrările vechi şi noi ale unei anume firme, Riatico. Compania, care a importat ani buni diverse produse din Japonia – de la ghimbir murat la stimulente pentru creşterea masei musculare – înregistra dintr-o dată importuri de vin de Burgundia ultrascump.

    Potrivit Registrului Federal al Produselor Alcoolice, din 23 noiembrie, furnizorul care se ocupase până de curând de sos de soia a importat aproape două sute de vinuri de top din Burgundia, Bordeaux şi Piemont. Dintre cele cinci castele din Bordeaux, care au primit cel mai înalt statut în clasificarea din 1855, Riatico le-a importat pe toate cinci (Chateau Haut-Brion, Chateau Lafite Rothschild, Chateau Latour, Château Margaux şi Château Mouton Rothschild) în trei zile. Domaine de la Romanée-Conti, pe care îl adorase doamna Pompadour, amanta lui Ludovic al XV-lea, a venit şi el din nou în Rusia. A fost adus şi legendarul Henri Jaier, al cărui fondator a condus renaşterea postbelică a Burgundiei. Vinurile acestor producători alcătuiesc topul celor mai scumpe vinuri din lume.

    În parte, producţii similare pot fi obţinute de la câteva companii ruseşti de comercializare a vinurilor, cum ar fi Simple sau DP-Trade, care lucrează la reputaţia lor internaţională de zeci de ani. Dar dacă importatorii obişnuiţi trebuie să se mulţumească cu producţii recente, colecţia Riatico include soiuri unice din secolul XX. Henri Jaier, menţionat mai sus, producea vin Richebourg la podgoria omonimă la o rată de puţin peste o mie de sticle pe an. 1987 a fost ultimul an de producţie, iar în 2006 Henri însuşi a murit. Aceste două evenimente au împins preţurile până în stratosferă. O sticlă de Richebourg din 1984 s-a vândut cu 183.750 de lire sterline la Christie’s în 2020. Şi în 2022, fostul importator de sos de soia a adus în Rusia zece sticle de Henri Jaier, inclusiv un Richebourg din 1984. Lista cu livrări a Riatico includea Chateau Haut-Brion din 1929, Château Cheval Blanc din 1947, Chateau la Mission Haut Brion din 1961 – aceste nume şi producţii sunt uluitoare.


    Din ce a adus Riatico, pe baza preţurilor medii mondiale disponibile de la WineSearcher, se poate estima că firma a importat vinuri în valoare de 4 milioane de euro în Rusia doar în noiembrie şi decembrie 2022.

    Dacă sticlele achiziţionate ar fi cumpărate în stare bună şi vânzătorul ar avea garanţie de provenienţă, preţul ar putea fi mult mai mare. Estimarea include doar preţul de achiziţie fără costurile de livrare, fără taxe şi accize.

    Banii ar fi putut fi folosiţi pentru a instala toalete încălzite în 300 de şcoli ruseşti, iar în condiţiile în care au fost cheltuiţi în doar  două luni de achiziţii, în termeni anuali ar fi fost suficienţi pentru 2.000 de şcoli ruseşti unde încă nu există toalete încălzite.


    De unde a obţinut o companie cu un capital social de 10.000 de ruble (145 dolari) bani pentru a cumpăra vinuri de lux? Patronul de la Riatico este Aleksei Repik, a cărui avere este estimată la 1,4 miliarde de dolari. R-Pharm este cel mai mare producător de farmaceutice din Rusia şi îşi primeşte cei mai mulţi bani de la guvern. Serviciul Federal Antimonopol suspectase o înţelegere de tip cartel între ministerul sănătăţii şi Repik, care a dus la preţuri mai mari la medicamente, şi chiar a efectuat o inspecţie neprogramată la minister. Dar investigaţiile nu au dus nicăieri.

    Poziţia de neurnit a lui Repik poate fi explicată în parte prin legătura companiei sale cu familia lui Putin. Potrivit unei investigaţii efectuate de Important Stories şi Der Spiegel, compania offshore a lui Repik deţine un avion de afaceri Bombardier Global 5000 cu indicativul M-FINE. Avionul a fost folosit de Ekaterina Tihonova, fiica cea mai mică a lui Vladimir Putin. Tihonova şi Repik nu sunt legaţi doar printr-un avion de afaceri. Natalia Popova, prietenă de multă vreme a fiicei ţarului de la Kremlin (şi adjuncta ei la Fundaţia Innopractica), este căsătorită cu Kirill Dmitriev, care conduce Fondul Rus de Investiţii Directe (FRID). Pe de o parte, Dmitriev are o relaţie strânsă cu Tihonova şi a fost invitat la nunta ei cu Kirill Şamalov. Pe de altă parte, fondul de stat pe care îl conduce a investit generos în afacerile lui Repik. De exemplu, în 2020, FRID şi R-Pharm au anunţat o investiţie comună de 4 miliarde de ruble (56,6 milioane dolari) în dezvoltarea şi producţia de medicamente şi vaccinuri biotehnologice pentru combaterea COVID-19.

    Pe piaţa rusă liberă nu pot fi găsite vinuri de milioane de ruble sticla. Dar pot fi cumpărate în restaurantele deţinute de Aleksei Repik şi de Ivan Sibirev. Anterior, Sibirev a fost directorul general al Stroitransneftegaz, unul dintre cei mai mari contractori ai Gazprom, deţinut de prietenul lui Putin, Timşenko. În 2017, Sibirev a deschis selectul Wine & Crab pe strada Nikolskaia din Moscova. Unitatea a devenit unul dintre cele mai luxoase restaurante ale Moscovei: bucătari pricepuţi – fraţii Berezuţki (a nu se confunda cu jucătorii de fotbal), importuri directe de fructe de mare cu avionul din Orientul Îndepărtat şi o listă de vinuri care conţine cele mai mari nume din lume. Un al doilea stabiliment Wine & Crab a fost deschis la scurt timp în Barviha, urmat de restaurantul la care fraţii Berezuţki şi-au pus cel mai mult amprenta, Twins Garden, în 2019. Restaurantele au fost recunoscute internaţional: în octombrie 2021, Twins Garden a fost clasat pe locul 30 în top 50 al restaurantelor lumii şi a fost premiat cu două stele Michelin în acelaşi an.

    Echipa lui Aleksei Navalnîi a descoperit în cadrul investigaţiei că partenerul lui Sibirev în afacerea cu restaurante era fiica vitregă a lui Alexei Miller, Svetlana Kuzneţova. Soţul ei Aleksander Kuzneţov este directorul general al Gazprom Komplektatsiia. În decembrie 2019, au existat zvonuri despre vânzarea Twins Garden către Aleksei Repik, care a devenit unicul fondator al companiei în 2020. Sibirev şi Kuzneţova au păstrat proprietatea restaurantelor Wine & Crab. Bucătăria de top a fraţilor Berezuţki şi exigenţele la fel de mari ale proprietarilor au cerut un acompaniament adecvat de vinuri. Somelierul restaurantelor Wine & Crab, şi în trecutul recent al Twins Garden, este Anton Panaşenko, cel mai bun somelier al Rusiei în 2003. Cererea pentru vinuri de top a dat naştere unei noi linii de afaceri în doar câţiva ani. La început, somelierul a negociat alocările cu cramele, folosind importatori terţi pentru importurile tehnice. Între timp, operaţiunea a continuat să se extindă: a deschis un magazin de vinuri, iar apoi şi-a înregistrat propria companie, Burgundi, în 2021.

    Alături de Panaşenko, cofondator al companiei este Konstantin Nureiev, director general adjunct interimar al Stroitransneftegaz şi coleg cu Ivan Sibirev. Conexiunile lui Anton Panaşenko în lumea vinului l-au ajutat să strângă un portofoliu de crame de top din Burgundia, Bordeaux şi Champagne. Lista producătorilor de vinuri de pe lista de preţuri a companiei Burgundi se potriveşte în mare măsură cu importurile recente ale Riatico – de la G. Roumier, Méo-Camuzet Frère & Soeurs, Domaine Ramonet, Emmanuel Rouget. Companiile au aproape o duzină de parteneri. Probabil că contactele de afaceri ale lui Panaşenko sunt cele care i-au permis importatorului de ghimbir murat să pună mâna pe vinuri de top căutate de colecţionari din întreaga lume. Apropierea lui Anton de doi vinificatori din Burgundia este evidenţiată de o cină la Twins Garden în 2019. Jean-Claude Ramonet, proprietarul renumitului Domaine Ramonet, şi Guillaume Rouget, fiul lui Emmanuel Rouget, şi-au prezentat personal vinurile patronilor restaurantului. Pe lângă domeniul tatălui său, Guillaume l-a reprezentat şi pe Henri Jaier – legendar vinificator care a fost unchiul şi mentorul tatălui său. În luna decembrie a aceluiaşi an, Anton a luat din nou masa cu Jean-Claude Ramone, de data aceasta în Burgundia, unde francezul i-a deschis o sticlă de Chateau Mouton Rothschild 1965, anul său de naştere. Împătimiţii vinurilor de la Kremlin nu ar fi putut să cumpere vin fără ajutorul companiilor europene în a eluda sancţiunile. Este evident că Riatico a folosit serviciile unui intermediar european, care a ajutat la colectarea comenzilor de la diverşi producători şi la realizarea documentaţiei. Toate livrările de vinuri premium s-au efectuat în baza unui singur contract, nr. 12/6/22 din 12 iunie 2022. În paralel, plata vinurilor către zeci de producători diferiţi s-a făcut prin două facturi, nr. 2 din 30 iunie 2022 şi nr. 3 din 12 august 2022. Este probabil ca aceiaşi intermediari să fi trimis mostre către laboratorul francez S.A.S. Sofralab la Bar sur Seine din 1 bis avenue Paul Portier BP 46, care a eliberat certificate de testare pentru toate vinurile achiziţionate de la Riatico pe 3 şi 5 iunie. Aceste fapte sugerează că aceeaşi companie a furnizat servicii către Riatico în legătură cu plasarea comenzilor şi întocmirea documentelor.


    Dimensiunea acelor loturi a depăşit semnificativ standardul prescris, „nu mai mult de 2,5 litri din fiecare tip”. Numai Domaine Romanée-Conti a contabilizat 78 de sticle de 0,75 litri şi butelii de 1,5 litri. Acest lucru sugerează indirect că valoarea în vamă a vinurilor a fost serios subestimată.


    În acest scop, majoritatea importatorilor închiriază depozite de accizare în Letonia, Lituania şi Estonia, unde lipesc timbre de accize şi contraetichete ruseşti pe sticlele importate. După izbucnirea războiului, guvernul a început să experimenteze cu aplicarea timbrelor pe teritoriul Rusiei, dar majoritatea importatorilor au continuat să folosească vechiul sistem. Schema incomodă s-a dovedit utilă pentru eludarea sancţiunilor: producători europeni respectabili îşi expediază produsele în Europa, iar întregul risc de eludare a sancţiunilor revine intermediarilor.

    Cum lasă vama să treacă vinul sancţionat? Mai exact, Riatico a folosit o abordare creativă: 22 de loturi dintre cele mai scumpe vinuri au fost aduse ca mostre pentru certificare.

    A doua posibilitate presupune folosirea unui intermediar european care poate cumpăra vin de la un producător din UE la preţul pieţei şi apoi „ajustează” preţul pentru cumpărătorul rus. Iar a treia posibilitate implică transferul fictiv pe teritoriul Rusiei către alte ţări ale Uniunii Vamale (un fel de UE patronat de Rusia). De exemplu, pe hârtie este menţionat că mărfurile au ca destinatar o companie din Kazahstan şi că drumul lor trece prin Rusia. În timpul tranzitului pe teritoriul rusesc, destinatarul kazah respinge mărfurile, iar documentele de expediere sunt apoi modificate pentru a include un destinatar rus. O persoană care nu este familiarizată cu realităţile ruseşti s-ar putea întreba cine ar cheltui milioane de ruble pe o sticlă de vin care poate fi consumată în câteva ore. Răspunsul la această întrebare este bine cunoscut de somelierii din Moscova. În 2017, ziarul Sobesednik a publicat un contract de livrare încheiat între „Serviciul de catering nr. 4”  al Kremlinului şi grupul de companii AST al miliardarului azer-rus-turc Telman Ismailov. Anexa la contractul de livrare de băuturi alcoolice pentru nevoile Dumei de Stat, Consiliului Federaţiei şi Camerei de Contabilitate includea Romanée-Conti 2001, 2002 şi 2005 în valoare de 1,2 milioane ruble (17.380 dolari), 1,3 milioane ruble (18.800 dolari) şi respectiv 1,5 milioane de ruble (21.700  dolari). Angajaţii restaurantului Sixti, cel mai bun restaurant din Europa la acea vreme, au povestit despre banchetul lui Dimitri Medvedev din 2014. Restaurantul de la etajul 62 al Turnului Federaţiei din Moscova a fost închis publicului pentru banchetul primului-ministru. Medvedev a ales cel mai scump articol de pe lista de vinuri (s-a dovedit a fi un Romanée-Conti), spunând inocent că „VTB plăteşte”. Potrivit datelor oficiale ale Rosstat, 17,6 milioane de ruşi trăiesc cu mai puţin de 13.500 de ruble (200 de dolari) pe lună. Un astfel de rus ar trebui să strângă bani timp de 24 de ani pentru a-şi permite o butelcă de Romanée-Conti 2003 fără a cheltui un ban pe hrană şi adăpost.  

  • Mai multe ţări europene vor ca UE să aibă puteri mai mari pentru a-i lovi pe cei care ajută Rusia să evite sancţiunile

    Un grup de state membre ale Uniunii Europene face presiuni pentru ca blocul comunitar să-şi sporească forţa de a riposta faţă de cei care ajută Rusia să ocolească sancţiunile impuse pentru a o forţa să înceteze războiul din Ucraina.

    Printre mijloacele vizate figurează şi utilizarea de măsuri comerciale, scrie Bloomberg.

    Noile puteri pot include emiterea de avertismente către oameni sau companii din interiorul sau din afara UE sau capacitatea de a acţiona când ajutorul dat Rusiei are legătură cu produse folosite în lupta contra Ucrainei, potrivit unor documente văzute de Bloomberg.

  • Miracolul economic irlandez. Există el cu adevărat?

    Creşterea PIB-ului Irlandei a îm­piedicat de una singură ca econo­mia zonei euro să se oprească în loc în ultimul trimestru. Viteza cu care economia irlandeză creşte este ade­sea cea mai mare din UE şi compa­rabilă cu cea a Chinei în zilele ei bune. Este ceva ce ţine doar de cifre sau un miracol economic?

    Guvernatorul băncii centrale a Irlandei a apărat creşterea econo­mică a ţării sale împotriva acuzaţiilor că este un produs artificial al marilor companii americane care profită de taxele scăzute din capitala Dublin. Gabriel Makhlouf a declarat pentru Financial Times că o mare parte din creşterea Irlandei – estimată la 12,2% anul trecut, mai mult decât triplul avansului UE în ansamblu – vine de la „fabrici reale cu oameni reali“, chiar dacă o mare parte a activităţii provine de la grupuri mari de tehnologie şi farmaceutice.

    „Prea mulţi oameni cred sau ajung la concluzia că totul este despre proprietatea intelectuală şi nu este ceva real, iar aceasta este o idee gre­şită“, a spus Makhlouf. „Aceste lu­cruri, în special din domeniul farma­ceutic, sunt fabricate în Irlanda. Sunt oameni din Irlanda. Există o pro­porţie remarcabilă din primele zece medicamente din lume care sunt pro­duse în Irlanda“, a explicat el.

    „Una dintre cele mai vechi multi­naţionale din Irlanda este Intel, iar ea, de asemenea, produce lucruri.“ Dez­ba­terile despre supraperformanţa economică a acestei ţări au izbucnit după ce creşterea trimestrială de 3,5% a PIB-ului ei a împiedicat de una singură ca economia zonei euro să stagneze în ultimele trei luni ale anului trecut. Criticii spun că PIB-ul Irlandei este distorsionat de ma­nevrele contabile ale marilor grupuri multinaţionale americane care pro­fită de ratele scăzute ale impo­zitelor irlandeze.

    Când Apple şi-a mutat activele de proprietate intelectuală la baza sa irlandeză în 2015, compania americană a contribuit la creşterea PIB-ului Irlandei cu 25%, ceea ce economistul laureat al Premiului Nobel Paul Krugman a numit „economia spiriduşilor“.

    După ce Biroul Central de Sta­tistică al Irlandei şi-a publicat luna trecută estimarea de creştere pentru 2022 de 12,2% – cea mai mare din clubul naţiunilor bogate OCDE –, Irish Times a scris că datele econo­mice „ar trebui să conţină un avertis­ment de sănătate“, deoarece sunt „fără sens dacă sunt folosite ca ghid despre cum merge economia“.

    Multe companii mari din SUA, inclusiv Google, Apple, Meta, Intel şi Pfizer, îşi au bazele europene în Ir­landa, care are o rată a impozitului pen­tru corporaţii relativ scăzută, de 12,5%. Ţara este, de asemenea, un hub global pentru închirierea de aeronave.

    Acest lucru a ajutat economia să-şi revină puternic după ce boom-ul anterior al „tigrului celtic“ s-a încheiat brusc, strivit de criza financiară din 2008. PIB-ul irlandez s-a dublat din 2014, potrivit Eurostat, biroul de statistică al UE. Acest lucru eclipsează creşterea de 23% a economiei UE în aceeaşi perioadă.

     

  • Dispute politice în Germania din cauza planului UE de interzicere a motoarelor cu ardere internă

    Opoziţia din Germania şi chiar un partid din coaliţia de guvernare avertizează asupra consecinţelor deciziei de interzicere a producţiei de maşini cu ardere internă începând din anul 2035, o hotărâre controversată a Parlamentului European care însă trebuie confirmată de Consiliul Uniunii Europene.

    Parlamentul European a decis marţi, cu 340 de voturi pentru şi 279 împotrivă, că în Uniunea Europeană nu vor mai putea fi fabricate maşini dotate cu motoare pe ardere internă din anul 2035. Decizia controversată, luată de Parlamentul European pe baza unei iniţiative legislative a Comisiei Europene, va trebui aprobată în aceeaşi formă de Consiliul Uniunii Europene. Dacă nu va fi aprobată în aceeaşi formă, proiectul va trebui modificat.

    Parlamentul European nu a ţinut cont de obiecţiile Germaniei, care a cerut includerea posibilităţii fabricării în continuare a motoarelor cu ardere internă pe bază de biocombustibili, carburanţi sintetici sau hidrogen.

    Formaţiunea Uniunea Creştin-Democrată/Uniunea Creştin-Socială (CDU/CSU, centru-dreapta, opoziţie) se opune iniţiativei, iar eurodeputaţii formaţiunii au votat împotriva planului. De asemenea, Partidul Liber-Democrat (FDP, liberal), membru al coaliţiei care susţine Guvernul social-democratului Olaf Scholz, nu este de acord cu iniţiativa Uniunii Europene.

    Politicianul Jens Gieseke (CDU) avertizează asupra riscurilor pentru producţia de autovehicule în Germania şi în Europa, catalogând iniţiativa drept “absurdă”. “Doar în Germania lucrează 600.000 de oameni în industria motoarelor cu tehnologie de combustie internă, iar locurile lor de muncă sunt expuse riscurilor”, afirmă Jens Gieseke, conform site-ului Tagesschau.de, avertizând că sunt promovate vehiculele electrice astfel încât prima consecinţă constă în mutarea producţiei de baterii în Statele Unite sau Canada.

    Eurodeputatul german Jan-Christoph Oetjen (FDP) condamnă ferm concentrarea producţiei pe fabricarea de vehicule electrice, respingându-se planurile privind utilizarea de combustibili ecologici. “Cei care se opun producţiei motoarelor cu biocombustibili se tem de inovare şi concurenţă”, a acuzat Jan-Christoph Oetjen.

    Guvernul landului Bavaria: “Ideologii” din UE adoptă o politică anti-autoturisme, pentru reducerea mobilităţii individuale

    Hubert Aiwanger, ministrul Economiei din landul Bavaria, a acuzat Parlamentul European şi Guvernul Olaf Scholz de “politici împotriva autovehiculelor”, mai ales că măsurile Uniunii Europene par să neglijeze acţiunile stricte în industria aeronautică sau maritimă.

    “În realitate, interzicerea motoarelor cu ardere internă nu are obiectivul eliminării dioxidului de carbon din traficul auto. Ideologii sunt preocupaţi cu eliminarea maşinilor şi descurajarea mobilităţii individuale. Nu există altă explicaţie pentru faptul că motoarele ecologice cu ardere internă, propulsate cu biocombustibili sau carburanţi sintetici, sunt eliminate, iar hidrogenul este blocat de politicienii ecologişti şi de Guvernul federal. Cu toate acestea, maşinile pur electrice nu vor fi suficiente pentru a menţine peste 40 de milioane de autoturisme în circulaţie în Germania”, a avertizat Hubert Aiwanger, conform unui comunicat postat pe site-ul Guvernului landului Bavaria.

    În octombrie 2022, Asociaţia Industriei Auto din Germania (VDA) a contestat planul Uniunii Europene. Hildegard Müller, preşedintele VDA, a atras atenţia că este “ignorant” din partea UE să stabilească obiective pentru anii 2030 “fără a se adapta actualelor evoluţii” la nivel de reţea de încărcare a vehiculelor electrice, de resurse energetice, tarife la electricitate şi ciclu de producţie. Iniţiativa este contestată chiar de unele organizaţii de mediu, care nu cred că producţia de vehicule electrice este mai puţin poluantă, din punctul de vedere al ciclului de fabricare şi materiilor prime, decât actualele tipuri de motoare pe combustie.

  • Marcel Boloş, ministrul fondurilor UE: În 2023 trebuie să absorbim 7,5 mld. de euro, în condiţiile în care avem un ritm de absorbţie undeva la 5 miliarde de euro pe an

    Marcel Boloş, ministrul proiecetlor şi investiţiilor europene, a spus că România trebuie să absoarbă din perioada de programare 2014-2020 circa 7,5 mld. de euro în 2023, care este ultimul an în care banii din acest exerciţiu financiar multianual mai pot fi absorbiţi. Ritmul de absorbţie al fondurilor UE este de circa 5 mld. de euro pe an, a adăugat ministrul.

    „Ţinta noastră este să nu pierdem niciun ban ş ne-ar bucura acest lucru, dar sunt o serie de măsuri pe care le-am luat pentru a administra riscul de pierdere a banilor. În 2023 trebuie să absorbim 7,5 mld. de euro, în condiţiile în care avem un ritm de absorbţie undeva la 5 miliarde de euro pe an”, a spus Boloş.

    Pentru perioada de programare 2021-2027, care debutează în termeni practici anul acesta, fondurile pe partea de coeziune sunt aproape duble, a mai spus el.

    „În calitate de coordonator naţional şi responsabil cu implementarea PNRR, avem sarcina cea mai grea şi îndeplinirea jaloanelor şi ţintelor, dar şi pe politica de coeziune. Pe politica de coeziune bugetul este aproape dublu faţă de perioada 2014-2020, ceea ce ne face să avem o responsabilitate mărită.”

     

     

  • Unde este mai bine/mai rentabil să fii corporatist? La Roma sau la Bucureşti?

    Ani de zile, cu toţii am visat să lucrăm ca un corporatist undeva într-un oraş mare din această lume. Întrebarea este dacă acum mai are sens/rost, având în vedere reducerea decalajului faţă de Uniunea Europeană înregistrat de România. FMI spune că România este ţara care a avut cea mai spectaculoasă recuperare faţă de Uniunea Europeană: dacă în 2007, la aderarea noastră la UE, eram la 34% din media europeană, în 2022 am ajuns la 71% faţă de media europeană. Datele arată că zona Bucureşti-Ilfov este chiar peste media Uniunii Europene.

    Dacă ne uităm la un caz concret, putem trage concluzia că este mai bine să fii corporatist în Bucureşti decât la Roma, de exemplu. Cineva câştiga în Bucureşti, corporatist, 1.500 de euro pe lună net. S-a dus la Roma, unde a primit o ofertă cam pe aceeaşi poziţie, unde câştigă 2.000 de euro net pe lună. În Roma, conform datelor statistice de pe site-urile de profil, salariul mediu este de 1.450 de euro pe lună, adică corporatistul meu câştigă peste 30% faţă de salariul mediu. În Bucureşti salariul mediu este de 1.000 de euro, deci aici câştiga 50% peste salariul mediu.

    În Roma nu te poţi apropia să cumperi un apartament, aşa că a trebuit să stea cu chirie, iar cea mai bună ofertă pe care a găsit-o pentru o garsonieră într-o zonă semi-semicentrală a fost de 800 de euro (apropo de asta, capitala Itaiei este considerată una dintre cele mai scumpe zone din lume ca raport între chirie şi salariu).  În România plătea 300 de euro rată la bancă pentru un apartament. Deci după ce scădem chiria, respectiv rata bancară, vedem că salariile s-au egalizat – 1.200 de euro la Roma şi 1.200 de euro în România.

    De aici urmează diferenţele. Conform site-urilor italiene, costul de trai în Roma este de 780 de euro pe lună, iar în Bucureşti ar fi un cost de trai de 400 de euro pe lună. În Roma transportul – metrou şi autobuz – te costă 100 de euro pe lună, în timp ce în Bucureşti te costă 35 de euro (160 de lei). Dacă ieşi la o trattoria, diferenţele sunt destul de mari: în Roma o pizza margherita este 9 euro, în timp ce în Bucureşti este 33 de lei, adică 6,6 euro; o porţie de spaghetti carbonara în Roma, de care mănâncă foarte mult italienii, are un preţ de 12 euro (bineînţeles, poţi să găseşti şi la 9-10 euro), în timp ce în Bucureşti are un preţ de 36 de lei, adică 7,3 euro; un risotto la Roma costă 18 euro, în timp ce la Bucureşti este 43 de lei, adică 8,6 euro; o porţie de lasagna în capitala Italiei este 14 euro, iar la Bucureşti este 39 de lei, adică 7,8 euro; o pizza prosciutto crudo este la Roma 13 euro, iar la Bucureşti 36 de lei, adică 7,3 euro.

    Dacă tragem linie, vedem că preţurile la o trattorie echivalentă din Roma versus una din Bucureşti sunt cu 50-70% mai mari. Singura diferenţă este la espresso, care la Roma este de 1,25 euro, în timp ce la noi este între 1,8 şi 2 euro. Bineînţeles, espresso-ul de la Roma este de departe mai bun decât cel de la Bucureşti. Bineînţeles că nu ai bani să mergi în fiecare zi la trattorie. La supermarket diferenţele nu sunt atât de mari – pe acelaşi Carrefour Express de la Roma versus unul de la Bucureşti preţurile ar fi cu 20% mai mari. 

    La haine, în perioada de reduceri, ca acum, preţurile ar fi cam aceleaşi în cele două capitale, cu diferenţa că la Roma varietatea este mult mai mare, în timp ce la Bucureşti oferta este limitată. Aici mă refer în general la produsele din malluri. Bineînţeles că Bucureştiul nu se poate compara cu Roma din punctul de vedere al ofertei culturale sau al unei anumite stări de bine, că locuieşti şi munceşti într-un mare oraş european. Dar la un moment dat şi aceste lucruri dispar şi se trage linie: unde este mai bine să fii corporatist, unde este mai rentabil, unde îţi rămân mai mulţi bani la finalul lunii?  Iar pe acest exemplu este mai bine să fii corporatist la Bucureşti decât la Roma. Acesta este doar un exemplu simplist, pe un caz concret. Dacă mai aveţi alte exemple, sunt binevenite. 

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • România în cursa reaşezării lanţurilor de producţie

    Reaşezarea lanţurilor de valoare mai aproape de piaţa de desfacere a devenit o realitate încă din pandemie, iar războiul din Ucraina a apăsat pedala de acceleraţie. Companiile caută să îşi aducă producţia cât mai aproape de piaţă, iar o piaţă europeană de 450 de milioane de consumatori este ca un magnet. Unde este România la startul acestei curse? Răspunde Alfonso Garcia Mora, vicepreşedinte al International Finance Corporation, divizia de investiţii a Băncii Mondiale.

    Vedem că aceasta este o mişcare care se întâmplă peste tot în lume. România nu ar trebui să întârzie în cursa aceea, care este nearshoring-ul. Există o transformare uriaşă a lanţurilor valorice globale. A început deja să se întâmple chiar înainte de Covid, cu situaţia din Ucraina, şi mai mult”, spune, în cadrul unui interviu, Alfonso Garcia Mora, vicepreşedinte International Finance Corporation, divizia de investiţii a Băncii Mondiale, care este responsabil pentru Europa şi America de Sud.

    Pandemia a surprins şi lanţurile de producţie globale, rupte de restricţiile de circulaţie şi de lockdown-urile din toate ţările, unele mai dure, altele mai puţin dure. Încă de la primele luni ale pandemiei, consultanţii de business vorbeau despre nevoie de reaşezare a producţiei mai aproape de pieţele de desfacere. Ideea că producţia din Vietnam sau din China este mai rentabilă începea să se bată cu securitatea investiţiei – Degeaba produci mai ieftin, dacă produsele tale nu ajung pe piaţa de desfacere. Or, o piaţă ca Uniunea Europeană, de peste 450 de milioane de consumatori, trebuie aprovizionată. Perturbarea a fost bruscă şi cu multe ecouri, până astăzi, când în majoritatea ţărilor restricţiile de circulaţie s-au eliminat complet. Când lucrurile începeau să reintre cât de cât pe un făgaş normal, războiul din Ucraina a dat din nou toate calculele peste cap, pentru că, dintr-odată, fluxurile de bunuri şi servicii dinspre Ucraina şi Rusia spre Europa au fost oprite fie ca o consecinţă firească a războiului, fie din cauza sancţiunilor economice europene. Aşadar, investitorii se reorientează, iar consultanţii avertizează: România poate juca un rol central în atragerea investiţiilor destinate relocării producţiei din Asia, Rusia sau Ucraina. „România poate fi suficient de mare pentru a produce unele bunuri de producţie pentru Uniunea Europeană. De ce nu? De ce ai nevoie de o piaţă mai mare? Adică, în momentul în care vă aflaţi în Uniunea Europeană, este suficient de mare – 460 de milioane de cetăţeni. Câţi cetăţeni aveţi în Uniunea Europeană. Deci avem o singură piaţă. Este o piaţă unică. Este uriaşă, nu este suficient de mare, este uriaşă. Şi România trebuie să se gândească că piaţa pentru România nu este România, este Uniunea Europeană.”


    „România poate fi suficient de mare pentru a produce unele bunuri de producţie pentru Uniunea Europeană. De ce nu? De ce ai nevoie de o piaţă mai mare? Adică, în momentul în care vă aflaţi în Uniunea Europeană, este suficient de mare – 460 de milioane de cetăţeni. Câţi cetăţeni aveţi în Uniunea Europeană. Deci avem o singură piaţă. Este o piaţă unică. Este uriaşă, nu este suficient de mare, este uriaşă. Şi România trebuie să se gândească că piaţa pentru România nu este România, este Uniunea Europeană.”

    Alfonso Mora, vicepreşedinte International Finance Corporation, divizia de investiţii a Băncii Mondiale


    Care sunt atuurile României? Producţie mai ieftină decât în Vest, în primul rând. Dar vine şi întrebarea firească: ce poţi face cu producţia când trenurile de marfă din România merg cu 16 km/h, în medie, mai încet decât un biciclist? Sau când, de exemplu, un TIR cu marfă parcurge jumătate de distanţă Bucureşti-Viena, până la vama Borş, în 10 ore, iar restul de jumătate până la Viena îl face în 5 ore? Construcţia infrastructurii de toate felurile este esenţială, atrage atenţia Mora. „E nevoie de upgrade la infrastructura ţării, de transport, adică drumuri, porturi, aeroporturi, căi ferate, infrastructură digitală. Îi va permite unui antreprenor din sectorul privat să vină şi să înceapă să se gândească la cum să-şi dezvolte afacerea şi cum să profite la maximum de ea. Şi, de asemenea, economia digitală, această economie, această ţară poate îmbrăţişa economia digitală mult mai mult. În economia digitală, cui îi pasă care sunt frontierele? Cui îi pasă unde este dimensiunea pieţei?” De zeci de ani, însă, discuţie este aceeaşi. Proiectele mari de infrastructură sunt promise, anunţate, dat până acum nicio autostrada nu leagă provinciile istorice ale României sau nu trece măcar Carpaţii. Întrebat care ar putea fi una dintre soluţii, Alfonso Mora spune că parteneriatele publice private (PPP) pot mobiliza capitalul privat şi public pentru a moderniza infrastructura ţări, fie că vorbim de autostrăzi, căi ferate, poduri, porturi sau aeroporturi. „Încercăm să consiliem guvernul cu privire la modul de mobilizare a capitalului cu parteneriate public-private, ceea ce o şansă de transformare uriaşă. Această ţară nu a avut cadrul legal potrivit pentru a face asta. Putem ajuta şi acestea pot deschide cu adevărat o oportunitate uriaşă de atrage capital şi de o infrastructură modernă pe care au menţionat-o înainte.” Stabilit la Washington, el a fost într-o vizită de lucru la Bucureşti, prilej cu care a oferit un interviu Ziarului Financiari şi reporterului BUSINESS Magazin. Cu o experienţă de câteva zeci de ani în Banca Mondială şi în mediul academic de profil din Madrid, Alfonso Garcia Mora este unul dintre vicepreşedinţii IFC şi responsabilul cu Europa.  În cadrul interviului el a vorbit şi despre economia României în contextul crizelor suprapuse. Cu război la graniţă, cu criza energetică şi inflaţie cum nu s-a mai văzut de 20 de ani, România este totuşi în poziţia de a se descurca mai bine decât alte ţări europene din punct de vedere economic în 2023, a spus el. „Prin comparaţie cu economia europeană, cred că economia românească va livra cifre mai bune. Suntem într-o conjunctură complicată şi ştim asta. Există un risc ridicat de recesiune la nivel mondial, dar deschiderea Chinei poate ajuta, care a fost închisă până în decembrie.” Este adevărat, admite el, că proximitatea cu războiul nu avantajează România. De asemenea, criza energetică, care este de presupus că va continua şi în 2023, afectează mersul economiei în Europa şi România. „Dar, pe de altă parte, este o mare oportunitate de a profita la maximum de situaţie. Şi cred că România are mijloacele pentru a face asta. Intrarea pe piaţa unică din Uniunea Europeană este un impact uriaş pentru ţară. Această ţară trebuie încă să se gândească mai bine cum să maximizeze cât mai mult sprijinul din partea Uniunii Europene în ceea ce priveşte finanţarea, în ceea ce priveşte fondurile.”    ■