BusinessMagazin

Tag: lifestyle

  • Corporatiştii descoperă că există viaţă după birou

    La 73 de ani, fondatorul companiei de îmbrăcăminte outdoor Patagonia, Yvon Chouinard, arată ca de 60. Este slab şi bronzat după orele de surfing, pe care îl practică în fiecare zi în care valurile sunt “decente”. În autobiografia sa, intitulată sugestiv “Let My People Go Surfing” (Lăsaţi-mi oamenii să meargă la surfing) scrie că nu i-au plăcut niciodată corporatiştii cu feţe palide pe care îi vedea în revistele din avion şi că, dacă va fi să ajungă vreodată un om de afaceri, o va face în felul său. Chouinard a ajuns la un business de mai bine de 400 de milioane de dolari, după ce a implementat un sistem de leadership bazat pe MBA. Nu e vorba nicidecum de MBA-ul clasic, ci de management by absence, un concept care se potriveşte de minune când îşi cheamă colegii de serviciu la reşedinţa sa din Ventura, California, pentru a se căţăra pe munţi sau pentru a se bucura de valuri. De fapt, rolul oficial al weekendurilor sportive este acela de a “testa” noile modele din gamă, în timp ce se caţără sau pescuiesc. Potrivit Wall Street Journal Magazine, puţinele momente în care Chouinard se luminează nu au nici cea mai mică legătură cu activitatea de la birou, ci cu “zăritul turturelelor lângă pontonul casei sale, noile încălţări cu crampoane din aluminiu pe care le-a desenat sau cel mai frumos val pe care l-a prins vreodată, în insula Moreea din sudul Pacificului.”

    Chouinard şi Andrei, un tânăr care lucrează de cinci ani într-o corporaţie din domeniul telecom, au în comun pasiunea pentru munte. Doar că, pentru Andrei, hobbyul, trecut în planul doi după ce s-a angajat, a prins contur din nou la serviciu. “Am găsit oameni cu care să pot face sportul pe care mi-l doream de mult. Suntem un grup de cel mult zece oameni care am face orice pentru munte”, spune Andrei. Până să intre în echipa de zece colegi, se bucura doar de plimbări pe munte, fără să treacă la “next level”, după cum spune chiar el în limbajul specific clădirilor din sticlă. Dincolo de faptul că în timpul petrecut împreună în afara serviciului oamenii se împrietenesc cu uşurinţă, sportul scoate la iveală şi adevăratul caracter. Andrei povesteşte: “Ne căţăram în Piatra Craiului, acum vreo doi-trei ani, când a început să plouă foarte, foarte tare, iar un membru al grupului a renunţat să mai stea cu noi doar pentru a-şi salva pielea şi ca să scape din situaţia respectivă”. Asta arată cum gândeşte de fapt el, deşi până atunci nu erau prea multe indicii legate de egoismul său”. Cele nouă ore petrecute zilnic la birou arată doar o faţă a individului, iar rolul sportului este şi acela de a da jos măşti, după cum explică tânărul. El remarcă faptul că tot mai mulţi din colegii săi au început să cocheteze cu mişcarea în timpul liber, ca urmare a kilogramelor în plus acumulate după multe ore peste progamul de la serviciu, dar şi din dorinţa de a reînvia o pasiune din copilărie. Facile sunt ciclismul sau alergatul, iar corporaţiile întreprind tot mai multe acţiuni în care să implice cât mai mulţi angajaţii. “Faptul că lucrezi într-o corporaţie îţi dă şi posibilitatea să te îndrepţi spre sporturi inedite, dat fiind că venitul e peste medie şi există şi oameni care să-ţi alimenteze dorinţa de a investi în pasiunea ta”, spune Andrei, care a cheltuit sute bune de euro pentru a-şi cumpăra hamuri, cârlige, carabiniere şi scăriţe, indispensabile pentru a sta atârnat pe o stâncă la 20 de metri înălţime.

    Sportul influenţează performanţa zilnică de la serviciu, susţin reprezentanţii Orange România, care remarcă faptul că persoanele cu un astfel de stil de viaţă sunt pozitive, mai pline de energie, mai implicate şi axate pe rezultate. În cazul companiei Glaxosmithkline, de exemplu, 40% dintre angajaţii grupului participă la evenimentele sportive susţinute de companie. Skoda Velo Challenge şi Prima Evadare au fost două dintre competiţiile de mountain biking la care a participat şi Andrei, alături de sute de corporatişti dornici să participe la concursul de ciclism pe teren accidentat. Olimpiada Corporaţiilor e un alt concurs internaţional pus la cale de companii fără ca angajaţii să plătească tocmai pentru a-i face să se apropie de sport. Conduita e aceeaşi şi la nivel de top management, dacă e să nu uităm spusele lui Pascal Prigent, CEO al GSK România: “La semimaratonul Bucureştiului, am reuşit să termin anul trecut într-o oră şi 29 de minute, clasându-mă astfel pe locul al treilea la categoria mea de vârstă.”

    Andrei e de acord că pasiunea pentru sport într-o corporaţie e şi o chestiune de imagine. Aşa se face că grupul celor care fac rafting, cum se întâmplă în cazul celor de la Nestlé, sau se caţără la 2.000 de metri altitudine, cum se întâmplă în cadrul operatorului telecom unde lucrează Andrei, sunt priviţi altfel, iar tânărul nu ocoleşte cuvântul “snobism”. Snobismul e oricum mai bine văzut comparativ cu cei care refuză să ia contact cu orice fel de sport alături de colegi, iar outsiderii cu traseu zilnic între birou şi pat se integrează mult mai greu în echipa în care lucrează. Sau, după cum spunea chiar Yvon Chouinard, e mai bine să ieşi din uniformitatea pe care o induc corporaţiile angajaţilor, iar sportul e cea mai sănătoasă cale pentru a te diferenţia: “În 1980, escaladam Marele Zid Chinezesc, în 2004 făceam surf în Pacific, în timpul liber fabricam echipamente de alpinism în atelierul din curte. Cu aceste amintiri rămâi tot restul vieţii, nu cu cele din faţa calculatorului”.

  • Ras, tuns, frezat sau ce mai înseamnă să fii cool în America

    Clientul este invitat să ia loc pe scaunul bărbierului, după care este dat bine cu spumă de ras cu clasicul pămătuf, bărbierul înarmat cu un brici îl rade, îi acoperă obrajii cu un şervet cald şi la final îl dă cu aftershave. Dacă doreşte, i se poate face şi o tunsoare cum se purta odată.

    Toate aceste saloane au o atmosferă retro, dată de mobilierul şi instrumentele folosite, similare cu cele de pe timpul Prohibiţiei, iar clienţii sunt în general tineri cu venituri mari, din domeniul hi-tech sau al finanţelor.

  • Ce parfum preferaţi – Lady Gaga sau Rihanna?

    Mare parte dintre actori, cântăreţi sau alte celebrităţi doresc să-şi asocieze numele cu un parfum, pentru ajutorul pe care li-l poate da acesta la construirea brandului personal, scrie The New York Times. Pe piaţă se găsesc parfumuri de care se leagă numele unor staruri ca Jennifer Lopez, Sarah Jessica Parker sau Gwen Stefani, Lady Gaga ori Rihanna, dar şi al artistei specializate în tatuaje Kat von D or al lui Nicole Polizzi (Snooki din reality show-ul “Jersey Shore”).

    Parfumurile vedetelor se promovează prin participarea la anumite evenimente, prin intermediul social media, prin ştiri sau publicitate, iar acolo unde este posibil, lansarea unui astfel de produs este aranjată să coincidă cu lansarea unui proiect în care a fost implicată vedeta, cum ar fi apariţia unui nou album.

    Vânzările de astfel de parfumuri sunt foarte bune, rivalizând uneori cu cele ale unor mărci de la case cu tradiţie în domeniu ca Hermès sau Prada, chiar dacă vedeta care l-a lansat nu este una de top, ca în cazul actriţei Kate Walsh din seriale ca “Private Practice” sau “Grey’s Anatomy” cu al său “Boyfriend”.

    Inflaţia de parfumuri asociate celebrităţilor le face însă succesul efemer: fiindcă nu pot concura cu ceva de talia unui Chanel no.5, mereu e nevoie să fie lansate altele. Aşa se face că deja există 14 parfumuri Paris Hilton în cei opt ani care au trecut de la punerea în vânzare a primului astfel de produs, 11 de la Britney Spears ori 18 de la Jennifer Lopez.

  • Miliardarul rus, muza lui blondă înaltă de doi metri şi impunătorul său domeniu englezesc

    Conacul a fost clădit în 1702 de arhitectul Nicholas Hawksmoor şi ceea ce este complet neobişnuit pentru clădirile de acest fel este că nu a fost niciodată deschis publicului larg. “Prinţul” despre care discutăm este Leon Max, un rus putred de bogat, ce a plătit pentru domeniu (ce poartă şi un nume – Easton Neston) 15 milioane de lire sterline în 2005, când l-a cumpărat de la lordul Hesketh, care în anii ’70 avea propria echipă de Formula 1. Se spune că Max a cheltuit 25 de milioane de lire sterline pentru reamenajarea conacului. O pictură a lui Rubens stă aşezată deasupra căminului, pânza având dimensiunea unui pat dublu.

    Max, pe numele său întreg Leonid Maxovici Rodovinski, este unul dintre ruşii bogaţi care cumpără bucăţi întregi din Marea Britanie. Dar în loc să-şi cheltuiască averea pe cluburi de fotbal, aşa cum facce Roman Abramovici, Max a făcut ceea ce niciun alt conaţional de-al său nu mai făcuse: a cumpărat o casă impunătoare, spectaculoasă, în stil englezesc.

    În timpul partidelor de vânătoare de la Easton Neston, casa este înţesată cu oaspeţi de vază, ca ducele şi contesa de Albemarle sau actriţa Georgina Rylance. Nu sunt insa prea mulţi angajaţi. Valetul, de pildă, petrece cea mai mare parte a timpului în reşedinţa rusului din Los Angeles (şi care anterior i-a aparţinut Madonnei). Nu există nici o doamnă Max, rusul fiind divorţat de două ori. Are o singură fiică, de 24 de ani, care trăieste în Portland, Oregon.

    Blonda de aproape doi metri înălţime este model, fiind noua imagine a liniei de modă a lui Leon Max. Rusul a descoperit-o când ea avea doar 14 ani, într-un oraş la sud de Moscova. Născut în Leningrad, Max a fugit din Rusia pe vremea când era doar adolescent, cu o viză de evreu. Dar în loc să schimbe avionul la Viena, a cerut azil politic. “Străzile erau încântătoare la Viena, dar toate semnele erau în germană, o limbă pe care n-o înţelegeam. Atunci am înţeles că trebuie să înot sau mă voi scufunda”. Din fericire, Max avea în bagaje trei rame Faberge, în care ţineau fotografii de familie; le-a vândut şi a început cu acei bani noua sa viaţă.

    Mama lui, care are 90 de ani, trăieşte tot în Sankt Petersburg şi Max merge de câteva ori pe an s-o vadă. “Când mă întorc acum, sunt privit ca un străin bogat, ceea ce e foarte bine”.

    În tinereţe a lucrat mai întâi ca antrenor personal în New York, dar în scurt timp s-a angajat la o companie de modă din Los Angeles. “M-am gândit că pot să fac şi eu asta. Mi-am făcut o companie şi până la 25 de ani eram milionar”. Afacerea pe care a clădit-o este în domeniul vestimentaţiei mass market şi în fiecare lună se vând un milion de piese.

  • Costumele care au făcut istorie la Hollywood (GALERIE FOTO, VIDEO)

    Cea mai recentă expoziţie de acest fel este cea de la muzeul londonez Victoria & Albert, unde până la 27 ianuarie pot fi admirate peste 100 de costume din cele mai cunoscute şi apreciate filme hollywoodiene.

    Costumele care au făcut istorie la Hollywood (GALERIE FOTO)

    Printre acestea se numără costumul purtat de Judy Garland în “Vrăjitorul din Oz” sau costume din filme ca “Ben Hur”, “Taxi Driver”, “Blues Brothers”, “Omul-Păianjen”, seria “Războiul stelelor”, “Pe aripile vântului”, ori cele purtate de Elizabeth Taylor în “Cleopatra”, Audrey Hepburn în “Mic dejun la Tiffany”, sau Marilyn Monroe în “Şapte ani de căsnicie”. Acestea sunt însoţite de explicaţii şi imagini digitale care să le asocieze cu personajele care le-au purtat.

  • Cabane de schi care costă milioane

    Ca atare, în diverse staţiuni de schi încep să apară clădiri cu arhitectură modernă, iar preţurile care se obţin pe asemenea case dovedesc faptul că tot mai multă lume nu mai apreciază stilul tradiţional. Se poartă, aşadar, case mari, la construcţia cărora se folosesc şi materiale ca piatra sau oţelul şi care au suprafeţe vitrate la limita maximă permisă de regulamentele de urbanism ale zonei.

    Asemenea “cabane” de schi ultimul răcnet se vând pentru sume de ordinul milioanelor de dolari, cum ar fi cea din Deer Valley, din statul american Utah, cumpărată de şeful FedEx cu 11,2 milioane de dolari ori o alta din Courchevel, în Alpii Francezi, prevăzută cu baie turcească şi sală de masaj, pentru care s-au încasat mai bine de 20 de milioane de euro anul acesta. Pe lângă bârnele de lemn, din asemenea locuinţe moderne lipsesc deseori şi tradiţionalele coarne de cerb, altădată mândria proprietarilor.

    Schimbările în materie de arhitectură a caselor din staţiunile de schi, care se observă atât în SUA, cât şi în Europa, se datorează, spun arhitecţii, schimbărilor în stilul de viaţă al oamenilor aduse de progresul tehnologic, care le permite multora să locuiască mai tot timpul anului într-o astfel de staţiune, putând lucra de acolo. Din acest motiv, anumite elemente asociate cu iarna şi sărbătorile de Crăciun, cum ar fi blana de urs din faţa şemineului sau pereţii şi podelele de lemn, nu-şi mai au locul într-o casă locuită permanent şi se renunţă la ele.

  • Povestea omului care crede în 2013 în muzica veche

    “A devenit o aventură să faci cultură de elită”, spune Laurenţiu Constantin, directorul Medieval Praxis, firmă care organizează de şapte ani Festivalul de Muzică Veche. Ediţia din acest an a avut loc între 25 şi 28 octombrie şi a reunit 28 de artişti în cinci spectacole, iar numărul de participanţi la evenimente a ajuns la 1.500, estimează Constantin.

    Pe lângă spectacole, festivalul, care a devenit cel mai important de acest gen din regiunea de sud-est a Europei, a avut la ediţia din acest an şi o componentă educaţională accentuată prin cele cinci conferinţe şi Masterclass-uri, adică întâlniri dintre muzicieni de mare clasă şi tineri interpreţi astfel de programe având durată variabilă, între o jumătate de oră şi o săptămână. “Poate părea o banalitate şi poate unii se întreabă ce poate învăţa un tânăr în numai jumătate de oră. Dar o astfel de întâlnire îi poate schimba viaţa”, spune Laurenţiu Constantin, care adaugă că în timpul întâlnirilor de tip Masterclass maestrul lucrează cu un singur elev.

    Or, acest lucru este cu atât mai important în cazul muzicii instrumentale. Pentru un astfel de eveniment, povesteşte directorul Medieval Praxis, bugetul pleacă de la un concept artistic. Sunt stabilite mai întâi tematicile artistice, apoi care sunt muzicienii cei mai potriviţi. Un “amănunt” important este că pentru fiecare ediţie se lucrează cu doi-trei ani în avans, pentru că artiştii invitaţi au agenda făcută cu cel puţin un an înainte. Odată ajuns la acest punct, organizatorul încearcă să găsească sponsori, pentru că finanţările publice pentru acest an abia au depăşit 20.000 de euro. Un buget de “avarie” pentru un astfel de eveniment se plasează la 60.000-70.000 de euro, în condiţiile în care, fără a conţine “nimic extravagant, dar pentru a acoperi întreaga desfăşurare a festivalului, cheltuielile pot ajunge la 160.000 de euro”.
    La ediţia din acest an, spune Constantin, un real ajutor a venit din partea sponsorizărilor în sistem barter, pentru cazarea şi masa artiştilor invitaţi la festival.

    “Suntem optimişti în continuare, dar am învăţat că totul se face prin foarte multă muncă”, afirmă Constantin. Tot el punctează că una dintre principalele greutăţi cu care se confruntă Medieval Praxis este că încasările pentru un astfel de eveniment se înregistrează la finalul anului, iar o bună parte a salariilor celor patru angajaţi trebuie asigurate pe tot parcursul anului, pentru că munca pentru organizare este permanentă.

    Una peste alta, odată cu instalarea crizei, povesteşte Constantin, care este absolvent de teologie, dar a lucrat şi în mediul de afaceri şi are chiar şi un MBA, una din principalele ţinte “era să nu aducem bani de acasă, deşi ideea organizării unui eveniment este strâns legată de business”. O astfel de ocupaţie asigură venituri doar “ceva mai mari decât ale bugetarilor de profil, dar este şi foarte multă muncă voluntară din partea celor implicaţi”. Antreprenorul a avut legături cu lumea muzicii încă de pe vremea studiilor şi a cântat ani de zile în corul Radio, în cel al Filarmonicii George Enescu şi în corul Madrigal. Lumea afacerilor l-a făcut să înţeleagă că are limite, acela fiind momentul în care a hotărât să urmeze cursurile unui master, “pentru a vedea cum torni un vis frumos în realitate pentru a deveni afacere”.

    Mărturiseşte acum că, deşi se aştepta, cu ani în urmă, când a început Festivalul de Muzică Veche (medievală, renascentistă, barocă, bizantină şi gregoriană), ca publicul să fie la vârsta a doua spre vârsta a treia, de fapt să descopere un apetit crescut în rândul tinerilor. Din acest motiv a intuit şi că există nevoia unei şcoli de muzică veche, în care să fie studiate instrumente precum flauto traverso, blockflöte, vioară barocă şi clavecin. Şi asta pentru că, argumentează Constantin, “ţinem foarte mult la autenticitate şi sunt piese care au fost scrise pentru anumite instrumente, de pildă clavecin şi nu pian”. Şi pentru a fi cât se poate de concret, tot el spune că asemănările dintre pian şi clavecin sunt la fel de multe câte între un dovlecel şi o vânătă. În plus, mai spune directorul Medieval Praxis, în domeniul muzical, “în vreme ce mulţi sunt obsedaţi de noutate, noi suntem preocupaţi de autenticitate”. Moda nu este dată de valoare, iar Johann Sebastian Bach este un exemplu în acest sens – el era contemporan cu alţi muzicieni, consideraţi genii, dar la câteva sute de ani distanţă despre ei nu se mai ştie aproape nimic.

  • Cum se distreaza fetele unui miliardar într-o zi de vacanţă – GALERIE FOTO

    Tamara a luat un elicopter pentru a ajunge pe iahtul luxos al tatalui sau situat la Monaco, unde o astepta sora sa, scrie Daiy Mail. Imbracate cu haine scumpe si inconjurate de o armata de bodyguarzi si servitori pregatiti sa le satisfaca orice pofta, cele doua fete au petrecut pe iaht impreuna cu iubitii lor.

    Petra, in varsta de 22 de ani, este logodita cu omul de afaceri James Stunt de patru ani si se vor casatori in cateva saptamani. Tamara, in varsta de 27 de ani, se intalneste cu Omar Khyami, un broker de 37 de ani. Cei doi au devenit un cuplu in luna mai a anului trecut, dupa ce fiica lui Ecclestone s-a despartit de fostul sau PR, Robert Montague, cu care a avut o relatie de doi ani. Intr-un interviu, Tamara a declarat ca ar vrea sa se marite cu Khyami, insa ca nu au stabilit nimic deocamdata.

  • Ultimul lătrat în marketing: genţi cu nume de câine

    După ce şi-a încercat norocul în literatură şi cinematografie, Cornelia Guest a ajuns să creeze o gamă de poşete din categoria “cruelty-free” (produse realizate fără a cauza suferinţa sau moartea vreunui om sau animal), realizate din PVC, dar care arată ca şi cum ar fi din piele.

    Poşetele şi genţile realizate de americancă, cu aspect luxos şi adecvat fiecărui anotimp, costă câteva sute de dolari, fiecare model primind numele unui prieten sau animal de companie al creatoarei. Cornelia Guest are nouă câini, un măgăruş şi o broască ţestoasă.

  • Ia mai lăsaţi betoanele!

    Evoluţia ştiinţei a dus la descoperirea şi utilizarea unor materiale tot mai bune în domeniul construcţiilor, permiţând oamenilor să-şi creeze locuinţe fanteziste sau să ridice zgârie-nori, cu preţul renunţării la materiale tradiţionale ca lutul, considerat într-o oarecare măsură şi materialul de construcţie al săracului. Cum însă multe din construcţiile renumite din vechime erau construite din pământ bătătorit, iar o mare parte din populaţia globului încă mai trăieşte în case de lut, specialiştii moderni îşi îndreaptă din nou atenţia asupra lui.

    Un motiv foarte important al acestei schimbări de mentalitate îl reprezintă dorinţa de a reduce nivelul de poluare, lutul fiind un material ecologic, ajuns chiar obiect de studiu la unele facultăţi care pregătesc arhitecţi şi ingineri. Ca atare, în ultimii ani au început să apară tot felul de construcţii din pământ bătătorit, de la locuinţe la biserici sau cinematografe, chiar şi în zone care nu permit excavarea pământului şi bătucirea lui pe loc, astfel încât necesită realizarea unui zid lung de lut, care apoi este tăiat în bucăţi şi asamblat pe şantier.

    În unele ţări, cum ar fi Marea Britanie, se pot obţine deja mai uşor autorizaţiile necesare construirii dacă se utilizează pământ bătătorit la ridicarea clădirii, pentru că astfel pământul excavat nu este scos din şantier, iar în altele, cum ar fi Italia, nu se permite folosirea acestuia la elemente structurale. La nivel mondial se încearcă chiar stabilirea unor standarde pentru utilizarea lutului ca material de construcţie, acolo unde este posibil, dată fiind nevoia de locuinţe pentru o populaţie în creştere.