BusinessMagazin

Tag: trecere

  • Cum reuşeşte o tânără să câştige zeci de mii de euro din vânzarea produsului care nu lipseşte niciodată de pe masa românilor

    Investiţia în Semolina se contorizează pe de o parte în bani – 20.000 de euro, iar pe de altă parte în timp – 2.000 de zile. Banii au mers în amenajarea unui spaţiu adecvat pentru producţia de pâine, cu malaxoare, cuptoare şi instalaţii de frig, în atelierul amenajat în comuna Corbeanca de lângă Bucureşti. Timpul a înghiţit toate eforturile, de la început până astăzi.

    „Este grozav cât de bine se împletesc în proces lucruri învăţate, obiceiuri pe care le-am deprins în facultate. Am studiat fizica, iar înclinaţia mea naturală de a experimenta, măsura, studia felul cum diverse variabile influenţează rezultatul final şi-au găsit locul într-o ocupaţie plină de sens, fabricarea pâinii”, povesteşte Monica Secăreanu.În business, i s-a alăturat între timp soţul – Petronius Secăreanu, dar şi un prieten al lor – Sebastian De Lazzero. Vânzările de pâine Semolina au ajuns anul trecut la 30.000 de euro cu doi angajaţi, iar afacerea a trecut pe profit, faţă de anul anterior când generase pierderi.

    „Atelierul este, practic, a doua mea casă. Este situat chiar în cartierul în care locuiesc. În mare, clienţii mei sunt membrii comunităţii din Corbeanca şi din vecinătăţi. Pe toţi îi cunosc personal şi cred că una dintre trăsăturile definitorii ale acestei afaceri este chiar relaţia apropiată cu ei. Pentru că nu îmi place risipa, lucrez doar la comandă.”

    Astfel, clientul comandă un anume produs, apoi îşi poate ridica pachetul personal la orice oră, dintr-un spaţiu dedicat al atelierului situat tot în comuna Corbeanca şi deschis nonstop. Acest sistem de onorare a comenzilor a fost conceput pentru clienţii care lucrează până târziu şi care nu puteau ajunge la o oră anume pentru a-şi prelua pâinile şi prăjiturile. Comenzile se fac la început de săptămână, iar plata – la sfârşitul lunii, pe baza unei facturi care conţine toate produsele comandate în luna respectivă.

    Pe lângă aceşti clienţi, Monica Secăreanu mai colaborează cu un restaurant şi câteva cafenele din Corbeanca şi din Bucureşti. Unul dintre clienţi este Moşia Corbeanca, un spaţiu dezvoltat de Alexandru Cîndea şi Bogdan-Mihail Doltu, care funcţionează ca restaurant şi loc pentru diferite tipuri de evenimente.
    Din meniul Semolina fac parte 12 feluri de pâini – fiecare cu un nume propriu, majoritatea cu maia sălbatică (o combinaţie de apă şi făină, îngrijită timp de mai multe zile pentru a putea fi apoi folosită în prepararea pâinii), dar şi cornuri dulci şi sărate, fursecuri cu bucăţi de ciocolată, nuci şi fructe uscate, checuri cu fructe sau ciocolată, tarte, cozonac, cheesecake.

    „Într-o lună, am aproximativ 500 de comenzi. În timpul săptămânii, se comandă cel mai des pâinea şi cornurile, pentru pacheţelul copiilor, iar spre final şi pentru weekend – tartele, checurile şi fursecurile”, spune Monica Secăreanu.

    Ingredientele vin în principal de la producători locali. De pildă, făina spelta bio este achiziţionată de la o fermă din judeţul Timiş, iar nucile vin tot din Transilvania. „Ingredientele premium, producţia la comandă în cantităţi mici, documentarea permanentă se regăsesc şi în preţul produselor. De exemplu, o pâine cu maia sălbatică de aproximativ 700 de grame, în care folosesc făină din grâu antic (pâine denumită Antik), costă 16 lei, una cu acelaşi gramaj în care pun nuci şi roşii uscate din belşug (Ronu) este 20 de lei, un cozonac de 900 de grame cu umplutură de cremă de nucă, cacao şi coajă de lămâie confiată costă 55 de lei.”

    Planurile pentru 2019 includ diversificarea portofoliului de produse, atât prin reţete noi, cât şi prin noi tehnici de pregătire a pâinii şi a prăjiturilor. Iar la capitolul inovaţie, Monica Secăreanu are deja experienţă, mai ales că inclusiv numele afacerii, „Semolina – brutăreşte artizanal”, este tot o formă de inovare, verbul „a brutări” fiind inexistent în DEX, dar ilustrativ pentru pasiunea antreprenoarei din Corbeanca.

    ZF şi Banca Transilvania au lansat proiectul AFACERI DE LA ZERO, o platformă dedicată micilor antreprenori, firmelor care au creat peste 1,7 milioane de locuri de muncă. 

    Fiecare afacere de la zero este o poveste despre ambiţie, curaj şi determinare. Poveştile micilor antreprenori vor fi publicate în ZF şi pe platforma zf.ro/afaceri-de-la-zero.

    În România sunt peste 500.000 de microîntreprinderi şi firme mici, unde lucrează 1,7 milioane de salariaţi, companii cu afaceri anuale de 70-80 mld. euro.
    Intraţi pe platforma  www.zf.ro/afaceri-de-la-zero şi descoperiţi universul de companii create de micii antreprenori.

  • Antreprenoarea care a făcut din pasiunea ei pentru prăjituri o afacere de aproape trei milioane de euro în Bucureşti

    Grace Couture Cakes, afacerea axată pe producţia de prăjituri couture înfiinţată de antreprenoarea Alina Sudriu, a anunţat lansarea primului magazin online din România  dedicat dulciurilor şi cadourilor de cofetărie couture. Brandul creat de Alina Sudriu devine astfel primul atelierul de cofetărie couture din România care oferă clienţilor întreaga gamă de produse haute- confiserie online, potrivit unui comunicat de presă trimis de reprezentanţii companiei.

    „De 7 ani, venim în întâmpinarea clienţilor noştri nu doar cu produse premium, dar şi servicii adaptate nevoilor şi stilului lor de viaţă. Am deschis cele trei Cake Shop-uri Grace Couture Cakes, din Piaţa Dorobanţi nr. 5, Băneasa Shopping City (Parter) şi Promenada Mall (Parter), pentru a le aduce deserturile preferate, mereu proaspete, la îndemână. Lansăm acum primul primul online Cake Shop din România, luând în calcul dorinţele clienţilor noştri, şi obiceiurile lor de consum. Este un pas pe care îl evaluăm deja de acum doi ani, şi pentru care ne-am pregătit în ultimul an, astfel  încât experienţa online a clienţilor noştri să fie impecabilă, aşa cum i-am obişnuit în relaţia cu consultanţii noştri de vânzări în magazine,” a declarat Alina Sudriu, fondator Grace Couture Cakes.

    În anul 2016 Grace Couture Cakes a făcut primul pas pe piaţa de retail, prin deschiderea primului Cake Shop, la parterul Băneasa Shopping City, urmată în 2017 de lansarea celui de-al doilea punct de retail în Bucureşti, de data aceasta stradal, în Piaţa Dorobanţi. La sfârşitul lunii martie 2019 Grace Couture Cakes a deschis cel de-al treilea Cake Shop din Bucureşti, la parterul centrului comercial Promenada Mall.

    Pentru anul 2019, compania estimează o cifră de afaceri cumulată pentru cele trei locaţii de retail cuprinsă între 1- 1,1 milioane de euro, iarveniturile cumulate pentru zona de evenimente şi Cake Shops fiind estimate la 1,65 milioane de euro.

    Lansat în 2012, în Bucureşti, ca primul atelier de cofetărie couture din România, Grace Couture Cakes este recunoscut ca fiind cel mai bun furnizor de dulciuri pentru evenimente, atelierul producând torturi şi prăjituri pentru nuntă, botez sau alte evenimente private şi corporate.

    Grace Couture Cakes are 60 de angajaţi şi două laboratoare cu capacitate mare de producţie, precum şi un sistem de distribuţie proprie.

    Grace Couture Cakes a fost primul atelier de cofetărie din România care a introdus colecţii de prăjituri şi torturi, dezvoltate pornind de la tendinţele internaţionae în domeniu, fiind un jucător important pe segmentul cofetăriei premium. Reţetele sunt dezvoltate într-un proces complex, ce durează luni de zile, pentru a ajunge la forma dorită, atât în ceea ce priveşte gustul, cât şi designul final al produsului.  În dezvoltarea produselor sunt folosite tehnici artizanale şi tehnologie de top în domeniul cofetăriei. Atelierul foloseşte ingrediente 100% naturale, de cea mai bună calitate.


     

  • Oportunităţile sunt infinite – dacă le poţi depista

    Faptul că lucrezi pentru un brand binecunoscut îţi oferă oportunitatea unică de a aduce inovaţii în experienţele de brand în moduri în care brandurile mai puţin cunoscute nu o pot face”, spune Thomas Marzano, liderul echipei care se asigură că experienţa brandului Philips e cea potrivită. „Philips are o prezenţă extinsă pe piaţă şi o poziţionare bună în raport cu concurenţa, fiind adesea în postura de lider care dă tonul şi nu de follower. Totuşi, amploarea globală a operaţiunilor este diferită de cea a unui brand local, prezent doar într-o singură ţară, ceea ce face ca eforturile de implementare să fie mai mari.”
    Thomas Marzano şi-a început cariera la Philips ca inginer de sunet şi new media designer, iar în acei ani de debut în care s-a format spune că a avut ocazia să lucreze cu oamenii talentaţi din companie, de la care a învăţat foarte multe. „Oportunităţile în companie sunt infinite dacă le poţi depista şi te angajezi că vei oferi soluţii. Aceste oportunităţi şi abilitatea de a promova iniţiative în companie m-au expus la toate aspectele de design, business şi brand. Toate acestea m-au condus spre rolul actual de global head of brand experience şi interimar în poziţia de global head of brand.”
    „Există numeroase lucruri pe care o companie trebuie să le facă pentru a-şi ţine clienţii aproape, însă totul începe cu adoptarea unei mentalităţi care pune clientul pe primul loc la toate nivelurile companiei”, explică Thomas Marzano. „De la dezvoltarea de noi soluţii, proiectarea experienţelor acestor soluţii, marketing, vânzări, la CRM şi servicii pentru clienţi, este esenţial să fim extraordinar de empatici faţă de oamenii pe care îi deservim şi să creăm totul pentru şi împreună cu clienţii noştri.”
    El oferă ca exemplu situaţia din zona de sănătate, unde compania lucrează cu mulţi parteneri în domenii precum connected care şi precision diagnosis, colaborând ulterior cu aceştia pentru a dezvolta soluţii care li se adresează. „Nu ne concentrăm doar pe vânzarea unei tehnologii către un partener, ci ne dorim să îi înţelegem, pentru ca apoi să dezvoltăm soluţii adaptate nevoilor acestora. Un exemplu recent include un acord de parteneriat de 10 ani în domeniul inovaţiei încheiat între Philips şi spitalele Klinikum Stuttgart din Germania.” Un alt exemplu oferit de Marzano este colaborarea recentă dintre Philips şi Sunrise Senior Living, un furnizor major de servicii de asistenţă pentru vârstnici, în peste 325 de comunităţi din SUA, Canada şi UK: „Această colaborare va continua, iar noi vom identifica opţiuni tehnologice care să abordeze cele mai acute nevoi ale populaţiei în vârstă”.
    La întrebarea „se schimbă experienţa de brand pe fondul digitalizării?”, Thomas Marzano crede că răspunsul trebuie aprofundat. „Oamenii au multe interacţiuni cu un brand. Prin produse şi servicii, ambalaje, website-uri, bloguri, spaţii comerciale, spitale, persoane de contact, aplicaţii mobile, iar lista poate continua. Toate aceste interfeţe oferă o anumită experienţă utilizatorilor. Majoritatea acestor experienţe trec neobservate, aşa cum ar trebui.” De exemplu, spune el, atunci când porneşti un fierbător pentru a fierbe apă, apeşi pe buton, apa începe să se încălzească, iar la final aparatul se opreşte. „Nu este o experienţă căreia să îi acorzi prea multă atenţie, deoarece funcţionează exact aşa cum ne aşteptăm. Este ceea ce numesc eu «experienţă neutră». Iar majoritatea experienţelor ar trebui să fie neutre. Aceste experienţe neutre nu contribuie mult la diferenţierea unui brand în piaţă, dar sunt mize importante pentru toate brandurile.”
    Există, apoi, experienţe negative pentru utilizatori, adică experienţe pe care oamenii le au atunci când nevoile şi aşteptările lor nu sunt îndeplinite, „când ceva se strică sau este dificil de utilizat sau chiar când interacţionează cu un reprezentant de brand nepoliticos care preia apelul la un centru de relaţii cu clienţii. Aceste experienţe sunt devastatoare pentru un brand şi ar trebui să fie abordate în mod sistematic şi remediate”. În cele din urmă, spune Marzano, există experienţele pozitive sau chiar remarcabile pentru utilizatori. Acestea sunt experienţe în care nevoile şi aşteptările oamenilor nu doar că sunt îndeplinite, ci sunt şi depăşite. „De exemplu, Philips Ambient Experience transformă o experienţă înfricoşătoare pentru un copil – aceea de a trece printr-o scanare RMN – într-o aventură cu proiecţii interactive şi poveşti care îi distrag atenţia şi îl liniştesc în timpul scanării. La final, rezultatele sunt mai eficiente, iar experienţa pentru pacient este îmbunătăţită. Aceste experienţe remarcabile pentru utilizatori, pe care eu le definesc ca «experienţe de brand», sunt o expresie a valorilor brandului respectiv. Aceste experienţe de brand creează diferenţiere pentru un brand şi ar trebui construite în mod conştient.”
    Thomas Marzano acceptă însă că lucrurile s-au schimbat datorită digitalizării, oamenii având mai multă interacţiune cu brandurile, astfel că acestea trebuie să aibă grijă să ofere experienţe pozitive utilizatorilor prin tot ceea ce fac. „Iar când brandurile nu fac acest lucru, oamenii vor spune întregii lumi. Dar cumva lucrurile nu s-au schimbat complet, în sensul că mereu a fost esenţial pentru branduri să se diferenţieze printr-o misiune unică. Iar brandurile extraordinare au creat întotdeauna experienţe de brand remarcabile, distinctive şi astfel memorabile.”
    Care sunt aspectele pe care ar trebui să le îmbunătăţească în general companiile în privinţa relaţiilor cu clienţii? „Răspunsul la această întrebare se regăseşte în cuvântul «relaţii»”, este de părere executivul. „Oamenii au numeroase tipuri de relaţii cu cei din jur, de la relaţii de iubire, la relaţii de lucru, prietenie etc. De obicei, relaţiile sănătoase între oameni se întemeiază pe lucruri precum încredere reciprocă, iubire, empatie, grijă, respect şi valori împărtăşite. Nici relaţiile bune între oameni şi branduri nu diferă foarte mult.” El notează că brandurile trebuie să dea dovadă de empatie şi să facă tot posibilul pentru a-şi înţelege clienţii şi pentru avea într-adevăr grijă de ei. Mai mult, brandurile trebuie să creeze o „conexiune emoţională” şi să ofere semnificaţie prin valori comune, nu doar prin produsele şi serviciile pe care le vând. „Brandurile trebuie să investească enorm pentru a genera încredere. Brandurile trebuie să înţeleagă faptul că relaţiile, cele care contează cel mai mult, nu sunt tranzacţionale, ci sunt un schimb permanent de valori. Tranzacţiile sunt doar produsul secundar al acestui schimb de valori.”
    Marzano explică faptul că trăim într-o eră digitală în care oamenii investesc doar în relaţii cu branduri care le adaugă valoare, cu branduri care le împărtăşesc credinţele şi valorile. Brandurile cu o misiune, adaugă el, sunt cele vor avea succes în a clădi relaţii de durată cu clienţii lor.
    Ce sfat ar oferi executivul de la Philips companiilor aflate la început de drum pentru a crea un brand puternic? „Sfatul meu este să se gândească nu doar cum arată brandul lor, ci mai ales ce valori reprezintă. Începeţi prin dezvoltarea unei credinţe şi a unei misiuni pentru brand, asiguraţi-vă că reflectă în mod autentic cine sunteţi, iar apoi acţionaţi mereu în lumina acestei misiuni. Invitaţi-vă partenerii şi clienţii să creeze brandul împreună cu voi şi lăsaţi-i pe ei să devină vocea brandului”, spune Marzano, care subliniază că doar după ce misiunea a fost dezvoltată poate fi creată şi expresia brandului: sigla, aspectul, tonul, personalitatea. „Aplicaţi în mod consistent acestea în toate mediile şi punctele de interacţiune cu publicul, continuând să dezvoltaţi brandul, din convingerea că a construi un brand este ca a alerga la un maraton, este nevoie de angajament pe termen lung pentru a obţine rezultate”, încheie el.

  • Cum a ajuns Ebury, companie intrată în România anul trecut, un fintech unicorn

    Johan Gabriels, actualul country manager al Ebury România şi Bulgaria, a fost martorul unei evoluţii rapide, prin care fintech-ul Ebury nu numai că a ajuns în România în luna mai a anului trecut, dar la un an de la deschiderea filialei locale în România s-a extins cu un birou şi în Bulgaria. Înfiinţată în 2009, Ebury este una dintre companiile fintech cu cea mai rapidă creştere. Cu sediul central în Londra, Ebury oferă companiilor soluţii bancare pentru comerţul global. Compania deserveşte peste 24.000 de clienţi corporativi, cu tranzacţii în peste 140 de valute.

    Recent, Banca Santander, una din cele mai mari bănci din Spania, a achiziţionat 50,1% din acţiunile companiei. „Suntem foarte bucuroşi că una dintre cele mai mari bănci globale a investit peste 400 de milioane de euro în Ebury, ceea ce înseamnă că fintech-ul este evaluat undeva la peste 1 miliard de euro, devenind un fintech unicorn. Banca Santander deţine acum 50,1% din acţiunile Ebury. De ce 50,1%? Pentru că vor să vadă evoluţia Ebury în cifrele lor. Ceilalţi investitori sunt prezenţi şi ei. Toată lumea crede că Ebury va creşte rapid. Cu toate acestea, Ebury va rămâne o entitate independentă. Ideea de bază este că Banca Santander vrea să aibă mentalitatea de fintech. Au cumpărat Ebury pentru felul cum administrează tranzacţiile internaţionale, iar prin achiziţia aceasta au câştigat un avans de 4-5 ani din punctul de vedere al tehnologizării”, a explicat Johan Gabriels recenta decizie.

    Country managerul Ebury a vorbit şi despre modul în care au apărut fintech-urile, subliniind că „fintech-ul a început pentru că băncile, probabil, nu îşi făceau treaba cum trebuie. Băncile aveau la dispoziţie multe date, dar nu erau inovative şi nu ofereau soluţii pentru produsele lor. De aceea, toate companiile disruptive (n. red. – companii cu produse şi servicii inovatoare, care în cele din urmă înlocuiesc companiile tradiţionale din fruntea pieţei) au intervenit. Acum le numim fintech-uri pentru că folosesc tehnologii noi, inovatoare pentru a fi mai rapide şi mai eficiente decât băncile.” De-a lungul timpului, nevoia de digitalizare a companiilor din toate domeniile s-a intensificat. Astfel, au apărut mai multe firme care preiau funcţia de bază dintr-un domeniu şi aduc un aport mult mai inovativ prin dezvoltarea unor soluţii digitale menite să uşureze atât activitatea internă, cât şi accesibilitatea clienţilor la serviciile sau produsele oferite. Cu toate acestea, nu tehnologia s-ar putea să ajungă criteriul definitoriu în alegerea pe care o fac clienţii, ci modul în care pui accent pe nevoia clienţilor.

    „Eu consider că diferenţa de bază dintre un fintech şi un techfin o reprezintă clienţii. Un fintech îşi orientează soluţiile tehnologice în funcţie de nevoile clienţilor, iar un techfin se concentrează mai mult pe dezvoltarea tehnologiilor noi şi inovative. Un techfin trebuie să vorbească cu directorul de IT privind tehnologiile pe care trebuie să le implementeze. Clientul vrea rapiditate, eficienţă la un cost mic. Cum ajungem acolo ţine de tehnologie. Companiile mari techfin încă se zbat cu problema unei licenţe bancare. Având în vedere platformele de care dispunem la Ebury, nu este nevoie să avem un birou, dar noi avem birou şi vrem să avem angajaţii prezenţi fizic pentru a putea oferi clienţilor suportul şi soluţiile de care au nevoie. Eu cred în continuare că marea diferenţiere în viitor o va face nivelul de satisfacţie a clientului”, a explicat Johan Gabriels.

    Din punctul de vedere al băncilor, dezvoltarea tehnologică a ajuns un factor important. În România, băncile încearcă să se digitalizeze prin crearea şi dezvoltarea soluţiilor tehnologice, dar cultura inovativă nu se regăseşte în această abordare. „Este foarte dificil ca într-o organizaţie mai mare să ai o gândire mai agilă. De aceea, Banca Santander a ales această abordare. Trebuie să te adaptezi mentalităţii de fintech pentru că aceasta este direcţia spre care ne îndreptăm”, a spus Johan Gabriels. Pe parcursul carierei sale, Johan Gabriels a fost preşedinte şi director general al RBS România din septembrie 2009 până în 2012 şi CEO al Băncii Carpatica din 2013 şi până când Banca Comercială Carpatica a fuzionat cu Patria Bank (fosta Nextebank) în 2017. „Am fost CEO-ul unei bănci din România. Fiecare bancă are sistemul ei. Din punctul acesta de vedere este foarte greu să atingi un nivel de inovare şi digitalizare având sisteme destul de tradiţionale. Este mai uşor să construieşti de la zero decât să reabilitezi”, a explicat Johan Gabriels.

    Pe lângă experienţa din sistemul bancar din România şi branduri precum Arthur Andersen, Eli Lilly, PepsiCo şi MasterCard, country managerul Ebury a trecut în CV şi Capital One, care este a treia cea mai mare bancă de retail din SUA.

    „Nu ştiu sigur când am decis exact să intru în domeniul financiar-bancar. Am avut un job pe retail înainte de domeniul bancar. La un moment dat am fost contactat de un specialist în recrutare, care mi-a zis că are o companie pentru mine. În mod normal ţi se spune că au un job pentru tine, nu o companie, iar acest detaliu mic mi s-a parut interesant. Am întrebat care este numele companiei, iar răspunsul a fost Capital One”, îşi aminteşte executivul. Nu auzisem de acea companie pe atunci, iar el credea „că este o companie de radio sau ceva de genul”. Capital One astăzi este a treia cea mai mare bancă de retail din America. La început era doar un start-up, care a luat naştere din cardurile de credit în Washington. „Propunerea lor de afaceri era «Noi nu suntem o bancă». Teoretic m-am alăturat cuiva care nu dorea să fie o bancă. În 2-3 ani au devenit foarte mari, cu 2-3 milioane de carduri de credit în America. Această creştere rapidă i-a forţat să îşi ia licenţa de bancă, iar în final au devenit o bancă.” România poate fi un hub al fintech-urilor datorită ritmului de adopţie foarte mare şi dorinţei de a experimenta diferite abordări de business. Johan Gabriels crede că „40-50% din companii vor lucra cu fintech-urile. Clienţii sunt mult mai deschişi la asta acum decât cu ceva timp în urmă. Dacă ne uităm în ultimii ani în România, ritmul de adopţie a avut un boom. Mă gândesc foarte pozitiv când vine vorba de România”, crede Meyers.

    În România, dacă se întamplă ceva, fie pozitiv, fie negativ, se vede imediat, mai observă executivul. „De exemplu în ţările nordice, dacă începi să faci ceva, o afacere sau un proiect, auzi din stânga şi din dreapta că s-a mai încercat, că s-a mai testat, dar în România este altfel, ai loc pentru a experimenta.” El mai spune că a adus câţiva români din vest înapoi în România pentru că „dacă ai mentalitatea care trebuie şi un loc în care se pot dezvolta, nu mai ai motiv să pleci. Câteodata mă întreb de ce mai fac ce fac”. Adevărul este că dacă ai noroc, sunt câteva momente în carieră în care se prezintă anumite oportunităţi şi nu realizezi cât de norocos eşti cand aterizezi într-un asemenea loc. „La început am avut 4 oameni, iar acum avem 25 de oameni, plus încă 3 proaspăt angajaţi. Drumul pe care l-am parcurs până acum este unul foarte bun şi vreau să interacţionez în continuare cu oamenii. Contactul uman s-ar putea să valoreze în continuare şi să cântărească destul de mult la un anumit moment.”

  • Programatorii români au trecut prea repede de la „hungry wolf” la „fat cat”

    El nu vorbeşte despre programatorii lui, cei 150, ci despre această piaţă în general.
    IT-iştii, programatorii sunt răsfăţaţii pieţei muncii şi, în consecinţă, se comportă ca atare.
    Cu o medie salarială de aproape 2.000 de euro pe lună plus alte beneficii, plus faptul că toată lumea trage de ei, programatorii nu-şi mai dau silinţa, nu prea mai vor să arate determinare şi ambiţie, preferă să trăiască mai mult din statut decât din nişte realizări excepţionale.
    Ioan Iacob spune că discuţiile de angajare cu programatorii au devenit destul de complicate: „Poţi să dai o probă, să vedem ce poţi? Voi ştiţi câte oferte am eu pe telefon în fiecare zi? Cum să dau o probă?”
    Salariile programatorilor pot începe de la 2.000 de lei (400 de euro) şi pot ajunge la 50.000 de lei pe lună, adică 12.000 de euro.
    Media salarială este undeva la 2.000 de euro pe lună, iar cu acest venit poţi să ai o viaţă bună în Bucureşti şi în principalele oraşe.
    Problema este că marea majoritate sunt programatori de outsourcing, adică lucrează şi execută comenzi externe care vin din afară, pe un cost mai mic decât dacă ar fi realizate în America, Germania, Franţa sau alte ţări mai puternice financiar.
    Prea puţine produse şi servicii se realizează în România pe cont propriu, care să includă o valoare adăugată mai mare.
    Şefii din IT resimt lipsa oamenilor de produs a IT-iştilor care pot să creeze de la cap la coadă un produs sau un serviciu şi, mai mult decât atât, să poată să conducă echipe.
    Piaţa de project manageri în IT este deficitară, programatorii fiind persoane mai mult individualiste, care nu vor să-şi bată capul în discuţii comune. Ei vor să li se dea taskul, să stea singuri în faţa calculatorului şi să aibă mai puţin de-a face cu lumea din jur. De asemenea, calitatea programatorilor începe să scadă, iar mulţi se supraevaluează faţă de cât ştiu să facă. Facilităţile fiscale din acest sector contează destul de mult, permiţând multinaţionalelor să jongleze mai bine cu salariile oferite.
    În România, conform unor date prezentate de fostul ministru al comunicaţiilor Alexandru Petrescu, numărul programatorilor scutiţi de impozitul pe venit a ajuns la 100.000, creşterea fiind de 25.000 într-un an, în urma unei măsuri care a permis şi studenţilor din facultăţile de profil să se angajeze beneficiind de scutirea de impozit.
    Conform datelor oficiale ale INS, în industria IT&C erau angajaţi aproape 200.000 de oameni, salariul mediu fiind dublul salariului mediu pe economie.
    Prea puţine companii româneşti din IT au reuşit să scoată capul în afară, iar cu excepţia UiPath şi Bitdefender nu prea sunt alte companii care să aibă produse şi servicii extraordinare, ce ar putea face carieră pe pieţele externe, acolo unde sunt cei mai mulţi bani.
    Aşa cum spunea şi Marian Popa de la Deutsche
    Bank Technology România, divizia de la Bucureşti a gigantului bancar german, cu peste 800 de oameni, piaţa de IT din România a crescut accelerat în ultimii zece ani, mai ales după criză, iar acum a ajuns la un platou de unde trebuie să adauge mai multă experienţă, mai mult knowledge, mai multă valoare adăugată pentru a trece mai departe.
    Problema este cum pot fi puşi la slăbit programatorii, astfel încât să devină din nou nişte lupi flămânzi. 

  • Cine sunt „ăştia”: Românul care se distrează cu ideile

    De ce prăpastia dintre bogaţii şi săracii lumii trebuie să existe în continuare şi de ce timpul pare să treacă mai repede sunt doar câteva dileme, printre altele, la care legea constructală, lansată de fizicianul Adrian Bejan, răspunde. Profesor la Universitatea Duke din Statele Unite, a primit numeroase distincţii, inclusiv medalia Benjamin Franklin, acordată în trecut şi unor cercetători precum Stephen Hawking şi Nikola Tesla. Subliniază însă că nu aceste recunoaşteri îi aduc fericirea.

    „Sunt la fel ca şi înainte. Sunt fericit fiindcă mă distrez cu ideile”, răspunde Adrian Bejan în interviul acordat Business MAGAZIN, întrebat ce înseamnă distincţiile numeroase primite de-a lungul timpului pentru lucrările sale în domeniul fizicii. Profesor universitar de inginerie mecanică la Universitatea Duke din Carolina de Nord – specializat pe studiul termodinamicii, transferului căldurii, designului naturii, evoluţiei fizicii – Adrian Bejan s-a numărat, în 2001, în rândul primilor 100 cei mai citaţi autori în domeniul ingineriei din toată lumea. Este autorul a 30 de cărţi, a 600 de publicaţii, a primit 18 doctorate onorifice de la universităţi din 11 ţări, iar anul trecut i-a fost acordată şi medalia Benjamin Franklin pentru inginerie mecanică, pentru legea constructală, acordată anterior şi altor fizicieni celebri.

    Articolele din presa internaţională îl descriu pe profesorul Adrian Bejan drept un cercetător care „pune la îndoială convenţiile şi autoritatea şi crede în conexiunile dintre teme şi discipline diferite”.

    Popularitatea sa se leagă mai ales de invenţia unui principiu din fizică denumit „legea constructală a evoluţiei şi organizării”, despre care el spune că are o aplicabilitate vastă în viaţă şi societate şi oferă o mai bună înţelegere a funcţionării lumii. Legea constructală descrie un principiu de design din natură: sistemele de flux, de toate felurile – oameni, râuri, copaci, plăci tectonice, pieţe – toate funcţionează la fel, dintr-un anumit punct de vedere. Pentru a supravieţui, toate aceste sisteme trebuie să se adapteze liber şi să acomodeze curenţii care le traversează, iar toate evoluează urmând un tipar vascular.
    „Nu am idee, s-a întâmplat, iar pasiunea a crescut de-a lungul timpului”, răspunde Adrian Bejan la întrebarea legată de modul în care s-a născut pasiunea pentru fizică. A studiat timp de 11 ani la liceul Vasile Alecsandri din Galaţi – pe care îl descrie drept excepţional din punctul de vedere al atragerii şi producţiei de talente, profesori şi elevi. „Mă descurcam bine la ştiinţe, dar îmi plăceau şi botanica, zoologia, geografia şi istoria.” De ce? Explică, simplu: „Fiindcă îmi plăcea să desenez – copaci, animale, hărţi ale reliefului şi hărţi ale ţărilor”.

    „Cine sunt se datorează în întregime părinţilor (tatălui, de profesie veterinar, mamei, farmacistă – două minţi libere educate în anii 1920 şi 1930), brutalizaţi de regimul comunist dar care au stat neclintiţi în faţa acestuia”, îşi descrie el baza evoluţiei ulterioare. La 12 ani, mama i-a oferit drept cadou de Crăciun cartea „Istoria fizicii” de Max von Laue. „Încă am această carte, pentru că-mi aminteşte de adevărul că ideile bune sunt în continuă morfogeneză. Nu sunt fixe, ca marxismul. Dimpotrivă. Sunt atât de bune, că-l invită pe ascultător să le pună la îndoială, să le îmbunătăţească, să le schimbe.” Adrian Bejan a crescut în perioada comunismului în România şi a reuşit să scape de acest regim devenind jucător profesionist de baschet; a studiat însă şi arta.

    Despre experienţa lui anterioară, ca artist şi sportiv, spune: „Sunt cine am fost, cu excepţia faptului că acum sunt mai bun. Sunt creatorul teoriei fizicii legate de evoluţia sportivă, precum şi a evoluţiei designului (desen, arhitectură)”.

    Mai târziu, în Statele Unite a studiat la Massachusetts Institute of Technology. A început să lucreze la teoria care l-a făcut cunoscut în toată lumea după ce şi-a început cariera de profesor la Universitatea Duke, pe care o descrie drept „o oază de libertate şi, mai amplu vorbind, de talent”.

    În prezent, fizicianul Adrian Bejan lucrează în majoritatea timpului: 2/3 din timp – „muncă de toate felurile”, spune el –, 1/3 din timp doarme şi nu merge niciodată în vacanţă.

    O altă părere despre cei 1% cei mai bogaţi oameni ai lumii

    Aplicată economiei, legea constructală a fizicianului român este cuprinzătoare şi controversată în acelaşi timp. Aceasta spune că cei mai bogaţi oameni ai lumii şi diferenţele dintre ei şi săraci există nu din cauza unei erori a sistemelor economice, ci pentru că trebuie să existe.

    Potrivit celui mai recent raport al Credit Suisse, 1% cei mai bogaţi oameni deţin nu mai puţin de 47% din averea lumii, cu o avere individuală care porneşte de la 871.000 de dolari. Totodată, primii 10% dintre bogaţii lumii deţin 85% din averea globală.

    Chiar dacă mulţi ar vrea ca acest decalaj să fie redus şi să fie creată o societate bazată pe egalitate, potrivit lui Adrian Bejan, acest lucru este imposibil, din punctul de vedere al fizicii. După cum reiese dintr-un eseu al său, inegalitatea socială este inevitabilă, prin prisma legii constructale. Aceasta fiindcă mişcarea tuturor lucrurilor – atât sociale, cât şi politice şi economice – e determinată de sisteme ramificate, precum cele ale ramurilor de copaci sau ale sistemului vascular.

    Inegalitatea în funcţie de avere este una care a divizat din cele mai îndelungate timpuri specia umană. Existenţa acestei inegalităţi, explică profesorul, datează de la începuturile civilizaţiei moderne, cu origini în Egiptul Antic, Europa Renascentistă, secolul al XVIII-lea din Franţa, blocul estic sovietic şi chiar din perioada Statelor Unite moderne. „Nu există un subiect mai fierbinte în contextul politic actual, după cum ne reamintesc mişcările populiste de astăzi. Celebrăm progresul economic continuu, dar liderii de peste tot sunt preocupaţi că doar o mică parte din populaţie poate să se bucure de acesta.” Aşadar, observă Adrian Bejan, ne preocupă modul în care putem să oferim celor care nu au o oportunitate egală pentru a se alătura celor care au.

    „Totuşi, puţini realizează că evoluţia înspre inegalitate este un fenomen natural, la fel ca gravitaţia sau fluxul unidirecţional dinspre căldură înspre frig (a doua lege a termodinamicii), iar acest lucru creează o discuţie despre cum să lupţi împotriva inegalităţii sau dacă aceasta poate fi combătută.”

    Totodată, constată Adrian Bejan în eseul său, această inegalitate oferă o oportunitate. „Dacă ne gândim la inegalitate ca la un fenomen fizic, acesta poate să documenteze discuţia despre cum să ne deplasăm înspre evoluţia unei societăţi care să îi conecteze pe cei cu buzunare mici spre arhitecturile de flux mare care domină totul de la copaci la corpul omului, la livrare, înspre folosirea unor unelte precum libertatea, accesul la educaţie, regula legii, instituţii religioase şi asociaţii între colegi şi vecini.”

    Profesorul Adrian Bejan explică toate aceste lucruri astfel: legile fizicii guvernează modul în care lucrurile se mişcă şi nimic nu se mişcă dacă nu este împins. „Impulsurile vin din putere, puterea vine de la combustibil pentru maşini şi din mâncare pentru animale.”

    Odată ce un sistem natural se mişcă, trebuie să se mişte în continuare şi continuă să evolueze înspre o eficienţă energetică mai mare, înspre un set de obiective.

    Pe măsură ce sistemele evoluează şi devin mai eficiente, devin şi mai complexe. De ce? Fiindcă alăturarea şi mişcarea (fluxul) împreună necesită mai puţină putere decât mişcarea lor individuală. Aceleaşi legi ale fizicii explică motivele pentru care sistemele fluviale evoluează într-o serie de afluenţi care îşi varsă apele într-un râu principal. Organizarea se întâmplă, e naturală.

    Cu cât este mai mare curentul, cu atât animalul şi vehiculul sunt mai eficiente decât unul mai mic, chiar şi unul mai complex. Prin urmare, mişcarea de pe parcursul vieţii unei economii, de pildă, va deveni mai complexă pe parcursul timpului. Cantitatea de combustibil consumată de populaţie este direct proporţională cu averea anuală, respectiv cu PIB-ul.

    „Aşadar, fizica şi economia sunt două faţete ale aceleiaşi monede. Acelaşi flux ierarhic al sistemelor este responsabil pentru amândouă”, explică el. Astfel, îşi continuă profesorul explicaţia în eseul său, ierarhia – mai multe râuri mici tributare aceluiaşi râu  ale căror ape ajung în mări şi, în cele din urmă, în oceane – există fiindcă acesta este modul în care sistemul va prospera.

    Totuşi, pe măsură ce un sistem devine mai complex, apa nu va circula niciodată prin canale de aceeaşi mărime. La fel ca o albie sănătoasă de râu sau un copac bine nutrit, un sistem eficient de transport într-o societate populată va include câteva drumuri de pământ care conduc spre altele mai mari şi abia apoi înspre o autostradă. „Ierahia se întâmplă”, concluzionează profesorul.

    Câteodată însă, legile naturii determină sistemele să supravieţuiască în moduri pe care noi nu le dorim. O economie complexă în creştere, precum cea globală, în care trăim acum, produce inevitabil inegalităţi care cresc, pe măsură ce populaţia cere mai multă egalitate. Prin intermediul guvernelor reprezentative, putem să lansăm legi care să încline sistemul înspre egalitate. Educaţia, sistemul de sănătate şi filantropia ajută. Pe măsură însă ce timpul trece, inegalitatea va reapărea, la fel şi furia, constată profesorul.

    „Inegalitatea – după cum pare uneori – este imposibil să fie ştearsă, iar cele mai dramatice încercări de a o şterge, precum experimentele comuniste şi socialiste de atunci şi chiar şi de astăzi, conduc la cele mai tragice rezultate. Iar în câteva zile, ierarhia reapare.” Profesorul subliniază că acest lucru nu ar trebui să ne împiedice să acordăm fiecărui membru al societăţii oportunitatea să joace un rol într-un sistem economic care va deveni mai complex şi mai eficient de-a lungul timpului, doar că atunci când facem acest lucru ar trebui să ne amintim că legile fizicii guvernează mişcarea tuturor sistemelor.

    Ierarhii direct proporţionale cu complexitatea organizaţiei

    Legea constructală se aplică însă şi altor sisteme sociale şi economice. Un exemplu este organizarea socială, fenomenul organizării fiind unul care a stârnit curiozităţi ale oamenilor de secole întregi, fiind un fenomen complex cu o serie de manifestări diverse: de la oraşe, guverne, economie, business, alianţe, transport, comunicaţii şi aşa mai departe. Descrieri ale acestor manifestări sunt extinse şi utile, fiind responsabile pentru numeroase volume de literatură şi ale departamentelor academice care sunt devotate studiului organizării sociale.

    „Cu ajutorul legii constructale am arătat de ce ajung indivizii să trăiască (să se mute) împreună, să se organizeze. Organizarea este o reflecţie a realităţii fizice (bio şi nonbio) care necesită mai puţină putere (energie utilă, combustibil, mâncare) pentru a mişca o unitate dintr-o cantitate înspre o cantitate mai mare”, explică Adrian Bejan.

    El a ilustrat predictibilitatea organizării şi evoluţiei acesteia prin intermediul a două modele de mişcare într-o singură zonă, unele inanimate (albii ale râurilor, generate de numeroase reguli constructale) şi altele animate (distribuţia apelor încălzite pentru folosirea lor în aşezările umane).

    Concluzia la care a ajuns este că mişcarea devine mai ierarhică pe măsura creşterii mărimii şi complexităţii arhitecturii respective. Distribuţia poate fi făcută în mod uniform (cu mai multă egalitate) prin impunerea unor canale identice distribuite uniform într-o zonă. Fluxul arhitectural devine astfel o reţea ca o plasă, în loc de o arhitectură ramificată asemeni unui copac; totodată, chiar şi în modele de design cu o egalitate impusă ierarhia persistă. Această reţea teoretică dezvăluie de asemenea înţelesul inovaţiei din punctul de vedere al fizicii: „Este schimbarea unui tip de design local care facilitează curgerea pe parcursul unui teritoriu întreg locuit de cei care se mută în mod organizat”.

    S-ul şi noile tehnologii

    De la trenduri economice, creşterea populaţiei, răspândirea cancerului sau adoptarea de noi tehnologii, anumite configuraţii par în mod inevitabil să se răspândească.

    O nouă tehnologie, de pildă, începe cu o rată de acceptare mică, aceasta fiind urmată de o creştere explozivă, urmată de o încetinire, numai pentru a se opri înainte de a „lovi zidul”, explică profesorul Adrian Bejan. Ilustrată grafic, această curbă de creştere în timp ia forma unui „S”. Fenomenul este atât de răspândit încât a generat numeroase cercetări ce par a nu avea nimic în comun – răspândirea populaţiilor biologice, a reacţiilor chimice, a contaminanţilor, a limbilor, a informaţiilor şi activităţii economice. „Am demonstrat că acest tipar poate fi prezis în întregime ca un sistem de curgere natural.”

    Curba S – cunoscută şi drept funcţie sigmoidă – reprezintă designul natural al sistemelor de flux. În exemplul noilor tehnologii, după un ritm de acceptare încet la început, creşterea poate fi imaginată mişcându-se rapid înspre canale stabilite din piaţă.

    „Aceasta este ascensiunea abruptă a S-ului.” Pe măsură ce tehnologia se maturizează, şi ritmul de penetrare a acesteia încetineşte, orice creştere sau flux se mişcă în afara canalelor iniţiale de penetrare într-un mod mai scurt şi mai încet.

    „Mi-ar plăcea să folosesc metafora degetelor care se întind pentru a reprezenta creşterea iniţială invazivă cu plasarea unei mănuşi peste acele degete, ca reprezentare a etapelor laterale de consolidare mai lentă. E ca şi cum ar exista două vieţi – prima este lungă şi rapidă, în timp ce a doua este de distanţă scurtă şi înceată. Designul începe cu o invazie rapidă, urmată de o consolidare înceată. Apoi trendul se loveşte de un zid invizibil, dar previzibil”, explică Bejan.
    Această teorie arată că nu există o coincidenţă – ambele sunt manifestări ale tendinţei constructale naturale care caracterizează sistemele de flux pentru a genera tipuri de design aflate într-o evoluţie care le permite să curgă (să evolueze), să se răspândească şi să colecteze mai uşor.

    De ce unele zile trec mai greu decât altele?

    „De ce pare că timpul trece mai repede pe măsură ce îmbătrânim? Care sunt legile fizicii care stau la baza impresiei că unele zile trec mai greu decât altele? De ce avem tendinţa să ne concentrăm pe neobişnuit (pe surpriză) şi nu pe timpul prezent şi monoton?”, sunt alte câteva întrebări cărora legea constructală le oferă un răspuns.  Adrian Bejan spune că a descoperit elementele din fizică ce răspund la aceste întrebări, în urma unor observaţii simple: „Timpul măsurabil «pe ceas» nu reprezintă acelaşi lucru cu timpul perceput de mintea omului”.

    Astfel, spune Bejan, „timpul minţii” este alcătuit dintr-o secvenţă de imagini, reflecţii din natură, care hrănesc stimulii organelor senzitive. Rata la care sunt percepute schimbările imaginilor mentale descreşte odată cu vârsta, din cauza unor proprietăţi fizice care se schimbă odată cu vârsta: frecvenţa mişcărilor ochilor, dimensiunea corpului în acord cu acea curbă S, degradarea anumitor părţi ale corpului etc. O nealiniere între imaginile timpului mental şi timpul propriu-zis stă la baza explicaţiilor acestui fenomen din literatură care e trup şi suflet cu legea constructală şi cu fizica.

    Ce face în continuare cu timpul său omul care îl percepe atât de raţional? Planurile nu fac parte din viaţa sa: „Obiectivul meu este să continui”.

    Mai multe teorii, o singură lege

    Legea constructală este legea fizicii responsabilă de fenomenul evoluţiei (configuraţie, formă, design) în natură a sistemelor de curgere animate sau neanimate. Această lege, aparţinând profesorului Adrian Bejan, a fost formulată în anul 1996.

    Există mai multe teorii constructale – una pentru fiecare fenomen natural la care cineva se poate gândi. Spre exemplu, teoria constructală a locomoţiei animalelor, a arhitecturii albiilor râurilor, teoria constructală a creşterii fulgilor de zăpadă, a respiraţiei etc.

    „O lege, mai multe teorii, la care se adaugă faptul că manifestaţiile legii în natură (peste tot) acoperă tot spectrul, bio şi nonbio. Legea fizicii uneşte cele două teritorii ale observaţiilor umane – la fel ca legea mecanicii (dinamică, legea lui Newton)”, explică profesorul Adrian Bejan.

    Astfel, „legea constructală este legea fizicii responsabilă de fenomenul evoluţiei (configuraţie, formă, design) în natură, modul în care sisteme de curgere animate şi inanimate lucrează împreună“.

    Legea constructală a fost formulată în 1996, după cum urmează: „Pentru ca un sistem de o dimensiune finită să persiste în timp (să existe), trebuie să evolueze liber într-un astfel de mod în care să faciliteze accesul curenţilor care circulă în cadrul acestuia”.

    Legea constructală descrie astfel concepte ale vieţii, evoluţiei, designului şi performanţei în fizică, care este „cea mai amplă arenă ştiinţifică”, potrivit profesorului Adrian Bejan.

    * Mai multe detalii despre Legea Constructală oferă profesorul Adrian Bejan în cartea „Fizica vieţii”, 2016

     

  • Cu ani înaintea competiţiei

    „Atunci când am început să discutăm de bazele de date autonome, în urmă cu aproximativ 18 luni, am auzit mulţi administratori de baze de date spunând că se tem de faptul că joburile lor vor dispărea”, povesteşte Duncan Harvey. „După ce au studiat mai atent ceea ce facem, aceştia au înţeles că de fapt dispar acele lucruri oribile precum update-urile care trebuie implementate. Am fost şi eu administrator de baze de date şi ştiu că, spre exemplu, atunci când lucram la optimizarea unui index trebuia să modific totul de fiecare dată când cineva adăuga o nouă opţiune.”

    O bază de date autonomă este o bază de date în cloud care utilizează tehnologia machine learning pentru a elimina intervenţia umană în ceea ce priveşte reglarea bazei de date, securitatea, backupurile sau alte sarcini gestionate, în mod normal, de administratorii bazelor de date (DBA). Una dintre cele mai importante caracteristici ale bazelor de date autonome este capacitatea serverului de a mări sau micşora resursele de calcul şi de memorie în funcţie de necesităţi. Practic, adaptarea puterii de calcul la cerinţe sau pur şi simplu pentru scăderea costurilor reprezintă un plus important, mai ales în condiţiile în care totul se face automat şi în timp real.

    Bazele de date autonome se concentrează, în prezent, pe două zone: în primul rând partea tradiţională a tehnologiei – optimizare, securitate şi scalare – şi în al doilea rând valoarea pe care o aduce businessurilor. RPA (robot process automation) e un exemplu bun în ceea ce priveşte modul în care automatizarea schimbă industriile în general, dar interesul Oracle în tehnologiile autonome se referă la managementul datelor, explică vicepreşedintele Oracle Technology EMEA.

    „Sigur, ne vom intersecta cu RPA-ul, dar atenţia nostră nu se îndreaptă acum în acea direcţie.” Harvey vorbeşte şi despre o schimbare în mentalitatea oamenilor, o trecere de la administratori de date la data scientists. În mod tradiţional, arată el, majoritatea organizaţiilor au avut o linie de demarcaţie între businessul propriu-zis şi departamentul de IT. „Practic, fiecare departament avea câte un om de IT dedicat, iar asta a creat confuzie. Scopul nostru este să readucem un sistem central, uşor de folosit, care să permită dezvoltarea businessului.”

    Este inteligenţa artificială rezervată exclusiv companiilor mari, care îşi pot permite să implementeze astfel de soluţii? „Avem o gamă extrem de largă de clienţi care apelează la soluţii autonome, de la organizaţii din zona de sănătate alimentară cu 50 de angajaţi, care nu aveau niciun fel de cunoştinţe pe zona de baze de date, la instituţii bancare sau chiar CERN, care folosesc baza de date autonomă dezvoltată de noi – şi vă puteţi închipui ce cantitate uriaşă de date generează CERN. Prin urmare, vedem organizaţii de toate mărimile apelând la aceste soluţii”, notează Harvey.

    Executivul de la Oracle crede că industria românească şi companiile care activează pe plan local sunt similare cu cele din restul Europei, fiind cu toţii la începutul transformării digitale. „Cele mai multe companii vor spune că încearcă să integreze procese autonome sau că încep să înţeleagă ce înseamnă inteligenţa artificială. Este un concept nou, desigur, şi realitatea este că doar o treime dintre companii spun că se folosesc de întreaga capacitate a transformării digitale, dar chiar şi acelea au încă probleme legate de managementul datelor şi cu complexitatea diferitelor surse de provenienţă a acestor date.” Realitatea este că nu totul va deveni autonom, adaugă el, pentru că există în continuare organizaţii care preferă să deţină controlul. „Există numeroase motive pentru care anumite organizaţii nu vor implementa procesele autonome. Prin urmare, cred că va exista o piaţă uriaşă pentru cei care deţin în prezent abilităţile necesare managementului bazelor de date, un număr suficient de joburi.”

    E mai sigur să îţi păstrezi datele pe cloudul Oracle decât să le păstrezi pe un server la sediu, spune Harvey. „Aplicăm patch-uri de securitate şi update-uri mult mai decât o poate face o companie normală. Prin urmare, va fi mai sigur datorită arhitecturii cloudului.” Riscurile apar în momentul în care foloseşti o structură comună, explică el, adică adoptarea unei platforme comune între utilizatori.

    De fiecare dată când apare o nouă tehnologie, există un soi de reţinere faţă de ea, crede Duncan Harvey, care oferă ca exemplu maşinile autonome: „Există reticenţă faţă de el, cu toate că realitatea e că vor fi fantastice. Reticenţa la schimbare va exista întotdeauna, şi e la fel în cazul datelor, care se tot adună. Gartner şi IDC au realizat un studiu în acest sens, concluzia fiind că ori angajezi încă 10.000 de oameni care să gestioneze datele, fie laşi datele să se gestioneze singure.”

    Duncan Harvey spune că era obişnuit să aibă companiile mari şi foarte mari drept clienţi, dar liberalizarea soluţiilor autonome prin scăderea tarifelor şi posibilitatea de a folosi imediat, fără o specializare de ani de zile în prealabil, a dus la popularizarea serviciilor în rândul firmelor mici.

    Mai mult, el spune că există o rată constantă de adopţie în toate sectoarele – „vedem tehnologiile autonome adoptate în zona financiară, aici fiind vorba de o cantitate uriaşă de date. Zona de healthcare e de asemenea interesantă din acest punct de vedere”. În ceea ce priveşte gradul de adopţie a soluţiilor Oracle pe regiuni, executivul spune că utilizatorii se împart aproximativ egal între Europa şi America de Nord, diferenţa provenind din Asia şi alte regiuni.
    Care este diferenţa între bazele de date ale Oracle şi cele dezvoltate de concurenţă? „E simplu, suntem singurii care oferă aceste servicii”, spune Duncan Harvey zâmbind. „Mai sunt companii care dezvoltă produse sau aplicaţii autonome, dar nimeni nu oferă baze de date autonome. Prin urmare, aş spune că suntem cu ani buni înaintea competiţiei.”

  • Topul celor mai doriţi angajatori din România. Cum pot face companiile româneşti trecerea de la beer efect la cocktail efect

    Topul pe 2019 al celor mai doriţi angajatori din România, realizat de compania de cercetare şi consultanţă Catalyst Solutions, este ucigător pentru companiile româneşti.

    Din top 50 sunt numai 12 nume româneşti, dintre care au rămas în proprietatea unor antreprenori români numai 6 companii româneşti – Banca Transilvania, Bitdefender, UiPath, Dedeman, Digi şi MedLife. Restul de 6 nume româneşti sunt deja deţinute de multinaţionale, respectiv Petrom, BCR, BRD, eMag, Rompetrol, Regina Maria.

    Restul sunt multinaţionale.

    În top 10 se află numai un singur nume românesc, Petrom, şi acela controlat de o multinaţională, grupul austriac OMV.
    În rest, celelalte 9 companii din top 10 – Continental din Germania, Oracle din SUA, Microsoft din SUA, IBM din SUA, Bosch din Germania, Vodafone din Anglia, Amazon din SUA, Renault din Franţa, Orange din Franţa – sunt multinaţionale 100%.

    Cei 18.000 de repondenţi din studiul Catalyst, toţi cu studii superioare, au spus că preferinţele lor de job sunt prima dată multinaţionalele. În aceste condiţii, companiile antreprenoriale româneşti trebuie să se mulţumească cu ce rămâne de la multinaţionale.

    Pentru a atrage oameni buni, talentaţi, o firmă românească ar trebui să plătească cu 20-25% mai mult decât o multinaţională, iar pachetul de beneficii trebuie să fie mult mai generos.
    De ce ar prefera cineva să lucreze la Oscar Downstream, mai degrabă decât la Petrom?

    Cum poate atrage Altexul talente dacă prima opţiune a tinerilor este să se ducă la Oracle, Microsoft sau IBM?

    Cu foarte puţine excepţii, companiile româneşti sunt pe nicăieri din punctul de vedere al politicilor de a atrage talente, de a intra în topul celor mai doriţi angajatori.

    Antreprenorii români investesc prea puţin în brand, investiţia în marketing şi promovare este considerată un cost, sunt prea puţin prezenţi la târgurile de joburi, nu-şi scot în faţă liderii, în afara proprietarilor, şi nici nu se pune problema să vorbească atât de mult despre compania lor cât vorbesc liderii multinaţionalelor despre compania unde lucrează.

    Chiar dacă românii din multinaţionale îşi schimbă jobul plecând la o altă multinaţională, îşi vorbesc prea puţin de rău fostul angajator. Companiile româneşti nu prea dau importanţă părerii pe care o au angajaţii lor despre firma unde lucrează, despre ceea ce fac şi, mai ales, încotro vor să meargă.

    Este adevărat că firmele româneşti nu au bugetele de promovare ale multinaţionalelor şi nici politicile de brand, prin care tot timpul vor să fie în faţa potenţialilor angajaţi.

    Raul Ciurtin, fostul proprietar al Albalact, companie pe care a reuşit să o facă numărul 1 în industria lactatelor înainte să o vândă grupului francez Lactalis, spune că diferenţa dintre succes sau eşec într-o afacere este legată de echipă.

    Când pe piaţa muncii numărul angajaţilor era mai mare decât oferta, companiile româneşti nu aveau nicio problemă. Acum toţi se plâng şi constată că stau zile şi săptămâni în şir cu poziţiile deschise şi nu primesc niciun telefon. Dacă nu ai oameni, cu cine să faci business, cu cine să faci investiţiile, cu cine să faci vânzări?

    Multinaţionalele îşi spun întotdeauna povestea, au grijă de brandul lor şi, mai mult decât atât, oferă o promisiune.

    Poate ceea ce găsesc angajaţii când ajung în companie nu se potriveşte cu realitatea, dar asta nu este o problemă.

    În cazul companiilor antreprenoriale româneşti accentul cade mai puţin pe brand, pe nume, şi mai mult pe rezultatele imediate, care aduc cash pentru a se plăti salariile, furnizorii şi a face investiţii.

    Aceste clasamente despre top angajatori din România sunt extraordinare din perspectiva poziţionării pe piaţă şi în mintea angajaţilor. Dacă eşti pe listă, angajaţii te caută şi cred într-o promisiune. Dacă nu eşti pe lista lor, dacă au auzit prea puţin de tine, şansele de a-i atrage cu un job sunt extrem de mici sau o companie românească trebuie să plătească mai mult decât o multinaţională.

    Primul criteriu pe care îl vizează un angajat este legat de salariu şi pachetul de beneficii. Dar al doilea criteriu luat în considerare este cât de mare e compania pentrucare lucrează, ce poziţie are în piaţă şi cum este privită.

    Dragoş Gheban, şeful de la Catalyst, spune că acest lucru se cheamă cocktail efect, respectiv cât de mândru este cineva când spune într-o conversaţie unde lucrează.

    Acum întrebarea pentru companiile româneşti, cele care au mai rămas în top 100 sau în top 1.000, este cum pot să treacă de la beer efect la cocktail efect.

  • Diviziile de property management ale JLL din România şi Slovacia trec sub umbrela olandezilor de la MVGM

    Compania olandeză de consultanţă imobiliară MVGM anunţă finalizarea preluării diviziei de property management a JLL România, ca parte componentă a acordului de preluare a operaţiunilor JLL de property management din Europa şi a parteneriatului de alianţă în zece ţări europene.

    Tot astăzi, MVGM a mai anunţat şi finalizarea achiziţiei diviziei JLL din Slovacia.

    “Ne aflăm acum în ultima fază de achiziţie a operaţiunilor de property management aparţinând JLL. Prin urmare, prezenţa MVGM la nivel internaţional se conturează vizibil”, explică Menno van der Horst, Membru în Consiliul de Administraţie MVGM.

    MVGM şi JLL au anunţat acordul de achiziţie în luna iulie a acestui an, tranzacţie prin care MVGM îşi extinde prezenţa în alte opt ţări din Europa.

    Echipele din Spania, Portugalia, Belgia, Luxemburg, Polonia, Cehia, România şi Slovacia numără 540 de angajaţi, iar cele deja existente din Olanda şi Germania au fost extinse.

    “Echipa din România este entuziasmată să se alăture MVGM, lider european în property management. Suntem cu toţii pasionaţi de munca noastră şi dornici să contribuim şi mai mult la dezvoltarea domeniului de property management prin optimizarea acestuia cu ajutorul digitalizării,” completează Mariana Stamate, Managing Director Romania.

    MVGM va integra treptat noile activităţi în fluxul de lucru actual, încheind separat tranzacţiile pentru fiecare entitate legală în parte. România este a şaptea ţară în care s-a încheiat procesul de achiziţie. Ultimele serii de tranzacţii, pentru operaţiunile din Spania, Portugalia şi Polonia, sunt planificate pentru finalul anului 2019.

    În ultimii cinci ani, compania s-a dezvoltat în mod constant, prin creştere organică, dar şi prin intermediul achiziţiilor, din palmaresul tranzacţiilor făcând parte PropertyFirst din Germania, în 2019, fuziunea cu Verwey, în 2018 şi achiziţia Actys din Olanda, în 2016.
     

  • Exportul – o poveste despre detalii

    „Affumicato” era un cuvânt pe care Carmen Gavrilescu îl auzea des la târgurile de promovare de produse din Italia şi Spania la care participa cu salamul de Sibiu. Ulterior, a înţeles „nemulţumirile” celor obişnuiţi cu gusturile mediteraneene, încât italienii repetau apăsat cuvântul „afumat” – în neconcordanţă cu specificul lor de consum. Carmen Gavrilescu, preşedintele Asociaţiei Producătorilor de Salam de Sibiu (n.r.: formată din Agricola Bacău, Scandia Sibiu, Salsi Sinaia parte din grupul Angst, Cris-Tim care produce la fabrica din Prahova salamul de Sibiu, Aldis cu fabrica din Călăraşi şi producătorul Reinert), a povestit în cadrul evenimentului ZF Branduri Româneşti 2019 despre provocările întâlnite în conturarea poveştii de export din jurul salamului de Sibiu, accentuând ideea specificului din fiecare ţară.

    „Salamul de Sibiu este primul brand românesc care a trecut graniţele ţării. În prezent ne ajută mult existenţa comunităţilor româneşti dezvoltate în afara ţării. Oriunde în Italia, Spania şi Marea Britanie au ajuns oamenii să ştie despre el. (…) Când discutăm despre zona de mâncare este o chestiune de gust pentru că fiecare ţară are un specific. În Italia şi Spania oamenii repetau constant cuvântul affumicato, care înseamnă afumat. Ei nu consumă produse afumate, ca noi, cărora ne place salamul afumat. Trăim într-o zonă de percepţii”, spune Gavrilescu.

    Dar, totuşi, dacă în zona de mâncare vorba spune că „gusturile nu se discută”, ce altceva ar putea influenţa capacitatea unui brand românesc de a merge la export? Numele şi rezonanţa acestuia în diferite limbi şi culturi ar putea reprezenta un factor extrem de important, încât dacă acesta este dificil sau greu de pronunţat, în special în cazul unui brand bazat pe produs, ar putea ridica probleme în etapa de popularizare.

    În acest sens, spre exemplu, lanţul de librării Cărtureşti, consideră că ar putea ieşi pe pieţele internaţionale prin brandurile specifice ale companiei, sub umbrela Cărtureşti, deoarece acestea au nume cu rezonanţă. „Momentan nu avem planuri clare pentru pieţele externe, am deschis recent la Chişinău într-un prim pas şi vrem să mergem mai aproape de casă, unde există comunitatea românească. Legat de nume şi versatilitatea lui şi cât îţi permite sau nu să ieşi din ţară, Cărtureşti este un creator de branduri, cu librării de nişă. Verso, spre exemplu, este un concept axat pe cultura vizuală, sau Carusel din Centrul Vechi – care este cunoscută mai mult sub numele acesta decât sub numele Cărtureşti. Pentru unii acestea funcţionează ca un brand în sine”, explică Iulia Teliban, senior marketing manager la Cărtureşti.

    Ea susţine că şi la export cel mai important lucru este povestea pe care o aduce brandul, în special într-un moment în care trendurile de consum sunt influenţate enorm de puterea brandurilor. „Cred că la un moment dat nici nu mai contează atât de mult numele brandului, ci ceea ce vine cu el. Cât timp poţi duce forţa brandului şi diferenţiatorul, poţi crea experienţa şi atmosfera. Brandul este povestea pe care o spune consumatorul despre tine după ce îi oferi o sumă de experienţe”, adaugă Teliban.

    Pentru a accentua ideea că brandul este o forţă în sine dacă este construit aşa cum trebuie şi că poate transcende graniţe, Stephane Dumas, cofondatorul Meli Melo, susţine că trebuie să creezi un brand uşor de pronunţat şi în alte pieţe, nu doar în ţara ta. „Un brand nu ţine de naţionalitate. Un brand nu are frontieră, nu are limită, decât cea fixată de companie. Eu am venit în România în 1994 şi am început în 1998 să aducem accesorii pentru femeile de aici. Am ales un brand cu sonoritate franceză şi românii au asociat numele cu Franţa. Important este brandul, puterea lui, nu naţionalitatea celui care l-a creat. E important să creezi un brand uşor de pronunţat în alte pieţe, nu doar în ţara ta. Altfel e greu de impus pe alte pieţe, dacă vreţi să ieşiţi pe alte pieţe. Noi mergem cu Meli Melo la export şi îl ducem ca brand românesc, nu francez”, spune Stephane Dumas, cofondatorul Meli Melo.

    Un nume care poate avea succes la export ar putea fi, de asemenea, unul ce are traducere la îndemână în fiecare limbă vorbită în pieţele pe care încearcă să intre.

    „Printre brandurile noastre acum un an s-a născut Ana Are, cu extensii precum Ana Iubeşte. Acestea sunt branduri construite pentru piaţa internaţională pentru că Ana este un nume cu conotaţii internaţionale, ce poate fi tradus în orice limbă. Alegerea acestui nume a fost importantă când am acceptat acest proiect şi am agreat că vrem să devenim un jucător important la nivel european pe piaţa fresh-urilor şi a sucurilor de fructe”, menţionează Răzvan Vasile, CEO al companiei Casa Panciu, sub umbrela căreia se află brandul Ana Are. Stephane Dumas, de la Meli Melo, spune că dincolo de nume brandurile româneşti care vor să iasă în afara graniţelor trebuie să se înarmeze cu răbdare şi cu un management bun.

    „Există trei tipuri de firme: naţionale, internaţionale şi multinaţionale. Noi suntem internaţionali, am acoperit 2-3 pieţe. Ca să treci de la naţional la internaţional trebuie să ai un brand de exportat, să fii puternic pe piaţa ta de bază, să ai un management bun, să fii sigur că ai resursele necesare, să ştii că nu eşti nimic pe alte pieţe şi să ai răbdare. Noi am intrat acum şase ani în Moldova şi cinci ani a fost un coşmar. Acum magazinul din Chişinău este printre cele mai bune”, adaugă Dumas. Companiile şi realitatea pieţelor confirmă că la baza unui brand de export trebuie să stea un produs sau un serviciu calitativ pentru a avea un succes sustenabil.

    „Pentru a avea succes, un brand are nevoie de un produs în spate. Noi am trecut graniţele cu acest brand (n.r.: Superbet) în Polonia. Acolo brandul nu este cunoscut, aşa că trebuie să convingă prin produsul pe care îl reprezintă. Acum avem capital de lucru 100 mil. euro. Când am decis să ne extindem în Polonia acum doi ani nu aveam banii aştia, aşa că nu am putut cumpăra o companie locală, ci am pornit de la zero. Superbet a pornit acum 10 ani la Timişoara, cu o agenţie de pariuri. Brandul s-a dezvoltat cu management românesc, avem birouri la Londra, la Leeds, la Zagreb, am angajat programatori, ne-am dezvoltat, am cumpărat o firmă de inteligenţă artificială. Este dovada că se pot face şi în România lucruri frumoase. Acum cred că în cinci ani Superbet poate fi un brand global, un produs tehnologizat”, îşi aminteşte Vlad Ardeleanu, managing director la Superbet.

    Din perspectiva unei companii de tehnologie cu succes global deja obţinut într-o anumită măsură, Bitdefender este de acord că un produs de calitate ridicată, corelat cu o experienţă pozitivă a consumatorului, reprezintă una dintre reţetele exportului unui brand românesc cu succes. „Sunt trei idei cheie prin care vinzi: brandul, calitatea produsului şi a serviciului şi pe locul 3 vine preţul. Deci combinaţia dintre brand şi calitatea produsului, unde vorbim foarte mult de experienţa consumatorului final, depăşeşte cu mult partea de preţ”, spune Ciprian Istrate, vicepreşedinte pe soluţii consumer în cadrul Bitdefender.

    Pentru companiile de tehnologie precum Bitdefender, care vor să iasă la export, calitatea forţei de muncă specializată în IT din România ar putea fi o carte importantă de jucat, încât tehnologia elimină graniţele clasice. „Brandul este cel mai important lucru, iar noi având un brand tehnologic avem cel mai mare avantaj, pentru că tehnologia a eliminat graniţele. Te poţi duce să maximizezi veniturile în altă parte, în altă piaţă. Eu cred că noi, românii, avem un foarte mare avantaj pe partea tehnologică. În primul rând avem cunoştinţele noastre tehnologice, care sunt printre cele mai dezvoltate. Specialiştii noştri IT sunt în top 5 în lume”, subliniază Istrate.