Cum trebuie stimulaţi copiii supradotaţi şi ce anume îi ajută să-şi atingă potenţialul? Sunt universităţi care au dezvoltat programe speciale pentru susţinerea copiilor şi tinerilor cu abilităţi cognitive ieşite din comun. Un studiu întins pe mai multe zeci de ani dezvăluie ce trebuie făcut pentru a stimula copiii care vor ajunge oamenii de ştiinţă ai secolului XXI.
Anul 1968, o zi călduroasă de vară: profesorul Julian Stanley întâlneşte un copil, de 12 ani sclipitor, dar în acelaşi timp şi extrem de plictisit, pe nume Joseph Bates. Elevul din Baltimore era atât de avansat faţă de colegii săi din clasa de matematică încât părinţii aranjaseră ca el să urmeze un curs de informatică la Universitatea Johns Hopkins, acolo unde Stanley era profesor. Dar nici asta nu părea a fi de ajuns pentru tânărul Bates: pentru a scăpa de mediocritate, el luase decizia de a preda limbajul de programare FORTRAN studenţilor pe cale de absolvire.
Neştiind cum să procedeze cu Bates, profesorul său de informatică îi făcuse cunoştinţă cu Stanley, binecunoscut pentru activitatea sa în domeniul performanţei cognitive. Pentru a afla mai multe despre copil, acesta l-a supus unui număr de teste precum examenul de admitere la facultate (SAT), rezervat în mod normal celor cu vârsta cuprinsă între 16 şi 18 ani.
Scorul obţinut de Bates a fost mult peste media obţinută de candidaţii de la Johns Hopkins, aşa că profesorul a decis să caute o şcoală care să ofere cursuri avansate de matematică şi ştiinţă; atunci când planul său a dat greş, Stanley a convins conducerea universităţii să îl accepte pe tânărul de 12 ani ca student. În lucrările sale ulterioare, Julian Stanley a face referire la Bates ca „studentul zero“ din cadrul Studiului Precocităţii Matematice; acest experiment avea să transforme modul în care tinerii supradotaţi sunt identificaţi şi susţinuţi de sistemul american de educaţie.
Experimentul realizat de Julian Stanley reprezintă cel mai longeviv studiu al intelectului copiiilor, urmărind evoluţia şi activitatea a peste 5.000 de subiecţi timp de 45 de ani. Cantitatea uriaşă de date generată de-a lungul anilor a dus la scrierea a peste 400 de lucrări ştiinţifice şi a oferit aspecte unice în ceea ce priveşte dezvoltarea abilităţilor în ştiinţă, tehnologie, inginerie, matematică (STEM) şi altele.
În martie 1972, Julian Stanley a strâns 450 de copii cu vârste între 12 şi 14 ani şi le-a dat un test de matematică. „Prima mare surpriză a fost să văd atât de mulţi adolescenţi care pot rezolva probleme pe care nu le mai întâlniseră“, explică Daniel Keating, la acea vreme doctorand în cadrul Universităţii Johns Hopkins. „A doua a fost să văd că mulţi dintre cei adunaţi au obţinut rezultate mai bune decât alţi studenţi care se aflau deja pe băncile facultăţii.“
Stanley nu imaginase experimentul ca un proiect care să se întindă pe zeci de ani, dar după primul interviu de follow-up, la cinci ani după examen, un coleg pe nume Benbow i-a propus să extindă studiul astfel încât să poată urmări subiecţii de-a lungul vieţii, adăugând factori precum interese, preferinţe dezvoltate şi starea generală de bunăstare. „Nu cred că există niciun alt studiu în lume care să ofere o imagine atât de completă asupra modului în care evoluează elevii performanţi în domeniul ştiinţelor exacte“, subliniază şi Cristoph Perleth, psiholog la Universitatea Rostock din Germania.
Atunci când Stanley a demarat experimentul său, alegerile erau destul de limitate pentru adolescenţii cu o inteligenţă peste medie din Statele Unite, aşa că el a căutat un mediu care să favorizeze talentul. „Era evident pentru Julian că identificarea potenţialului nu este suficientă; acesta trebuie dezvoltat într-un mod corespunzător pentru a menţine interesul activ“, povesteşte Linda Brody, care a participat la studiu alături de Stanley şi conduce, în prezent, un program similar la Johns Hopkins.
La început, atenţia a fost împărţită egal între elevi; părinţii altor copii au început însă să îi scrie lui Stanley după ce auziseră de rezultatele obţinute cu Joseph Bates. Până la vârsta de 17 ani, Bates luase deja licenţa şi masterul în informatică şi urma cursuri de doctorat la Universitatea Cornell din Ithaca. Ani mai târziu, în rolul de profesor la Carnegie Mellon, el avea să devină unul din pionerii inteligenţei artificiale. „Eram destul de timid, iar presiunea exercitată la liceu nu m-ar fi ajutat prea mult“, spune Joseph Bates, ajuns la vârsta de 60 de ani. „Dar la facultate, alături de alţi tocilari m-am potrivit perfect, chiar dacă eram mult mai tânăr.“
Atunci când primii absolvenţi ai programului şi-au atins potenţialul maxim, a devenit clar cât de mare este diferenţa dintre aceştia şi restul societăţii. Mulţi dintre cei care inovează în ştiinţă, tehnologie sau cultură sunt chiar cei identificaţi devreme, prin programe aşa cum este cel lansat de Stanley la Universitatea Johns Hopkins. Printre cei care au absolvit se numără Mark Zuckerberg, Sergey Brin şi chiar Stefani Germanotta, cunoscută mai bine sub numele de scenă Lady Gaga.
