Tag: uitare

  • Cronică de film: Spionul care se uita în gol

    După ce suferă o accidentare care îi pune în pericol cariera, balerina Dominika Egorova (Jennifer Lawrence) trebuie să decidă asupra viitorului său. Câteva cadre mai încolo, Dominika e prinsă într-o lume a spionilor după ce a fost recrutată de un serviciu secret numit Sparrow School. Aici, ea învaţă cum să-şi folosească mintea şi corpul ca arme, trecând printr-un pregătire cu multe elemente sadice.

    M-a distrat nespus titlul unei cronici din Statele Unite, care compara scenariul pe care s-a bazat Red Sparrow cu cel al unui film porno ieftin. N-aş merge chiar atât de departe, dar scenariştii ar putea să îşi caute norocul prin alte industrii.

    Sunt multe secvenţe care ar trebui să explice, cumva, transformarea unei balerine într-un ucigaş cu sânge rece; mă întorc însă la scenarişti şi mă întreb dacă au citit, vreodată, o carte de spionaj. Sau dacă au văzut vreodată un film pe subiect, având în vedere că exemplele sunt multe şi, ocazional, excelente. Personajul interpretat de Jennifer Lawrence traversează pasaje din film fără a avea vreo activitate. Se plimbă de colo-colo, lipsită de expresie sau emoţie, dar nu face absolut nimic. Nu ştiu cum sunt pregătiţi spionii, dar cred totuşi că cei ajunşi pe la şcolile de profil învaţă lucruri ceva mai dinamice.

    Regizorul a vrut probabil să prezinte imaginea spionului care nu se sperie de nimic şi nu se ataşează de nimic, dar a dus conceptul puţin cam departe. Pare că toţi s-au molipsit de la Lawrence, senzaţia fiind că ne uităm la un film cu oameni care au suferit accidente cerebrale în lanţ.

    Un alt lucru care lipseşte cu desăvârşire din film e conflictul  nici nu mai contează între cine, pentru că toate personajele intră în sfera negativă; ca să implici spectatorii, trebuie să le dai ceva sau pe cineva cu care ei să ţină. Dacă nu există o astfel de opoziţie, nici măcar la nivel moral, oamenii vor ieşi din sala de cinematograf ca după un meci de fotbal dintre două echipe de care n-au auzit niciodată.

    Ca notă aparte, trebuie să remarc forma slabă prin care trece Jennifer Lawrence. Câştigătoare a unui premiu Oscar, tânăra actriţă pare să nu mai ştie nici ce roluri să aleagă, nici cum să le joace. Am mai văzut genul ăsta de poveşti, dar nu-mi aduc aminte de vreuna care să se fi terminat bine; şi e păcat, pentru că Lawrence are calităţi indiscutabile pe care le-a pus la contribuţie în producţii precum American Hustle, Winter’s Bone sau Silver Linings Playbook.

    Revin la Red Sparrow pentru concluzii: nu este un film la care să nu rezişti două ore, dar nici două ore în care să îţi ţii răsuflarea întrebându-te ce urmează. E un film de duminică seară, cum zic eu, când oricum te gândeşti la ce-ai de făcut în următoarele zile.


    Nota: 6/10

  • Ce şi-au uitat românii în maşinile Uber: radiografiile, plicuri cu bani, cutie cu cuţite şi multe altele

    Enciclopedia lucrurilor uitate şi găsite în Uber în 2017

    Top 5 obiecte uitate cel mai frecvent în Uber, în România:

    1. Telefonul
    2. Portofelul
    3. Cheile
    4. Mănuşile
    5. Ochelarii

    50 de obiecte de nepierdut şi totuşi uitate în Uber, în România:

    1. Un animal de pluş multicolor “de dimensiunea unui pumn”
    2. Radiografiile
    3. 2 plicuri cu câte 2000 de lei
    4. O săgeată de darts care „este foarte importanta pentru mine, face parte dintr-un set”
    5. Suport pentru vioară
    6. „Adidasul copilului”
    7. O pungă plină de jucării
    8. O cutie cu 6 cuţite
    9. O cutie mică de la ştampilă
    10. O trotinetă
    11. Căşti wireless cu tot cu husă
    12. 2 volume de poezii de Silvana Andrada
    13. Baterie gri externă
    14. Boxă sferică neagră portabilă Harman Kardon
    15. Obiect vestimentar “preluat de la oficiul poştal nr. 6”
    16. Card negru Mastercard
    17. Cumpărăturile
    18. Conector HDMI
    19. Ţigara electronică
    20. Jachetă aurie „de la Meli Melo”
    21. O pereche de blugi
    22. Bagaje
    23. Card Banca Transilvania
    24. Un cărucior de copil
    25. „O pânză pictată de mine”
    26. Pantofi negri mărimea 36
    27. Actele
    28. Penar negru cu machiaj
    29. O pereche de ghetuţe pentru copii (“nr. 24, cred”)
    30. O jachetă căptuşită pe interior
    31. O jucărie pentru bebeluşi
    32. Un cadou
    33. Talon auto „cu învelitoare neagră”
    34. Xbox controller
    35. Penny Board
    36. Geacă neagră de fâş
    37. 2 şepci
    38. Cărţile
    39. Cameră foto
    40. Un baston
    41. Geanta de sală
    42. Căştile
    43. Hard-disk marca Seagate
    44. Un fes gri cu logo-ul Architects
    45. O bijuterie
    46. Card American Express
    47. Pastilele
    48. 450 de lei
    49. Agenda
    50. Căciula

    Topul oraşelor din România în care se uită cel mai des:

    1. Bucureşti
    2. Cluj
    3. Timişoara
    4. Braşov

    Zilele săptămânii în care se uită cel mai des obiecte în Uber, în România:

    1. Vineri
    2. Luni
    3. Miercuri

    Zilele în care s-au raportat cele mai multe obiecte uitate în Uber, în România, anul trecut au fost în luna decembrie:

    1. 12 decembrie 2017 (52 obiecte pierdute)
    2. 28 decembrie 2017 (34 de obiecte pierdute)
    3. 31 decembrie 2017 (33 de obiecte pierdute)

    ________________________________________

    Date din Europa

    Top 5 obiecte uitate cel mai frecvent în Uber, în Europa

    1. Telefon
    2. Portofel
    3. Chei
    4. Îmbrăcăminte
    5. Ochelari

    50 de obiecte de nepierdut şi totuşi uitate în Uber, în Europa:

    1. Friteuza
    2. Cada de baie pentru copii în formă de scoică
    3. Verigheta
    4. Casca de ski
    5. Proteza
    6. Gheare Wolverine de plastic
    7. Trofeul
    8. Patru picturi
    9. Rochia de mireasă
    10. Documentele pentru eliberarea vizei
    11. Chitara Bouzouki
    12. O maşină mică pentru copii
    13. Cadourile de nuntă cu mai multe felicitări 
    14. Echipamentul de cricket
    15. Ursuleţul de pluş al fratelui mai mic 
    16. Un vas Tupperware cu orez înăuntru
    17. „O persoană”
    18. Diploma universitară
    19. Placa de îndreptat părul
    20. Bilete pentru cursele din Cheltenham
    21. Cuţite profesionale de bucătar
    22. Pompa de insulină
    23. Geantă Dragon-Ball Z
    24. Un tort
    25. Consola Nintendo Switch
    26. Fierul de călcat
    27. „O pânză pictată de mine”
    28. Radiografiile
    29. Clacheta de regizor
    30. O crosă de golf
    31. Formularul pentru plata taxelor
    32. Încălţămintea pentru fotbal
    33. Ceas Rolex Submariner Horloge
    34. Mixer profesional pentru DJ
    35. Consola Playstation Vita
    36. „Cina mea”
    37. Scaunul pentru copil 
    38. Saltea cu aer
    39. Bicicleta pliabilă
    40. Gogoşile
    41. Legitimaţia de poliţist
    42. Ukulele
    43. Borcan cu gem făcut în casă
    44. Aparat Nespresso
    45. GoPro
    46. Buletinul de vot
    47. Contractul de muncă semnat
    48. Certificatul de deces
    49. O statuie mică hindusă
    50. Un flip chart

    Top 10 ţări din Europa în care se uită cel mai des:

    1. Spania
    2. Polonia
    3. Portugalia
    4. Cehia
    5. Italia
    6. Suedia
    7. Franţa
    8. Elveţia
    9. Belgia
    10. Olanda

    Top 10 ţări din Europa în care se uită cel mai puţin:

    1. Ucraina
    2. România
    3. Irlanda
    4. Croaţia
    5. Norvegia
    6. Slovacia
    7. Estonia
    8. Germania
    9. Lituania
    10. Austria

     

  • Purcei cu flori şi norişori

    În rândul acestora se numără, conform Wall Street Journal, câteva creatoare de bijuterii spectaculoase care ar merita un loc în rândul bijuteriilor de familie.

    Creatoarea de origine canadiană Kirsty Stone se remarcă prin inelele sale de aur cu porci zburători, motiv ales fiindcă aceasta nu consideră că expresia ”Când o zbura porcul“ semnifică un lucru imposibil, ci puterea de a trece peste obstacole.

    Fiecare purcel zburător sub formă de inel este lucrat manual, poate fi cumpărat pentru suma de circa 1.000 de dolari şi poate fi completat cu un porc zburător sub formă de pandantiv ori cu alte animale, ca lei sau inorogi, la preţuri ceva mai mari. O altă creatoare este americanca Brent Neale, ale cărei piese par gândite să fascineze pe reţele de socializare online ca Instagram, dar care despre care se spune că nu dezamăgesc nici în realitate.

    Neale, care se mândreşte cu faptul că nu are în garderobă nicio rochie neagră, preferă obiectele colorate, preferinţă care se regăseşte şi în bijuteriile create. Printre cele mai apreciate lucrări ale sale se numără nişte cercei în formă de flori turcoaz, despre care susţine că se pot purta la orice şi pot fi combinaţi cu un inel cu floare de acelaşi fel şi albinuţă, piese cu curcubeie de pietre preţioase, cercei cu gărgăriţe pe fire de iarbă ori inorogi.

    Designerului Shannon Nataf îi plac norişorii şi lucrurile întoarse pe dos, motiv pentru care printre piesele realizate se numără un inel în care pietrele preţioase sunt montate la interior, venind în contact cu pielea purtătoarei.

     

  • Cum şi de ce a ajuns România să importe forţă de muncă din Asia

    „Pentru mine, România e o mare provocare. E o provocare să mă duc în fiecare seară acasă, într-un apartament gol. Uneori, mă trezesc că stau pe canapea, cu o bere în mână, şi purtăm – eu cu mine – o discuţie imaginară: «Ce faci? Eşti bine?»; «Da, sunt ok. Sunt ok.»” John îmi povesteşte apoi de băiatul lui, care e pe cale să absolve facultatea, şi îmi tot repetă cât de importantă e educaţia pentru el, educaţie pe care, dacă ar fi rămas în Filipine, nu i-ar fi putut-o asigura copilului său.

    9.200 de kilometri îl despart pe John de familia sa; alte mii de străini sunt în aceeaşi situaţie. România nu e întotdeauna prima lor opţiune ca destinaţie, ci una care le aduce un venit decent.

    John, spre exemplu, a aplicat pe un site care facilitează munca în străinătate; de aici, CV-ul lui a ajuns la o agenţie de recrutare din Filipine care l-a invitat să participe la câteva interviuri pe Skype, în 2016. Un an mai târziu, el a ajuns la o companie din Braşov. „Mi-au dat şansa să vin aici şi mi-au trimis o viză valabilă pe trei luni. Totul a fost gratuit, inclusiv biletul de avion. Singurul lucru pe care l-am plătit eu a fost vizita medicală”, povesteşte el.

    România nu e însă prima ţară străină în care lucrează John; el face asta încă din 2000. A lucrat mai întâi în Dubai pentru aproape doi ani, după care s-a întors în Filipine. „Aveam un copil mic şi îmi doream să îi asigur o educaţie mai bună, dar banii câştigaţi în Manila nu erau suficienţi – trebuie să plăteşti chirie, transport, să cumperi mâncare, iar salariul era mic. Aşa că am decis să plec iar”, îşi aminteşte el. Au urmat o experienţă de aproape 10 ani în Kuweit şi una de alţi doi în Canada. „Filipinezii sunt cei mai muncitori oameni din Asia”, spune el. „Nu pierdem niciodată timpul şi vrem întotdeauna să demonstrăm, dar cu toate astea e greu, în multe ţări, să obţii cetăţenie.”

    A ajuns aşadar în 2017 în România, petrecând câteva luni la Braşov, iar apoi a preluat un post de bucătar în Bucureşti. E foarte greu şi foarte costisitor pentru angajatorii români să obţină permise de muncă, spune asiaticul, iar asta l-a făcut să aprecieze interesul noului său angajator. E mulţumit de situaţia sa actuală şi spune că reuşeşte să îi trimită, lunar, bani fiului său; mărturiseşte însă că l-ar ajuta un salariu ceva mai mare.

    Remuneraţia nu e însă întotdeauna negociabilă, după cum explică Oana Peca, manager al companiei de recrutare Prestige Recruitment. „Lucrăm cu agenţii din ţările din care urmează să aducem personal, iar salariile sunt standard: pentru un muncitor în construcţie un anumit salariu, pentru un tinichigiu la fel, iar angajatorul e informat despre valorile respective care sunt deja stabilite în ţările din care provin”, explică ea. Compania a început în 2013 cu recrutarea pensonalului domestic, bone sau menajere, iar de anul trecut a demarat procesul de aducere a personalului pentru mai multe domenii, aşa cum ar fi ateliere mecanice sau auto, restaurante sau muncitori pe zona de construcţii.

    „Pentru muncitorii domestici am început cu Filipine, iar acum lucrăm cu Indonezia, Nepal, Sri Lanka sau Bangladesh. La ei se declară salariul mediu brut, de 4.162 de lei; acela este punctul de început al negocierilor. Trebuie să le asigure şi cazarea şi masa, pentru că venind din altă ţară ei se bazează în totalitate pe angajator. Dincolo de asta, salariul va depinde de funcţia ocupată”, spune managerul firmei de recrutare. Ca termen de comparaţie, salariul minim în Vietnam este de 150 de euro pe lună, de 3,5 ori mai mic decât salariul minim pe care îl primeşte un vietnamez care lucrează în România.

    Criza de personal s-a acutizat la începutul lui 2017, spune Oana Peca, care adaugă faptul că aceasta nu este complet conştientizată de angajatorii români. „Doar corporaţiile, firmele mari au conştientizat fenomenul şi încep să apeleze la firme de recrutare şi la personalul din afara ţării, mai ales la cel asiatic. Într-un fel, criza a început şi de la mentalitatea angajatorilor români, care vor să munceşti cât mai mult pe salarii cât mai mici.”

    „Sunt foarte mulţi angajaţi veniţi din Asia: în 2017, la începutul lunii decembrie, s-a depăşit numărul de autorizaţii de muncă ce trebuia eliberate pentru anul în curs, iar asta a dus la un blocaj. A fost nevoie să se dea mai devreme legea cu numărul de autorizaţii ca să se poată acoperi cererea”, explică Oana Peca.

    Cererile pentru muncitori calificaţi vin mai ales din afara Bucureştiului, spune ea. În Capitală străinii lucrează mai ales cu restaurante, saloane de cosmetică – zona de servicii, în general. Anul trecut, Prestige Recruitment a adus în România în jur de 60 de persoane.

    Recrutarea durează între 3 şi 4 luni: se ţin interviuri în ţara de origine a candidaţilor, se stabilesc detaliile jobului, iar apoi se demarează procesul de obţinere a permiselor de muncă şi a vizelor. „Candidaţii nu pot călători în România fără un scop, dar dacă angajatorul doreşte, îi poate întâlni înainte de aducerea în România”, explică Oana Peca.

    „Interacţionând de-a lungul timpului atât cu angajaţii, cât şi cu angajatorii, cred că problema vine de la cei din urmă. Angajatorul este obişnuit să aibă forţă de muncă la dispoziţie şi să schimbe oamenii când vrea, fără a investi foarte mult în angajaţi; asta e mentalitatea generală în România”, explică managerul firmei Prestige Recruitment. „Acum, când e criză de personal şi nu prea mai ai de unde să alegi, sunt angajatori care ar investi în forţa de muncă, dar nu au de unde să mai găsească. Sigur, dacă ar fi investit înainte de criza de personal, nu cred că s-ar fi ajuns aici. Există, sigur, şi situaţii în care angajaţii sunt neserioşi – nu cred că România e singura ţară care se confruntă cu partea asta.”

  • Tudor Chirilă, după anunţul de revocare a şefei DNA: „Se vede că Dragnea se uită la Suleiman Magnificul”

    Pe Facebook, Tudor Chirilă a scris: „Se vede că Dragnea se uită la Suleiman Magnificul. Scenariul ăsta în care nişte băieţi cu condamări sau dosare pe rol vin şi livrează înregistrări care ar avea rolul să ne arate câte abuzuri face DNA după care apare servilul Tudorel să ne anunţe că e de domeniul evidenţei că trebuie revocat procurorul-şef, deci acest scenariu e şi prost şi nerealist.

    Cu toate astea el face un mare bine: ne arată încă o dată ce vor PSD-ALDE şi alţi penali din alte partide. Domnia corupţiei şi salvarea de puşcărie. Nu există altă temă pentru ţară. Nu doar pentru DNA ar trebui să se iasă în stradă, ci pentru lipsa de responsabilitate a unor politicieni preocupaţi doar de scheme de furăciune, crearea de clanuri şi alianţe subterane care să le bage în buzunare banii statului.

    În timp ce oamenii nu mai ştiu ce salarii vor avea, câte taxe vor plăti, cum le vor plăti, când le vor plăti. România este de mult în derivă, dar ei au o singură problemă: îngenuncherea justiţiei de asemenea manieră încât să doarmă liniştiţi. Calitatea vieţii noastre? Nu e problema lor. E doar a noastră. Ei bine, de aia lumea iese acum în stradă”.

  • A participat la crearea uneia dintre cele mai mari companii din lume, dar a renunţat după doar 12 zile. Vezi cât ar fi valorat azi partea lui din companie

    Wayne a lucrat cu Steve Jobs la Atari înainte ca cei trei să înfiinţeze Apple Computer pe 1 aprilie 1976. “M-am pus la computer şi am scris contractul, am făcut trei copii pe care toţi le-am semnat, apoi a doua zi m-am dus şi am înregistrat compania. 12 zile mai târziu mi-am scos numele de pe contract”, povesteşte Wayne pentru Business Insider.

    “Cred că Steve Jobs era puţin fascinat de mine la început deoarece eu aveam 40 si ceva de ani, aveam experienţă, în timp ce el avea doar 20 şi ceva”, spune el.

    Într-o zi Jobs a venit în biroul meu şi i-a povestit lui Wayne despre posibilitatea de a înfiinţa o companie cu Wozniak. “Avem o problemă minoră pe care vrem ca tu să o rezolvi”, i-a spus Jobs.

    Problema era că Wozniak ţinea foarte mult la circuitul dezvoltat de el şi a vrut să rezerve dreptul de a folosi circuitul şi în alte proiecte şi Jobs i-a spus că nu poate face asta. Wayne l-a convins pe Wozniak şi problema a dispărut.

    Jobs a revenit şi a spus “o să înfiinţăm o companie”. “El şi Wozniak deţineau 45% fiecare şi eu urma să deţin 10%”, spune Wayne. Azi 10% din acţiunile Apple valoreză 67 miliarde de dolari (3 feb 2017).

    Imediat după semnarea contractelor Jobs s-a dus la magazinul “The Byte” unde a vândut 50 sau 100 de computere. Apoi el a împrumutat 15,000 de dolari pentru a putea realiza computerele. “The Byte shop avea o reputaţie oribilă când era vorba de plata facturilor. Dacă nu ne plăteau noi cum recuperam 15,000 de dolari? Jobs şi Wozniak nu aveau niciun ban, pe când eu aveam o casă, o maşină, şi un cont în bancă. Dacă nu primeam banii, eu aveam probleme”, explică Wayne.

    “Dar nu ăsta a fost motivul principal pentru care am renunţat. Ştiam că stăteam în umbra a doi giganţi şi că nu o să am propriul meu proiect. Urma să mă ocup de documente, de lucruri care nu mă entuziasmau. Nu era viitorul pe care mi-l imaginam”, povesteşte el.

    Al treilea fondator al Apple spune că nu regretă decizia luată cu mult timp în urmă. “Nu sunt bogat, dar nici nu am făcut foamea. Consider că am avut parte de noroc în viaţă”

    Wayne a realizat şi primul logo al companiei.  

  • Imperiul pe care lumea l-a uitat: cum arăta “oraşul celor 1.001 biserici” – GALERIE FOTO

    Ani, cândva adăpost pentru zeci de mii de oameni, s-a transformat într-un oraş al fantomelor şi al ruinelor. Devenit un centru cultural important în timpul dinastiei armene Bagradit, rămăşiţele oraşului sunt astăzi împrăştiate pe un platou din nord-estul Turciei.

    Cei care vizitează ruinele acestui imperiu de mult apus sunt întâmpinaţi de privelişti ce amintesc de istoria bogată a oraşului Ani, întinsă de-a lungul a trei secole şi cinci dinastii – armenă, bizantină. turcă, georgiană şi otomană.

    La apogeul său, în secolul XI, oamenii de ştiinţă estimează că Ani adăpostea nu mai puţin de 100.000 de oameni, fiind cunoscut ca “oraşul celor 1.001 biserici”. Cifra era mult exagerată, dar studiile arheologice au scos totuşi la iveală peste 40 de locuri de cult.

  • Povestea matematicianului care a ajutat Marea Britanie să iasă câştigătoare din al doilea război mondial, dar a fost apoi trimis în judecată de guvern

    Lector la Cambridge şi matematician desăvârşit, Welchman a fost selectat pentru a face parte dintr-o echipă de contraspionaj chiar înainte de începerea războiului.

    Welchman a adaptat formula dezvoltată de Alan Turing şi a transformat-o într-o maşină automată de decriptare; ulterior, el a pus bazele echipei cunoscută drept “Hut 6”.

    După încheierea războiului, el a publicat o carte în care descria modul cum britanicii au reuşit să “spargă” codurile naziste. Ca urmare, guvernul britanic l-a trimis în judecată pentru scurgere de informaţii.

    Cu toate acestea, Welchman a continuat, prin munca sa, să influenţeze domenii precum controlul de trafic aerian sau dezvoltarea calculatoarelor. El a predat şi unul dintre primele cursuri de informatică din Marea Britanie.

  • Următorii 20 de ani. Ce ne aşteaptă!

    România anului 1989 şi până la finalul anilor ’90 era secătuită de cunoştinţe tehnologice, de pieţe de desfacere şi de bani. Investiţiile străine au adus bani, knowledge, pieţe şi au pregătit generaţii întregi de angajaţi.

    Pe lângă investiţiile străine au putut să crească şi afacerile private româneşti mai curate, nu numai cele făcute cu statul şi cu devalizarea statului.

    Banii de la UE – intrări de 45 de miliarde de euro în ultimii 10 ani, din care am dat înapoi 15 miliarde de euro – s-au reflectat în creşterea PIB/locuitor de la 39% în 2006 la 58% în 2016 faţă de media UE. Zona Bucureşti-Ilfov are un PIB/locuitor peste media UE.

    Fără investitorii străini care au schimbat peisajul gri al economiei româneşti de la finalul anilor ’90 şi fără banii UE, nu ar fi plecat din ţară 4 milioane de români, ci 8 milioane, cu noi în frunte.

    Din raţiuni politice şi economice, investiţiile străine şi extinderea UE au venit în România pentru forţă de muncă, piaţă de desfacere şi linişte. Gândiţi-vă că Europa traversează cea mai lungă perioadă de pace şi prosperitate din toată istoria ei.

    Extinderea UE a însemnat atragerea unei forţe de muncă din România în ţările puternice din UE care aveau nevoie de oameni care să muncească – 4 milioane de români sunt peste graniţe, din care peste 3 milioane în Europa –, iar pentru restul de forţă de muncă au venit în România, unde angajează 1,5 – 2 milioane de oameni din totalul de aproape 5 milioane de angajaţi.

    Cu 1,5 – 2 milioane de oameni angajaţi în România, multinaţionalele controlează 50% din totalitatea businessului de pe plan local.
    Ce se întâmplă şi ce se va întâmpla în continuare într-un ciclu de 10 – 20 de ani?

    1. Multinaţionalele vor fi în frutea creşterii salariului minim pentru că vor avea nevoie de forţă de muncă. De ce spun asta: când au venit în România, multinaţionalele care îşi bazau businessul pe lohn au făcut tot ce le era în putere pentru a ţine salariile jos. Acest lucru a avut în timp un efect advers: i-a trimis la muncă în străinătate pe o bună parte din români.

    Ce se întâmplă acum? Multinaţionalele au investiţii de făcut pentru că economia Europei şi-a revenit după criză, dar nu au oameni, iar acest lucru începe să se vadă în business. Dacă ar fi acceptat şi ar fi susţinut mai din timp creşterea salariului minim, poate 1 milion de români din 4 milioane ar fi rămas în ţară, iar multinaţionalele ar fi avut de unde să aleagă. Aşa, acum costă mai mult să găseşti pe cineva să vină la muncă decât dacă ai fi avut un salariu minim mai mare.

    În acest joc al salariului minim, companiile româneşti nu contează, pentru că nu au forţă economică să mişte lucrurile. Şi oricum antreprenorilor români le convine un salariu minim mic.

    2. Multinaţionalele au angajat mai mult de jumătate din competenţa din România, la un preţ extraordinar. Dar nu au pus nimic în loc, nu s-au uitat ce se întâmplă în şcoală, nu s-au îngrijit ca fluxul de sânge proaspăt să curgă în continuare, iar acum s-au trezit că şcoala şi educaţia în totalitate nu oferă ceea ce aşteaptă ei.

    Pentru că au lăsat educaţia la mâna politicienilor, iar clasa politică s-a deteriorat an de an, nu mai are cine să vină din urmă. Bazinul şcolii seacă an de an. Educaţia şi şcoala nu trebuie lăsate numai în mâna statului, pentru că întotdeauna economia va merge mai repede, iar şcoala nu poate să ţină pasul. Aşa că acum multinaţionalele trebuie să pună mâna şi să facă educaţie ca să-şi ţină businessul competitiv.
    3. Multinaţionalele au venit în România, cel mai adesea, prin investiţii de la zero şi prin achiziţia companiilor româneşti fie de la stat – cele mai mari, de monopol (businessul ideal al capitalismului) –, fie au achiziţionat afacerile antreprenorilor români.

    în cinci ani, cred că nu mai rămâne picior de antreprenor român mare şi mijlociu, pentru că deja fondatorii sunt epuizaţi şi nu mai au energie şi nici urmaşi pentru un nou ciclu. Bineînţeles că sunt şi excepţii, dar nu schimbă datele problemei.

    La un moment dat, multinaţionalele se vor trezi că sunt singure în piaţă şi nu mai au cu cine să se lupte şi se vor transforma treptat în nişte businessuri grase, din ce în ce mai puţin competitive. Ce va urma atunci? Fie multinaţionalele vor crea ele incubatoare pentru a găsi noi idei (odată ce multinaţionalele devin puternice creativitatea scade), fie grăsimea lor va permite apariţia unor afaceri noi care au puterea să se mişte mai repede. Gândiţi-vă cum au apărut Google, Facebook sau Amazon. Păstrând proporţiile, aşa se va întâmpla şi pe piaţa românească.

    Din raţiuni economice şi nu în ultimul rând politice, pentru a face faţă Chinei, multinaţionalele vor fi nevoite să majoreze salariile, să se ocupe de educaţie şi să creeze propriul ecosistem de antreprenoriat, adică să se transforme într-un stat, ceea ce de fapt sunt acum, prin puterea pe care au căpătat-o.