Săptămâna trecută, ceva discuţii în redacţie s-au iscat pe marginea unui subiect care în sine nu e surprinzător şi, în opinia mea, nici măcar nu constituie o ştire. Era vorba despre nişte americani, total nemulţumiţi de experienţa lor în România. Am primit reacţii cum că, de fapt, cei mai mulţi străini se declară încântaţi de România.
Nu numai că informaţiile sunt complementare şi adevărate, fiecare în parte. În egală măsură cred că România nu este cea mai rea ţară în care să trăieşti (desigur, nici cea mai bună, să nu ne îmbătăm cu apă rece!), şi nici toate experienţele mele de peste hotare nu au fost încântătoare, în cazul meu, de la A la Z.
Pentru a le răspunde punctual americanilor, care se plângeau de mirosul neplăcut din tren, pot să spun răspicat că pe aeroportul din Atlanta am întâlnit o sumediene de miasme. E drept, în România sunt locuri care put. În zona Cocor, în Piaţa Unirii din Capitală, se simte atunci când nu plouă vreme îndelungat, un miros pestilenţial. Dar pute şi în piaţa Omonia din Atena. Şi am constatat că într-un resort all-inclusive din Antalya, un fel de PeCeleMaiÎnalteCulmiAleServiciilor, chelnerii pot fi acri.
Oricine ştie că o călătorie cu mijloacele de transport în comun în plină vară este o veritabilă aventură olfactivă. Dar asta nu se întâmplă doar în România, ci mai peste tot în lume. În Egipt e multă mizerie, ignoranţă şi sărăcie. În Grecia nu primeşti decât arareori un bon fiscal şi mai niciodată nu pricepi ce scrie pe nota de plată, dacă nu cumva ai translatorul cu tine.
E drept că atunci când suntem în vacanţă, când vrem să ne resetăm sistemul pentru a munci alte 51 sau poate 52 de săptămâni până la următorul concediu, avem pretenţia să ne simţim bine, iar acreala unei chelneriţe, mizieria de la hotel sau neplăcerile din mijloacele de transport capătă valenţe mai puternice decât într-o zi obişnuită.
Şi am remarcat că avem tendinţa de a ne exprima vocal nemulţumirile – legate de experienţe cu medici, chelneriţe, administratorul de bloc, vecini sau întârzierile de salariu. Şi că mai nimeni nu urlă în gura mare ce bine şi frumos a fost în hotelul de la mare. Poate am fost surprinşi, dar nu vocali. Şi e normal să fie aşa. E normal să întâlneşti doctori competenţi, chelneriţe serviabile şi trenuri curate. Iar nemulţumirea este firească.
La fel de firesc este să ne putem exprima pe marginea a ceea ce ne place şi ceea ce nu ne place. În esenţă, avem acest drept, de a ne exprima. Că altcineva nu este de acord cu o părere exprimată, este, în egală măsură, îndreptăţit să-şi expună propriile argumente. Recent, într-o discuţie, cineva mi-a spus că „Libertatea mea se termină acolo unde intervine asupra libertăţii tale”. Adevărat.
Poate că părerea americanilor nu a fost subiect de ştire naţională. Dar experienţa mea de jurnalist arată că oamenii nu sunt interesaţi strict de ştiri. E suficientă o zapare, la ceas de seară, pentru a vedea că subiectele care captează naţiunea nu reprezintă ceea ce am învăţat la facultate că ar trebui să suscite interesul naţional. Nici măcar nu contează ce i-a îndemnat să fie curioşi pe cei care au dat click pe link-ul care prezenta nemulţumirea americanilor. Important este că au putut să citească, să vadă ce spun acei americani. Şi să le dea dreptate, sau, dimpotrivă, să-i critice. Şi e normal să se poată exprima şi ei.
Până la urmă, este o doar o opinie. Şi cred că nici măcar nu are putea de a afecta imaginea României. Ceea ce face Prinţul Charles este mai important. Mai importante sunt părerile expaţilor, care se îndrăgostesc de ţara care le produce surprize mai plăcute decât se aşteptau. Sunt oameni care au preferat să renunţe la carierele în multinaţionalele care îi aduseseră în România ca să nu plece din această ţară. Aşa cum mulţi expaţi fac PR ţării, determinând prietenii să vină aici în concedii sau pentru afaceri. Dovadă şi Emmanuelle Valentin, general manager al Sanofi, a cărei poveste o puteţi citi pe larg în materialul de copertă din această săptămână.
Sau străini care vin în România şi-şi cumpără teren, case, şi se declară foarte fericiţi.
Iar dincolo de păreri stau cifre. Conform datelor de la Institutul Naţional de Statistică, în luna iulie a acestui an au intrat în ţarp peste 272.000 de străini, mai mulţi decât în aceeaşi lună a anului trecut (258.000).
Părerile sunt de multe feluri. Şi bune, şi foarte bune, şi proaste. Şi e firesc nu numai să fim nemulţuniţi, atunci când este cazul, ci să şi spunem asta. Poate că iese ceva bun din asta. Poate trenul în care au călătorit americanii va fi mai curat, poate chelneriţele vor învăţa să fie serviabile (ar fi bine, bacşişul lor depinde de asta), poate camerele de hotel vor străluci, toate, de curăţenie.
Oamenii sunt avizi de sânge, lacrimi şi scandal. Nu e lăudabil, dar e un fapt. Iar publicarea declaraţiei americanilor nemulţumiţi nu este un manifest al redacţiei. Dimpotrivă, de-a lungul anilor ne-am asumat o politică editorială extrem de optimistă.
Când firmele picau în faliment sau insolvenţă ca muştele în oţet, noi am mers contra curentului, scriind despre cei care izbuteau să menţină creşteri, să inventeze afaceri, aveau curaj să renunţe la slujbe bine plătite în multinaţionale pentru a risca pe cartea antreprenoriatului.
De 11 ani publicăm în fiecare an 100 Tineri manageri de top, cel mai optimist produs media. Dar miza noastră pe optimism nu înseamnă că suntem rupţi de realitate, că trăim într-un glob de sticlă sau că nu suntem conştienţi că există şi oameni nemulţumiţi.
