BusinessMagazin

Tag: retete

  • Recenzie: Crème brulee, de Thomas J. Craughwell. Când politica îşi bagă nasul în oala gastronomiei

    Adriana Sohodoleanu (călător pasionat, doctorand sociologie, fondator cofetarie artizanal[ online www.biscuit.ro)

    Când am vizitat The Library of Congress în Washington DC în primăvara trecută, am aflat însă că era şi un avid cititor şi bibliofil pasionat. Destul de logic, de altfel, nu? Biblioteca congresului, cea mai veche instituţie culturală federală, dar şi cea mai mare din lume, a fost înfiinţată cu 5.000 de dolari în 1800, de către Quincy Adams, şi a fost incendiată de trupele britanice în 1814, împreună cu Capitoliul.

    Fostul preşedinte Thomas Jefferson, retras atunci la Monticello, a oferit statului biblioteca sa: 6.487 volume strânse în peste 50 de ani, acoperind domenii diverse; cărţile pot fi văzute şi astăzi acolo. Nu această colecţie impresionantă de volume a fost însă cea care mi-a înfăţişat o altă faţă a politicianului, ci o carte cumpărată de la magazinul de suveniruri!

    Volumul intitulat sugestiv „Creme Brulee, how a founding father and his slave James Hemings introduced French cuisine to America“ (Crème brulee, cum un părinte fondator şi sclavul său James Hemings le-au prezentat francezilor gastronomia de pe tărâmuri americane) îl urmăreşte pe Jefferson de-a lungul celor cinci ani petrecuţi de el în Franţa, unde a deţinut funcţia de ambasador, alături de Benjamin Franklin şi John Adams.

    Încă din prolog, Thomas J. Craughwell te pune în gardă cu privire la caracterul renascentist al personajului său: Jefferson a fost nu doar filosof politic şi bibliofil, ci şi botanist şi grădinar amator, autor de jurnale minuţioase şi, mai ales,  pasionat de gastronomie. Cel mai cerebral dintre părinţii fondatori ai naţiunii nota reţete de conservare a cărnii şi modul de preparare a unei bune ceşti cu cafea; peste 150 de reţete notate de el se păstrează şi astăzi.

    Lucrarea stabileşte cadrul din care pleacă Jefferson în Franţa, dintr-o Americă în care, la acea vreme, mesele erau pregătite de bucătari de culoare, sclavi sau eliberaţi, care aduceau, prin urmare, influenţe africane bucătăriei locale. Pe mesele americanilor se găseau pe atunci, ca şi acum, carne, pâine, legume gătite în exces şi deserturi îndulcite peste măsură. Mâncarea se asezona cu verdeţuri din grădină, condimentele fiind disponibile, dar scumpe. Bogaţii şi săracii aveau acces la aceleaşi materii prime, doar modul de preparare diferea la cei neînstăriţi, care nu aveau timpul şi cunoştinţele necesare pentru realizarea unor preparate complexe.

    Peştele apărea în meniu din când în când, nu şi fructele de mare, deşi apele abundau în scoici, homari şi alte creaturi considerate azi delicatese. Atât de mare era dispreţul faţă de ele, încât americanii îşi hrăneau porcii cu scoici şi se simţeau jenaţi să le ofere oaspeţilor homar. Se mai mânca fasole, după o reţetă a triburilor autohtone, în care americanii au înlocuit carnea de urs cu cea de porc; preparatul se fierbea cu sirop de arţar şi legume, totul într-un cuptor olandez (un tip de ceaun îngropat în pietre încinse). În Statele Unite ale acelei vremi mâncarea era simplă, dar abundentă şi erau folosite cel mai adesea lingura şi cuţitul, căci în 1778 doar 21% din populaţie folosea furculiţa.

    După revoluţia americană, mâncarea franţuzească era considerată nepotrivită pentru un american onest, o alimentaţie simplă era semn de virtute, opinie împărtăşită şi de francezii din America, hughenoţi stabiliţi în Massachussets, New York, Virginia, Pennsylvania şi Carolina de Sud, care detestau haute cuisine. Atât de importantă era simplitatea în alimentaţie, încât, la întoarcerea sa în patrie, epicureanul Jefferson dedat la rafinamentele bucătăriei franceze, a fost denunţat de un oponent politic ca fiind lipsit de o cămară autohtonă.

    Când Jefferson a ajuns în Franţa situaţia era, desigur, cum nu se poate mai diferită. Gastronomia înflorea – condimentarea excesivă din Evul Mediu făcuse loc unui stil nou de a găti, în care sosurile ofereau gusturi complexe şi nu mai dominau preparatul. Regii găteau personal preparate speciale pentru apropiaţi, iar  burghezia prelua reţete sofisticate de la curte şi le adapta resurselor disponibile.

    La unul din restauratorii epocii, Combeaux, l-a băgat Jefferson ucenic pe James Hemings, un sclav adus din ţară special pentru a învăţa să gătească franţuzeşte. Înţelegerea pe care stăpânul a făcut-o cu Hemings avea în vedere eliberarea acestuia după ce îşi va pregăti un succesor în bucătăria de la Monticello.

    Hemings, fiu al socrului lui Thomas Jefferson cu una din sclavele sale, s-a bucurat în Franţa de un statut aparte; pe lângă instrucţia de primă mână pe care o primea, avea şi un statut de om liber, căci Franţa aderase la principiul libertăţii, astfel încât pe teritoriul său toţi oamenii erau liberi. Probabil acest aspect l-a făcut pe Jefferson, ambiguu în privinţa sclaviei, să îi ofere lui Hemings un tratament special, deşi nici cu ceilalţi servitori ai săi nu se purta rău.

    În toate călătoriile şi experienţele avute în Franţa, Thomas Jefferson a căutat acele lucruri care puteau fi trimise sau replicate acasă. Pe lângă rolul său politic, a acţionat ca un ministru al agriculturii şi economiei domestice, trimiţând în America seminţe de plante, vin şi butaşi de vie, instrumente şi echipamente utilizate în producerea sau prelucrarea produselor obţinute în agricultură.

    Ferma sa de la Monticello a fost pepiniera pentru multe dintre acestea, iar la mesele date de Jefferson mâncarea şi vinurile atent alese au făcut ca multe decizii politice să fie luate mai eficient decât în medii clasic austere. O astfel de decizie a fost aceea cu privire la mutarea capitalei naţiunii în actuala sa zonă, pe râul Potowmac (în ortografierea vremii), decizie luată de James Madison, Alexander Hamilton şi Thomas Jefferson la cina dată de cel din urmă tocmai cu scopul de a oferi un mediu propice discuţiilor.

    Autorul mai scrie şi despre Voltaire, Rousseau şi regii Franţei, de la Regele Soare la nepotul său mai puţin norocos, are poveşti despre primele reglementări ale primelor restaurante, despre introducerea fără succes a cartofului şi ingenioasa metodă prin care Parmentier l-a popularizat.

    Mai detaliază şi vizita pe la podgoriile din Burgundia pe care Jefferson a făcut-o, ca şi variate informaţii despre obiceiurile epocii în Franţa – revoluţia franceză l-a prins pe american la Paris şi este interesant de citit despre poziţia lui faţă de acestea.
    Din punct de vedere gastronomic, o importanţă aparte o au reţetele aduse de James în America, acestea introducând preparate rafinate în meniurile de la Monticello şi, putem afirma fără a greşi, mai apoi în bucătăriile oaspeţilor lui Jefferson.

    O parte din reţetele aduse din Franţa se păstrează, unele – opt la număr – sunt chiar dintre cele scrise de James, altele din cele transmise de Jefferson sau nepoatele sale. Una dintre reţete este cea de cremă brulee sau cremă arsă, varianta franceză a cremei noastre de zahăr ars. Aşa se face că Thomas Jefferson a adus la cuisine francaise în America înaintea Juliei Child.

  • O fetiţă de 8 ani a găsit cheia succesului: câştigă peste 100.000 de euro pe săptămână

    Faptul că Youtube este o sursă aparent inepuizabilă de bani nu mai reprezintă o surpriză pentru nimeni, însă cei care stau în spatele imaginilor au poveşti de-a dreptul fascinante.

    CharlisCraftyKitchen este un canal de Youtube prin care o fetiţă de 8, pe nume Charli, ani prezintă reţete culinare. Conform estimărilor realizate de compania Outrigger, canalul generează venituri de 127.000 de dolari pe săptămână şi este vizitat de aproape 30 de milioane de oameni lunar.

    Charli a început să filmeze clipuri în 2012, când avea doar 6 ani. Sora ei Ashlee, de 5 ani, are rolul de a testa produsele. Cele două fetiţe au realizat tutoriale pentru o sumedenie de produse, de la biscuiţi Oreo până la diverse feluri de îngheţată.

    Succesul canalului CharlisCraftyKitchen este de apreciat mai ales atunci când este comparat cu cele deţinute de bucătari celebri precum Jamie Oliver. Canalul acestuia a avut, în luna martie, “doar” 7 milioane de vizitatori.

  • Care este reţeta ca un brand românesc să ajungă un nume la nivel mondial

    „România are branduri care pot deveni mondiale. Dacă nu era influenţa politicului, antreprenoriatul local era mult mai departe.“

    Într-o perioadă în care con­su­ma­torii locali caută la raft pro­du­se „made in Romania“, bran­duri precum Zuzu, Dero, Rom sau Arctic sunt lideri de piaţă pe segmentul lor.
    Totuşi, Ro­mânia, o economie care a descoperit capitalismul abia acum 25 de ani, are doar câteva branduri internaţionale, cu acoperire mondială, un exemplu fiind Bitdefender, activ pe piaţa de securitate IT. Acum însă, antreprenorii fac paşi timizi către alte pieţe străine şi încep să treacă de la o gândire locală la una globală.

    „Produsele noastre sunt prezente pe pieţele externe de circa 50 de ani, iar de circa un an şi jumătate am început să ne extindem şi cu magazine monobrand pe pieţe precum Grecia sau Franţa. Avem produse adaptate pentru fiecare piaţă“, spune Mircea Turdean, directo­rul general al producătorului de cosme­ti­ce Farmec Cluj-Napoca, o companie cu o istorie de circa 120 de ani. Exe­cutivul a fost prezent la conferinţa ZF Branduri româneşti, unde executivi şi antre­prenori locali au discutat despre ce înseamnă un brand local, care sunt şansele de creştere şi modalităţile prin care piaţa locală poate da o marcă globală. Conferinţa ZF Branduri româneşti a fost realizată în parte­ne­riat cu Altex, Farmec Cluj, Muşat şi Aso­ciaţii, Albalact, Regatta Estate, ecoPack, Cris-Tim, Domeniile Sâmbu­reşti şi Aqua Carpatica.

    Aceste companii sunt la rândul lor afaceri care au pus pe piaţă, în istoria recentă sau în urmă cu zeci sau chiar peste 100 de ani, branduri care au ajuns în casele a milioane de consumatori.

    Citiţi continuarea pe www.zf.ro

  • Multinaţionala în care orice angajat poate deveni acţionar, chiar şi în România

    Retailerul de bricolaj Leroy Merlin are în România o reţea de şapte magazine, iar până la jumătatea anului viitor numărul acestora va ajunge la 16. Pentru asta, are nevoie să angajeze încă 600 de oameni pe lângă cei 1.300 care lucrează deja în cadrul companiei. În viitorul apropiat, comerciantul francez vrea să aplice şi pe plan local reţeta de cooptare a angajaţilor în acţionariatul companiei, o tactică pe care o aplică deja pe piaţa natală dar şi în alte ţări.

    Dacă ai grijă de angajaţi, şi ei au grijă de clienţi. În toate ţările avem o creştere de 5-10% peste ritmul pieţei şi asta nu pentru că suntem cei mai buni, ci datorită implicării angajaţilor. Probabil de anul viitor vom dezvolta un program de stimulare a angajaţilor, aşa cum se întâmplă în alte ţări“, spune Frederic Lamy, director general al Leroy Merlin România. Compania face parte din grupul ADEO, care operează peste 370 de magazine Leroy Merlin în 12 ţări, fiind liderul pieţei de bricolaj în Franţa şi al treilea comerciant de profil la nivel mondial.

    Anul trecut, încasările s-au plasat la 17,3 miliarde de euro, în creştere cu 3,5%, grupul având 350 de milioane de clienţi şi 92.000 de angajaţi la nivel mondial. 10% din capitalul firmei este deţinut de familia franceză Mulliez, care controlează între altele şi grupul Auchan, Decathlon şi Kiabi, iar 20% din acţiuni sunt deţinute de angajaţii grupului, spune francezul de 44 de ani, care a preluat conducerea filialei locale de un an şi jumătate şi înainte de acest mandat a lucrat tot pentru Leroy Merlin, în Turcia. Şi nu, nu este vorba doar despre management în această reţetă de acţionariat, răspunde Lamy întrebat despre felul în care sunt implicaţi angajaţii în acţionariatul companiei. Prea multe detalii despre proiect nu dă însă, pentru că alcătuirea acestuia este rezervată anului viitor, până când atenţia este acaparată de remodelarea şi deschiderea magazinelor preluate de la BauMax. „Când am venit în România aveam un singur magazin şi 250 de angajaţi, acum sunt şase magazine şi 1.300 de angajaţi“, spunea Lamy la o discuţie cu presa, pregătindu-se să plece la Cluj-Napoca, unde urma să fie deschis al şaptelea spaţiu al reţelei.

    Francezii au preluat în 2014 cele 15 spaţii cu vânzări anuale de 120-130 de milioane de euro, operate în România de austrieci. Acest pas a fost unul de anvergură pentru francezi, care deschiseseră în 2011, în Chitila, lângă Bucureşti, primul magazin pe plan local şi singurul, vreme de trei ani, până la sfârşitul anului trecut, când au inaugurat al doilea spaţiu construit. „Nu am avut o expansiune foarte rapidă după intrarea pe piaţă, pentru că era necesar să cunoaştem specificul“, argumentează Lamy, care povesteşte că strategia companiei pe fiecare piaţă este să-şi cunoască amănunţit clienţii. În Franţa, de pildă, angajaţii Leroy Merlin vizitează clienţii, pentru a vedea cum arată locuinţa la interior şi exterior, în ce stare e grădina, ce le place, care sunt obiceiurile de consum. „Nu vorbim de big data, ci de informaţii foarte personalizate.“

    Achiziţia de anul trecut a accelerat însă dezvoltarea pe piaţa românească, iar cele 15 spaţii preluate au intrat iniţial într-un proces de lichidare a stocurilor, iar apoi, treptat, în etapa de remodelare, care durează în jur de trei-patru luni pentru fiecare spaţiu. Bugetul necesar pentru reamenajarea magazinelor se plasează în jurul a 1-1,5 milioane de euro, iar procesul de transformare nu se limitează la înlocuirea siglei de la intrare, ci vizează faţadele, aranjarea în magazin, sortimentaţia, mobilierul şi sistemele IT. La şase luni de la preluare, a fost deschis primul Leroy Merlin în spaţiul ocupat anterior de BauMax, la Ploieşti, iar în vara acestui an inaugurările s-au înteţit. Pe 29 mai deschidea porţile al doilea magazin transformat, în Sun Plaza (Bucureşti), pe 5 iunie al treilea construit, pe 9 iunie cel de la Braşov. Numele BauMax va dispărea la jumătatea anului viitor complet de pe piaţa românească, iar la acel moment reţeaua Leroy Merlin va avea 16 magazine. Recrutarea este un alt pas important, pentru pentru a susţine activitatea spaţiilor de vânzare, francezii vor să mai angajeze încă 600 de oameni. „Am preluat angajaţii BauMax, la acel moment mai erau 30‑40 de oameni pentru fiecare magazin, ceea ce este foarte puţin pentru noi“. În opinia lui Lamy, în medie, este nevoie de 100 de oameni în fiecare spaţiu de vânzare, pentru ca la fiecare raion să existe personal care să discute cu cumpărătorii.

    Pe termen lung, francezul vede potrivită pentru piaţa românească o reţea cu 20-25 de magazine, iar pentru a ajunge la această cifră ar mai fi nevoie de construirea unor spaţii noi. „Căutăm permanent noi spaţii, dar nu ne grăbim“, punctează Lamy. Pe de altă parte, el nu neagă nici posibilitatea de a achiziţiona un alt concurent, spunând că dacă se va ivi o oportunitate, aceasta va fi luată în calcul. Cel mai important potenţial este identificat de reprezentanţii Leroy Merlin în Bucureşti, oraş despre care Lamy spune că „seamănă cu Varşovia, în urmă cu 10-15 ani, iar acum avem la Varşovia zece magazine“.

    Despre rezultatele anului în curs francezul spune că vor fi de cinci ori mai mari decât cele de anul trecut, fără a da mai multe detalii. Potrivit celor mai recente date raportate la Finanţe, firmele Leroy Merlin România şi Leroy Merlin Bricolaj au înregistrat afaceri în 2013 cumulate de 181 milioane lei, iar rulajul BauMax România s-a ridicat la 517 milioane lei.
    Rezultatele de până acum, în 2015, au fost peste aşteptări: „Numărul de clienţi a crescut de trei ori după transformarea magazinelor, traficul a fost mai mare decât estimasem“.

    O PIAŢĂ EFERVESCENTĂ

    Piaţa de bricolaj, cu o valoare estimată de circa 3 miliarde de euro, a avut parte de efervescenţă la capitolul tranzacţii. În afară de preluarea BauMax de către Leroy Merlin, şi reţeaua Praktiker a fost preluată de investitori turci, iar Bricostore, prima reţea străină care a intrat pe piaţa românească, şi-a vândut afacerea către Brico Dépôt, parte a grupului britanic Kingfisher; nemţii de la Obi au tras pur şi simplu obloanele şi au încheiat operaţiunile pe piaţa din România, chiar dacă planurile iniţiale vizau poziţia de lider de piaţă. Kingfisher a finalizat în septembrie procesul de transformare în format propriu Brico Dépôt a celor 15 magazine Bricostore preluate în România în urmă cu doi ani de la compania franceză Group Bresson. Potrivit datelor publicate în raportările grupului, Kingfisher a plătit circa 75 de milioane de euro pentru magazinele Bricostore din România, anunţând de asemenea că ia în calcul posibilitatea creşterii businessului local pe termen lung la circa 50 de magazine.

    Pe piaţă este prezentă şi reţeaua germană Hornbach, care a deschis în această toamnă al şaselea magazin al său din România, la Sibiu, într-o locaţie preluată de la foştii competitori Obi. Afacerile Hornbach România au crescut cu 9% anul trecut, la 479 milioane lei (108 milioane euro), iar la nivelul primelor şase luni din 2015 au bifat un avans de 10%.

    În toamna acestui an, afacerea Ambient, dezvoltată de antreprenorul Ioan Ciolan, a intrat în insolvenţă. Compania a început să întâmpine dificultăţi din 2009, an după ce Ciolan a fost aproape de a se asocia cu EQT, fond de investiţii deţinut de cea mai puternică familie din Suedia. Vânzările au scăzut, compania a fost restructurată, a fost schimbat managementul. Chiar şi aşa, Ambient, aflat cu ani în urmă pe podiumul operatorilor din domeniul bricolajului, nu numai că a pierdut la capitolul vânzări, dar a intrat pe terenul periculos al pierderilor, care s-au plasat anul trecut la 32 de milioane de lei. Compania a realizat anul trecut o cifră de afaceri de 497 milioane de lei, în scădere cu 20% faţă de 2013.

    În domeniul distribuţiei de materiale de construcţii este prezentă o altă afacere antreprenorială, Arabesque, controlată de omul de afaceri Cezar Rapotan. Compania, care avea anul trecut 2.486 de angajaţi a înregistrat o cifră de afaceri de 1,5 miliarde de lei, la acelaşi nivel cu rezultatele din 2013, şi un profit net de 44 milioane de lei, faţă de 29 de milioane de lei în 2013. Familia Rapotan deţine şi controlul Brico Expert, care operează cele trei magazine Mr. Bricolage din România.

    Domeniul este dominat clar de reţeaua Dedeman, afacere construită de antreprenorii Dragoş şi Adrian Pavăl, care are 42 de magazine şi o cifră de afaceri care se va plasa anul acesta în jurul a 4 miliarde de lei. Piaţa de DIY (do-it-yourself) a crescut cu 6% anul trecut, până la 1,4 miliarde euro, potrivit companiei de cercetare InterBiz Research & Consulting. La această cifră se adaugă însă şi vânzările din retailul tradiţional de materiale de construcţii, care a pierdut în ultimii ani teren în faţa reţelelor.

    Una peste alta, Frederic Lamy are o perspectivă optimistă deopotrivă în ce priveşte evoluţia pieţei în general – „puterea de cumpărare e scăzută, dar nu e o situaţie catastrofală şi se va îmbunătăţi în viitor“ – cât şi a afacerii, în particular: „Vrem să fim în top trei în această piaţă, cât mai curând“.

  • O fetiţă de 8 ani a găsit cheia succesului: câştigă peste 100.000 de euro pe săptămână

    Faptul că Youtube este o sursă aparent inepuizabilă de bani nu mai reprezintă o surpriză pentru nimeni, însă cei care stau în spatele imaginilor au poveşti de-a dreptul fascinante.

    CharlisCraftyKitchen este un canal de Youtube prin care o fetiţă de 8, pe nume Charli, ani prezintă reţete culinare. Conform estimărilor realizate de compania Outrigger, canalul generează venituri de 127.000 de dolari pe săptămână şi este vizitat de aproape 30 de milioane de oameni lunar.

    Charli a început să filmeze clipuri în 2012, când avea doar 6 ani. Sora ei Ashlee, de 5 ani, are rolul de a testa produsele. Cele două fetiţe au realizat tutoriale pentru o sumedenie de produse, de la biscuiţi Oreo până la diverse feluri de îngheţată.

    Succesul canalului CharlisCraftyKitchen este de apreciat mai ales atunci când este comparat cu cele deţinute de bucătari celebri precum Jamie Oliver. Canalul acestuia a avut, în luna martie, “doar” 7 milioane de vizitatori.

  • După 150 de ani au dezvăluit că un sclav a descoperit reţeta whisky-ului care azi este una dintre cele mai populare băuturi din America

    După 150 de ani, oficialii Jack Daniel’s au dezvăluit în cele din urmă că un sclav a fost cel care a descoperit reţeta whisky-ului cu renume mondial, care azi este una dintre cele mai populare băuturi din America, scrie Daily Mail.

    Până în prezent, povestea spunea că cel care descoperise reţeta fusese Dan Call, un muncitor dintr-o distilărie. Acesta l-a învăţat, la rândul său, pe tânărul său ucenic, Jasper Newton ,,Jack” Daniel.

    Această poveste se pare că nu este adevărată, iar brandul este în sfârşit gata să îmbrăţişeze istoria sa controversată după oficialii au dezvăluit că nu Dan Call a fost autorul reţetei de whiskey, ci Nearis Green, unul dintre sclavii lui Call.

    Conform unei biografii din 1967, Call i-ar fi spus sclavului său să-l înveţe pe Daniel tot ce ştia despre whiskey. Daniel şi-a deschis propria distilerie un an mai târziu unde a angajat doi dintre fiii lui Green.

    Phil Epps, directorul de brand la nivel mondial pentru Jack Daniel a deţinut distileria timp de 60 de ani. Acesta insistă asupra faptului că nu a fost o decizie bună ca Nearis Green să fie exclus din istoria băuturii. Totuşi la momentul respectiv, Jack Daniels încerca să se extindă spre sudul Statelor Unite, unde cu siguranţă nu ar fi apreciat originea băuturii.

    Unii critici spun că Jack Daniels şi-a îmbrăţişat trecutul abia acum deoarece vor să „vândă” această acţiune tinerilor, în rândul cărora este la modă să susţină cauze sociale.

    La începuturi, foarte mulţi sclavi lucrau în această industrie, iar abilităţile acestora de a face whiskey erau foarte apreciate. Istoricii consideră că anumite metode utilizate în creaţia whisky-urilor americane, nu se găsesc în tradiţiile germane sau britanice, ci şi-ar putea găsi provenienţa pe continentul african.

    Din păcate, s-a scris foarte puţin despre contribuţia sclavilor la crearea whiskey-ului, astfel istoricii au foarte puţine indicii cu privire la modul în care bărbaţii şi femeile înrobite au creat whisky-ul american.

  • După 150 de ani au dezvăluit că un sclav a descoperit reţeta whisky-ului care azi este una dintre cele mai populare băuturi din America

    După 150 de ani, oficialii Jack Daniel’s au dezvăluit în cele din urmă că un sclav a fost cel care a descoperit reţeta whisky-ului cu renume mondial, care azi este una dintre cele mai populare băuturi din America, scrie Daily Mail.

    Până în prezent, povestea spunea că cel care descoperise reţeta fusese Dan Call, un muncitor dintr-o distilărie. Acesta l-a învăţat, la rândul său, pe tânărul său ucenic, Jasper Newton ,,Jack” Daniel.

    Această poveste se pare că nu este adevărată, iar brandul este în sfârşit gata să îmbrăţişeze istoria sa controversată după oficialii au dezvăluit că nu Dan Call a fost autorul reţetei de whiskey, ci Nearis Green, unul dintre sclavii lui Call.

    Conform unei biografii din 1967, Call i-ar fi spus sclavului său să-l înveţe pe Daniel tot ce ştia despre whiskey. Daniel şi-a deschis propria distilerie un an mai târziu unde a angajat doi dintre fiii lui Green.

    Phil Epps, directorul de brand la nivel mondial pentru Jack Daniel a deţinut distileria timp de 60 de ani. Acesta insistă asupra faptului că nu a fost o decizie bună ca Nearis Green să fie exclus din istoria băuturii. Totuşi la momentul respectiv, Jack Daniels încerca să se extindă spre sudul Statelor Unite, unde cu siguranţă nu ar fi apreciat originea băuturii.

    Unii critici spun că Jack Daniels şi-a îmbrăţişat trecutul abia acum deoarece vor să „vândă” această acţiune tinerilor, în rândul cărora este la modă să susţină cauze sociale.

    La începuturi, foarte mulţi sclavi lucrau în această industrie, iar abilităţile acestora de a face whiskey erau foarte apreciate. Istoricii consideră că anumite metode utilizate în creaţia whisky-urilor americane, nu se găsesc în tradiţiile germane sau britanice, ci şi-ar putea găsi provenienţa pe continentul african.

    Din păcate, s-a scris foarte puţin despre contribuţia sclavilor la crearea whiskey-ului, astfel istoricii au foarte puţine indicii cu privire la modul în care bărbaţii şi femeile înrobite au creat whisky-ul american.

  • Cum a reuşit o fetiţă de 11 ani să facă 11 milioane de dolari: ideea i-a venit la vârsta de 4 ani, când a fost înţepată de o albină

    O fetiţă de 11 ani din Texas, Statele Unite, a încheiat un contract în valoare de 11 milioane de dolari cu lanţul Whole Foods, care prevede că 55 de magazine îi vor pune la vânzare brandul său de limonadă.

    BeeSweet, limonada produsă de Mikaila Ulmer, a fost dezvoltată cu cei 60.000 de dolari pe care fetiţa i-a primit în urma apariţiei la emisiunea americană “Shark Tank”.

    După apariţia în emisiune, ea a servit limonadă mai multor personalităţi printre care şi preşedintele american Barack Obama; ea a fost invitată şi să facă parte din proiectul celor de la Google Dare to be digital.

    Ideea i-a venit tinerei la vârsta de 4 ani, când a fost înţepată de o albină. A început apoi să le studieze şi a decis să folosească reţeta de limonadă a bunicii pentru a strânge bani. Destinaţia banilor? Organizaţii ce ajută albinele.

    Citeşte şi povestea lui Povestea lui Mark Cuban, creatorul emisiunii “Shark Tank”, care are o avere de peste 3 miliarde de dolari

  • A încercat să îşi vândă reţeta de pui prăjit de 1.009 ori înainte de a fi acceptată. Acum este una dintre cele mai cunoscute francize din lume, cu peste 18.000 de restaurante

    Respingerile pot fi deprimante, dar pentru unii oameni pot reprezenta motivaţia de a excela în anumite domenii. Mulţi dintre cei mai de succes oameni de afaceri ai lumii au eşuat în mod repetat înainte de pune bazele unor companii de milioane de dolari. Colonelul Harland David Sanders, fondatorul KFC, este unul dintre exemple.

    Colonelul Sanders de la Kentucky Fried Chicken a încercat să îşi vândă reţeta de pui de 1.009 ori înainte de a fi acceptată. El a călătorit în Statele Unite ale Americii căutând pe cineva care să îi cumpere reţeta de pui prăjit, iar după ce, în cele din urmă, a obţinut o înţelegere de afaceri în Utah, Kentucky Fried Chicken s-a născut. KFC este în prezent una dintre cele mai cunoscute francize din lume, cu peste 18.000 de restaurante.

    Sanders s-a născut în Henryville, Indiana, în 1890. Şase ani mai târziu, tatăl său a murit, iar mama sa a fost obligată să se angajeze pentru a-şi întreţine familia. La şase ani, Harland a devenit responsabil de fraţii săi mai mici, aspect care includea şi gătitul. În următorii 30 de ani, a avut o serie de locuri de muncă. Înainte de a deveni un colonel renumit la nivel mondial, Sanders a abandonat şcoala, în clasa a şasea, a lucrat la o fermă, a fost îngrijitor de catâri în armată, fochist de locomotivă, lucrător la drumuri, avocat aspirant, vânzător de asigurări,vânzător de cauciucuri, obstetrician amator, candidat politic fără succes, operator de benzinărie, administrator de hotel şi, în cele din urmă, patron de restaurant.

    A realizat că poate să construiască o afacere pe seama reţetelor sale în 1930, când avea 40 de ani şi era angajatul unei benzinării din Corbin, Kentucky. A  început să gătească acolo pentru călătorii înfometaţi care se opreau pentru benzină. Nu avea încă un restaurant, aşa că ei mâncau direct pe o masă pe care o adusese el în benzinărie. A inventat atunci “înlocuitorul pentru masa de acasă” şi a început să vândă sub acest concept mese complete pentru familiile ocupate. Numea afacerea “Masa de duminică, şapte zile pe săptămână.”

    Într-un final, a reuşit să îşi deschidă propriul restaurant, dar când a împlinit 65 de ani, o nouă autostradă i-a “furat” clienţii care tranzitau şoseaua lângă care se afla restaurantul său. Tot ce îi mai rămăsese era o reţetă secretă de pui prăjit

    Sanders a încercat să îşi vândă reţeta de pui de 1.009 ori înainte de a fi acceptată. A reuşit în cele din urmă şi, în 1955, încrezător în calitatea puiului său prăjit, s-a dedicat dezvoltării unui sistem de francize prin care să răspândească reţeta. În mai puţin de zece ani, mai mult de 600 de francize KFC erau răspândite în Statele Unite ale Americii.

    După ce faima lui a crescut, guvernatorul american Ruby Laffoon l-a numit Colonel al statului Kentucky, drept recunoaştere pentru contribuţia adusă bucătăriei statului. În 1964, şi-a vândut partea din companie unui grup de investitori în schimbul a două milioane de dolari. Până la moartea sa din 1980, Colonelul a călătorit în jurul lumii pentru a vizita restaurantele deschise sub brandul KFC.

    În 2013, KFC ajunsese la o cifră de afaceri de 23 de miliarde de dolari.

  • La numai 25 de ani, o tânără din Bucureşti face 50.000 de euro dintr-o afacere pornită cu 500 de lei. Care este reţeta succesului

    Ioana Bugean (25 de ani), absol­ventă a Facultăţii de comunicare şi relaţii publice din cadrul SNSPA, a făcut primii paşi în lumea antre­pre­noriatului în urmă cu doi ani.

    „La început investiţia a fost minimă, aşa cum îşi permite un proas­păt absolvent de facultate, iar creşterea orga­nică. Nu am avut finan­ţare exter­nă, nu am împrumutat niciun leu. Am cum­părat materie primă (lemn, vop­sele acrilice şi lacuri) de aproxi­mativ 500 de lei şi apoi am investit tot profitul în următoarele materiale“, a spus Ioana Bugean.